IOAN BÂCA
ECOTURISM ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ
BISTRIŢA 2012
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJNAPOCA FACULTATEA DE GEOGRAFIE EXTENSIA UNIVERSITARĂ BISTRIŢA SPECIALIZAREA GEOGRAFIA TURISMULUI
ECOTURISM ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ NOTE DE CURS
BISTRIŢA 2011 UZ INTERN
MOTTO: „O societate durabilă este cea care își modelează sistemul economic și social astfel încât resursele naturale și sistemele de suport ale vieții să fie menținute”
Lester R. Brown
INTRODUCERE Prezentul curs se adresează studenţilor din anul II, specializarea Geografia Turismului, şi se desfăşoară pe parcursul unui semestru. Cursul este structurat pe două părţi: dezvoltare durabilă şi ecoturism. Aceste două concepte au un numitor comun-protecția și conservarea mediului-se sprijină și se completează recirpoc, desfășurându-se fără a aduce prejudicii naturii și creațiilor umane. Dezvoltarea durabilă include ecoturismul, iar ecoturismul înseamnă o abordare durabilă a activităților de recreere și a modalităților de valorificare a resurselor atractive. Pilonii pe care s-au clădit cele două preocupări sunt economia, societatea și mediul, iar aplicarea lor în viața de zi cu zi înseamnă bunăstare, nivel de trai ridicat, locuri de muncă, protecția și conservarea resurselor. În domeniul activităților de petrecere a timpului liber ecoturismul este soluția care va determina durabilitatea resurselor turistice, valorificarea acestora de către comunitățile locale, educația pentru ocrotirea naturii și respectul față de creațiile omenirii. Inițial, ecoturismul a apărut ca formă de agrement în ariile protejate, dar ca element al dezvoltării durabile, acesta șia extins accepțiunea, cuprinzând astăzi toate practicile care se caracterizează printr-un impact redus asupra mediului. La nivel internațional, fenomenul ecoturistic și-a definit încă din deceniile trecute piața și consumatorii, dar la noi în țară acesta este în plină evoluție, principala organizație cu specific ecoturistic fiind Asociația de Ecoturism din Roamânia. În anul 2009 Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Turism a elaborat Strategia de dezvoltare a ecoturismului în România, în colaborare cu Ministerului Turismului, Ministerului Mediului, Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Academiei de Studii Economice (Catedra de Turism-Servicii), RNP ROMSILVA (Serviciul Arii Protejate), Asociaţiei de Ecoturism din România (AER), Asociaţiei Naţionale de Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC), Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism din România (ANAT). Componentele acestei strategii sunt: Cadrul instituţional şi asociativ, Infrastructură turistică şi amenajarea teritoriului, Educaţie şi conştientizare, Dezvoltarea resurselor umane, Dezvoltarea afacerilor şi dezvoltare locală, Conservarea şi protejarea naturii, Marketing şi promovare, iar procesul de implementare a sa se desfășoară în cadrul multor destinații ecoturistice. După parcurgerea acestui curs studenții vor dobândi abilități în domeniul organizării, promovării și practicării activităților ecoturistice, precum și în ceea ce privește derularea unor programe de inventariere, protecție și conservare a resurselor atractive naturale și culturale.
PARTEA I DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎNTRE PARADIGMĂ ŞTIINŢIFICĂ ŞI NOŢIUNE OPERAŢIONALĂ
A)Definiţie Conceptul de dezvoltare durabilă (sustainable development) a fost lansat de către premierul Norvegiei Gro Harlem Brundtland în 1987, cu ocazia prezentării raportului „Viitorul nostru comun” în cadrul Comisiei Mondiale de Mediu şi Dezvoltare. Astfel dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi. Alte definiţii ale dezvoltării durabile: 1)Este o formă de creştere economică care satisface nevoile societăţii în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi lung. Ea se fundamentează pe considerentul că dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor prezente fără a pune în pericol pe cele ale generaţiilor viitoare; 2)Dezvolatea durabilă marchează o schimbare majoră în abordarea problemelor dezvoltării umanităţii prin opţiunile de asigurare a unui echilibru dinamic între componentele capitalului natural şi sistemul socioeconomic; 3)Dezvoltarea durabilă este o formă a dezvoltării umane care presupune creşterea productivităţii muncii şi a bunăstării materiale fără a se aduce prejudicii mediului; Între ecoturism şi dezvoltarea durabilă există prin urmare o relaţie foarte strânsă bazată pe urmatoarele elemente: conservarea mediului şi a patrimoniului cultural, crearea locurilor de muncă şi a unor meserii noi, renaşterea meşteşugurilor şi tradiţiilor, prosperitate pentru comunităţile umane implicate. B)Premisele elaborării conceptului de dezvolate durabilă Au existat două aspecte premergătoare elaborării acestui concept: a)Dezvoltarea economică accelerată care determină epuizarea resurselor naturale, poluarea mediului, modificarea comportamentului uman si reducerea biodiversităţii; b)Creşterea alarmantă a populaţiei care determină creşterea nevoilor de hrană, asigurarea locurilor de muncă, a educaţiei şi a locuinţelor; C)Repere cronologice în afirmarea conceptului de dezvoltare durabilă (dezvoltare sustenabilă – sustanable developement) 1)În 1962 apare cartea „Silent Spring” a scriitoarei Rachel Carson, care descrie o catastrofă ecologică pe pământ; 2)În 1971 se înfiinţează ONG-urile „Prietenii Pământului” şi „Green Peace”; 3)În 1972 apare raportul „Limitele creşterii” sau raportul „Meadows” elaborat pe baza raportului resursă-dezvoltare de către un grup de experţi din cadrul Clubului de la Roma. Conform acestui raport dacă dezvolatarea economică va continua în acelaşi ritm ca până atunci, omenirea va folosi toate resursele neregenerabile până în 2072 şi cel mai probabil rezultat va fi un declin brusc şi necontrolabil al capacităţii populaţiei şi industriei; 4)În 1972 are loc Conferinţa de la Stockholm privind mediul uman care dezbate problema mediului global în raport cu necesităţile de dezvoltare. În urma acestei conferinţe au rezultat:
-Declaraţia de la Stockholm cu 27 de principii; -Planul de Acţiune pentru mediu; -Fondul voluntar pentru mediu; -Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu; 5)În 1983 se înfiinţează de către ONU, Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare sau Comisia Brundtland; 6)În 1986 Comisia Brundtland elaborează raportul „Viitorul nostru comun” sau raportul Brundtland, prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 şi a celor 27 de principii ale Declaraţiei de la Rio din 1992; 7)În iunie 1992 are loc Conferinţa Naţiunilor Unite privind mediul şi dezvoltarea de la Rio de Janeiro, în urma căreia au rezultat: -Declaraţia de la Rio cu 27 de principii; -Agenda 21 care constituie un plan de acţiune pentru dezvoltare durabilă cu începere din secolul XXI, concretizat în 40 de capitole, pe domenii şi structurat în termenii: obiective de realizat, activităţi care trebuie efectuate, modalităţi de implementare; -Înfiinţarea Comisiilor Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă; 8)În 2002 are loc Summitul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg, în urma căruia au rezultat: -Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă; -Planul de implementare a Sammitului privind dezvoltarea durabilă; -Stabilirea celor 3 piloni ai dezvoltării durabile: Dezvoltare economică, Dezvoltare socială, Protecţia mediului la nivel local, regional, naţional şi global; 9)În decembrie 2009 are loc Conferinţa pentru Mediu de la Copenhaga care a discutat reducerea gazelor de seră, sprijin financiar pentru ţările în curs de dezvoltare şi oprirea distrugerii pădurilor de pe planetă. D)Modele conceptuale ale dezvoltării durabile
a)Modelul de tip energetic sau de reglaj Componente naturale
Componente antropice
Sistem conservativ de acumulare
Sistem disipativ dirijat
Conform acestui model, cele două componente environmentale au direcţii diferite de funcţionare: -componentele naturale tind spre conservarea stărilor şi acumulare spaţio-temporală; -componentele antropice consumă şi degradează elementele naturale. Prin urmare, coexistenţa celor două componente presupune reglarea interacţiunilor în direcţia valorificării raţionale a elementelor naturale, a protecţiei şi conservării lor.
b) Modelul celor trei piloni, triunghiular sau a celor trei cercuri
ECONOMIE
Dezvoltare durabila MEDIU
SOCIETATE
c)Modelul „ou” al sustenabilităţii
ECOSISTEM
SOCIETATE
d)Modelul prismă al sustenabilităţii Dimensiunea instituţională Capital social
Dimensiunea socială Capital uman Dimesiunea economică Capital material
Dimensiunea environmentală Capital natural
e)Modelul prismă sau romboidal Dimensiunea instituţională Capital social
Dimesiunea economică Capital material
Dimensiunea socială Capital uman
Dimensiunea environmentală Capital natural E)Scopul dezvoltării durabile Scopul dezvoltării durabile este îmbunătăţirea vieţii omeneşti şi asigurarea condiţiilor necesare ca oamenii să se poată realiza la întregul lor potenţial. Pentru aceasta trebuie atinse următoarele obiective: -o dezvoltare economică sănătoasă; -distribuirea la nivelul întregii populaţii a benificiilor dezvoltării economice; -realizarea unei guvernări eficiente care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor oamenilor; -respectarea legilor şi accesul cetăţeanului la informaţia de interes public; -implementarea unor politici economice care să contribuie la apărarea mediului înconjurător. Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calităţii vieţii în complexitate sub aspect economic, social şi environmental, promovând ideea între dezvoltarea economică, echitatea socială, utilizarea eficientă a resurselor şi conservarea mediului înconjurător. F)Principiile dezvoltării durabile a)Echitate şi corectitudine între ţări şi generaţii;
b)Viziunea de lungă durată asupra dezvoltării; c)Gândirea sistemică, care presupune interconexiunea dintre mediu, economie şi societate. G)Deviza dezvoltării durabile „Gândeşte global, acţionează local!” EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI CONOTAŢIILE SALE TERITORIALE I.Etapele conturării dezvoltării durabile ca o paradigmă ştiinţifică A)Etapa de conturare a preocupărilor privind legătura dintre dezvoltarea economică şi protecţia mediului Această etapă debutează în anii `60 şi este marcată de următoarele evenimente: a)Apariţia unor cărţi care atrag atenţia asupra dezechilibrelor de pe planetă (ex. Silent Spring de Rachel Carson – 1962); b)Înfiinţarea unor organizaţii ecologice (ex. Prietenii Pământului şi Green Peace – 1971); c)Elaborarea unor rapoarte legate de evoluţia relaţiei dintre resurse şi dezvoltare (ex. Raportul „Limitele creşterii” realizat de Clubul de la Roma – 1972); d)Crearea de către Lester R. Brown în 1974 a „Worldwatch Institute”. Acesta este promotorul unor serii de studii, materializate în rapoartele anuale privind progresele pe calea structurării unei societăți durabile: Starea lumii” sau „Semne vitale”. Lester R. Brown atrage atenția, în lucrarea „Planul B 2.0” asupra conflictului dintre civilizația industrială și mediul ambiant și menționează două aspecte: tendința de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime și de hrană, sau consumarea celor regenerabile într-un ritm superior capacității lor de regenerare și deteriorarea fizică și poluarea factorilor de mediu: apa, aer, sol. În acest context, el punctează importanța reciclării deșeurilor. B)Etapa de prefigurare a conceptului de dezvoltare durabilă Această etapă este marcată de o serie de întâlniri şi conferinţe la nivel internaţional legate de analiza şi evaluare relaţiei dintre dezvoltarea economică şi mediul înconjurător. Este vorba de: Conferinţa de la Stockholm 1972; a)Înfiinţarea Comisiei pentru Mediu şi Dezvoltare în 1983 (Comisia Brundtland); b(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992; c)Sammitul Naţiunilor Unite privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg, Africa de Sud din 2002. C)Etapa operaţionalizării dezvoltării durabile Această etapă începe după Conferinţa de la Rio din 1992 când se elaborează Agenda 21, modalităţile de implementare a acesteia şi se înfiinţează comisiile naţionale pentru dezvoltare durabilă.
II.Aspecte analitice privind operaţionalizarea dezvoltării durabile Ca noţiune operaţională, dezvoltarea durabilă se referă la perenitatea societăţii umane, la nivel spaţial, global sau planetar. Dimensiunea globală a dezvoltării durabile are caracter de reglementare pentru că acţiunile concrete au loc de fapt la nivel local conform devizei „Gândeşte global, acţionează local!”. Introducerea dimensiunii spaţiale la nivelul dezvoltării durabile face trecerea spre noţiunea de teritoriu. În acest context putem vorbi de o durabilitate internă, specifică entităţii terotoriale care urmează a se dezvolta şi de o durabilitate externă, caracteristică spaţiului exterior entităţii teritoriale în cauză (ex. Bistriţa – durabilitate internă pentru zona de locuit şi durabilitate externă pentru zona de influenţă apropiată). Prin urmare, dezvoltarea durabilă este tendinţa spre o stare de echilibru în cadrul teritoriului, fără a exporta problema acestuia dincolo de limitele sale sau în viitor. Odată cu luarea în considerare a dimensiunii spaţiale se modifică şi regulile de aplicare a durabilităţii, trecându-se de la o formulare universală şi generală a conceptului, spre una particulară, locală. Ca atare, producerea de norme cu aplicabilitate locală cum ar fi Planul Local de Acţiune, Planul Local de Mediu, Agenda 21 locală, Planul de Dezvoltare Durabilă, Strategia de Dezvoltare Durabilă, este unul dintre instrumentele de operaţionalizare teritorială a dezvoltării durabile. III.Axele tematice de dezvoltare durabilă la nivel teritorial Problematica dezvoltării durabile la nivel teritorial este organizată în jurul unor axe tematice sau teme principale, cum ar fi: -conexiuni şi concepte; -spaţiul şi teritoriul; -metode şi tehnici; -politici locale. Fiecare dintre aceste teme recompune aspectele economice, sociale şi de mediu pe fondul conceptului de dezvoltare durabilă. IV.Evaluarea teritorială în contextul dezvoltării durabile Pentru operaţionalizarea conceptului de dezvoltare durabilă, adică de aplicare în practică a acestuia sunt necesare: -dezvoltarea unor metodologii de evaluare teritorială (cu ce probleme se confruntă teritoriul de referinţă); -dezvoltarea sistemelor de indicatori aferente acestei proceduri (măsurarea diferitelor probleme); Posibilitatea de cuantificare a informaţiilor despre teritoriul în cauză (structură, calitate, utilitate) are în vedere: -impactul activităţilor antropice; -semnificaţia impactului pentru societate. Strategiile de dezvoltare durabilă scot în evidenţă interdependenţa dintre nivelul local şi cel global, accentuând necesitatea cooperării între sectoarele social, economic şi environmental. La nivel local, dezvoltarea durabilă a comunităţilor are ca obiective majore protejarea mediului, eradicarea sărăciei, îmbunătăţirea calităţii vieţii, dezvoltarea şi menţinerea unei economii locale viabile şi eficiente.
O comunitate durabilă apreciază şi promovează ecosisteme sănătoase, utilizează eficient resursele, dezvoltă şi asigură o economie locală viabilă. Comunitatea durabilă are o viziune asupra dezvoltării, susţinută şi promovată de toate sectoarele comunităţii, asociaţiile civice, autorităţile locale, organizaţiile religioase, tinerii, etc. În procesul dezvoltării durabile comunităţile locale implicate trebuie să deţină controlul asupra deciziilor, strategiilor şi modelelor de dezvoltare, bazându-se pe o structură socială activă reprezentată de către: actori, grupuri, asociaţii şi instituţii capabile să se angajeze în acţiuni comune de lungă durată şi să-şi asume responsabilităţi pentru acest proces. Comunitatea durabilă utilizează resursele proprii pentru a asigura necesităţiile generaţiilor actuale asigurând în acelaşi timp resursele necesare pentru generaţiile viitoare. Corelaţiile dintre evaluarea teritorială şi comunităţile durabile se sprijină pe următoarele principii: 1)Integritatea ecologică: satisfacerea necesităţilor umane de bază pentru aer, apă curată, hrană necontaminată, protejarea şi conservarea ecosistemelor locale şi regionale şi a diversităţii biologice, conservarea apei, solului, energiei şi resurselor neregenerabile, utilizarea eficientă a deşeurilor, aplicarea tehnologiei moderne pentru minimizarea poluării, folosirea resurselor regenerabile în conformitate cu rata lor de regenerare. 2)Securitate economică reprezentată printr-o bază economică diversă şi financiară viabilă, reinvestirea resurselor în economia locală, participarea activă a oamenilor de afaceri locali în dezvoltarea economică, oportunităţi de angajare a cetăţenilor, instruire şi educaţie necesare pentru adaptarea la cerinţele societăţii şi economiei. 3)Responsabilitate şi împuternicire care presupune oportunităţi egale pentru toate persoanele în participarea la luarea deciziilor, acces la informaţia cu caracter public, stabilitate politică, încurajarea persoanelor de toate vârstele, genurile, etniile şi religiile în asumarea responsabilităţilor pentru dezvoltarea comunităţii locale. 4)Bunăstare socială exprimată prin: servicii medicale relevate, instituţii de învăţământ de calitate, locuinţe sigure, un mediu de viaţă sănătos, adaptări la schimbări şi provocări externe.
INICATORI AI DEZVOLTĂRII DURABILE
I.Definiţii Indicatorii dezvoltării durabile reprezintă instrumente prin care se poate evalua în timp, ritmul şi eficienţa acestui proces şi se pot evidenţia abaterile de la orientarea generală proiectată. Informaţiile primite prin intermediul acestor indicatori trebuie să permită identificarea restricţiilor şi disfuncţionalităţilor şi să fundamenteze măsurile pentru completarea şi redimensionarea programelor de acţiune la scară naţională, macroregională şi globală. Controlul eficient al procesului de tranziţie la modelul de dezvoltare durabilă este deci strict dependent de procesul complementar de supraveghere a acestuia prin intermediul unui set de indicatori sensibili şi cu relevanţă pentru procesul urmărit. II.Categorii de indicatori ai dezvoltării durabile Proiectele dezvoltării la nivel naţional sau supranaţional scot în evidenţă 3 direcţii de lucru şi 3 seturi de indicatori: 1)Seturi de indicatori orientate către domeniu ţintă ale politicii de dezvoltare (social, economic); 2)Sisteme de indicatori care vizează sustenabilitatea sistemelor ecologice; 3)Seturi de indicatori care extind sistemul conturilor naţionale pentru a reflecta factorii economici şi sociali ai dezvoltării.
Extinderea acestor sisteme de indicatori vizează colaborarea între birourile statistice ale Organizaţiei pentru Colaborare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Eurostat şi Comisia Economică ONU pentru Europa (UNECE). Eurostat a propus pentru raportul de monitorizare a strategiei pentru dezvoltare durabilă a UE următorul set de indicatori grupat pe 4 nivele şi 10 teme, după cum urmează: -Nivelul 1: indicatori reprezentativi corespunzând unui domeniu prioritar; -Nivelul 2: indicatori descriptivi corespunzând obiectivelor operaţionale asociate domeniului prioritar; -Nivelul 3: indicatori descriptivi corespunzând domenilor de intervenţie adresate obiectivelor prioritare; -Nivelul 4: indicatori contextuali de descriere critică a interpretării indicatorilor de la nivelele 1-3; Cele 10 teme de analiză şi indicatorii reprezentativi se prezintă astfel: 1).Tema de raportare: dezvoltarea social-economică-indicatori reprezentativi: rata de creştere a PIB-ului pe cap de locuitor; 2).Tema de raportare: consum şi producţie sustenabilă-indicatori reprezentativi: productivitatea resurselor; 3).Tema de raportare: incluziune socială-indicatori reprezentativi: populaţia expusă riscului sărăciei; 4).Tema de raportare: schimbări demografice-indicatori reprezentativi: rata de ocupare a populaţiei către vârsta limită de pensionare; 5).Tema de raportare: sănătate publică-indicatori reprezentativi: durata medie de viaţă sănătoasă pe sexe şi durata medie de viaţă probabilă la naştere pe sexe; 6).Tema de raportare: schimbări climatice şi energie-indicatori reprezentativi: emisiile totale de gaze cu efect de seră şi consumul de resurse neregenerabile; 7).Tema de raportare: transport sustenabil-indicatori reprezentativi: consumul de energie pentru activităţile de transport; 8).Tema de raportare: resurse naturale-indicatori reprezentativi: indexul specilor de păsări comune şi producţia din pescuit peste limitele bilogice stabile; 9).Tema de raportare: parteneriat global-indicatori reprezentativi: asistenţa pentru dezvoltare – fonduri oficiale; 10).Tema de raportare: buna guvernare-indicatori reprezentativi: în studiu; III.Instrumente utilizate pentru selectarea indicatorilor de mediu. Proprietăţi şi caracteristici ale indicatorilor de mediu În vederea monitorizării calităţii mediului s-a elaborat un sistem de indicatori cu o structură clar definită, pentru furnizarea unui cadru de lucru logic şi sistematic. În definirea acestui sistem de indicatori trebuie avute în vedere următoarele considerente fundamentale: 1)Sistemul de indicatori trebuie să ofere cel mai general şi comprehensiv model posibil al sectoarelor şi domeniilor referitoare la mediu; 2)Structura sistemului trebuie să permită gruparea indicatorilor în funcţie de scopul analizei; 3)Sistemul de indicatori trebuie să permită crearea de legături cu alte sisteme prin indicatori înglobaţi în sistem (structură deschisă); 4)Sistemul de indicatori trebuie să permită adăugarea de noi indicatori (structură extensivă). Un indicator de mediu poate fi definit pe larg ca un parametru sau o valoare derivată dintr-un parametru, care oferă o informaţie despre un fenomen. Indicatorii de mediu au o semnificaţie care se extinde dincolo de asocierea cu un parametru specific. În primul rând, utilizarea indicatorilor de mediu trebuie să reducă volumul de informaţii necesar obţinerii unei imagini precise a situaţiei.
Decizia asupra unui număr adecvat de indicatori este dificilă. Folosirea mai multor indicatori poate uneori să complice situaţia, prin introducerea unui volum de detalii inutile. Utilizarea unui singur indicator sau a câtorva indicatori poate să nu fie suficientă pentru a exprima toate informaţiile necesare. Indicatorii de mediu sunt folosiţi pentru a facilita procesul de comunicare dintre statistician şi utilizatorul informaţiei. Pentru a îndeplini acest scop indicatorii sunt adesea simplificaţi şi construiţi pentru a satisface nevoile utilizatorilor. Datorită acestor adaptări, indicatorii de mediu nu satisfac întotdeauna standardele ştiinţifice. IV.Criterii de selecţie a indicatorilor de mediu -să fie clari şi viabili din punct de vedere statistic; -să fie obţinuţi din cele mai bune surse de date; -să fie armonizaţi din punct de vedere metodologic cu standardele internaţionale; -să fie comparabili cu cei dezvoltaţi de statele UE; -să se poată obţine în timp util; -să fie uşor de revizuit în vederea actualizării lor. V.Ansamblul indicatorilor de mediu În conformitate cu al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu al UE s-au stabilit următoarele categorii de indicatori pe domeniile prioritare: schimbarea climei, natură şi biodiversitate, mediu şi sănătate, resurse naturale şi deşeuri: 1)Emisii de gaze cu efect de seră în termeni absoluţi; 2)Emisii CO2 /loc.; 3)Consumul brut de energie; 4)Proporţia terenurilor acoperite cu păduri; 5)Suparafaţa ariilor protejate pentru asigurarea conservării biodiversităţii; 6)Procentul populaţiei cu acces la sursele de apă potabilă; 7)Numărul de locuitori care au acces la un sistem centralizat de alimentare cu apă; 8)Racordarea populaţiei la serviciile centralizate de apă şi canalizare; 9)Gradul de echipare cu reţele de apă a străzilor; 10)Pierderi de apă în reţelele de distribuţie; 11)Vechimea reţelei de distribuţie a apei; 12)Numărul de staţii de epurare; 13)Populaţia urbană expusă la poluarea aerului; 14)Colectarea deşeurilor municipale, gropilor de gunoi şi incinerărilor în kg/loc; 15)Schimbarea utilizării terenurilor; 16)Extragerea apei de suprafaţă şi subterane, plus resurse disponibile; 17)Volumul de marfă transportat, raportat la PIB; 18)Volumul de pasageri transportaţi, raportat la PIB; 19)Transportul de marfă pe tipuri de transport; 20)Transportul de pasageri pe tipuri de transport. VI.Prevederi ale legislaţiei europene referitoare la indicatorii de mediu Politica în domeniul mediului vizează următoarele obiective: -protecţia mediului şi ameliorarea calităţii sale; -protecţia sănătăţii publice; -utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale; -promovarea măsurilor la nivel internaţional privind rezolvarea problemelor mediului la dimensiuni regionale şi globale.
Instrumentele utilizate pentru implementarea acestor obiective sunt: -dispoziţii legislative, în special directive, care fixează norme de calitate pentru mediu (ex. nivelul de poluare); -norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, norme de concepţie, norme de exploatare); -norme aplicabile produselor (ex. limite de concentraţie sau de emisie pentru un produs dat); -programe de acţiune în favoarea protecţiei mediului; -programe de ajutor financiar. Stabilirea sistemelor de indicatori cu referire la mediu trebuie să aibă în vedere următoarele: -valorile unui indicator trebuie să fie măsurabile sau cel puţin observabile; -un indicator trebuie să fie în mod empiric legat de fenomenul studiat; -datele trebuie să fie accesibile sau uşor de obţinut prin intermediul unor proiecte, studii sau activităţi de monitorizare specială; -metodologia de culegere, de procesare a datelor şi de construire a indicatorilor trebuie să fie clară, transparentă şi standardizată; -resursele necesare pentru construirea şi monitorizarea indicatorilor trebuie să fie la îndemână; -procesul de culegere, procesarea datelor şi de dezvoltare a indicatorilor trebuie să fie întotdeauna eficient din punct de vedere al costurilor; -acceptarea politică a indicatorilor la nivel local, naţional sau internaţional este esenţială.
SISTEME DE INDICATORI DE MEDIU I.Organizarea sistemelor de indicatori de mediu Indicatorii de mediu sunt parametri care oferă informaţii despre starea mediului la nivel local, regional şi global. Aceşti indicatori trebuie să acopere toate compartimentele mediului, să fie organizaţi pe categorii analitice şi să stabilească legături cu alţi indicatori care aparţin altor domenii statistice. Pentru o mai bună descriere a relaţiilor care se stabilesc între activităţile umane şi mediu, Organizaţia pentru Colaborare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi ulterior Agenţia Europeană de Mediu (AEM) au conclucrat pentru elaborarea unui model sau cadru conceptual cunoscut sub numele de DPSIR (Driving forces, Pressures, State, Impacts, Responses). Acest model a fost adoptat de către toate statele membre UE şi de către organizaţiile internaţionale care au legături cu informaţia de mediu, respectiv Eurostat şi AEM. Dezvoltarea modelului de DPSIR (Comandă, Presiuni, Stare, Impacte, Răspunsuri) care a avut ca prim scop înţelegerea interacţiunilor dintre economie şi mediu reprezentând un cadru general pentru organizarea informaţiilor despre starea mediului, bazat pe relaţia cauzăefect a interacţiunii dintre componentele sistemului social, economic şi environmental. Modelul defineşte 5 categorii de indicatori: 1. Driving Forces (forţele de comandă), care sunt factorii fundamentali ce influenţează o varietate de variabile importante, cum ar fi tendinţele sectorului de bază energetic, transport, industrie, agricultură, turism. Cu alte cuvinte, este vorba de sectoarele economice care comandă evoluţia ulterioară a relaţiilor cu mediul înconjurător; 2. Indicatori de presiune (pressures) care descriu variabilele care afectează în mod direct mediu (emisiile de CO2, CH4, zgomotul, deversările, defrişările, etc.); 3. Indicatori de stare (state) care descriu condiţiile mediului la un moment dat (concentraţia de plumb în zonele urbane, nivelul zgomotului lângă
principalele artere de circulaţie, calitatea apei din râuri şi lacuri, efectivul de specii sensibile, etc.); 4. Indicatori de impact (impacts) care descriu efectele schimbării stării mediului înconjurător în urma realţiilor cu factorii de presiune; 5. Indicatori de răspuns (responses) care prezintă efortul societăţii (comunităţi locale, politicieni, factori de decizie) pentru a rezolva probleme din mediu (programe de protecţie şi conservare, taxele de energie, bugetul pentru cercetare, etc.); Înaintea acestui model, OCDE a adoptat în anii `70 un alt sistem de indicatori dezvoltat de către Anthony Friend, sistem care se numea Presiune-Stare-Răspuns (PSR) şi a stat la baza cadrului conceptual al indicatorilor de dezvoltare durabilă realizat de Comisia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă (CNUDD).
II.Modele de indicatori de mediu A)Schema cadru Presiune-Stare-Răspuns (PSR) Se bazează pe cele 3 tipuri de indicatori: 1)Indicatori de presiune care evidenţiază presiunile exercitate de către activităţile economice şi sociale asupra mediului şi prezintă problemele de mediu (epuizarea resurselor, evacuarea de poluanţi, deşertificarea, etc.); 2)Indicatori de stare care subliniază schimbările sau evoluţia stării fizice a mediului prin acţiunile societăţii (eroziunea solurilor, reducerea biodiversităţii, calitatea aerului şi apei, starea de sănătate a populaţiei); 3)Indicatori de răspuns care arată eforturile făcute de societate sau de către instituţiile autorizate pentru îmbunătăţirea mediului sau degradarea acestuia. În mod concret, indicatorii de presiune exprimă cauzele problemelor de mediu şi impactul socio-economic asupra mediului, indicatorii de stare evidenţiază starea mediului după impact iar indicatorii de răspuns cuantifică rezultatele politicii de mediu aşa cum sunt ele implementate la nivel local, regional sau global. Tabel 1. Model PSR Probleme de mediu schimbări climatice
Indicatori de presiune -producţia industrială; -consum energetic -emisii de gaze cu efect de seră
diminuarea stratului de -producţia de CFC ozon -emisii de CFC reducerea biodiversităţii -schimbări în utilizarea terenurilor -utilizareade pesticidelor şi fertilizatorilor
Indicatori de stare -concentraţii ambientale -temperaturi globale
Indicatori de răspuns -alternative energetice -preţuri diferenţiate
-grosimea stratului de -legislaţie şi convenţii ozon în scădere internaţionale -număr de specii -cheltuieli pentru protecţie ameninţate -distribuţia speciilor
epuizarea resurselor
-producţia industrială -producţia energetică - defrişări
-concentraţii de poluanţi -suprafeţe erodate
poluarea apei şi resursele de apă
- cerinţele de apă -intensitatea utilizării apei
-concentraţii de nitraţi şi fosfaţi în râuri şi lacuri
poluarea aerului şi acidifierea
-activităţi industriale -activităţi de transport - consum energetic - emisii
- legislaţie - cheltuieli de cercetare
-cheltuieli pentru canalizare şi epurare - nivel PH în sol şi - penalităţi apă - cheltuieli -calitatea aerului - legislaţie urban
B)Modelul Forţă motoare-Stare-Răspuns (FSR) Presupune încorporarea indicatorilor de presiune în indicatori forţă motoare şi a indicatorilor de impact în indicatori de stare. Tabel 2. Model FSR Forţă motoare -activităţi umane -asigurarea hranei
-practicarea turismului
Stare (Impact) -calitatea mediului de viaţă - alitatea solurilor -cantitatea de apă -utilizarea fertilizatorilor -calitatea apelor şi a plajelor -situaţia biodiversităţii
Răspuns -protecţia şi conservarea calităţii mediului -agricultură ecologică -utilizarea raţională a resurselor de apă şi a terenurilor agricole -turism ecologic -protecţie şi conservare -infrastructură adecvată
C)Modelul Forţă motoare-Presiune-Stare-Impact-Răspuns Este un model complex şi complet care conţine toţi indicatorii de mediu, furnizând astfel mai multe infromaţii despre cele 3 compartimente ale dezvoltării durabile. Tabel 3. Model DPSIR (FMPSIR) Forţă Presiune motoare activităţi -poluarea industriale aerului -deversări de poluanţi
Stare
Impact
-nivelul de azot şi fosfor în ape -nivelul poluanţilor în aer
-contaminarea apei -aer încărcat cu poluanţi
Răspuns -reducerea surselor de poluare -legislaţie -tehnologie nepoluantă
activităţi agricole
-utilizare fertilizatori şi pesticide -evacuarea apelor uzate
creşterea populaţiei
-utilizarea -epuizarea intensă a resurselor resurselor -probleme sociale, de sănătate - educaţie aglomeraţie -calitatea -emisie de aerului și hidrocarburi congestionarea -zgomot traficului
activităţi de transport
-cantitatea de nitraţi în sol şi ape subterane -materia organică din râuri
-contaminarea apei -modificarea compoziţiei solului -scăderea cantităţii de O2 din apele marine -agresarea fitoplanctonului din apele marine - şomaj - analfabetism - malnutriţie -cartiere periferice insalubre - poluare - stres
-tratarea apelor uzate -alternative ecologice
-programe sociale
-alternative ecologice -tehnologii nepoluante -decongestionarea traficului
III.Comparaţii între cele 3 modele Toate cele 3 modele oferă informaţii despre relaţia om-mediu. Cei mai importanţi indicatori sunt cei de presiune, stare şi răspuns. Gradul de complexitate în elaborarea acestor modele a crescut pe măsura intensificării problemelor de mediu. În concluzie, în dezvoltarea indicatorilor de mediu trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte: -valorile indicatorilor trebuie să fie măsurabile sau cel puţin observabile; -indicatorii trebuie să fie legaţi empiric de fenomenul studiat; -datele trebuie să fie accesibile şi usor de obţinut prin activităţi de monitorizare specială; -metodologia de culegere, procesarea datelor şi de construire a indicatorilor trebuie să fie clară, transparentă şi standardizată; -resursele necesare pentru construirea şi monitorizarea indicatorilor trebuie să fie la îndemână; -procesul de culegere şi procesare a datelor precum şi cele de elaborare a indicatorilor trebuie să fie eficient din punct de vedere al costurilor.
PARTEA II ECOTURISMUL ÎNTRE ACTIVITATE ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ
I.Definiţii După Programul din Belize iniţiat de Rio Bravo Conservation & Management Area din 1988, ecoturismul este forma de tursim cu impact scăzut asupra mediului, bazat pe aprecierea acestuia şi unde se depune un efort conştient în vederea reinvestirii unei părţi adecvate din venituri pentru conservarea resurselor pe care se bazează. Conceptul provine de la termenii eco (logie) – biodiversitate, natură şi turismmodalitate de petrecere a timpului liber. Prin urmare, ecoturism=turism în natură, orientat spre protecţia acesteia. Prima enunţare oficială a relaţiei dintre turism şi mediu prin ecoturism, s-a făcut la Congresul Organizaţie Mondiale de Turism de pe insula Bali (Indonezia), din 28-31 aprilie 1994. Un an mai târziu, la Lanzarotte, în Insulele Canare (Spania), s-a desfăşurat Conferinţa Mondială privind turismul durabil, fiind prima de acest fel. După Ziffer (1989), ecoturismul este o formă de turism care se inspiră din istoria naturală a unei regiuni incluzând şi culturile sale indigene. Societatea Internaţională de Ecoturism considera în 1991 ecoturismul ca o călătorie responsabilă în arii naturale, care conservă mediul şi susţine bunăstarea populaţiei locale. După California Legislature (1992), ecoturismul este o forma de călătorie al cărei obiect principal îl constituie admirarea frumuseţii peisajelor naturale şi a manifestărilor culturale specifice unor regiuni, minimizând eventualele impacte negative induse de deplasările în scopuri turistice. Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii sublinia în 1996 că ecoturismul este călătoria responsabilă faţă de mediu în zone naturale relativ nealterate, cu scopul aprecierii naturii şi a oricăror atracţii culturale trecute şi prezente, care promovează conservarea, are un impact negativ scăzut şi asigură o implicare socio-economică activă şi aducătoare de beneficii pentru populaţia locală. După Fennel (2000) ecoturismul este o formă de turism durabil bazată pe resursele naturale, concentrată cu prioritate pe contactul direct cu natura şi pe însuşirea cunoştiinţelor despre natură, care trebuie să aibă un impact scăzut asupra mediului, fără consumuri, orientat spre binele comunităţii locale. Bran Florina şi Nistoreanu Puiu considerau în 2008 că ecoturismul este o formă de tursim desfăşurată în arii naturale, al cărui scop îl reprezintă cunoaşterea şi aprecierea naturii şi culturii locale care presupune măsuri de conservare şi asigură o implicare activă generatoare de beneficii pentru populaţia locală. Conform definiţiilor de mai sus ecoturismul se distinge prin următoarele valenţe: -conservarea biodiversităţii, prin caracteristicile sale neconsumatoare de resurse floristice şi faunistice, prin serviciile pe care le generează şi prin veniturile economice care pot fi folosite inclusiv în beneficiul ariilor protejate; -susţinerea binelui comunităţilor locale prin diversificarea activităţilor, inducerea de capital şi prin generarea beneficiilor economice; -dobândirea unei experienţe noi de interpretare şi învăţare de către practicanţii ecotursimului (persoane deschise noului, dirijate spre un tursim viabil, ecologic şi protectiv); -promovarea acţiunilor responsabile în raport cu elementele peisajului atât din partea turiştilor cât şi din partea industriei turistice;
-adresabilitate către grupurile mai mici de turişti şi afacerile de mică amploare; -consumuri minime şi producerea unor cantităţi minime de deşeuri; -participarea comunităţilor locale îndeosebi în mediul rural; -respectarea nevoilor turismului regional; -încurajarea şi utilizarea rezultatelor studiilor de mediu, studiilor sociale, a programelor de monitorizare pe termen lung, destinate evaluării şi minimizării impactului negativ al activităţilor turistice; -adaptarea infrastructurii turistice la nevoia de conservare a elementelor naturale; -realizarea unei legături armonioase între elementele mediului natural şi cultural; -favorizarea unei interacţiuni autentice între populaţia locală şi turişti; -lărgirea spectrului de activităţi economice tradiţionale (agricultură, pescuit, meşteşuguri); În concluzie, ecoturismul este o formă distinctă de turism, fondată pe natură şi cultură tradiţională, ce se doreşte să fie gestionată într-o măsură ecologică durabilă. În acest context ecoturismul se sprijină pe 4 criterii de bază: -se desfăşoară în spaţii naturale şi culturale; -implică măsuri de conservare; -susţine bunăstarea localnicilor; -încurajează implicarea comunităţii locale; Ecoturismul s-a afirmat iniţial pe continentul nord-american începând cu anii `80, dar astăzi se manifestă în multe ţări, în formă embrionară sau avansată, unde poartă denumiri care au aceleaşi conotaţii: turism blând, turism verde, turism ecologic, turism alternativ, geoturism, etc. Acest fenomen care câştigă teren tot mai mult, se bazează pe aceeaşi schemă funcţională, cu impacte reduse asupra mediului în scopul protecţiei şi conservării acestuia pentru generaţiile viitoare. Din această cauză, ecoturismul poate fi numit şi turism durabil care sprijină, îmbunătăţeşte şi perpetuează calitatea şi integritatea mediului. II.Funcţiile ecoturismului a)Funcţia de protecţie şi conservare a mediului înconjurător sau funcţia ecologică ce se caracterizează prin următoarele elemente: -asigurarea utilizării raţionale a tuturor resurselor; -reducerea, eliminarea deşeurilor şi reciclarea lor; -asigurarea protecţiei şi conservării mediului; -scăderea procesul de sustragere a terenurilor agricole şi forestiere din circuitul agricol şi silvic; -practicarea unor forme de turism cu impact redus asupra solului, calitatea aerului şi apei, covorului vegetal, faunei şi comunităţilor umane; -elaborarea unor programe şi produse turistice bazate pe valorizarea integrităţii resurselor atractive; -cooptarea participanţilor la actul turistic şi al comunităţilor locale la păstrarea calităţii mediului turistic; -reinvestirea unei părţi din profit în proiecte de sprijinire a proiectului de protecţie şi conservare a resurselor turistice; b)Funcţia economică subliniată de următoarele caracteristici: -oportunitate de afaceri; -creşterea gradului de valorificare a resurselor, îndeosebi a celor mai puţin cunoscute pentru reducerea presiunii asupra celor intens exploatate; -stimularea economiei locale prin cererea de produse agricole, artizanat, servicii, etc. -generează schimburi economice cu exteriorul zonei turistice: transport, produse agricole, produse artizanale, programe de agrement;
-diversificarea economiei locale; -dezvoltarea infrastructurii; -dezvoltarea regiunilor periferice prin inserţii de capital; -creşterea productivităţii agricole; c)Funcţia socială care se distinge prin următoarele trăsături: -sporirea locurilor de muncă (agricultură, servicii, artizanat); -menţinerea şi relansarea unor meserii tradiţionale (prelucrarea lemnului, lânii, olăritul, cusutul, împletitul); -atragerea populaţiei locale în practicarea diferitelor forme de turism (turism ecvestru, turism de atelaj, sporturi de iarnă, pescuit, ghidaj, etc.); d)Funcţia culturală care se detaşează prin următoarele trăsături: -valorificarea elementelor de civilizaţie materială şi spirituală de artă şi de cultură; -revigorarea unor tradiţii şi obiceiuri populare (de Crăciun, de Anul Nou, de Paşti, de Bobotează); -dezvoltarea spiritului de toleranţă între turişti şi comunităţile locale, precum şi între etnii; -intensificarea relaţiilor interetnice şi multiculturale; -valorificarea trecutului istoric; e)Funcţia educativă manifestată prin: -formarea unor atitudini, mentalităţi şi comportamente pentru protecţia şi conservarea mediului; -stimularea creativităţii; -formarea unor concepţii şi viziuni de ansamblu asupra fenomenului turistic în secolul XXI; -formarea unei conştiinţe ecologice; III.Etapele implementării unui sistem ecoturistic a)Etapa de acreditare care presupune colectarea de la agenţii economici a datelor privind performanţa socială şi protecţia mediului. b)Etapa de identificare a elementelor care trebuie conservate în aria respectivă (elemente naturale şi culturale). c)Etapa de realizare a unui ghid al tur-operatorilor care să includă aspecte referitoare la pregătirea turiştilor, instrucţiuni de utilizare a spaţiului vizitat, minimizarea impactului vizitei în scopuri ecoturistice, contribuţia la conservare, folosirea forţei de muncă locale, oferte de cazare nondistructive. d)Etapa de gestionare concretă a mediului turistic, prin monitorizarea mai multor elemente cum ar fi: energia, deşeurile, consumul de apă, reversările, emisiile de gaze. ECOTURISM. FORME ŞI TIPURI I.Forme de turism durabil Turismul durabil în concepţia Federaţiei Europene a Parcurilor Naţionale şi Naturale reprezintă toate formele de dezvoltare turistice, management şi activităţi turistice care menţin integritatea ecologică, socială, economică şi bunăstarea resurselor naturale şi culturale, într-un mod perpetuu. Formele de turism durabil şi implicit de ecoturism trebuie să se bazeze pe următoarele principii: -conservarea şi protejarea naturii; -folosirea resurselor umane locale;
-impactul redus asupra mediului natural şi socio-cultural; -creşterea veniturilor şi reinvestirea lor în acţiunea de păstrare a integrităţii mediului; Dintre formele de turism durabil şi ecoturism amintim: a)Turismul rural Presupune activităţi turistice desfăşurate în spaţiul rural, cu o serie de oportunităţi cum ar fi întoarcerea la natură şi la origini, valorificarea potenţialului natural şi antropic. Dintre caracteristicile turismului rural menţionăm următoarele: -este producător de valori; -se constituie ca o activitate complementară bazată pe tradiţie şi agricultură; -este un instrument de educare, civilizare şi modelare a conştiinţelor; Baza materială a turismului rural este reprezentată prin pensiuni, cabane, case de vacanţă, camere de oaspeţi, hanuri, ferme, etc. Ca şi forme ale turismului rural putem menţiona turismul ecvestru, turismul cu atelaj, turismul cultural-religios, turismul de drumeţie (hiking), turismul de prelevare a plantelor medicinale, turismul de observare a păsărilor (bird watching), etc. Turismul rural s-a dezvoltat datorită unor condiţii social-economice care marchează lumea contemporană, respectiv aglomeraţia urbană, stresul cotidian şi dorinţa de reîntoarcere la natura-mamă. Această formă de turism durabil îşi are rădăcinile în Antichitate, dar perioada sa de avânt este în secolul XX. Dintre ţarile cu tradiţie în turism rural putem aminti Germania, Franţa, Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Islanda, Italia, etc. În România, preocupările legate de dezvoltarea turismului rural se observă începând cu anul 1968, când se enunţă idea amenajării unor sate turistice. b)Agroturismul Este o activitate turistică organizată şi desfăşurată în gospodăria rurală. Cazarea se face în camere de oaspeţi, case rustice şi ferme, alimentaţia presupune produse ecologice obţinute la nivel local, iar agrementul se bazează pe drumeţie, pescuit, călărie, înot, golf, plimbări cu barca, etc. De asemenea, turiştii pot participa la muncile gospodăreşti fie în scop educativ, fie pentru a-şi plăti o parte din costuri (fânărit, păstorit, procurarea lemnelor de foc, grădinărit, etc.). Ţările cu tradiţie în agroturim sunt Germania, Franţa şi Austria, iar în România asemenea preocupări se observă după 1990 când se înfiinţează următoarele organizaţii: Federaţia Română pentru Dezvoltare Montană (1990), Agenţia Naţională pentru Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC (1994) şi Agenţia Română pentru Agroturism (1995). c)Turismul în ariile protejate (rezervaţii, parcuri naturale, parcuri naţionale) Este numit şi ecoturism, se bazează pe grupuri mici şi presupune o bază materială restrânsă (cabane, locuri de campare special amenajate). Această formă de turism este orientată spre cunoaşterea ştiinţifică şi contemplarea mediului. d)Turismul cultural Presupune valorificarea tradiţiilor, obiceiurilor, festivalurilor (Înstruţatul boului de la Tăure, Căianu Mic, Căianu Mare, Figa; Festivalul Internaţional de Folclor „Regele Brazilor” de la Prundu-Bârgăului, Festivalul Internaţional de Folclor Nunta Zamfirei de la Bistriţa, obiceiul hâzilor de la Chintelnic, etc.), târgurilor (Târgul Meșteșugarilor de la Bistrița, Târgurile de produse agricole și meșteșugărești, Târgul de Paști de la Bistrița) arhitecturii rurale (ex. satele săseşti din Transilvania, Muzeul Satului din București, Muzeul Satului
Maramureșan, etc.), monumentelor şi arhitecturii culte (biserici, cetăţi, castele, clădiri), evenimente (serbările agropastorale, serbările comunale, etc.). e)Turismul sportiv Reprezintă o modalitate de petrecere a timpului liber prin activităţi motrice, care solicită organismul şi contribuie la menţinerea sănătăţii: pescuit, golf, cicloturism, drumeţii, schi, echitaţie, navigație, etc. f)Turismul religios, ecumenic sau monahal Se bazează pe valorificarea edificiilor religioase (mănăstiri, biserici) şi a manifestărilor monahale (pelerinaje, hramuri, liturghii). II.Ecoturismul între teorie şi practică Turismul poate ameninţa integritatea ecosistemului şi a comunităţilor locale, poate contribui la degradarea zonelor fragile şi poate influenţa negativ cultura tradiţională. Schimbările climatice, instabilitatea economică şi social-politică pot face din turism o activitate riscantă mai ales în zonele consacrate (bazinul mediteranean, ţările alpine, Orientul Mijlociu). Dar în acelaşi timp, turismul poate crea oportunităţi atât pentru conservare cât şi pentru bunăstarea comunităţilor locale. Ca un răspuns la interesul crescut pentru cunoaşterea naturii, dar şi la semnalele de alarmă venite din anumite zone ameninţate s-a conturat treptat o noua etică a călătoriei numită ecoturism. Ecoturismul poate furniza veniturile necesare pentru protejarea ariilor naturale, poate constitui o alternativă viabilă de dezvoltare economică pentru comunitate şi poate spori nivelul de educaţie şi conştiinţă a turiştilor, transformându-i în susţinători entuziaşti ai conservării mediului natural şi cultural. Ecoturismul s-a conturat în anii `70 într-o serie de ţări cu arii naturale importante, care aveau nevoie de protecţie (Kenya, Ecuator, Costa Rica, SUA, etc.) La începutul anilor `80, regiunile cu resurse turistice naturale precum păduri tropicale, recife de corali, animale sălbatice, etc.au generat înfiriparea unor afaceri locale axate în principal pe ghidarea turiştilor. Treptat acest fenomen s-a extins şi s-a ajuns la concluzia că el poate fi menţinut şi poate să aducă profit numai dacă aceste resurse vor fi protejate şi conservate. În acest context s-a înfiripat un nou trend în turism şi anume turismul ecologic sau ecoturismul. Ecoturismul îşi trage rădăcinile din mişcarea de conservare a biosferei, el dovedindu-se o sursă importantă de venituri pentru ariile naturale care aveau nevoie de protecţie. Cercetările întreprinse în Kenya în anii 70 au arătat că beneficiile economice ale turismului în arii sălbatice au depăşit cu mult vânătoarea, activitate care a şi fost interzisă în anul 1977. La începutul anilor 80, pădurile tropicale şi recifele de corali au devenit subiectul unor nenumărate studii ştiinţifice şi filme documentare. Acest interes a condus la apariţia unor mici afaceri locale axate mai ales pe ghidarea cercetătorilor şi reporterilor în zone sălbatice. Treptat, aceste afaceri au devenit prospere în ţări ca Ecuador şi Costa Rica, şi o adevărată industrie a început să se dezvolte pentru a satisface nevoile unor grupuri mici de turişti, în principal naturalişti şi iubitori ai vieţii sălbatice. La începutul anilor 80, întreprinzătorii din turismul bazat pe atracţii naturale au început să prospere în întreaga lume, odată cu interesul tot mai mare pentru mediu şi pentru călătoriile în aer liber. Apariţia unor echipamente de călătorie şi campare tot mai performante a favorizat acest fenomen. Unele companii şi-au dat seama că ar putea avea iniţiativa de a conserva mediul prin sponsorizarea unor grupări locale de conservare sau prin colectare de fonduri.
Curând, ei au învăţat că instruind şi angajând localnici pentru a conduce afacerea aveau numai de câştigat şi în acelaşi timp puteau oferi populaţiei locale beneficii importante. Întrucât ecoturismul a fost iniţial doar o idee şi nu o disciplină, multe organizaţii l-au promovat fără a-i cunoaşte principiile de bază. Eforturi pentru stabilirea unor principii şi criterii de acreditare recunoscute pe plan internaţional au fost iniţiate încă din anul 1990, dar procesul a evoluat foarte încet, dată fiind diversitatea domeniilor, experienţelor, regiunilor implicate. Este recomandat ca fiecare regiune în care se practică ecoturismul să dezvolte propriul sistem de principii, linii directoare şi criterii de certificare, bazate pe materialele disponibile pe plan internaţional. Societatea Internaţională de Ecoturism a sintetizat rezultatele tuturor dezbaterilor din 1991 până în prezent într-un set de principii care au fost acceptate şi preluate de tot mai multe organizaţii, guverne, firme private, universităţi şi comunităţi locale. Societatea Internaţională de Ecoturism a publicat în 1993 un set de recomandări: „Ecotourism Guidelines for Tour Operators”, care au fost acceptate de către reprezentanţi ai industriei turistice, ONG-uri şi specialişti din întreaga lume. Următorul pas şi cel mai dificil în atingerea standardelor ecoturismului este implementarea unui sistem de acreditare. Acreditarea în industria ecoturistică presupune colectarea de la firme a datelor privind performanţa socială şi de mediu şi apoi verificarea acestora. Dificultatea provine din specificul operatorilor din ecoturism, care sunt de dimensiuni reduse şi foarte dispersaţi în spaţiu. Mulţi dintre ei sunt situaţi în ţări sau regiuni slab dezvoltate, unde serviciile de monitorizare şi chiar sistemele de comunicaţii sunt ineficiente sau lipsesc. Eforturile de acreditare au fost iniţiate de Australia, care a lansat în anul 1994 un program de cercetare, iar în 1996 un program de acreditare cu specific ecoturistic la nivel federal, singurul de acest fel din lume. Cea mai importantă acţiune legată de Anul Internaţional al Ecoturismului a fost Summitul Mondial de Ecoturism care s-a desfăşurat în oraşul canadian Québec în perioada 19-22 mai 2002 cu sprijinul Oficiului de Turism local şi al Comisiei Canadiene de Turism, sub egida Organizaţiei Mondiale a Turismului (WTO) şi a Programului Naţiunilor Unire pentru Mediul Înconjurător (UNEP). În intervalul 19-22 mai 2002, aici s-au reunit peste 1000 de participanţi din 132 de state din sectorul public, privat sau neguvernamental. Summitul a reprezentat încununarea cu succes a celor 18 întâlniri preparatorii desfăşurate în anii 2001 şi 2002, care au implicat peste 3000 de participanţi reprezentând guvernele naţionale sau locale, incluzând administratori de turism, mediu sau oameni de afaceri din domeniul ecoturismului şi parteneri ai acestora, precum şi organizaţii neguvernamentale, instituţii de învăţământ, consultanţi, organizaţii interguvernamentale şi reprezentanţi ai comunităţilor locale. Participanţii la Summit-ul Mondial al Ecoturismului , desfăşurat la Quebec în mai 2002, au recunoscut faptul că ecoturismul respectă principiile turismului durabil referitoare la impactul economic, social şi de mediu, formulând în plus câteva principii specifice: • Ecoturismul contribuie activ la conservarea patrimoniului natural şi cultural; • Ecoturismul include comunităţile locale în activităţile de planificare, dezvoltare şi operare şi contribuie la bunăstarea lor; • Ecoturismul implică explicaţii complete şi interesante pentru vizitatori, privind resursele naturale şi culturale; • Ecoturismul este destinat în special vizitatorilor individuali precum şi grupurilor organizate de mici dimensiuni; Pe măsura extinderii ecoturismului, s-a simţit nevoia organizării unor structuri bine definite, care să poată permite o cât mai bună penetrare a acestuia în rândul comunităţilor. În consecinţă, au luat naştere o serie de organisme care se ocupă strict de această problematică. Pe lângă acestea, în cadrul unor organizaţii deja consacrate au început să se înregistreze preocupări distincte vizând ecoturismul. Cea mai importantă organizaţie este Societatea Internaţională de Ecoturism (TIES).
Aceasta a luat fiinţă în 1990, urmărind, încă din prima zi, „să asiste cât mai multe asociaţii profesionale care se străduiesc să facă din ecoturism un mijloc util în activitatea de conservare şi dezvoltare durabilă” (Megan Wepler Wood – preşedinte şi fondator). TIES numără în prezent circa 1600 de membri din 110 ţări (fie persoane fizice, fie asociaţii, organizaţii etc.) având înscrise următoarele obiective pe termen lung: desfăşurarea unor programe educaţionale şi traininguri, furnizarea de informaţii tuturor celor interesaţi, elaborarea unor coduri în domeniu, crearea unei reţele internaţionale instituţionale şi profesionale, cercetarea şi dezvoltarea unor modele economice. Ecotourisme France este o asociaţie neguvernamentală dedicată promovării practicilor ecoturismului în Franţa. Misiunea acesteia constă în acordarea de asistenţă operatorilor care se străduiesc să facă din ecoturism un instrument viabil de creştere economică durabilă, de conservare a patrimoniului natural şi socio-cultural al comunităţilor locale. Asociaţia are ca obiective: promovarea activităţilor ecoturistice la nivel naţional şi internaţional; încurajarea adoptării principiilor ecoturismului în cadrul industriei turistice; îmbunătăţirea poziţiei şi viabilităţii financiare a operatorilor din turism care adoptă practicile durabile; elaborarea studiilor şi proiectelor de conservare a resurselor naturale şi culturale; reprezentarea operatorilor de ecoturism din întreaga lume şi comercializarea produselor şi serviciilor acestora pe piaţa turistică franceză. Asociaţia Ecoturismo Italia a fost înfiinţată ca rezultat al creşterii interesului şi cunoştinţelor în domeniul ecoturismului, facilitând dezvoltarea durabilă prin promovarea turismului durabil şi ecoturismului. Scopul acestei asociaţii este de a evidenţia şi îmbunătăţi beneficiile culturale, economice şi de mediu ale comunităţilor locale care practică ecoturismul. Printre obiectivele asociaţiei se numără: asigurarea unui suport tehnico-operativ destinaţiilor ecoturistice, întreprinderilor şi organizaţiilor din turism, autorităţilor locale competente în implementarea principiilor ecoturismului; identificarea şi studierea impactului real al activităţilor ecoturistice asupra mediului economic, socio-cultural al comunităţilor locale; realizarea unor proiecte pilot de cooperare naţională şi internaţională în domeniul ecoturismului, în special în adoptarea unui sistem de certificare în ecoturism; elaborarea de studii şi cercetări, a planurilor de fezabilitate şi proiectelor pentru fundamentarea unei strategii în ecoturism; organizarea de conferinţe, seminarii, expoziţii, cursuri de formare profesională etc. Societatea Suedeză de Ecoturism, constituită în 1996, are un număr de peste 400 de membri, în majoritatea lor întreprinderi mici şi mijlocii. Este promotor al procesului de certificare în ecoturism „Nature’s Best”, a oportunităţilor oferite turiştilor de a rezerva ecotururi de calitate într-un mediu sigur şi a brandului ecoturistic suedez. Uniunea de Ecoturism din Letonia este o organizaţie neguvernamentală care a elaborate strategia naţională de ecoturism a ţării, fiind interesată în organizarea activităţilor educaţionale, asigurarea consultanţei, participarea în elaborarea şi implementarea proiectelor de ecoturism, cooperarea cu autorităţile locale, instituţiile guvernamentale naţionale şi internaţionale, organizaţiile neguvernamentale, tur operatori etc. Asociaţia de Ecoturism din Armenia este o organizaţie neguvernamentală înfiinţată în anul 1997 pentru a revitaliza moştenirea naturală şi cultural-istorică a ţării şi pentru a contribui la bunăstarea comunităţilor locale prin promovarea ecoturismului. Ca obiective, asociaţia elaborează strategia de dezvoltare durabilă a ecoturismului; asigură accesul la informaţii centralizate şi oferă asistenţă tehnică stakeholderilor implicaţi în ecoturism; încurajează comunităţile locale în practicarea activităţilor ecoturistice; coordonează efortul public în promovarea activităţilor de protecţie a mediului natural şi de conservare a monumentelor culturale şi istorice; iniţiază campanii de conştientizare a beneficiilor obţinute din practicarea ecoturismului; elaborază propuneri legislative cu privire la protecţia mediului şi dezvoltarea turismului durabil. Ecoturism Australia (EA) a fost fondată în 1991, ca o asociaţie non-profit, incluzând
societăţi care administrează spaţii de cazare, tour operatori, agenţii de turism, manageri ai ariilor protejate, studenţi şi profesori, consultanţi, asociaţii regionale şi locale, toate având punct comun preocuparea pentru dezvoltarea şi promovarea industriei ecoturismului. Este remarcabil faptul că, în viziunea statului Australian, ecoturismul însuşi poate fi văzut ca o ramură economică distinctă. Obiectivul general al EA este „de a fi lideri în asistarea activităţilor de ecoturism pentru a deveni durabile, viabile economic şi responsabile din punct de vedere social şi cultural”. Pe lângă aspectele care ţin de desfăşurarea generală a turismului de tipul eco în sfera durabilităţii (obiectiv prioritar pentru orice organizaţie de acest tip), Ecoturism Australia şi-a concentrat activitatea şi pe elaborarea unor programe de acreditare. Este vorba despre NEAP – Programul de Acreditare pentru Ecoturism şi Turism în Natură şi Programul de Atestare Ecoguide. Aplicat iniţial doar în Australia, programul vizează identificarea şi etichetarea adevăratului turism de tipul eco şi în natură. Actualmente el este exportat în întreaga lume sub denumirea de Standardul Internaţional pentru Ecoturism. Scopul acestui program este de a certifica produse care se bazează pe principiile ecoturismului, fiind o garanţie pentru o prestaţie corespunzătoare şi din punctul de vedere al durabilităţii. NEAP acreditează produse şi nu companii, circumscrise unuia din următoarele trei domenii: cazare, circuite, obiective turistice. Programul Ecoguide are un domeniu de activitate mai restrâns, el atestând anumite capacităţi ale ghizilor care deservesc programe din sfera ecoturismului sau turismului în natură. Este o completare a NEAP dar cu centrarea pe persoane fizice. Apariţia şi dezvoltarea în ultimii ani a Internetului a permis apariţia unui nou model de colectare şi distribuire a informaţiilor din orice domeniu. Astfel, iubitori ai naturii din Europa s-au reunit şi au creat un site cuprinzător numit Eco-Tour, sub girul Comisiei Europene. Siteul este extrem de util pentru cei interesaţi de lumea ecoturismului: produse oferite, tipuri de obiective, materiale scrise. Acestea se regăsesc în mai multe limbi şi sunt accesibile pentru toată lumea. Eco- Tour se defineşte ca un centru al informaţiilor pentru toţi utilizatorii de Internet care doresc să-şi planifice o vacanţă respectând cerinţele de conservare şi protejare a mediului înconjurător. Site-ul reuneşte informaţii despre ofertanţii de locuri de cazare (hoteluri şi alte forme), regiuni şi staţiuni turistice, produse turistice şi numeroase modele întâlnite în diferite ţări. În cadrul Uniunii Europene, ecoturismul este văzut ca un factor economic important în special în zonele rurale şi de aceea, interacţionând cu agricultura, poate contribui cu succes la dezvoltarea comunităţilor locale. Eco-Tour este pe de o parte interesat să ofere micilor întreprinzători din acest domeniu o posibilitate reală de promovare la nivel mondial şi pe de altă parte să arate consumatorilor interesaţi diferite variante pentru petrecerea unor vacanţe de tip eco. Alături de aceste organizaţii, mai pot fi menţionate: Ecotourim Israel, The Belarusian Association of Agro and Ecotourism, Iran Ecotourism Society, Benin Ecotourism Concern, Ecotourism Society of Nigeria, Discover Nepal, Ecotourism Society of Sri Lanka, Ecotourism Society Pakistan, Cambodia Community-Based Ecotourism Network, Ecotourism Laos, Japan Ecolodge Association, Japan Ecotourism Society, Taiwan Ecotourism Association, Ecotourism NZ, Green Tourism Association, Asociacion Ecoturismo Guatemala, Belize Ecotourism Association, Camera Nacional de Ecoturismo de Costa Rica, Asociacion Argentina de Ecoturismo y Aventura, EcoBrasil. Ecotourismul poate fi promovat şi de organisme locale precum: Hawaii Ecotourism Association, Society for Ethical Ecotourism Southwest Florida, La ruta de Somora Ecotourism Association (USA), Kamchatka Ecotourism Society (Rusia), Murghab Ecotourism Association (Tajikistan), Tilos Park Association (Grecia), The Ontario Ecotourism Society (Canada), Asociaţia de Turism Regional Burgas, Asociaţia de Ecoturism Rila, Asociaţia de Ecoturism Central BalkanKalofer (Bulgaria).
Preocupări în aria ecoturismului sunt înregistrate şi la nivelul Organizaţiei Mondiale a Turismului (WTO), cea mai puternică organizaţie din turism. Aceasta numără peste 130 de membri şi a participat la 511 misiuni şi 126 proiecte pe tot globul. De cea mai mare susţinere au beneficiat continentele Africa şi Asia 39. Dacă se va urmări aceeaşi structură continentală a interesului OMT şi în sfera ecoturismului acest lucru va fi un factor pozitiv deoarece continentele menţionate au un imens potenţial în acest domeniu. Pe de altă parte ar constitui un mijloc palpabil de ridicare a nivelului de trai în special în zonele extrem de sărace. Implicaţii în activitatea ecoturistică la nivel mondial se mai înregistrează din partea Naţiunilor Unite prin Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP). Pe lângă aceste organisme există în cadrul politicilor guvernamentale ale statelor anumite strategii care vizează domeniul ecoturismului. Multe dintre direcţii au avut o strânsă legătură cu Anul Internaţional al Ecoturismului. III.Principiile ecoturismului La Summitul Mondial al Ecoturismului de la Quebec (2002) s-a recunoscut că ecoturismul respectă principiile turismului durabil, referitoare la impactul economic, social şi environmental: -minimizarea impactului negativ asupra culturii şi naturii, imapct care ar putea distruge destinaţia turistică respectivă; -educarea turistului cu privire la importanţa conservării; -furnizarea de fonduri pentru conservarea şi pentru managementul ariilor naturale protejate; -utilizarea unei infrastructuri dezvoltate în armonie cu mediul natural şi cultural, minimizând utilizarea combustibililor fosili şi conservarea vegetaţiei şi faunei locale; -sublinierea importanţei unor operatori responsabili, care să coopereze cu populaţia şi cu autorităţile locale, în vederea satisfacerii nevoilor comunităţii; -accentuarea necesităţii unei zonări turistice regionale şi a planificării fluxurilor de turişti pentru regiunile sau ariile naturale ce vor devein destinaţii ecoturistice; -necesitatea utilizării studiilor sociale şi de mediu, precum şi a unor programe de monitorizare pe termen lung, pentru evaluarea şi minimizarea impactului; -lupta pentru maximizarea beneficiilor economice ale ţării gazdă, ale comunităţilor şi firmelor locale şi mai ales ale locuitorilor din zona ariilor naturale şi protejate; -asigurarea unei dezvoltări a turismului care nu depăşeşte o anumită limită a schimbării din punct de vedere social şi al mediului, limită determinată de cercetători în colaborare cu rezidenţii; IV.Ecoturismul ca segment de piaţă Piaţa turistică reprezintă locul în care se întâlneşte cererea cu oferta. Prin urmare, piaţa ecoturistică presupune acelaşi lucru, cu precizarea că oferta este orientată spre conservarea naturii şi culturii tradiţionale, iar cererea presupune un comportament adecvat. Ecoturismul este o industrie mică care se extinde rapid în cadrul unei nişe guvernate de legile pieţei. După unii cercetători, locul ecoturismului în cadrul pieţei turistice este între turismul rural, turismul în arii naturale și turismul cultural. Turismul rural presupune valorizarea patrimoniului natural, dar și cultural, iar turismul cultural este orientat spre valorificarea creațiilor omenirii, din mai multe domenii: arhitectură, istorie, literatură, film,muzică, folclor, spiritualitate, etc. În acest context, piața ecoturismului este definită de orientarea cererii spre resursele atractive ale mediului natural și spre cultura tradițională a regiunilor vizate. Turismul în ariile protejate presupune mai multe forme de agrement, cum ar fi: ecoturismul turismul de aventură, turismul în medii sălbatice și turismul de campare.
Piaţa eco turismului
Turism cultural
Turism rural
Ecoturism
Turism în arii protejate
Turism de aventură
Turism litoral
Turism în medii sălbatice
Turism de afaceri
Turism balnear
Turism de campare
Fig.1-Piața ecoturismului (După Megan Epler Wood, Ecotourism: Principles, Practices and Polices for Sustainability (2002); Eagles P., International Ecotourism Management (1997) Turismul de aventură (cel mai puţin orientat spre principii ecologice) este călătoria în locuri noi şi palpitante cu intenţia de a căuta aventura. Turiştii care practică această formă de turism nu urmează un program fix, preferând spontaneitatea şi incertitudinea. Turismul de aventură include adesea activităţi cum ar fi: alpinism, scufundări sub-acvatice, ciclism extrem, kayak-canoe, etc., necesitând rezistenţă şi abilităţi fizice. Deşi acest tip de turism se desfăşoară de obicei în mijlocul naturii, el implică puţin sau deloc protejarea şi conservarea mediului. Turismul în medii sălbatice înseamnă călătoria în locuri neatinse de om, nepoluate, pentru a cunoaşte şi a te bucura de natură, pentru a observa animalele, păsările şi peştii în mediul lor natural. Aceste călătorii implică utilizarea unor mijloace de locomoţie nepoluante ca mersul cu bicicleta, cu barca, cu animale de tracţiune, pe jos. Acest tip de călătorie trezeşte interesul pentru frumuseţile naturii, dar contribuie puţin la conservarea echilibrului fragil al naturii. Camparea presupune călătoria într-un spaţiu aflat undeva între civilizaţie şi sălbăticie, de cele mai multe ori cu familia sau prietenii şi folosind uneori ca mijloc de locomoţie
automobilul (carcamping). Motivaţia principală este relaxarea în mijlocul naturii, dar utilizarea automobilului indică o lipsă a preocupării pentru protejarea mediului. Ca formă de turism în ariile naturale, ecoturismul presupune că activităţile desfăşurate sunt dependente de caracteristicele cadrului natural, și sunt orientate spre conservare, educare, responsabilizare şi implicarea comunităţilor locale în servicii de ghidaj, cazare şi agrement. În ceea ce priveşte dimensiunea pieţei ecoturistice se apreciază că 50% din numărul total de turişti îşi doresc să viziteze o zonă naturală, iar sosirile internaţionale de turişti ecologişti au atins în 1998 45 milioane persoane, aşteptându-se o creştere în 2010 de până la 70 milioane vizitatori. În ţările precum Africa de Sud, Costa Rica, Indonezia, Belize, Ecuator sau Botswana creşterea medie anuală a vizitatorilor ecoturişti este cuprinsă între 3,1% şi 19,3% pentru anul 2000. Dacă vorbim despre structura vizitatorilor se remarcă faptul că 71% dintre aceştia provin din ţările dezvoltate ale Europei iar 29% provin din alte regiuni. În legătură cu tendinţele pieţei ecoturistice se pot menţiona următoarele aspecte: -lărgirea pieţei ecotutristice odată cu crearea de arii protejate în mai multe ţări ale lumii; -creşterea numărului de turişti în ţările dezvoltate datorită fenomenului de îmbătrânire a populaţiei; -intensificarea ecoturismului datorită creşterii preferinţelor de a petrece timpul liber în natură şi pentru îmbogăţirea nivelului de educaţie ecologică; -lărgirea pieţei ecoturismului datorită educaţiei ecologice dobândite la şcoală şi în familie; -diversificarea clientelei de la persoane experimentate cu venituri mari la persoane cu venituri, studii şi experienţe diferite; Ecoturismul se deosebeşte de turismul clasic prin accentul pus pe conservare, educare, responsabilitate şi implicarea activă a comunităţii locale. Un turist în arii naturale poate merge să observe comportamentul păsărilor, însă un ecoturist va merge să privească păsările însoţit de un ghid local şi va sta în cabana unui localnic, contribuind astfel la prosperitatea economiei locale. Realizarea unui profil general valabil al ecoturistului este dificilă însă se poate spune că media de vârstă a ecoturiştilor este mai ridicată decât în alte forme de turism, ecoturiştii au în general studii superioare, dispun de timp liber, au venituri medii şi mari şi petrec mult timp înainte de realizarea unei călătorii pentru organizarea acesteia şi planificarea diverselor activităţi. Spre deosebire de alte categorii de vizitatori, ecoturiştii au venituri ridicate, un nivel înalt de educaţie şi sunt dispuşi să cheltuiască mai mult într-o destinaţie pe durata unui sejur extins. Ecoturiştii sunt interesaţi să participe activ în diferite sporturi desfăşurate în natură şi doresc experienţe în comunităţile locale pentru descoperirea culturii tradiţionale, preferând servicii turistice oferite de localnici (de exemplu, gustarea specialităţilor gastronomice locale). Până în prezent, un studiu amplu realizat pe piaţa turistică nord americană ne oferă o caracterizare a turistului în arii naturale. a)Caracteristici sociodemografice: • Vârsta – 35-54 ani, variind în funcţie de activităţile desfăşurate şi de alţi factori cum ar fi costul călătoriei; • Sexul – 50% femei şi 50% bărbaţi, dar s-au constatat diferenţe clare în funcţie de activităţile desfăşurate; • Ecoturiştii tind să aibă un nivel al venitului mai ridicat decăt cel al turiştilor în general; • Educaţia – nivel ridicat de educaţie, 82% fiind absolvenţi de studii superioare; • Afiliere – mulţi ecoturişti sunt suporteri sau membri ai unor organizaţii bazate pe natură; • Publicaţii – ecoturiştii sunt interesaţi de publicaţiile orientate spre natură şi activităţi în aer liber; b)Caracteristici ale călătoriei:
• Durata călătoriei – variază în funcţie de destinaţie, activităţi desfăşurate, dar durata preferată de 50% dintre turiştii experimentaţi (care au fost în cel puţin o călătorie „ecoturistică”) este de 8-14 zile; • Cheltuieli – Ecoturiştii tind să cheltuiască mai mult decât turistul mediu, plătind sume considerabile pe echipamente, cotizaţii, reviste, donaţii. 26% dintre ei au declarat că ar fi dispuşi să cheltuiască 1000 – 1500 USD pentru o călătorie în care să beneficieze de servicii de calitate; • Componenţa grupului – o majoritate de 60% dintre turiştii experimentaţi au declarat că preferă să călătorească în cuplu, 15% cu familia, iar 13% preferă să călătorească singuri; • Surse de informare – Ecoturiştii acordă mare încredere recomandărilor celorlalţi (prieteni, familie), dar şi diferite forme de materiale scrise reprezintă surse importante de informaţii. De asemenea, experienţa proprie din călătorii anterioare joacă un rol decisiv în alegerea destinaţiei. Internetul devine tot mai utilizat pentru planificarea vacanţelor ecoturistice, dar mulţi ecoturişti sunt suficient de experimentaţi pentru a-şi organiza singuri călătoria; c)Motivaţii şi preferinţe: • Motivaţiile călătoriei – Natura (flora, fauna, relieful) este principala motivaţie a ecoturiştilor. Ei nu vor numai să o vadă, ci şi să o experimenteze şi să înveţe despre ea. Ei sunt interesaţi şi de istorie, de alte culturi, le place să participe la diverse activităţi în aer liber şi apreciază oportunitatea de a întâlni oameni noi; • Activităţi preferate – Ecoturiştii participă la o gamă foarte largă de activităţi, de la observarea şi înţelegerea naturii (vizitarea parcurilor naţionale, observarea vieţii sălbatice), la activităţi orientate mai mult sau mai puţin spre aventură şi activităţi cu specific cultural istoric. Ei sunt în căutarea noului, a unor experienţe care să le îmbogăţească viaţa; • Modalităţi de cazare – Ecoturiştii preferă facilităţi de cazare cu confort mediu sau chiar de bază, cum sunt cortul, cabana, motelul, pensiunea sau hanul. Un studiu de caz privind comportamentul și motivațiile de călătorie pe piața de ecoturism a SUA scoate în evidență câteva characteristic de bază ale ecoturismului și ale consumatorului de ecoturism. Dimensiunea eșantionului total a fost de 1017 persoane care au fost intervievaţi în ţara lor de origine. În sensul acestei cercetări, ecotouristul este definit ca cineva care a făcut cel puțin una din următoarele activități de relaxare în ultima vacanță: • vizitarea unor locuri sălbatice natural; • vizitarea unei păduri pluviale ( junglă); • vizitarea Parcurilor Naționale; Şi a convenit că este interestat de cel puțin una din următoarele activități: • vizitarea unor site-uri ecologice sau de mediu; • observarea mediului natural; • călătorie în mediul rural tradițional şi în medii naturale neatinse de om; De asemenea, are de gând să-și petreacă vacanța practicând cel puțin una din următoarele activități: •observarea păsărilor sau animalelor; • camparea; •activități ecologice în natură; • mers pe jos, drumeţii; Pe baza definiției de mai sus: - 20% din toți turiștii americani care au participat la studiul original se califică ca ecotouriști; -în general, un procent relativ mare de turisti americani a declarat că aceștia au fost, pe durata unei vacanţe pe termen lung, în căutarea unei activități cum ar fi "observarea faunei sălbatice în mediul natural" (43%), "mersul pe jos în mediul rural sau în medii natural neatinse" (38%) sau "vizitarea site-urilor ecologice sau de mediu" (36%); -aproximativ o treime (29%) dintre turistii americani au incluse în planurile lor de vacanţă activități legate de natură.
Următoarele date statistice oferă mai multe detalii: a)activități la care au participat în ultima vacanţă: -observarea faunei sălbatice în mediul său natural-27 %; -vizitarea Parcurilor Nationale-26 %; -vizitarea unei jungle-10 %; -au rămas în pustietate-5 %; b)activitățile practicate într-o vacanţă pe termen lung: -observarea faunei sălbatice în mediul natural-43 %; -mers pe jos în medii rurale și naturale neatinse-38 %; -vizitarea siteuri-lor ecologice și de mediu-36 %; c)activități planificate în jurul unor vacanțe: -activitățile ecologice-29 %; -mers pe jos, drumetii-20 %; -camping-14 %; -observarea păsărilor sau animalelor sălbatice-12 %; Profilul ecoturistului american este următorul: a)vârsta: -cei mai mulți ecoturiști americani au vârste între 45 și 54 de ani (23%), și între 55 și 64 de ani (22%); b)genul: -printre ecoturiștii americani sunt mai multe femei decât bărbaţi (43% bărbați; 57% femei); c)venituri: -peste jumătate din toți ecoturiștii americani intervievați au un venit lunar de 60.000-99,999 USD (27%) sau 100.000 USD și peste (25%); d)studii: -majoritatea ecoturiștilor au absolvit liceul, un număr semnificativ a absolvit un colegiu (26%) sau studii postcolegiale (24%); e)modul de călătorie: -majoritatea respondenţilor americani au călătorit în ultima lor vacanță cu o altă persoană (35%), fie cu cinci sau mai multe persoane (16%); f)cazarea: -în timpul vacanţei lor anterioare pe termen lung, marea majoritate a ecoturiștilor americani s-au cazat în hoteluri de 2-3 stele (37%), sau de 4-5 stele (27%). Un număr relativ mic a rămas la hosteluri (16%); Bed & Breackfast / pensiuni/ferme (13%), pe navele de croazieră (13%); în stațiuni All Inclusive (7%); iar cei mai puțini au fost backpackers (4%), au folosit corturi (2%) sau furgonete/rulote de campare (2%). În ceea ce privește rezervarea locurilor pentru destinațiile ecoturistice se observă următoarele aspect: -de obicei, ecoturiștii americani au început planificarea vacanţelor înainte cu şase sau la nouă luni înainte de plecare (35%). Alții au început planificarea aproximativ cu un an înainte de plecare (22%); Organizarea vacanțelor scoate în evidență faptul că ecoturiștii americani tind să reserve mai multe component ale vacanței cu mult înainte la drum. Mulți ecotouriști și-au organizat toate zborurile, transportul și cazarea (59%). Dintre aceștia, 49% și-au făcut rezervări pentru masă şi tururi, înainte de a pleca din ţara lor de origine. Ideile pentru călătoriile și vacanțele ecoturiștilor americani provin din următoarele surse: -prieteni care au fost acolo (57%); -reviste și articole de călătorie (57%); -ziare și articole de călătorie (48%); -ghiduri sau cărți de călătorie (47%);
-alți turiști și organizatori de călătorii (46%); Sursele de informaţii pentru pregătirea călătoriilor spre destinațiile ecoturistice sunt următoarele: -site-urile de turism (55%); -ghiduri și cărți de călătorie (49%); -articole din reviste de călătorie (44%); Sursele de informare despre destinaţiile ecoturistice sunt: -site-uri de călătorie-55 %; -cărţi sau ghiduri de călătorie-49 %; -reviste și articole de călătorie-44 %; -prieteni care au fost acolo-43 %; -birouri de turism-36 %; -articole din ziare despre călătorii-35 %; -reviste de specialitate-33 %; -familii care au fost acolo-31 %; -alți turiști și organizatori de tururi-29 %; -broșuri turistice-26% Ecoturiștii americani au în vedere și mass media de specialitate. Astfel programele TV vizionate de către aceștia sunt "Vacanţă şi de călătorie" (44%), iar revista preferată este "National Geographic" (23%). Dintre factorii care influențează alegerea destinației pot fi amintiți următorii: -recomandări de la familii sau de la prieteni care au fost acolo (75%); -posibilitatea de a face o afacere prin alegerea destinației (73%); -impresia că destinația face toți banii (70%); -stabilitatea politică și economic în țara unde se află destinația ecoturistică (68%); -terorismul potențial (67%); -sănătatea personală (57%); -valabilitatea pachetului turistic (58%); -cerințele celor cu care călătoresc (50%); Destinațiile favorite sunt: Australia (54%), urmată de SUA (52%), Italia (50%) şi Hawaii (48%). Numărul şi lungimea ultimei vacanțe petrecute scoate în evidență următoarea situație: -majoritatea ecoturiștilor americani au avut una (28%), două sau trei (32%) călătorii pe distanţe lungi în ultimii cinci ani. Dintre cei care au avut cel puțin o vacanță mai lungă în ultimii cinci ani, majoritatea călătoriilor au avut durate de opt zile, două săptămâni (38%), respectiv de 15-20 zile (20%). Motivaţiile de a merge în vacanţă pe perioade mai lungi sunt: -pentru a vedea lucruri noi (99%); -pentru a vedea mai multă lume (97%); -distracția (96%); -pentru a avea o aventură (91 %); -explorarea peisajului (88 %); -pentru a învăţa ceva nou (88 %); -pentru a experimenta o altă cultură (86 %); -să se relaxeze (85 %); -pentru a evada din cotidian (82 %); -înţelegerea istoriei (82 %). Ecoturiştii au nevoie de informaţii detaliate şi specializate atât înainte cât şi pe parcursul călătoriei, sub forma broşurilor, pliantelor, ghidurilor de călătorie, hărţilor, centrelor de interpretare, ecomuzeelor, indicatoarelor şi potecilor, precum şi prin intermediul ghizilor
specializaţi. Furnizarea de informaţii complete este unul dintre elementele de diferenţiere a ecoturismului faţă de turismul tradiţional. Destinaţiile ecoturistice sunt caracterizate printr-un patrimoniu natural şi cultural special dar şi printr-un „capital ecologic”, fiind de multe ori incluse sau în vecinătatea unor rezervaţii naturale sau alte tipuri de arii protejate. Aceste destinaţii includ atât potenţialul natural cât şi cultural al zonei şi sunt diferite de alte staţiuni turistice printr-o planificare urbanistică mult mai atentă şi durabilă. Autorităţile locale au un rol vital în orientarea dezvoltării turistice pentru a evita deteriorarea mediului natural şi patrimoniului cultural al destinaţiei. Pentru o exploatare durabilă a potenţialului ecoturistic sunt necesare politici şi strategii de dezvoltare locală, Agenda Locală 21, stabilirea unor reguli cu privire la activităţile turistice dar şi a unor limite maxime ale circulaţiei turistice. Principalele caracteristici ale unei destinaţii ecoturistice sunt următoarele: -potenţial turistic natural, de obicei conservat în cadrul unei arii protejate; -densitate redusă a construcţiilor astfel încât potenţialul natural să fie mai prezent decât potenţialul antropic; -existenţa afacerilor mici, deţinute de localnici, care oferă servicii de cazare şi masă dar şi produse de artizanat; -existenţa zonelor de recreere în aer liber, care protejează ecosistemele fragile (poteci, piste pentru biciclete etc.); -ospitalitatea personalului din cadrul unităţilor de cazare şi alimentaţie; -o varietate de festivaluri locale şi alte evenimente culturale care demonstrează perpetuarea tradiţiilor; -facilitarea interacţiunii dintre turişti şi populaţia locală în zonele naturale; Planificarea durabilă în destinaţiile ecoturistice trebuie să includă: -un master plan pentru dezvoltarea turistică din zonă care să sepcifice clar spaţiile verzi, aleile de promenadă, potecile turistice, zonele de acces public, precum şi reguli clare cu privire la densitatea dezvoltării urbanistice permisă în zonele rezidenţiale şi comerciale; -un plan de management al vizitatorilor; -consultarea actorilor locali cu privire la tipul de turism care se doreşte a fi dezvoltat în zonă, folosind intermediari neutri care înţeleg punctul de vedere al comunităţii locale; -planificarea integrată a resurselor naturale în vederea oferirii mai multor alternative de dezvoltare economică durabilă rezidenţilor alături de ecoturism; Dezvoltarea industriei ecoturistice la nivel internaţional se constituie într-un important şi potenţial factor pozitiv pentru ariile naturale protejate şi comunităţile acestora. Din ce în ce mai multe persoane aleg destinaţiile ecoturistice, caută să se implice în activităţile de conservare a naturii, promovează şi apreciază culturile tradiţionale şi stilurile de viaţă. Ecoturismul oferă turism natural durabil şi responsabil care se ghidează după reguli etice şi practici specifice: respect faţă de valorile naturale (călătorii responsabile prin natură), sprijin în conservarea pe termen lung a naturii (un flux de venituri care să ajute la conservarea biodiversităţii şi culturii) şi contribuţii la îmbunătăţirea bunăstării comunităţii locale (prin participarea la activităţile turistice). Două elemente cheie în dezvoltarea destinaţiilor ecoturistice sunt: managementul fluxului de vizitatori şi interpretarea produselor ecoturistice. a)Managementul fluxului de vizitatori este un mecanism care îndrumă tipul potrivit de vizitatori în zonele potrivite, oferind cele mai bune oportunităţi pentru satisfacerea experienţei în natură a fiecărui vizitator, producând un impact negativ minim asupra naturii şi comunităţilor locale şi creând cele mai bune şanse pentru dezvoltarea de mici afaceri locale care respectã principiile ecoturismului. b)Interpretarea naturii şi culturii este una din căile prin care aspectele de interes, semnificaţia valoarea şi sensul moştenirii naturale sau culturale se comunică turiştilor.
Interpretarea este un instrument important pentru managementul vizitatorilor şi poate fi aplicată sub următoarele forme: 1)Personală –faţă în faţă - plimbări cu ghid, ture, personal din centrele de vizitare sau punctele de informare turistică; 2)Ne-personală – publicaţii, trasee care permit orientarea fãrã ghid, centre de vizitare, panouri de interpretare; 3)Bazată pe artă – sculptură, arta dramatică, povestiri; 4)New media – ghiduri ce se pot descărca de pe internet, trasee cu ghid audio.
STRATEGIA DE ECOTURISM A ROMÂNIEI I.Stadiul actual de organizare și practicare a ecoturismului În România ecoturismul se află la începuturi, atât sub aspect legislativ, cât şi sub aspect organizatoric. Principala instituţie care se preocupă de dezvoltarea şi promovarea activităţilor ecoturistice este Asociaţia de Ecoturism din România, înfiinţată în anul 2006. Alături de aceasta, în ţară activează numeroase asociaţii de turism, al căror scop este: -promovarea programelor ecoturistice; -editarea de pliante şi organizarea de simpozioane, având ca temă principală protecţia mediului şi promovarea turismului; -reamenajarea, ecologizarea şi remarcarea anumitor zone de interes turistic; -organizarea unor cursuri de iniţiere în diferite practici turistice; -dezvoltarea conştiinţei ecologice, etc. Dintre aceste asociaţii turistice amintim: Asociaţia de Turism şi Ecologie Carpatia Bucureşti, Asociaţia Pentru Ecologie şi Turism Montan Exotrem Bucureşti, Clubul Turistic Ecologic Roza Vânturilor Bucureşti, Asociaţia Ecologie-Sport-Turism Bucureşti, Asociaţia Club Ecotur Dora D`Istria Bucureşti, Asociaţia Ecologică Turism Verde Bucureşti, Asociaţia Turistică Floare de Colţ Bucureşti, Asociaţia de Ecoturism Opaiţul Rodnei Baia Mare, Asociaţia EcoLogic Baia Mare, Asociaţia Pentru Turism şi Ecologie Albatros Galaţi, Asociaţia Turistică Sportivă, Civică şi Ecologică Cluj-Napoca, Asociaţia Turistică Amicii Salvamont Tg. Jiu, Asociaţia de Turism Montan Kogaion Orăştie, Asociaţia Speologică Timiş, Asociaţia de Turism şi Ecologie Trascău Corp Zlatna, etc. Aşa cum arătam mai sus, activităţile ecoturistice din România sunt coordonate şi promovate de către Asociaţia de Ecoturism din România, care îşi are sediul la Braşov. Această instituţie a fost înfiinţată în anul 2006 şi în cadrul ei activează câteva agenţii touroperatoare şi pensiuni, localizate în vecinătatea obiectivelor atractive, care au obţinut certificarea ecoturistică. Este vorba de agenţiile Discover Romania, Braşov; My Romania, Oneşti-judeţul Bacău; Roving Romania, Bod-judeţul Braşov; Inter Pares, Sibiu; Absolute Carpathians, Zărneşti-judeţul Braşov; Carpathian Tours, Măgura-judeţul Braşov; Center for Mountain Ecology, Moeciu de Sus-judeţul Braşov; Delta Travel, Bucureşti; Equus Silvania, Şinca Nouă-judeţul Braşov; Professional Team, Braşov; Tioc Nature and Study Travel, Cisnădie-judeţul Sibiu; Daksa Eco-equestrian Centre, Cluj-Napoca; Apuseni Experience, Alba Iulia; Kentauro; Discover Târnava Mare, Saschiz-judeţul Mureş; pensiunile Felicia, din satul Suceviţa (judeţul Suceava), Casa Alexandra, din satul Lunca Ilvei (judeţul BistriţaNăsăud), Trifoi, din comuna Oituz (judeţul Covasna), Moşorel, din Zărneşti (judeţul Braşov), Kalnoky, din satul Micloşoara (judeţul Covasna), Vila Jo, din Bran (judeţul Braşov), Vila Hermani, din satul Măgura (judeţul Braşov), precum şi pensiunile din vecinătatea Parcului Naţional Retezat: Aniţa (Valea Râului Mare), Codrin (sat Nucşoara), Dora (sat Râuşor), Dumbrăviţa (Valea Râului Mare), Rotunda (Valea Lăpuşnicului Mare), Mara (satul Râu de
Mori), Iris (Valea Râului Mare), Zamolxe şi Ulpia Traiana (sat Sarmizegetusa), Iancu (sat Sălaşu de Sus) şi Doruleţ (Valea Râului Mare). Agenţiile tour-operatoare menţionate organizează programe cu caracter ecoturistic, pentru grupuri mici, în toate regiunile ţării care posedă resurse adecvate (tururi eco-culturale, cicloturism, descoperirea spaţiului rural tradiţional, drumeţii, iniţiere în diferite meşteşuguri şi în bucătăria românească, observarea florei şi faunei, vizitarea peşterilor, etc.), iar pensiunile turistice prestează servicii de cazare în case rurale, masă cu produse organice şi agrement (drumeţii, iniţiere în călărie, plimbări călare sau cu atelajul, schi de tură, activităţi în cadrul gospodăriei, seri tradiţionale, etc.). Pe lângă aceste activităţi ecoturistice organizate de către partenerii Asociaţiei de Ecoturism din România, în ţară există numeroase nuclee cu preocupări în domeniul turismului rural şi agroturismului, situate în apropierea ariilor naturale protejate sau a siturilor culturale. În aceste zone prestează servicii specifice pensiuni turistice care încă nu au obţinut sau solicitat certificarea din partea Asociaţiei de Ecoturism din România, dar care în viitorul apropiat, odată cu creşterea cererii de programe şi produse cu caracter ecoturistic, probabil se vor afilia acestui fenomen. Menţionăm aici pensiunile şi tour-operatorii din Maramureş, Depresiunea Dornelor, Bucovina, Delta Dunării, Banat, Transilvania, etc.
"Eco-atractiile" Romaniei, percepute de agentiile de turism olandeze in anul 2002
78
72
Pesterile
79
Relatia omnatura
81
Diversitatea peisajului
82
Ospitalitate
82
Paduri nefragmentate
83
Delta Dunarii
84
Carnivorele mari
92
Natura
100 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0
Autenticitatea traditiilor
Scor (0 -100)
Eco-atractii turistice
Fig.2-Topul resurselor ecoturistice ale României în viziunea agențiilor de turism olandeze (Sursa: Blumer, A., Romania tourism destination image facing the Dutch market perception, An assessment of the destination image of Romania in relation to ecotourism, master thesis, World International Centre of Excellence Wageningen University, Olanda, 2002, pag. 26) Conform Asociaţiei de Ecoturism din România, cele mai tipice activităţi ecoturistice din România se desfăşoară în Parcul Naţional Retezat, inclus în reţeaua Pan Parks, în vecinătatea căruia au fost acreditate câteva pensiuni, menţionate mai sus. Spre aceste pensiuni sunt dirijaţi anual de către Fundaţia Europeană pentru Ecoturism turiştii străini care vor să cunoască sălbăticia peisajelor din această zonă şi să trăiască o experienţă de căteva zile în condiţii simple. Din cei 25 000 de vizitatori înregistraţi în anul 2007, 30% proveneau din ţări precum Germania, Ungaria, Cehia, Franţa, Finlanda, Olanda sau Austria, iar numărul lor este
în creştere, înregistrând ritmuri ascendente şi în ultimii ani, fapt care ilustrează dinamica acestui fenomen. Activităţi ecoturistice de mai mică amploare se desfăşoară izolat şi în cadrul celorlalte arii naturale din ţară (Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional Munţii Călimani, Parcul Natural Munţii Apuseni, Parcul Naţional Piatra Craiului, Rezervaţia Biosferiei Delta Dunării, etc.), care cuprind programe turistice reprezentate prin drumeţii cu ghid pentru observarea florei, faunei şi peisajului, drumeţii ecvestre cu ghid, foto safari, cicloturism, alpinism, river rafting, speologie, ski de tură, plimbări cu sania, tururi culturale, etc.). O condiţie esenţială în dezvoltarea ecoturismului este asigurarea unui cadru organizatoric şi a unei baze materiale adecvate. Astfel, în anul 2006, Asociaţia de Ecoturism din România a elaborat Sistemul de Certificare pentru Ecoturism, bazat pe experienţa altor organizaţii de profil, cum ar fi: Programul de Acreditare Natură şi Ecoturism (Australia) şi Nature`S (Suedia). Acest sistem de acreditare cuprinde criteriile pe care trebuie să le îndeplinească tour-operatorii, prestatorii de servicii turistice şi destinaţiile ecoturistice din ţară. Spre exemplu, pentru certificarea unei pensiuni turistice trebuie să se ia în considerare următoarele aspecte: arhitectura pensiunii, structura spaţiilor de cazare, prezenţa utilităţilor, gradul de calificare a personalului, originea produselor alimentare, consumul de apă şi energie, gestionarea deşeurilor. În perioada 2004-2009 Asociaţia de Ecoturism din România a derulat o serie de proiecte, care au avut în vedere crearea de oportunităţi pentru micii intreprinzători din zonele rurale, implementarea politicilor de conservare a naturii prin dezvoltare planificată, realizarea unui cadru pentru o marcă europeană de ecoturism, realizarea unor programe de training pe ecoturism şi suporturi de curs, promovarea la nivel internaţional a ofertelor de ecoturism în site-urile Natura 2000, implementarea sistemului de certificare, promovarea României ca destinaţie ecoturistică internaţională, etc. Dintre aceste proiecte amintim: Delta Dunării-O poartă naturală spre Europa. Ecologie si economie în armonie; Eco-Destinet-O reţea pentru realizarea unui certificat european de calitate pentru destinaţii ecoturistice; Împreună pentru conservarea naturii si turism responsabil, Un parteneriat pentru conservarea naturii şi turism în România; Certificarea în ecoturism-un instrument pentru conservarea naturii şi dezvoltare Ecoturism în Ţara Dornelor-Un instrument pentru dezvoltare durabilă, etc. II.Resursele ecoturistice ale României În ţara noastră piaţa ecoturismului este variată, fiind reprezentată prin resurse atractive care necesită protecţie şi conservare. Menţionăm astfel: ariile naturale protejate (parcuri naţionale, parcuri naturale, rezervaţii naturale), obiective culturale cuprinse în lista patrimoniului mondial UNESCO (bisericile cu pictură murală din nordul Moldovei, bisericile din lemn din Maramureş, Mănăstirea Horezu, satele săseşti cu biserici fortificate din Transilvania, fortăreţele dacice din Munţii Orăştiei, Cetatea Sighişoarei), manifestări populare, obiceiuri şi tradiţii străvechi, aşezări rurale care conservă stilul de viaţă tradiţional, vestigii istorice, muzee (printre care se remarcă Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării din Tulcea, deschis în anul 2005, şi Ecomuzeul Regional Sibiu, inaugurat în anul 2006), case memoriale, etc. Cele mai importante resurse cu caracter ecoturistic sunt ariile naturale protejate, stabilite prin Legea 5/2000, care acoperă la această oră numai 8% din teritoriul ţării. În structura lor intră 12 parcuri naţionale cu o suprafaţă de 306.989 ha, 14 parcuri naturale care însumează 772.128 ha, Rezervaţia Biosferei Delta Dunării cu 576.216 ha şi 941 de rezervaţii naturale, monumente ale naturii şi rezervaţii ştiinţifice întinse pe aproximativ 169.000 ha. Întrucât ecoturismul este o formă de turism durabil şi responsabil în arii naturale şi culturale protejate principalele resurse ecoturistice ale României sunt reprezentate prin: 1)Arii naturale protejate;
2)Situri culturale protejate. Conform Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (UICN sau IUCN) ariile protejate se clasifică în următoarele categorii: -categoria Ia – rezervatii naturale stricte; -categoria Ib – arii naturale sălbatice; -categoria II – parcuri naţionale; -categoria III – monument natural; -categoria IV – arii de gestionare a habitatelor; -categoria V – peisaje terestre şi marine; -categoria VI – arii protejate cu resurse gestionate; În România există următoarele categorii de arii protejate: a)12 parcuri naţionale care însumează: 219.565 ha după cum urmează: -Retezat: 38.138 ha; -Munţii Rodnei: 46.339 ha; -Semenic-Cheile Caraşului: 36,214 ha; -Călimani: 24.041 ha; -Ceahlău: 7.742,5 ha.; -Cheile Bicazului-Hăşmaş: 6575 ha; -Cheile Nerei-Beuşniţa: 36758 ha; -Cozia: 17.100 ha; -Domogled-Valea Cernei: 61211 ha; -Munţii Măcinului: 11.151,82; -Piatra Craiului: 14773 ha; -Buila-Vânturiţa: 4.000 ha; b)13 parcuri naturale care însumează 755.908 ha: -Balta Mică a Brăilei: 17.529 ha; -Grădiştea Muncelului-Cioclovina: 38.184 ha; -Porţile de Fier: 115.665,8 ha; -Munţii Apuseni: 75.784 ha; -Munţii Bucegi: 32.663 ha; -Vânători-Neamţ: 30.818 ha; -Munţii Maramureşului: 148.100 ha; -Putna-Vrancea: 38.200 ha; -Lunca Joasă a Prutului Inferior: 8247 ha; -Comana: 24963 ha; -Geoparcul Dinozaurilor-Ţara Haţegului: 102.300 ha; -Geoparcul Platoul Mehedinţi: 106.000 ha; -Lunca Mureşului: 17.455 ha; c)3 rezervaţii ale biosferei care totalizează 581.340 ha după cum urmează: -Delta Dunării: 576.200 ha; - Rezervaţia ştiinţifică Gemenele - Tău Negru din Parcul Național Retezat: 1840 ha; -Pietrosu Mare din Parcul Național Munții Rodnei: 3300 ha; d)941 rezervaţii şi monumente ale naturii care însumează 169.000 ha Aceste arii protejate din România totalizează 1.725.813 ha, adică 7,14% din suprafaţa ţării. Dintre resursele culturale ale României, care au valenţe ecoturistice pot fi menţionate următoarele: -obiectivele care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO (Mănăstirea Horezu, bisericile de lemn din Maramureş, aşezările fortificate săseşti din Transilvania, fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei, bisericile pictate din Bucovina, centrul vechi al oraşului Sighişoara); -mănăstiri, biserici, situri argeologice, oraşe cu vestigii istorice şi monumente;
-muzee (de subliniat Ecomuzeul din Sibiu); -aşezări rurale cu viaţă tradiţională; -tradiţii, obiceiuri, manifestări populare, etc. În cadrul proiectului de cercetare „Crearea unei oferte agroturistice româneşti competitive pe piaţa internă şi internaţională prin dezvoltarea serviciilor turistice şi de agrement specific condiţiilor naturale ale spaţiului rural (munte, deal, câmpie, litoral, deltă) şi zonelor etnografice”, realizat de Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Turism în anul 2002, au fost identificate 20 de zone etnografice reprezentative pentru ţara noastră. Dintre acestea, unele zone etnografice, cum ar fi Ţara Moţilor, Ţara Haţegului, Maramureş, Ţinutul Năsăudului, Vâlcea, Vrancea, Tulcea, Gorj, Bran se suprapun sau se află în imediata apropiere a unor arii protejate importante, creând astfel premise pentru dezvoltarea unor destinaţii ecoturistice. Organizaţiile naţionale implicate în promovarea ecoturismului sunt următoarele: -Ministerul Turismului; -Asociaţia de Ecoturism din România (fiinţează din 2006); -Agenţia Naţională pentru Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC); -Asociaţia Română pentru Cazare şi Turism Ecologic (Bad&Breakfast); -Patronatul Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism; -Asociaţia Ghizilor Montani din România; -Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani. III.Resursele ecoturistice ale județului Bistrița-Năsăud Situat într-o zonă de convergenţă geografică, judeţul Bistriţa-Năsăud beneficiază de importante resurse atractive care pot fi valorificate prin ecoturism. Printre acestea se numără ariile naturale protejate, vestigiile istorice, monumentele şi manifestările culturale, obiceiurile şi tradiţiile străvechi. Cuprinderea acestor resurse atractive în programele ecoturistice de la nivel local, regional sau naţional trebuie să aibă loc în acord cu strategia naţională de ecoturism a României, prin concursul mai multor factori, menţionaţi mai sus. Cele mai importante resurse ecoturistice ale judeţului sunt în acest moment ariile protejate, reprezentate de către Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional Călimani şi de câteva rezervaţii naturale. Parcul Naţional Munţii Rodnei (categorie II conform UICN), înfiinţat prin OM 7/1990 şi confirmat de Legea 5/2000, se întinde pe o suprafaţă de 46.399 ha, din care 36.429 ha (80%) se află pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud, unde ocupă flancul sudic al Munţilor Rodnei. În cadrul parcului au fost delimitate câteva rezervaţii, cum ar fi: Rezervaţia speologică Cobăşel (1 ha), Rezervaţia botanică Poiana cu narcise (5 ha), Rezervaţia mixtă Izvoarele Mihăiesei (50 ha), Rezervaţia naturală Izvorul Bătrâna (0,5 ha), Rezervaţia mixtă Ineu-Lala (2568 ha), în cadrul judeţului Bistriţa-Năsăud, şi Rezervaţia ştiinţifică Pietrosul Mare (3300 ha)-categorie Ia, Rezervaţia mixtă Peştera şi Izbucul Izvorul Albastru al Izei (100 ha), Rezervaţia naturală Piatra Rea (50 ha), pe teritoriul judeţului Maramureş. În limitele parcului sunt protejate specii de floră şi faună, ecosisteme specifice zonei montane înalte, forme de relief (petrografic, glaciar, periglaciar, policiclic), peşteri, cursuri de apă şi lacuri glaciare. Parcul Naţional Călimani (categorie II conform UICN), deţine o suprafaţă de 24 041 ha, din care 112 ha se află pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud, în zona rezervaţiei complexe din cadrul masivului Bistricior, unde sunt protejate ecosisteme specifice zonei subalpine şi forme de relief periglaciar. Rezervaţiile naturale (categorie I, IV și V conform UICN), din cadrul judeţului au fost schiţate încă din anii 70 ai secolului trecut, dar de-abia prin Hotărârea Nr.3 din 14 Martie
1995 a Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud sunt legiferate şi intră în regim de ocrotire, fiind reconfirmate prin Legea 5/2000 (tabelul 1, fig.1). Acestea se clasifică după cum urmează: 1)rezervaţii geologice (Râpa cu Păpuşi, Masivul de sare de la Sărăţel, Vulcanii noroioşi de la Monor); 2)rezervaţii paleontologice (Râpa Mare de la Budacu de Sus, Râpa Neagră de la Budacu de Sus, Comarnic de la Cuşma); 3)rezervaţii hidrogeologice (Zăvoaiele Borcutului de la Romuli); 4)rezervaţii hidrologice (Lacul Cetăţele de la Căianul Mic, Tăul lui Alac de la Zagra); 5)rezervaţii speologice (Peştera Izvorul Tăuşoarelor, comuna Rebrișoara, categorie I a, din anul 2010; Peştera Cobăşel, comuna Şanţ, Munţii Rodnei, categorie Ib); 6)rezervaţii botanice (Piatra Fântânele din Pasul Tihuţa, Piatra Cuşmei, La Sărătură, Poiana cu narcise de sub vf. Saca din Munţii Rodnei, Poiana cu narcise de la Mogoşeni, Pădurea din Şes de la Orheiul Bistriţei, Crovul lui Larion de la Lunca Ilvei); 7)rezervaţii zoologice (Stânca Iedului-Bujdeie); 8)rezervaţii complexe (Piatra Corbului, Valea Repedelui, Bistricior, Tăul Zânelor, Cheile Bistriţei Ardelene, Rotunda-Preluci); 9)rezervaţii peisagistice (Valea Cormaia, Tătarca-Stâncile Ţapului); 10)parcuri şi grădini istorice (Parcul dendrologic de la Arcalia). Toate aceste rezervaţii sunt administrate de către primăriile comunelor pe raza cărora se află, de către Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud (Peştera Izvorul Tăuşoarelor) şi de către Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (Parcul dendrologic Arcalia). Dintre aceste arii protejate următoarele fac parte din reţeaua „Natura 2000”: Cuşma; La Sărătură; Crovul lui Larion; Izvorul Tăuşoarelor; Parcul Naţional Munţii Rodnei. Rețeaua Natura 2000 este o rețea europeană de zone naturale protejate care cuprinde un eșantion reprezentativ de specii sălbatice și habitate naturale de interes comunitar. A fost constituită nu doar pentru protejarea naturii, ci și pentru menținerea acestor bogății naturale pe termen lung, pentru a asigura resursele necesare dezvoltării socio-economice. Din 1992 Uniunea Europeană promovează ca instrument principal dezvoltarea rețelei de arii de conservare Natura 2000, care să acopere țările membre UE, dar și țările candidate, rețea planificată inițial a fi desemnată până în anul 2000. Realizarea Rețelei Natura 2000 se bazează pe două directive ale Uniunii Europene, Directiva Habitate și Directiva Păsări, ce reglementează modul de selectare și desemnare a siturilor și protecția acestora, iar Statele Membre au dreptul de a reglementa modalitățile de realizare practică și de implementare a prevederilor din Directive. Dupa aderare, în legislația românească aceste două Directive sunt transpuse prin Ordonanța de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei salbatice, cu modificările ulterioare. Natura 2000 este o rețea ecologică constituită din situri Natura 2000 de două tipuri: Arii Speciale de Conservare (SAC - Special Areas of Conservation) constituite conform Directivei Habitate și Arii de Protecție Specială Avifaunistică (SPA - Special Protection Areas), constituite conform Directivei Păsări. De asemenea, este posibil ca în circuitele ecoturistice din judeţul Bistrița-Năsăud să fie incluse şi anumite obiective culturale, printre care amintim: localitatea Tonciu cu meşteşugul împletirii papurei, localităţile Runcu Salvei şi Salva cu meşteşugul cusutului pe pânză, a ţesutului şi a confecţionării opincilor, localitatea Chintelnic cu obiceiul Hâzilor din Ajunul Bobotezei, localităţile Figa, Tăure, Căianu Mic şi Căianu Mare cu obiceiul Înstruţatul Boului din ziua de Rusalii, localitatea Cireşoaia cu Maialul Cireşelor de la sfârşitul lunii iunie, oraşul Bistriţa cu centrul istoric, localităţile Sărata, Budurleni, Apatiu, Bungard, Dobricel, etc., unde se află bisericuţe din lemn ridicate în secolele XVII-XVIII, etc.
Tabel 4. Rezervațiile naturale din județul Bistrița-Năsăud Nr.crt. 1 2 3 4 5 6 7
Cod 2.201 2.202 2.203 2.204 2.205 2.206 2.207
8
2.208
9 2.209 10 2.210 11 12
2.211
13 14 15 16 17
2.213 2.214 2.215 2.216
18 19 20 21 22 23 24 25
2.212
2.217 2.218 2.219 2.220 2.221 2.222 2.223 2.224 2.225
Denumire
Localizare Comuna Cetate, satul Piatra Corbului Budacu de Sus Masivul de sare de Comuna Şieu-Măgheruş, la Sărăţel satul Săraţel Vulcanii Noroioşi Comuna Monor La Gloduri Comuna Mărişelu, satul Râpa cu păpuşi Domneşti Zavoaiele Comuna Romuli Borcutului Peştera Tăuşoare Comuna Rebrişoara Poiana cu narcise de pe Şesul Comuna Nimigea Mogoşenilor Comuna Şintereag, satul La Sărătura Blăjenii de Jos Poiana cu narcise Comuna Rodna, satul pe de masivul Valea Vinului Saca Poiana cu narcise Comuna Cetate, satul pe de Şesul Văii Orheiu Bistriţei Budacului Piatra Fântânele Comuna Prundul Bârgăului Comuna Livezile, satul Piatra Cuşmei Cuşma Padurea Posmus Comuna Şieu-Măgheruş Valea Repedea Comuna Bistriţa Bârgăului Tăul Zânelor Comuna Bistriţa Bârgăului Lacul Zagra Comuna Zagra Locul fosilifer Comuna Cetate, satul Râpa Mare Budacu de Sus Cheile Bistriţei Comuna Bistriţa Bârgăului Ardelene Peştera din Valea Comuna Şanţ Cobăşelului Comuna Cetate, satul Râpa Verde Budacu de Sus Comarnic Comuna Livezile Crovul de la Comuna Lunca Ilvei Larion Izvoarele Comuna Maieru, satul Mihăiesei Anieş Stâncile Tătarului Comuna Bistriţa Bârgăului Comunele Şanţ, Leşu, Ineu Lala PN-G Rodna
Suprafaţă (ha) 5,00 5,00 2,00 2,00 1,00 71,00
6,00 5,00
5,00 6,00 5,00 5,00 2,00 222,00 15,00 1,00 1,00 50,00 1,00 1,00 5,00 250,00 50,00 25,00 2.568,00
Fig.3-Judeţul Bistriţa-Năsăud.Schiţă de harta cu rezervaţiile naturale 1.Rezervaţia Râpa cu Păpuşi de la Domneşti 2.Rezervaţia Masivul de sare de la Sărăţel 3.rezervaţia Vulcanii noroioşi de la Monor 4.Rezervaţiile de la Budacu de Sus (Râpa Mare, Râpa Neagră, Piatra Corbului) 5. Rezervaţiile naturale de la Cuşma (Comarnic, Piatra Cuşmei) 6.Rezervaţia Zăvoaiele Borcutului de la Romuli 7.Rezervaţia Lacul Cetăţele de la Căianu Mic 8.Rezervaţia Tăul lui Alac de la Zagra 9.Rezervaţia Poiana cu bulbuci de la Piatra Fântânele 10.Rezervaţia La Sărătură de la Blăjenii de Jos 11.Rezervaţia Poiana cu narcise de la Valea Vinului 12.Rezervaţia Poiana cu narcise de la Mogoşeni 13.Rezervaţia Pădurea din Şes de la Orheiul Bistriţei 14.Rezervaţiile din Valea anieşului (Stânca Iedului-Bujdeie şi Izvoarele Mihăiesei) 15.Rezervaţiile de la Colibiţa (Tăul Zânelor şi Bistricior) 16.Rezervaţia Rotunda-preluci 17.Rezervaţia Cormaia 18.Rezervaţia Tătarca şi Repedea 19.Rezervaţia Ineu-Lala
IV.Caracteristicile cadrului strategic teoretic propus A)Planul de dezvoltare turistică al României Dezvoltarea ecoturismului la nivelul ţării noastre trebuie raportată la dezvolatarea de ansamblu a turismului. Prin urmare, planul de dezvoltare turistică al României presupune anumite acţiuni strategice din care menţionăm: 1)Modernizarea şi dezvoltarea unei oferte turistice competitive pe piaţa turistică; 2)Îmbunătăţirea şi dezvoltarea activităţilor de marketing şi promovare;
3)Integrarea turismului românesc în tendinţele europene, mondiale; 4)Crearea unui mediu de afaceri competitiv şi a unui regim fiscal care să încurajeze investiţiile în turism; 5)Valorificarea eficientă a componentelor naturale şi culturale; 6)Creşterea calităţii serviciilor turistice în corelaţie cu standardele internaţionale; În ceea ce priveşte politicile din domeniul turistic se pot menţiona următoarele: 1)Creşterea circulaţiei turistice pe teritoriul României; 2)Promovarea unui turism durabil cu principii ecologice; 3)Combaterea poluării în zonele turistice; 4)Sprijinirea dezvoltării turismului rural, cultural şi agroturismului; 5)Valorificarea patrimoniului cultural prin integrarea sa în circuitul european de turism thematic; B)Strategia de ecoturism a României Principala oragnizaţie care promovează ecoturismul este Asociaţia de Ecoturism din România înfiinţată în 2006 la Braşov. Această oragnizaţie acordă consultanţă în domeniu şi certifică prestatorii de servicii care doresc să activeze în domeniul ecoturismului. AER colaborează la nivelul ţării cu câteva organizaţii şi prestatori cu specific ecoturistic care desfăşoară activităţi într-o serie de arii protejate cum ar fi: Parcul Naţional Retezat, Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Naţional Călimani, Parcul Natural Munţii Apuseni, rezervaţia biosferei Delata Dunării, Bucovina, Maramureş şi satele săseşti din Transilvania. La sfârşitul anului 2009 AER a elaborat strategia de ecoturism a României din cadrul căreia menţionăm următoarele obiective şi acţiuni strategice: -înfiinţarea unui Consiliu Naţional a Ecoturismului; -identificarea unor destinaţii cu potenţial ecoturistic; -atestarea primelor destinaţii ecoturistice; -înfiinţarea şi sprijinirea asociaţiilor de dezvolatre ecoturistică la nivelul destinaţiilor; -înfiinţarea unei reţele integrate ale asociaţiilor de dezvoltare ecoturistică; -realizarea de parteneriate public-private pentru proiecte ecoturistice; -înfiinţarea unor grupuri mici de producători local; -creşterea rolului pe care administraţiile ariilor protejate îl joacă la nivel local; -realizarea unei infrastructuri de vizitare în cadrul locaţiilor turistice; -dezvoltarea de ecomuzee; -implementarea unor soluţii pentru menţinerea arhitecturii locale; -conştientizarea şi educarea comunităţilor locale asupra importanţei ecoturismului şi protecţiei mediului; -implicarea instituţiilor de învăţământ în activităţi de educare şi conştientizare a comunităţilor locale; -conştientizarea şi educarea vizitatorilor asupra principiilor ecoturistice şi a protecţiei mediului; -pregătirea ghizilor de ecoturism; -pregătirea personalului care activează în cadrul destinaţiilor ecoturistice şi a ariilor protejate; -dezvoltarea de structuri de primire turistică cu specific ecoturistic; -susţinerea întreprinzătorilor în domeniul ecoturistic; -asigurarea unor fonduri pentru protecţia şi conservarea mediului; -dezvoltarea sistemului de distribuţie a produselor ecoturistice; -participarea activă a turiştilor la conservarea biodiversităţii.
ECOTURISMUL ÎN ARIILE PROTEJATE EXPERIENŢA INTERNAŢIONALĂ I.Piaţa ecoturismului. Locul ecoturismului în cadrul pieţei turistice Aşa cum rezultă din schema de mai sus, ecoturismul este o formă de turism desfăşurată în ariile portejate, în mediul rural şi în spaţiile cu obiective cultural-tradiţionale. Piaţa ecoturismului delimitată din cadrul pieţei turistice mari cuprinde: a) Zonele bine administrate din punct de vedere ecologic reprezentate prin unităţi de cazare nu deosebit de luxoase, activităţi în aer liber, prezenţa ghizilor, programe turistice calitative (drumeţii, contemplarea peisajului, observarea şi ascultarea faunei); b) Zone naturale sălbatice care se disting prin linişte, calitatea aerului, apei, iar formele de turism sunt drumeţiile, foto şi video shooting-ul, observarea şi ascultarea animalelor; c) Ariile naturale protejate cum ar fi parcurile naţionale, parcurile naturale, rezervaţiile naturale şi ştiinţifice, etc.; d) Zonele cu încărcătură istorică şi culturală reprezentate prin oraşe vechi (Sighişoara), sate tradiţionale (satele săseşti din Transilvania, satul industrial Saltaire din Marea Britanie, satul vechi Halloko din Ungaria, etc.), vestigii istorice (Drumul Romanilor din Munții Bârgăului, fortificații militare, etc.), ruine (Cetatea Ciceului), monumente, manifestări tradiţionale, evenimente; e) Zone naturale cu impact antropic redus (puţin antropizate sau în echilibru cu factorul antropic) care se disting prin peisaj, activităţi tradiţionale, calitatea cadrului natural, comunităţi umane rurale; II.Evaluări internaţionale Ecoturismul este un fenomen în expansiune care face obiectul unor monitorizări internaţionalepentru a se stabili anvergura sa şi impactul asupra mediului turistic. Pretutindeni resursele ecoturistice sunt reprezentate în cea mai mare parte prin spaţiile naturale protejate cu valenţe estetice, recreative, educaţionale şi ştiinţifice. Dotările ecoturistice cuprind echipamente de cazare specifice (terenuri de campare, corturi, cabane, refugii, vile, tabere de tineret, sate de vacanţă, pensiuni ecoturistice), unităţi de alimentaţie, instalaţii sportive, trasee de plimbare, trasee de călărie poteci, centre de informare, ecomuzee, săli de expoziţie, etc. Activităţile recreaţionale desfăşurate în cadrul ecoturismului sunt studierea naturii, florei şi faunei, fotografierea şi pictarea peisajelor, drumeţiile montane, alpinism, speologie, schi-fond, schi de tură, cicloturism şi canotaj, vizite la obiective culturale, istorice şi etnografice, cunoaşterea şi învăţarea unor meşteşuguri tradiţionale, vizitarea ecomuzeelor din incinta zonelor protejate, vizionarea de filme, consultarea de materiale documentare şi ştiinţifice despre zonele protejate, în cadrul centrelor de primire a turiştilor. Peste tot în lume s-au încetăţenit următoarele reguli de comportament ecoturistic: -interzicerea accesului auto; -deplasarea cu mijloace ecologice (electrice, biciclete, aeroplane, deltaplane, bărci cu vâsle, cai, trăsuri); -depozitarea deşeurilor în locuri speciale; -frecventarea anumitor trasee turistice prevăzute prin marcaje şi indicatoare; -accesul grupurilor mici; -restricţii de zgomot; -hrănirea animalelor; -prelevarea de plante, fructe, roci, etc;
Conform World Conservation Monitoring Centre există 30.361 arii protejate recunoscute de UICN, 13.915 arii protejate nerecunoscute de UICN şi 16.288 de arii protejate cu statut incert. Pe glob, distribuţia ariilor protejate se prezintă astfel: -Europa: 9.325; suprafață de 603.601 km2; -America de Nord: 6.711; suprafață 4.083.806 km2; -Australia şi Noua Zeelandă: 5.882; suprafață 1.109.024 km2; -Asia de Sud-Est: 1524; suprafașă de 518.864 km2 ; -America de Sud: 1437; suprafață de 1.838.826 km2; -Asia de Est: 1078; suprafață de 883.681 km2; -Africa de Est şi Sud: 927; suprafață de 1.318.576 km2 ; -Asia de Sud: 719; suprafață de 212.924 km2 ; -Caraibe: 579; suprafață de 108.637 km2 ; -Africa de Nord, Centrală şi de Est: 542; suprafață de 1.037.576 km2 ; -America Centrală: 384; suprafață de 86.049 km2 ; -Africa de Vest și Centrală: 343; suprafață de 755.836 km2 ; -Pacific: 152; suprafață de 13.113 km2; -Antarctica: 99; suprafață 3788 km2; După UICN există următoarele categorii de arii protejate: -categoria Ia: rezervaţii naturale (4.395); suprafață de 982.487 km2; -categoria Ib: rezervaţii sălbatice (806); suprafață de 940.344 km2; -categoria II: parcuri naţionale (3.386); suprafață de 4.000.825 km2 ; -categoria III: monumente naturale (2.122); suprafață de 193.022 km2 ; -categoria IV: arie de gestionare a habitatelor (11.171); suprafață de 2.460.283 km2; -categoria V: peisaj terestru şi marin protejat (5.584); suprafață de 1.067.118 km2; -categoria VI: arie protejată cu resurse gestionate (2.897); suprafață de 3.601.447 km2. Această reţea de arii protejate, care totalizează un număr de 30.361 arii, cu o suprafață de 13.245.528 km2, prezintă numeroase goluri la nivele naţionale. 59% din acestea au suprafeţe mai mici de 1.000 ha şi reprezintă 0,2 % din suprafaţa totală a ariilor protejate. În concluzie, se poate spune că reţeaua de arii protejate continuă să crească, numărul ariilor protejate marine este foarte limitat în comparaţie cu numărul ariilor terestre, predomină ariile protejate cu suprafaţă mică, fapt care afectează integritatea lor, există încă o majoritate a ţărilor care au mai puţin de 10% din teritoriul lor declarat ca arii protejate şi 20% din ţări cu mai puţin de 1% din teritoriul cu arii protejate. În legătură cu activitatea operatorilor din industria turistică, pentru a răspunde cerinţelor ecoturismului este nevoie de: -produse ecoturistice cu impact pozitiv asupra mediului şi fluxurilor turistice (eco-călătorii, eco-vacanţe, eco-aventură, eco-croaziere, eco-safari, eco-expediţii); -iniţiative ecoturistice cum ar fi „Blue Flag” şi „Green Flag”; -atenţie acordată peisajului, vieţii sălbatice şi moştenirii culturale, depozitarea şi reciclarea deşeurilor, interacţiunea cu comunităţile locale, etc.
III.Frecventarea ariilor protejate Nu există statistici oficiale privind numărul de ecoturişti şi vizitatori ai ariilor protejate deoarece nu există mijloace eficiente de monitorizare a fluxurilor turistice. În anul 1999 Comisia Mondială a Zonelor Protejate a editat un ghid de măsurare a gradului de exploatare a parcurilor şi a altor zone protejate, oferind un anumit sistem de măsurare, îndrumări privind tehnicile de măsurare şi exemple de folosire a datelor statistice în administrarea parcurilor. Pe baza acestui ghid au rezultat următoarele informaţii:
a) În SUA, în anul 1998 s-au înregistrat 287 mil. vizitatori în ariile protejate, au fost create 300 000 locuri de muncă, iar veniturile au înregistrat 14,2 miliarde $ ; au fost vizate parcurile naționale Yellowstone (3-4 milioane vizitatori), Grand Canyon (2 milioane de vizitatori), Great Smoky Mountains, Yosemite, Sequoia, Death Valley, Everglades; b) În Nepal s-au înregistrat 50.708 turişti; c) În Belize pentru anul 1999 sunt menţionaţi 172.292 de turişti; sunt vizate așezările Maya (49,4%), parcuri și rezervații natural (12,8%), barierele de corali (87%); d) În Kenya turiștii sunt atrași de animalele sălbatice (elefanți, antilope, lei, giraffe, păsări, crocodile) care se află în parcurile naționale Tsavo, Nairobi, Nakuru, Lacul Rudolf (80%); e) Australia sunt menţionate 600 de firme ecoturistice care aduc un venit anual de 250 mil.$ şi susţin 6.500 locuri de muncă; 30% dintre locuitori sunt ecoturiști; f) În Peru din cei 650.000 de turişti înregistraţi în 1999, 47% au vizitat parcuri naţionale şi 10,3% au optat pentru bird-watching; g) În Brazilia s-au semnalat în 1999 3,5 mil.ecoturişti, carea u vizitat cele 150 de arii protejate; h) Pentru Africa de Sud, în 1999 sunt menţionaţi 6 mil.turişti care au vizitat parcurile naţionale de aici. IV.Turismul în ariile protejate din România Așa cum arătam mai sus, reţeaua naţională de arii protejate include toate categoriile stabilite de UICN, suprafaţa acestora fiind de 1.725.813 ha care reprezintă 7,14% din suprafaţa ţării. Dintre aceste arii protejate sunt recunoscute internaţional ca rezervaţii ale biosferei în cadrul programului UNESCO-MAB (Man and Biosphere): Rezervația științifică Gemenele-Tăul Negru din Parcul Naţional Retezat, Rezervaţia Ştiinţifică Pietrosul Mare din Parcul Național Munții Rodnei şi Delta Dunării. Activităţi ecoturistice în sensul strict al termenului se desfăşoară în cadrul Parcului Naţional Retezat, în Delta Dunării, în Munţii Apuseni, locaţii unde există prestatori de servicii ecoturistice certificaţi de către AER (pensiuni ecoturistice, programe şi produse ecoturistice, cerere ecoturistică). Alte asemenea activităţi dar fără un cadru bineconturat se mai desfăşoară şi în alte arii protejate din România cum ar fi Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Naţional Ceahlău, Parcul Naţional Călimani, etc.(turism ecvestru, turism de atelaj, observarea florei şi faunei, coborâri pe ape cu mijloace ecoturistice, turism speologic, etc.) În județul Bistrița-Năsăud activităţile turistice sunt deosebit de intense, datorită patrimoniului natural şi cultural generos, infrastructurii turistice relativ dezvoltate (pensiuni, cabane, vile, obiective de agrement) şi deschiderii populaţiei către fenomenul turistic (timp liber, nevoia de relaxare, posibilităţi de deplasare). Există numeroase locuri turistice pe întinsul judeţului, mai mult sau mai puţin amenajate, în cadrul cărora se practică activităţi de relaxare, aventură, cură, practicare a sporturilor de iarnă, informare culturală, etc. (ex. Băile Figa, Piatra Fântânele-Măgura Calului, Colibița, Complexul Turistic Alpina Blazna, etc.). Activitățile cu caracter ecoturistic se desfășoară în cadrul ariilor protejate, amintite anterior, în special în Parcul Național Munții Rodnei (tabelul 2), Parcul Național Călimani și Parcul Dendrologic Arcalia.
Nr.crt.
Ţara de origine
Nr. de turişti
1.
România
701
2.
Cehia
35
3.
Germania
33
4.
Ungaria
29
5.
Polonia
26
6.
Slovacia
21
7.
Total
845
Tabel 5. Numărul şi provenienţa turiştilor din Parcul Naţional Munţii Rodnei în anul 2009 Celelalte arii protejate, cu statut de rezervații naturale, nu sunt amenajate în acest moment pentru a fi valorificate prin ecoturism. O parte din acestea au fost luate în custodie de către Grupul de Acțiune Locală pentru Dezvoltare Durabilă în Microregiunea Bistrița-ȘieuSomeș Ruralis din Bistrița și urmează, în baza unor proiecte viitoare, să fie amenajate și redate circuitelor ecoturistice locale. În cadrul acestor arii protejate lipsesc în mare parte căile de acces (poteci, drumuri), marcajele şi indicatoarele, panourile informative, locurile de popas, punctele de belvedere, platformele de observare şi recipientele pentru depozitarea deşeurilor. De asemenea, promovarea acestor areale la nivel judeţean şi naţional este redusă. Chiar şi în Parcul Naţional Munţii Rodnei activităţile ecoturistice sunt restrânse, ele fiind practicate îndeosebi de membrii eco-cluburilor din cadrul şcolilor situate în localităţile periferice (Rodna, Sângeorz Băi, Maieru, Năsăud, Salva), de studenţi, cercetători şi de alte persoane interesate, printre care şi turişti străini. Prin urmare, pentru valorificarea ariilor naturale din județ prin ecoturism, se impune îndeplinirea mai multor condiţii, printre care amintim: -pregătirea acestor zone pentru a primi fluxuri de vizitatori, prin amenajarea unor poteci şi drumuri de acces, prin amplasarea unor ponouri informative şi indicatoare de orientare; -popularizarea ariilor protejate pe internet, prin intermediul mass mediei locale, prin tipărirea de pliante, broşuri şi chiar ghiduri turistice despre aceste obiective atractive; -antrenarea ecocluburilor şcolare şi a asociaţiilor de turism, în acţiuni de amenajere şi de valorificare a potenţialului atractiv din cadrul acestor zone; se pot menţiona aici acţiunile întrperinse de Eco Club Rodna în cadrul Parcului Naţional Munţii Rodnei, contribuţia Asociaţiei de Turism Gunther Maltzer din Bistriţa la amenajarea Rezervaţiei floristice La Sărătură de la Blăjenii de Jos, etc.; -implicare prestatorilor de servicii turistice din vecinătatea ariilor naturale (Valea Sălăuţei, Valea Someşului Mare, Colibiţa, Piatra Fântânele), în conceperea unor produse ecoturistice (drumeţii tematice, manifestări tradiţionale, preparate culinare ecologice, etc.);
-obţinerea certificărilor ecologice pentru prestatorii de turism interesaţi de promovarea ecoturismului; -cooptarea populaţiei locale din vecinătatea destinaţiilor ecoturistice şi din alte zone cu resurse atractive în susţinerea fenomenului ecoturistic, prin prestarea unor servicii agroturistice (cazare, alimentaţie, agrement), prin revigorarea unor obiceiuri şi tradiţii (de exemplu prelucrarea lemnului în localitatea Budacu de Sus din apropierea rezervaţiilor Piatra Corbului şi Pădurea din Şes, păstoritul, fânăritul, obiceiuri agricole, cusutul şi ţesutul, etc.). -stabilirea unor parteneriate între autorităţile judeţene şi locale, administraţiile ariilor protejate şi tour-operatori în vederea implementării strategiilor de dezvoltare a ecoturismului în cadrul judeţului Bistriţa-Năsăud; -identificarea unor noi arii protejate pe teritoriul judeţului; -crearea unor asociaţii de dezvoltare a ecoturismului la nivel judeţean şi local, formate din autorităţi, prestatori de servicii turistice (transport, cazare, alimentaţie, agrement) şi administraţiile ariilor protejate, pentru realizarea unor investiţii în infrastructură, gestionarea activităţilor ecoturistice şi promovarea zonelor respective; -încurajarea iniţiativei private la nivel local în domeniul agroturismului, meşteşugurilor şi produselor agricole ecologice; -efectuarea unor lucrări de amenajare în cadrul ariilor protejate, pentru conservarea elementelor de interes şi pentru orientarea şi deplasarea lesnicioasă a vizitatorilor (marcaje, indicatoare de informare, orientare şi avertizare, poteci, trasee de cicloturism, schi de tură, echitaţie, trekking, puncte de belvedere, platforme şi foişoare de observare, popasuri, locuri de campare, toalete); -consilierea permanentă a comunităţilor rurale învecinate cu ariile protejate, în legătură cu necesitatea conservării şi protecţiei mediului, a păstrării tradiţiilor şi obiceiurilor, a importanţei agriculturii ecologice, a utilizării optime a resurselor locale şi a implicării în actul ecoturistic; -susţinerea cluburilor ecologice din şcolile judeţului, în general, şi din şcolile limitrofe ariilor protejate, în special, pentru formarea mentalităţilor ecologice, pentru participarea la anumite acţiuni de profil şi pentru promovarea fenomenului ecoturistic; -pregătirea unor ghizi de ecoturism, de preferinţă localnici, care să ofere informaţii vizitatorilor despre ariile protejate respective; -orientarea populaţiei rurale din apropierea ariilor protejate spre conceperea unor produse ecoturistice atractive (obiceiuri, meşteşuguri, folclor). Proiectul promovării şi dezvoltării ecoturismului în cadrul judeţului Bistriţa-Năsăud este amplu şi de lungă durată, iar în susţinerea şi realizarea lui trebuie implicaţi mai mulţi actori, cum ar fi: administraţiile ariilor protejate, autorităţile judeţene, municipale şi comunale, inspectoratul şcolar şi unităţile de învăţământ, Centrul pentru Cultură al judeţului Bistriţa-Năsăud, Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, Romsilva, Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului, Serviciul Public Salvamont Bistriţa-Năsăud, comunităţile locale, agenţiile de turism judeţene, prestatorii de servicii turistice din zonele limitrofe obiectivelor atractive, asociaţiile de turism şi nu în ultimul rând participanţii la actul turistic. În cadrul ariilor protejate activitățile turistice se supun anumitor reglementări, după cum urmează: -sunt permise activităţi de turism şi de educaţie, cu respectarea regulilor de vizitare a ariilor protejate; nu sunt permise activităţi de turism în zonele cu protecţie strictă (rezervații științifice); -accesul în ariile protejate se face prin puncte bine stabilite; -accesul în rezervaţiile știinţifice este permis doar în baza autorizaţiei eliberate de Academia Română-Comisia Monumentelor Naturii, cu avizul administrației ariei protejate respective; accesul va fi aprobat numai pentru cercetători, biologi sau specialişti în domenii legate de
conservare/mediu, studenţi de la secţii cu specializări în domeniile respective, grupuri care desfăşoară excursii de studii/practică în aceste domenii; -mărimea grupului care intră în rezervaţiile știinţifice nu poate fi mai mare de 9, decât în cazuri excepţionale aprobate de CMN. -cei care vizitează rezervaţiile știinţifice vor depune la CMN şi la administrația ariilor protejate un raport cu observaţiile realizate pe perioada deplasării, având ca anexă fişa completată cu observaţiile accidentale, conform modelului primit cu ocazia aprobării; -restricţiile de acces nu se aplică personalului ariilor protejate şi instituţiilor de control abilitate conform legii; -excepţiile de la restricţia de acces vor fi: membrii echipelor Salvamont în cadrul acţiunilor de salvare/căutare, personalul silvic şi jandarmeria montană, aflate în exerciţiul funcţiunii; -pentru completarea resurselor financiare necesare bunei administrări a ariei protejate, potrivit planului de management şi al regulamentului, administraţia ariei protejate poate percepe un anumit tarif, cu avizul Agenţiei Naţionale pentru Arii Protejate; tariful de vizitare poate fi modificat urmând aceeaşi procedură; -vizitarea ariilor protejate este permisă numai pe traseele turistice marcate cu semne convenţionale (marcaje vopsite, cu bandă, triunghi, cruce sau punct de culori diferite în funcţie de traseu şi încadrate cu alb) şi pe traseele de alpinism marcate şi pitonate (de către împuterniciţi ariiei protejate) aflate in evidenţa ariei protejate; -abaterea de la traseele menţionate la alineatul 1 este permisă pentru: a) personalul ariei protejate, în exercitarea atribuţiunilor de serviciu; b) membrii serviciilor publice Salvamont în acţiuni de salvare, patrulări sau antrenamente; c) jandarmi montani; d) personal silvic şi personal al instituţiilor cu rol de control, în exercitarea atribuţiunilor de serviciu; e) personal de însoţire a animalelor la păşunat; f) cercetători, în cadrul temelor avizate de administrația ariei, cu aprobare scrisă; g) voluntari şi alte persoane cu aprobare scrisă de la administrația ariei protejate şi cu însemne specifice; h)competiţii, acţiuni, tabere organizate, în cazul în care prin programul acţiunii s-a solicitat şi motivat abaterea de la trasee şi s-a aprobat de către administrația ariei protejate; i)alpinişti echipaţi, pentru accesul de la poteca turistică marcată, la intrarea pe traseul de alpinism, după anunţarea personalului Salvamont asupra traseului propus; j)speologi echipaţi, pentru acces la peşteri; -întreţinerea marcajelor turistice, reamenajarea traseelor turistice şi de alpinism/escaladă, deschiderea de noi trasee şi amplasarea panourilor indicatoare şi informative se fac numai cu aprobarea administrației ariei protejate şi, în cazul traseelor noi, după omologarea acestora conform prevederilor legale; -reamenajarea traseelor de alpinism/escaladă se poate face şi de către alpiniştii autorizaţi de Federaţia Română de Alpinism şi Escalada (FRAE), cu condiţia obţinerii avizului din partea administrației ariei protejate; -camparea pe teritoriul ariilor protejate se reglementează astfel: a)camparea este permisă numai în locurile special amenajate; b)camparea este interzisă în rezervaţiile știinţifice; c)săparea de şanţuri în jurul corturilor sau utilizarea oricăror materiale de origine vegetală (cetină, ferigi, muşchi) sub corturi este interzisă; d)camparea în afara perimetrelor permise se poate face numai în următoarele situaţii: - pentru activitate de cercetare, cu aprobare scrisă de la administrația ariei protejate; -pentru voluntarii care lucrează pe teritoriul ariei protejate cu aprobare scrisă de la administrația ariei, în situaţia în care sarcinile primite o impun; -pentru misiuni de supraveghere şi control efectuate de rangeri şi/sau jandarmi montani;
e)pe perioada iernii, în cazuri excepţionale, se permite amenajarea bivuacului în cadrul ariilor protejate, cu excepţia rezervaţiilor știinţifice; -pe teritoriul ariilor protejate este interzisă facerea focului deschis; excepţie: focurile de la stâne, cu lemn din locaţii avizate de către administrația ariei protejate; -sunt strict interzise adunatul şi defrişarea vegetaţiei lemnoase uscate sau verzi, pentru facerea focului; -în locurile de campare se permite doar utilizarea primusului, cu respectarea normele de prevenire şi stingere a incendiilor; -regimul deşeurilor pe teritoriul ariilor protejate se reglementează astfel: a)este interzisă abandonarea deşeurilor de orice fel pe teritoriul ariilor protejate; turiştii au obligaţia de a evacua deşeurile pe care le generează pe timpul vizitării ariilor; deşeurile vor fi evacuate în afara ariilor protejate şi se depun doar în locuri special amenajate pentru colectare; b)gestionarii/proprietarii cabanelor, pensiunilor, caselor de vacanţă, a altor clădiri şi a locurilor de campare pentru care se percepe taxă de campare au obligaţia evacuării deşeurilor şi a depozitării temporare a acestora în containere, cu respectarea reglementărilor legale şi astfel încât să nu existe posibilitate de acces pentru şi animale domestice şi/sau sălbatice; c)obligativitatea evacuării deşeurilor menajere provenite din activitatea cabanelor/ pensiunilor/ caselor de vacanţă/ altor clădiri şi a locurilor de campare revine administratorilor/proprietarilor acestora; -se interzice tăierea, incendierea, distrugerea sau degradarea prin orice mijloace a unor specii ocrotite (jneapănului, zâmbrului, etc.); -se interzice tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, puieţilor sau lăstarilor, precum şi însuşirea celor rupţi sau doborâţi de fenomene naturale sau de către alte persoane; -se interzice distrugerea, degradarea oricăror specii de plante şi animale, a rocilor, speleotemelor, fosilelor şi a oricăror alte eşantioane de origine naturală; -colectarea oricăror specii de plante şi animale, a rocilor, speleotemelor, fosilelor şi a oricăror alte eşantioane de origine naturală de pe teritoriul ariei protejate se poate face numai cu acordul scris al administrației ariei protejate; -accesul câinilor în ariile protejate este permis doar în condiţiile în care câinii sunt ţinuţi permanent în lesă; pentru fiecare câine stăpânii trebuie să prezinte toate actele de dovadă a vaccinării; -câinii utilitari folosiţi în acţiuni specifice pe teritoriul ariilor protejate sunt exceptaţi de la obligativitatea purtării lesei, proprietarii acestora având însă obligativitatea prezentării dovezii de vaccinare şi deparazitare; -este interzisă perturbarea liniştii pe întreg teritoriul ariei protejate (trasee, locuri de campare, refugii, etc.) prin orice fel de mijloace (strigăte, pocnitori, folosirea de utilaje, aparatură şi echipamente de orice fel etc.); -este strict interzisă distrugerea sau degradarea panourilor informative si indicatoare, precum şi a plăcilor, săgeţilor, stâlpilor sau a semnelor de marcaj de pe traseele turistice, a semnelor de delimitare a ariei protejate; -este strict interzisă degradarea refugiilor, adăposturilor, podeţelor, sau a oricărei alte construcţii sau amenajări care servesc interesele de management ale zonei protejate; -este interzisă folosirea ambarcaţiunilor de orice tip şi a echipamentelor de scufundare pe lacurile alpine, cu excepţia cazurilor de acţiuni de salvare şi a celor de colectare de probe pentru cercetări ştiinţifice aprobate de administrația ariei protejate; -scăldatul şi utilizarea de detergenţi pentru spălare în apele curgătoare şi în lacurile alpine sunt interzise; -în afara drumurilor unde accesul public este permis, este interzis accesul cu mijloace motorizate care folosesc combustibili fosili (automobile, ATV-uri, snowmobile, motociclete, scutere, motorete şi altele);
-pe potecile turistice din ariile protejate nu este permis accesul cu mijloace motorizate şi biciclete; -pe drumurile forestiere de pe teritoriul ariilor protejate circulaţia mijloacelor motorizate este permisă numai cu aprobarea administrației; În Romania programele de ecoturism au o istorie relativ recentă. Primele astfel de pachete turistice au apărut în jurul anului 2000, când o serie de parcuri naţionale sau naturale au început să deruleze proiecte ce aveau şi o componentă de ecoturism (Retezat, Piatra Craiului, Vânători Neamţ, Apuseni)1. Programele de ecoturism din Romania sunt oferite spre vânzare prin intermediul unor turoperatori locali, care colaborează de regulă cu tur-operatori din străinătate. Dintre aceştia se remarcă şi 5 tur-operatori care comercializează programe de ecoturism certificate de către Asociaţia de Ecoturism din România (DiscoveRomania, Carpathian Tours, InterPares, Tioc Nature & Study Travel, Equus Silvania). Dintre marile agenţii de turism din România ce au dezvoltat în ultimii ani programe de turism în natură se remarcă Paralela 45, J’Info Tours, Perfect Tour, Transilvania Tour etc. Principalele zone în care se concentrează programele de ecoturism din România sunt: - Rezervaţia Biosferei Delta Dunării şi Dobrogea (observarea păsărilor, plimbări cu barca); -Parcul Naţional Piatra Craiului şi împrejurimile acestuia (programe bazate în special pe observarea carnivorelor mari (lup, urs, râs), dar şi a unor specii de plante specifice, turism ecvestru, cicloturism, drumeţii montane etc.); -Parcul Natural Munţii Apuseni (speoturism, drumeţii tematice, programe culturale, schi de tură, turism ecvestru, cicloturism etc.); -alte arii naturale protejate, unele cu statut de parc naţional sau natural: Parcul Naţional Retezat – Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului, Parcul Naţional Munţii Măcinului, Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional Călimani, Parcul Natural Lunca Mureşului, Parcul Natural Vânători Neamţ, cu programe axate pe: turism ecvestru, cicloturism, drumeţie tematică, schi de tură, observarea florei şi faunei, programe culturale, expediţii cu canoe etc.; -Transilvania – zona Târnava Mare (descoperirea culturii săseşti şi secuieşti, călărie, drumeţii tematice etc.); -Maramureş (programe de descoperire a naturii, călărie, cicloturism, descoperirea ocupaţiilor şi a arhitecturii tradiţionale etc.); -Bucovina (programele de observare a naturii sau drumeţiile tematice sunt combinate cu turismul cultural şi cu turismul monahal). O serie de administraţii de parc depun eforturi serioase pentru realizarea şi comercializarea unor pachete turistice. În acest sens, câteva exemple reprezentative sunt: a)Administraţia Parcului Naţional Călimani a întocmit o serie de programe ecoturistice de 1, 2, 3, 4 sau 6 zile: „Călare prin munţi spre 12 Apostoli”, „Călare spre Pietrele Roşii”, „Călare pe creasta vulcanică din Munţii Călimani”, „Haihui, călare prin Călimani”, „Călare pe drumurile Mariei Tereza”.Aceste programe sunt orientate spre vizitarea călare cu însoţitor a numeroase obiective naturale din Munţii Călimani. Cazarea se face la cort. Un alt program ecoturistic este Junior Ranger (tabară ecologică adresată copiilor între 10-18 ani). b)Administraţia Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş oferă o serie de programe ecoturistice de 1 şi 2 zile: - Plimbare în ţinutul “Ghilcoş - Muntele Ucigaşul“; - Plimbare în ţinutul “Morile Dracului“; - Plimbare în ţinutul “Grădina Zânelor“; - Plimbare prin “Cheile Bicazului – Ţinutul Iadului“; Programele sunt orientate pe excursii însoţite de ghid turistic, cu prezentarea împrejurimilor Lacului Roşu, a florei şi faunei, geomorfologiei, legendelor locale, posibilitatea fotografierii şi filmării animalelor sălbatice şi a habitatelor acestora.
c)Administraţia Parcului Natural Comana a pus la punct un program ecoturistic de 2 zile: “Week-end în Rezervaţia de ghimpe”. În cadrul acestui program sunt incluse vizitarea Rezervaţiei de ghimpe, plimbare cu barca pe Balta Comana, birds-watching, vizitarea Mănăstirii Comana. d)Administraţia Parcului Naţional Cozia a realizat câteva programe ecoturistice de 4 zile: - „Călătorii în lumea legendelor Coziei”; - „Drumeţii pe tărâmul comorilor dacice”; - „Drumeţii pe cărările împădurite ale Narăţului”; Acestea sunt programe cu ghid însoţitor, orientate spre cunoaşterea frumuseţilor naturale şi culturale din parc şi din apropierea acestuia (cascada Lotrişorului, cheile Lotrişorului, asociaţii unice ale vegetaţiei forestiere, locuri de belvedere, Colţii Foarfecii, Colţii lui Damaschin, Mânăstirea Cozia, Mânăstirea Turnu, Schitul Ostrovul Călimăneştiului, Castrul roman Arutela etc.). Cazarea se face în cadrul pensiunilor turistice aflate în apropierea parcului. e)Administraţia Parcului Naţional Domogled-Valea Cernei promovează un program ecoturistic de 3 zile: „Tradiţie şi natură spectaculoasă” În cadrul acestui program se pot admira frumuseţile naturale din zona staţiunii Băile Herculane, sunt vizitate comunităţi izolate din zonă, oferindu-se posibilitatea interacţionării cu aceştia. f)Administraţia Parcului Natural Lunca Mureşului promovează în prezent o serie de 8 programe ecoturistice, cu durate de 1 sau 3 zile: - „Ecotur în Parcul Natural Lunca Mureşului şi Rezervaţia Naturală Runcu Groşi”; - „Excursie în canoe şi retur pe biciclete în Parcul Natural Lunca Mureşului”; - „Admirarea peisajului de luncă şi a insulelor de pe Mureş din canoe sau caiac”; - „Urmărirea păsărilor din observator în zona Bezdin”; - „Urmărirea mamiferelor mari în libertate din observator”; - „Admirarea pădurii de luncă şi vizitarea unor puncte arheologice şi/sau religioase cu bicicleta”; - „Admirarea pădurii de luncă şi vizitarea unor puncte arheologice şi minunăţii ale naturii pe jos”; - „Vizitarea zonei Rezervaţiei Naturale Prundul Mare – ecosisteme palustre, acvatice, forestiere, Balta cu Nuferi”; Programele includ plimbări cu bicicleta, cu canoe, urmărirea păsărilor şi mamiferelor din observatoare, vizitarea unor obiective culturale (puncte arheologice, mănăstiri), admirarea pădurii de luncă, vizitarea unui sălaş. Cazarea se face în cadrul centrului de vizitare Ceala. g)Administraţia Parcului Naţional Semenic – Cheile Caraşului oferă 4 programe ecoturistice de câte 2 zile cu următoarele teme: - Istorie şi tradiţie în Semenic; - Silvoturism în Semenic; - Carst; - Lacuri antropice; Programele pun accent pe vizitarea obiectivelor reprezentative din cadrul parcului. În general cazarea se face în cadrul cabanelor / cantoanelor silvice. h)Administraţia Parcului Natural Vânători-Neamţ oferă o serie de programe turistice concentrate pe obiectivele culturale şi pe cele naturale existente pe raza parcului, cu durata de 1 sau 4 zile: - „Turul mănăstirilor din raza Parcului Natural Vânători-Neamţ” (traseu numai auto); - „Natură şi sacralitate” (traseu combinat pedestru şi auto). i)Administraţia Parcului Naţional Munţii Rodnei organizează o serie de programe ecoturistice (călare sau drumeţie cu ghid), cu durate de 1, 2, 3 sau 5 zile: - Calare la Poiana cu narcise de pe Masivul Saca (1 sau 3 zile); - Calare în Munţii Rodnei (5 zile);
- Drumeţie la Ineu şi Lacul Lala (o zi); - Drumeţie la Ineu (o zi); - Drumeţie la Cascada Cailor – Lacul Ştiol (o zi); - Drumeţie la Cascada Cailor – Lacul Ştiol – Pasul Prislop (o zi); - Drumeţie pe traseul Borşa Pietroasă – Lacul Iezer – Vârful Pietrosu – Creasta principală – Borşa Complex (2 zile); - Drumeţie pe traseul Moisei - Iza Izvor – Şaua Bătrânei – Tarniţa la Cruce – Vârful Pietrosu – Lacul Iezer – Borşa (2 zile); - Drumeţie pe traseul Izvorul Negru (Mănăstire) - Iza Izvor –Vârful Pietrosu – Borşa (3 zile); - Borşa – Vârful Pietrosu –Vârful Ineu - Pasul Rotunda (3 zile). În ceea ce privește fluxurile de vizitatori înregistrate, ariile protejate din România au reprezentat o motivaţie importantă de călătorie pentru numeroşi turişti rezidenţi şi străini, cu precădere din ţările central europene. În prezent, atât timp cât nu există un sistem de taxare a turiştilor la intrarea în cadrul parcurilor, nu există o evidenţă a numărului de vizitatori, acesta putând fi doar estimat. Conform estimărilor făcute, aceste areale atrag în prezent circa 2.300.000 de vizitatori. Dintre acestea se remarcă Parcurile Naturale Bucegi (circa 1.000.000 vizitatori), Vânători Neamţ (400.000), Apuseni (300.000), Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (aproape 100.000 turişti cazaţi), Porţile de Fier (60.000), Putna-Vrancea (40.000) şi Parcurile Naţionale Piatra Craiului (80.000), Semenic - Cheile Caraşului (60.000), Cozia (50.000), Ceahlău (33.000). Până acum, doar câteva arii protejate au realizat acţiuni sistematice de monitorizare şi înregistrare a vizitatorilor, după cum urmează: a)Rezervaţia Biosferei Delta Dunării: - 96.090 de turişti cazaţi la nivelul anului 2008 (inclusiv în municipiul Tulcea); - 82% turişti români şi 18% turişti străini; - dintre străini 29,8% sunt nemţi, 9,6% italieni, 8,0% spanioli, 7,3% francezi, 6,9% austrieci, 38,4% sunt de alte naţionalităţi; - 70,5% se cazează la hotel, iar 60,4% aleg o unitate clasificată la 3 stele; - durata medie a sejurului este de 1,8 zile (atât pentru români cât şi pentru străini). b)Parcul Naţional Retezat: - aproximativ 10.000 de vizitatori pe timp de vară (50% stau în medie 4 nopţi în parc, iar 50% sunt vizitatori de o zi); - aproximativ 20% din vizitatori sunt străini, marea majoritate provenind din Ungaria şi Republica Cehă. Turiştii străini folosesc relativ puţine servicii locale şi sunt preocupaţi să îşi aducă propriile lor provizii şi proprii lor ghizi; - 3 din 4 vizitatori (74%) sunt tineri cu vârstele cuprinse între 18 şi 35 ani, iar mai puţin de 17% dintre vizitatori au peste 35 ani; - peste 50% dintre vizitatori nu folosesc nici una dintre facilităţile de cazare comerciale (folosesc propriile corturi), astfel impactul economic este în momentul de faţă extreme de mic; - cea mai des folosită intrare în parc a fost Cârnic - 70% dintre vizitatori; - vizitatorii vin în special pentru: drumeţii, natură, alpinism, picnic. c)Parcul Naţional Munţii Rodnei: - circa 20.000 de vizitatori (în parc şi în zona din imediata vecinătate); - circa 80% (16.000 turişti şi vizitatori) pătrund pe teritoriul parcului prin partea nordică, iar o proporţie mult mai redusă, circa 20% (4.000 de persoane) prin partea de sud. Acest lucru este datorat existenţei unor căi de acces cu fluxuri mari de circulaţie rutieră, apropierii faţă de punctele de acces în parc şi existenţei unei staţiuni turistice de interes local; - majoritatea turiştilor şi vizitatorilor călătoresc spre PNMR cu maşina proprie (70%), circa 14% folosesc mijloace de transport în comun (microbuz, autocar), circa 14% sosesc cu trenul, restul de sub 2 % sosesc cu alte mijloace (de exemplu bicicleta).
Procentul redus al celor ce sosesc în zonă folosind mijloace de transport public se datorează: lipsei unei baze unitare de informare privind transportul în zonă, lipsei legăturilor între diverse mijloace de transport, dorinţei de confort şi libertate de mişcare a turiştilor ce decid să folosească maşina proprie. - majoritatea turiştilor aflaţi în zona alpină în sezon sunt tineri şi adulţi, cu un nivel mediusuperior de pregătire, cu un loc de muncă stabil, cu venituri medii şi mici; - turiştii provin în principal din judeţele limitrofe: Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Suceava, Cluj, precum şi municipiul Bucureşti şi alte judeţe mai îndepărtate (Iaşi, Botoşani, Galaţi, Neamţ, Constanţa); - 60% au sosit pentru drumeţie (în special partea centrală a zonei parcului), 33,3% se află întro vizită ocazională în zonă, iar 7% vin în vizită la rude şi includ în această excursie o drumeţie sau o ieşire scurtă în parc (sau în zona învecinată); - frecvenţa cea mai mare o au grupurile de 2-3 persoane, dar un procent semnificativ aparţine grupurilor formate din 4-5 persoane (în special pentru cei sosiţi pentru drumeţii mai lungi şi picnic sau grătar de week-end). d)Parcul Naţional Semenic Cheile Caraşului: - circa 60.000 de vizitatori în 2008, aproximativ 5.900 au folosit traseele turistice, 3.900 au folosit locurile de campare; - grupa de vârstă: 16-60 de ani; - nivelul de instruire: 20% studii medii, 80% studii superioare; - ocupaţia: 10% elevi, 25% studenţi, 5% profesori, 15% economişti, 10% ingineri, 35% alte specializări; - distribuţia după sex: 25% femei, 75% bărbaţi; - mărimea grupului: 3 persoane în medie; - domiciliu: 20% rural, 80% urban; - nivelul veniturilor: medii şi peste medie; - zona geografică de domiciliu: români (Timişoara, Arad, Bocşa, Orşova, Cluj, Bucureşti), străini (preponderent Germania, Polonia, Slovacia, Ungaria, Franţa, Belgia, Marea Britanie). e)Parcul Naţional Călimani: - circa 10.000 vizitatori anual cu o durata medie de şedere în parc de 1-2 zile; - principalele categorii de vizitatori: turişti montani (45%), cercetători, elevi, studenţi în grupuri organizate (5%), practicanţi de turism ecvestru (15%), grupuri organizate în scop turistic provenite din staţiunea Vatra Dornei şi din circuitul cultural istoric al Bucovinei de Nord (20%), practicanţi de mountain-bike (5%), localnici (5%), culegători (5%). f)Parcul Naţional Cheile Nerei Beuşniţa: - 7.000-10.000 de vizitatori /an, din care doar aproximativ 900 de turişti s-au cazat la cele 3 pensiuni din localitatea Sasca Montană; - turiştii practică activităţi de speoturism, rafting, ciclism, drumeţie, escaladă, vizite culturale de scurtă durată la mănăstirile Slatina Nera şi Calugăra, călătorii cu trenul până la Anina; - durata medie a sejurului este de aproximativ 3 zile; - majoritatea provin din oraşe mari precum Timişoara (30%), Bucureşti (29%) sau Reşiţa (8%), dar şi din ţări europene, precum Ungaria, Cehia, Polonia, Germania, Slovacia; g)Parcul Naţional Piatra Craiului: - aproximativ 100.000 de vizitatori anual, dintre care doar 4% turişti străini; - principalele motive ale călătoriei sunt legate de unicitatea reliefului şi naturii; - circa 48% sunt tineri cu vârstă cuprinsă între 18-29 ani, 45% au între 30-49 ani, 6% au sub 18 ani; - 17% din turişti stau o zi sau mai puţin, 44% între două şi trei zile, 30% stau între patru zile şi o săptămâna şi numai 9% din turişti stau mai mult de o săptămână; - 64% din turişti folosesc camparea la cort, 20% folosesc pensiunile din comunităţile locale, iar restul de 26% innoptează la cabanele montane şi refugiile alpine;
- 65% din vizitatorii parcului menţionează zona de creastă ca fiind destinaţia principal a vizitei. h)Parcul Naţional Cozia: - 50.000 de turişti şi vizitatori anual (2007-2008); - după localitatea de reşedinţă a vizitatorilor români, aceştia provin din: Râmnicu Vâlcea (21%), Bucureşti (20%), Sibiu (15%), Craiova (12%), Piteşti (7%), Slatina (5%), Braşov (2%), Cluj (2%), alte localităţi (16%); - majoritatea (59,05%) petrec o singură zi în interiorul parcului, 21,55% - 2 zile, iar 12,5% - 3 zile; - mijloacele de transport cel mai frecvent folosite pentru a ajunge în parc: trenul (75,86%), autoturismul personal (16,38%), altele (7,76%); - mijloacele de transport cel mai frecvent folosite în interiorul parcului: pe jos (50,0%), autoturismul personal (47,41%), altele (2,59%); - pentru 70% dintre vizitatori prezenţa în parc a fost cu un scop bine stabilit, în timp ce pentru 30% dintre aceştia a fost o vizită ocazională şi nu un scop în sine; - în ordinea preferinţelor, motivele vizitei sunt: excursii, vizitare mănăstiri, picnic, fotografiere, scurte plimbări; - o parte dintre vizitatorii care frecventează în general locurile mai accesibile de la intrările în parc sunt sosiţi în zonă pentru tratament balnear în staţiunea Călimaneşti –Căciulata. i)Parcul Naţional Domogled - Valea Cernei: - aproximativ 10.000 de turişti (2007 – 2008); - 52% petrec în zona parcului între 5 şi 8 zile. - majoritatea vin în parc pentru recreere, drumeţie şi tratamente balneare. Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei se află în imediata apropiere a staţiunii Băile Herculane. 31,62 % dintre turiştii intervievaţi au ca obiectiv principal staţiunea Băile Herculane dar, pe durata şederii lor în zonă parcurg şi câteva trasee turistice. Pe suprafaţa parcului naţional, tratamentele balneare pot fi desfăşurate în zona 7 Izvoare, în bazine situate în aer liber; j)Parcul Naţional Munţii Măcinului: - aproximativ 10.000 de vizitatori, majoritatea români din zonele din apropierea parcului (comunităţile locale sau municipiile Brăila, Galaţi, Tulcea, Constanţa); - durata medie a sejurului este de o zi – impact economic minim asupra comunităţilor locale; - principalele grupe de vizitatori: localnici din localităţile din apropierea parcului (pentru picnic), bird-watcheri, drumeţi în grupuri mici (2-10 persoane), utilizatori de ATVuri, grupuri organizate de 20-40 persoane care solicită ghid din partea administraţiei parcului, cicloturişti, căţărători, familii cu rulote şi autoturisme personale. k)Parcul Naţional Buila Vânturariţa: - 12.000 - 15.000 vizitatori anual (2007-2008); - 53% provin din judeţul Vâlcea, 44% din alte judeţe (în special Argeş, Dolj, Gorj şi Bucureşti), iar 3% sunt turişti străini (Belgia, Cehia, Germania etc.); - 9% dintre vizitatori au solicitat administraţiei parcului informaţii, ghid sau alte servicii, şi-au oferit servicii de voluntariat pe durata vizitei sau au furnizat informaţii administraţiei la sfârşitul vizitei; - 82% dintre aceştia vin aici în week-end; - majoritatea vin doar pentru o scurtă vizită, pe durata unei singure zile, ocazionată în special de vizita mănăstirilor sau de ieşirea la picnic, dar sunt şi turişti care folosesc facilităţile de cazare din zonă, în special cele din Băile Olăneşti şi Horezu, de unde pe durata unor sejururi mai lungi orientate spre alte forme de turism (balnear, ecumenic, itinerant) fac şi vizite în parc; - 52% intră în parc prin comuna Costeşti, 37% prin Băile Olăneşti, iar 11% prin comuna Bărbăteşti. l)Parcul Naţional Defileul Jiului:
- 2.000 vizitatori pe an, dar numai aproximativ 100 din aceştia sunt interesaţi de valorile naturale ale ariei protejate; - durata sejurului este de 1-2 zile; - activităţile vizitatorilor actuali: pelerinajul religios, turismul de week-end şi drumeţiile montane (foarte puţini, 10-20 turişti anual); m)Parcul Natural Bucegi: - peste 1.000.000 de vizitatori; - tipul de cazare preferat: cabanele (45%), pensiuni (18%) şi corturi (13%); - mijloacele de transport preferate pentru a ajunge în zonă sunt trenul (67%) şi autovehiculul personal (30%); - pentru deplasarea în interiorul parcului, 97% preferă mersul pe jos, combinat cu telecabina (32%), autoturismul personal (15 %) şi bicicleta (5%); - motivul vizitării parcului: 48% pentru traseele deosebite, 47% pentru frumuseţea peisajelor, 35% pentru relieful spectaculos. Pentru 75% din aceştia vizitarea parcului a fost principalul motiv al călătoriei; - oraşul de provenienţă al vizitatorilor: Bucureşti (44%), Ploieşti (8%), Braşov (6%); celelalte mari oraşe au în funcţie de distanţă, un procent variabil între 0,01 şi 2%; - predomină grupurile formate din 2-3 persoane (56%); - peste 60% din vizitatori aparţin grupei de vârstă cuprinsă între 18 şi 30 de ani; - cei mai mulţi vizitatori vin în week-end-uri, în perioadele de sărbători şi vara în perioada de vacanţe şi concedii. n)Parcul Natural Porţile de Fier: - circa 60.000 turişti, în mare parte turişti români din zonele de câmpie ale ţării; - durata medie estimată a sejurului este de 2 zile, în cea mai mare parte rezumându-se la petrecerea weekend-ului în căsuţele de vacanţă proprii sau în unităţile de cazare existente; - activităţile recreative principale: pescuitul, plimbările cu ambarcaţiuni pe fluvial Dunărea, drumeţii pe diverse trasee amenajate sau nu; - un procent scăzut este reprezentat de turiştii europeni care, de regulă pe perioada de primăvară-toamna (mai-septembrie), vin în zonă practicând cicloturismul şi mototurismul, turişti care pe o perioadă de 2-3 zile tranzitează arealul parcului şi care se cazează la pensiunile din zonă; - un număr mic de turişti europeni, familii de 3-5 persoane, îşi petrec în zonă minivacanţe de maxim 5 zile, beneficiind de activităţile recreative oferite de către pensiunile existente; o)Parcul Natural Apuseni: - aproximativ 300.000 de turişti; - cei mai mulţi sunt turiştii români (60%, majoritatea nefiind la prima vizită în Apuseni), dar sunt şi destul de mulţi turişti maghiari, slovaci, cehi, polonezi, olandezi, belgieni, francezi; - dintre principalele motive ale vizitei se remarcă relieful spectaculos, traseele montane deosebite, frumuseţea peisajelor şi peşterile; - majoritatea turiştilor preferă să vină cu maşinile personale, în grupuri de 2-5 persoane şi să stea la cort; p)Parcul Natural Balta Mică a Brăilei: - 1.903 vizitatori (2007); - dintre aceştia 1.400 (73,5%) practică pescuitul sportiv, 435 (22,8%) sunt elevi, studenţi şi cadrele didactice însoţitoare, 26 cercetători ştiinţifici, 18 birdwatch-eri, 16 amatori de drumeţie în natură cu cortul, 8 silvoturişti; - o pondere covârşitoare (peste 98%) o au vizitatorii români; r)Parcul Natural Vânători Neamţ: - 400.000 de vizitatori (85% din turişti vizitează mănăstirile);
- 80% turişti români (din Moldova – 50%, sudul ţării – 33%, centrul şi restul ţării –17%) şi 20% turişti străini (Italia, Austria, Cehia, Olanda, Germania, Marea Britanie, Franţa, Israel, SUA, Japonia); - tipul de turism practicat: de tranzit (60%), de sejur (40%); - ierarhizarea grupelor de obiective turistice, în funcţie de preferinţă: mănăstiri, muzee, case memoriale (65%), centrul de vizitare PNVNT (5%), Rezervaţia de zimbri „Dragoş Vodă” (20%), alte obiective (10%); s)Parcul Natural Putna Vrancea - 35 000-40 000 de vizitatori pe an, majoritatea fiind români; - afluxul maxim de turişti se înregistrează vara şi în perioada sărbătorilor religioase; - durata medie a sejurului este de 1 zi pentru categoria vizitatorilor ce preferă picnicul, pelerinajul la Mănăstirea Lepşa, sau cei care vizitează parcul în cadrul unei excursii mai ample, 1-2 zile pentru vizitatorii ce au ca scop participarea la diferite întruniri, 3 zile pentru categoria vizitatorilor de week-end, 5-7 zile pentru categoria vizitatorilor ce preferă PNPV ca destinaţie de vacanţă; ș)Parcul Natural Lunca Mureşului: - circa 30.000 turişti/an (2007); - 3 categorii principale: turişti ce practică ecoturismul (în creştere, aproximativ 300 anual), turişti de week-end (în scădere), turişti ce practică turismul religios (se menţine constant); - în plus se mai pot face excursii cu canoe, excursii cu bicicleta sau turism ecvestru; Deşi numărul estimat de vizitatori în cadrul parcurilor naturale şi naţionale este destul de mare, totuşi trebuie avut în vedere faptul că doar o mică parte din aceştia au ca motivaţie practicarea ecoturismului. În cadrul Master Planului pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026 se apreciază că volumul total al ecoturiştilor străini se situează undeva între 10.000 şi 25.000. În mare parte acest lucru este datorat existenţei unui număr limitat de programe de ecoturism, într-un număr mic de parcuri, a infrastructurii specifice deficitare (centre de vizitare, puncte de informare, trasee educative, observatoare pentru animale etc.) şi a unei promovări inadecvate. Alte categorii de turişti ce vizitează parcurile naţionale / naturale din România sunt: -turişti de week-end (în majoritatea parcurilor, dar mai ales în cele aflate în apropierea marilor oraşe), turişti ce practică turismul religios (Vânători Neamţ, Cozia, Buila Vânturariţa, Lunca Mureşului, Ceahlău, Comana); -turişti ce practică pescuitul sportiv (Delta Dunării, Porţile de Fier, Lunca Mureşului, Balta Mică a Brăilei, Lunca Joasă a Prutului Inferior, Comana); -turişti montani (drumeţii, ascensiuni montane, alpinism, sporturi de iarnă - în parcurile naţionale şi naturale din zonele montane); -turişti de aventură, cercetători, elevi, studenţi (turism ştiinţific), cicloturişti etc.; Este important de subliniat că folosind un management şi infrastructura potrivită, ariile protejate (cu anumite excepţii – de exemplu Parcul Natural Bucegi) ar putea primi mai mulţi vizitatori fără impact asupra mediului. Asta ar permite să se genereze mai multe venituri din turism şi să se îmbunătăţească situaţia actuală precară a finanţării ariilor protejate. Asociaţia de Ecoturism din România, cea mai importantă asociaţie din domeniul ecoturismului ai cărei membrii organizează programe cu specific în zone naturale şi în arii protejate, apreciază că numărul de turişti atraşi de cei 19 turoperatori şi 12 pensiuni membri AER se ridică la peste 7.000, iar numărul de zile-turist depăşeşte 20.000 pe an la nivelul anilor 2008/2009. La nivelul anului 2007, au fost cazaţi 1446 turişti în structurile de cazare ale membrilor AER (3 pensiuni), aceşti turişti nefiind implicaţi în programele oferite de turoperatori. Durata medie a sejurului acestui tip de clienţi este de 1.80 zile/turist. Aceştia au venit pe cont propriu, având nevoie doar de servicii de cazare. Marea majoritate a turiştilor
cazaţi au provenit din Franţa (49%), România (38,7%), Marea Britanie (5,2%), Olanda (2,1%) etc. Număru de turişti ce au participat la programele organizate oferite de membrii AER (13 turoperatori) în anul 2007 s-a ridicat la 3.688, iar durata medie a unui astfel de tur a fost 4,84 zile. Majoritatea turiştilor participanţi la aceste programe au provenit din Germania (26,2%), Marea Britanie (19,7%), România (17,4%), Franţa (6,9%), Austria (6,3%), Suedia (5,4%) etc. Interesant de subliniat este faptul că durata sejurului mediu al turiştilor români (2,98 zile) este mult inferioară mediei pe sejur generată de turiştii din Marea Britanie (7,58 zile) sau Germania (4,37 zile). Totodată se observă că turiştii atraşi prin programele ecoturistice au o medie a sejurului aproape dublă decât cei interesaţi doar de cazare: 4,84 zile în comparaţie cu 1,80 zile. Acest lucru arată importanţa dezvoltării de programe ecoturistice la nivelul destinaţiilor. Actorii esenţiali implicați în promovarea și dezvoltarea ecoturismului în România pot fi clasificaţi astfel: instituţii guvernamentale, administraţii publice locale, administraţii ale ariilor protejate, membri ai sectorului turistic privat, organizaţii neguvernamentale, comunităţi locale, finanţatori, mediul universitar, turişti. A. Şase instituţii guvernamentale sunt sau ar trebui să fie esenţiale pentru dezvoltarea ecoturismului: Ministerul Turismului, Ministerul Mediului, Ministerul Dezvoltării Regionale, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului. Ministerul Turismului realizează politica Guvernului în domeniul turismului. În ultimii zece ani a iniţiat derularea mai multor strategii de dezvoltare a unor forme de turism şi a unui Master Plan Naţional de Dezvoltare a Turismului. Din această postură, MT s-a arătat interesat de dezvoltarea ecoturismului în România, demarând procesul de dezvoltare a Strategiei Naţionale de Ecoturism. Ministerul Mediului elaborează politica în domeniile mediului, gospodăririi apelor şi dezvoltării durabile la nivel naţional. Printre demersurile mai recente întreprinse de MM şi care au un impact deosebit asupra dezvoltării ecoturismului se evidenţiază: crearea cadrului legislative privind protecţia naturii în România; crearea şi extinderea reţelei naţionale de arii protejate; realizarea Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă (2008); realizarea unui ghid al ecoturistului; adaptarea cadrului legal comunitar pentru acordarea etichetelor ecologice pentru servicii hoteliere (Comisia Naţională de Acordare a Etichetei Ecologice). MM este Autoritate de Management pentru POS Mediu. Ministerul Dezvoltării Regionale este responsabil cu realizarea politicii în domenii precum dezvoltare teritorială, naţională şi regională, cooperare transfrontalieră, transnaţională şi interregională, urbanism şi amenajarea teritoriului, construirea de locuinţe. MDR gestionează 48 de programe finanţate din fonduri europene şi naţionale, între care mai importante sunt: Programul Operaţional Regional 2007-2013, programe de cooperare teritorială europeană, programe PHARE - Coeziune economică şi socială, programe PHARE – Cooperare transfrontalieră. Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale este responsabil cu elaborarea, reglementarea şi implementarea politicilor agricole comunitare şi naţionale şi cu dezvoltarea, pe baze moderne, a domeniilor sale de activitate. MAPDR, prin intermediul Direcţiei Generale de Dezvoltare Rurală joacă rolul Autorităţii de Management în cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală, finanţat prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală. Ministerul Culturii şi Cultelor elaborează şi asigură aplicarea strategiei şi politicilor în domeniul culturii, cultelor religioase şi patrimoniului naţional. Din această perspectivă, printer obiectivele sale se enumeră: protejarea patrimoniului cultural naţional, material şi imaterial; promovarea valorilor culturii române în circuitul cultural şi turistic internaţional; susţinerea moştenirii şi diversităţii culturale; modernizarea infrastructurilor culturale.
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării este responsabil cu elaborarea, coordonarea şi aplicarea politicii naţionale în domeniul educaţiei. Conform „Codului educaţiei”, proiect supus dezbaterii publice, educaţia şi formarea profesională prin sistemul naţional de învăţământ urmăresc, printre altele, cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice, a respectului pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi cultural. Cu toate acestea o temă precum „sănătatea mediului” are un rol secundar în cadrul curriculei şcolare, regăsindu-se parţial în cadrul disciplinei opţionale „Educaţie pentru sănătate” pentru clasele I-XII. B. Administraţiile publice locale (Consiliile Judeţene sau Consiliile Locale) au atribuţii în inventarierea şi protejarea resurselor turistice, stimularea dezvoltării turismului la nivel local şi în promovarea produselor locale. C. Administraţiile ariilor protejate Deşi cea mai mare parte a parcurilor naturale şi naţionale au fost create în mod oficial imediat dupa 1989, preocupări cu privire la administrarea efectivă a acestora sunt de dată recent (în cea mai mare parte administraţiile acestora au fost înfiinţate între 1999 şi 2004 şi respective 1993 pentru Rezervaţia Biosferei Delta Dunării). Ariile protejate majore din România sunt administrate după cum urmează: -Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva administrează 22 de parcuri, din care 12 parcuri naţionale şi 10 parcuri naturale; -Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, instituţie publică aflată în subordinea Ministerului Mediului, administrează Rezervaţia Biosferei Delta Dunării; -Consiliul Judeţean Neamţ administrează Parcul Naţional Ceahlău; -Consiliul Judeţean Mehedinţi administrează Parcul Natural Geoparcul Platoul Mehedinţi; -Universitatea Bucureşti, Facultatea de Geologie administrează Parcul Natural Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului; -Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior şi Parcul Natural Defileul Mureşului Superior nu au administraţie proprie. D. Sectorul privat Un rol deosebit în dezvoltarea acestui domeniu îl au următoarele organizaţii comerciale /profesionale private: -Asociaţia de Ecoturism din România (AER) – reprezintă un parteneriat între turoperatori, organizaţii neguvernamentale de dezvoltare locală şi conservarea naturii sau asociaţii de turism, cu misiunea de a promova conceptul de ecoturism şi dezvoltarea ecoturismului. Printre activităţile desfăşurate de asociaţie se remarcă: realizarea unui sistem naţional de certificare în ecoturism „Eco-România”1; realizarea a numeroase acţiuni de marketing şi promovare; acţiuni de conştientizare publică la nivel naţional; realizarea unor strategii de dezvoltare pentru o serie de zone / destinaţii; derularea împreună cu Fundaţia pentru Parteneriat a Programului de Finanţări Mici; realizarea unor cursuri de pregătire pentru persoanele implicate în administrarea ariilor protejate etc. -Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism din România (ANAT) este o organizaţie care are drept scop reprezentarea şi apărarea intereselor profesionale ale membrilor săi, pe plan intern şi internaţional, garantarea exercitării profesiei în turism, sporirea contribuţiei la ridicarea nivelului calitativ al activităţii turistice din România. În prezent, conform datelor centralizate de pe pagina web a organizaţiei, din cei 820 de membri, un număr de 290 exprimă interes în comercializarea de pachete de tip ecoturistic (pachete realizate în ţară sau pachete externe). -Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC) este o organizaţie neguvernamentală, membră a Federaţiei Europene de Turism Rural – EuroGites, constituită prin unirea liberă a persoanelor fizice şi juridice în scopul de a practica sau sprijini dezvoltarea organizată a turismului rural, ecologic şi cultural şi pentru îmbunătăţirea continuă a produsului turistic. Înfiinţată în 1994, a ajuns în prezent la un număr de 3000 de membri în
32 de judeţe – proprietari de pensiuni turistice şi agroturistice, meşteri populari, dar şi oameni obişnuiţi, susţinători ai turismului rural. ANTREC sprijină şi promovează un proiect de lege privind stabilirea unor mecanisme economice pentru promovarea şi dezvoltarea turismului ecologic. -Asociaţia Română pentru Cazare şi Turism Ecologic - "BED & BREAKFAST" (ARCTE B&B) - promovează sistemul de cazare "bed and breakfast" (cazare şi mic dejun) ce se adresează atât cetăţenilor români, cât şi străini, rezidenţi sau în tranzit, ce călătoresc în scopuri diverse (afaceri, relaxare, tratamente balneare etc.). Elementul distinctiv al ARCTE B&B este natura produsului turistic bed&breakfast, orientat către practici ecologice. ARCTE B&B este implicată în derularea unor programe privind implementarea etichetei ecologice în reţeaua de pensiuni a asociaţiei. -Asociaţia Naţională a Ghizilor Montani – asociaţie civilă profesională, cu rol în formarea ghizilor montani (drumeţie montană, alpinism, schi în afara pârtiilor). Aceasta organizează şi participă la activităţi turistice, sportive, culturale şi de altă natură. -Asociaţia Rangerilor din România (ARR) este o organizaţie neguvernamentală,înfiinţată în 1996, al cărei scop este conservarea şi utilizarea durabilă a capitalului natural al României, în cadrul reţelei de arii protejate. Asociaţia îşi propune: atestarea şi oficializarea profesiei de ranger; conştientizarea şi educarea publicului pentru conservarea resurselor naturale; încurajarea şi susţinerea schimburilor profesionale între rangeri. F. Organizaţiile neguvernamentale şi asociaţiile locale oferă un forum de discuţii în privinţa ecoturismului, creează mijloacele de comunicare între cei implicaţi în ecoturism. Aceste organizaţii pot fi puntea de legătură între ariile protejate şi comunităţile de lângă acestea. Se remarcă: - ONG-uri au acţiune locală - la nivel de arie protejată (Asociaţia Kogayon, Asociaţia Grupul Ecologic de Colaborare Nera, Asociaţia pentru Dezvoltare Durabilă Focul Viu etc.), la nivel judeţean (Fundaţia ECOTOP Oradea, Clubul de Ecologie şi Turism Montan Albamont etc.), la nivel de zonă etnofolclorică (Asociaţia Depresiunea Horezu, Fundaţia ADEPT, Asociaţia pentru Conservarea Diversităţii Biologice etc.); - ONG-uri cu acţiune extinsă la nivel naţional (Fundaţia pentru Parteneriat, Asociaţia Grupul Milvus, Asociaţia BATE ŞAUA SĂ PRICEAPĂ IAPA, Clubul de Cicloturism Napoca, Asociaţia Ecologie-Sport-Turism etc.). - ONG-uri afiliate unor organisme internaţionale (Pro Natura, club afiliat UNESCO şi membru al Uniunii Internaţionale de Conservare a Naturii – IUCN, Fundaţia pentru Parteneriat etc.). G. Comunitatea locală joacă un rol deosebit în constituirea patrimoniului şi poate contribui la oferirea de servicii de calitate turiştilor. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor colaborarea dintre administraţia parcului şi comunitatea locală este destul de redusă, ecoturismul încă nu a devenit o activitate care să aducă contribuţii palpabile la dezvoltarea economiei locale. În plus, comunităţile locale ce deţin terenuri în interiorul ariilor protejate au, în general, o atitudine ostilă la adresa ariilor protejate, percepându-le ca factori ce frânează dezvoltarea economică viitoare a localităţii. Acest lucru se datorează restricţionării unor activităţi economice specifice acestor zone şi a lipsei stimulentelor compensatorii. H. Finanţatorii Instituţiile financiare deţin un rol important în dezvoltarea ecoturismului. Acestea include instituţii financiare, agenţii donatoare multilaterale (Banca Mondială etc.), fonduri de capital, ONG-uri, bănci private. I. Sistemul de învăţământ şi cercetare Cadrele didactice de pe toate treptele de învăţământ şi cercetătorii joacă un rol important, legat de facilitatea învăţării în acest domeniu. În colaborare cu ONG-urile, aceştia pot să realizeze sondaje, să ofere date despre preferinţele turiştilor, să strângă date despre
floră şi faună, să realizeze documentare şi să disemineze rezultatele, să ofere materiale celor interesaţi, să contribuie la educaţia ecologică etc. La nivel naţional, câteva universităţi realizează programe de masterat specializate în acest sens (de exemplu Universitatea Babeş Bolyai Gheorghieni, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir Sibiu, Universitatea Lucian Blaga Sibiu, Universitatea Ecologică Bucureşti etc.), iar altele oferă în cadrul planurilor de învăţământ de licenţă discipline precum „Ecoturism şi turism rural” (Academia de Studii Economice, Facultatea de Comerţ). Deosebit de important este şi rolul pe care îl joacă Facultatea de Geologie din cadrul Universităţii Bucureşti care administrează Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului. Dintre institutele de cercetare care au realizat / realizează proiecte în acest domeniu se remarcă: Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Turism, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Delta Dunării, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Mediului, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice. J. Turiştii – sunt actorii principali şi cei mai activi participanţi în domeniu. Ei oferă motivaţii pentru activităţile tuturor celorlalţi actori implicaţi. RELAŢIA TURISM-MEDIU ÎNCONJURĂTOR IMPACTUL TURISMULUI ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR I.Relaţia turism – mediul înconjurător Între turism şi mediul înconjurător există o relaţie reciprocă. Mediul reprezintă suportul activităţilor turistice prin resursele atractive pe care le oferă şi direcţionează dezvoltarea fenomenului turistic prin caracteristicile componentelor sale (turism de agrement şi relaxare, turism balnear, turism de afaceri, turism rural, turism urban, turism cultural, turism de aventură, ecoturism, turism montan, turism litoral, etc.). Manisfestările sunt variate, iar impactul exercitat de acestea asupra turismului poate fi pozitiv sau favorabil sau negativ şi nefavorabil. Cu alte cuvinte, mediul poate fi permisiv sau restrictiv cu activităţile turistice, fapt care se răsfrânge asupra amenajărilor şi practicilor turistice, asupra fluxurilor şi veniturilor turistice. Turismul prin activităţile sale induce anumite impacte asupra mediului care pot fi pozitive şi negative. Lucrările de amenajare şi amplasare a echipamentelor turistice, exploatarea resurselor atractive şi circulaţia turiştilor determină modificări structurale, funcţionale şi estetice în cadrul mediului, la nivel natural, social, economic şi cultural. Dintre toate activităţile omeneşti, turismul valorifică cel mai intens componentele mediului înconjurător, de aceea se impune protecţia şi conservarea patrimoniului cultural şi natural din cadrul acestuia. II.Impactul turismului asupra mediului înconjurător Impactul reprezintă efectul direct sau indirect al unui proces natural sau antropic care produce o schimbare la nivel structural, funcţional şi estetic în cadrul mediului. Impactul implică 3 concepte: -sursa impactului (acţiune decizie); -modificarea (fizică, psihologică, relaţională); -efectul (pozitiv, negativ, constructiv, distructiv, fizic, mental, etc.); Tipurile de impacte ilustrează relaţiile dintre turism şi cei 3 piloni ai dezvoltării durabile. Aceste tipuri sunt: -impacte fizice asupra componentelor mediului; -impacte economice asupra activităţilor productive; -impacte sociale asupra comunităţilor;
Controlul impactului se face prin pârghii financiare, de management strategic, de informare şi de inginerie. Noţiunea de impact presupune analiza relaţiei dintre turişti, resurse turistice, oragnizaţii turistice şi produse turistice. Caracteristicile impactului depind de modul de organizare a activităţilor turistice, de desfăşurare a activităţilor turistice, de intensitatea fluxurilor de vizitatori şi de nivelul educaţional al participanţilor la actul turistic. A)Impactul politic Este determinat de poziţia unei autorităţi (stat, judeţ, localitate) cu privire la industria ospitalieră. Politicile favorabile turismului trebuie să aibă în vedere -prioritate de dezvoltare deoarece turismul aduce venituri substanţiale la buget; -folosirea optimă a resurselor atractive; -ridicarea calităţii amenajărilor şi serviciilor turistice; -îmbunătăţirea politicilor de resurse umane; -modernizarea infrastructurii generale; -încurajarea iniţiativei private; Impactul politic depinde de importanţa pe care o acordă autorităţile turismului ca ramură a economiei care valorifică patrimoniul cultural şi natural al unei regiuni. B)Impactul social Acesta se manifestă prin influenţa pe care o are turismul asupra comunităţilor umane şi are două faţete: 1)Impact pozitiv: - crearea de noi locuri de muncă în servicii turistice şi în infrastructura generală; - crearea de noi locuri de muncă sezoniere; - dezvoltarea progresului social; - creşterea curăţeniei şi igienei publice; - creşterea confortului general; - scăderea diferenţelor de venit între categoriile socio-profesionale; - dezvoltarea sentimentelor de înţelegere şi toleranţă între turişti şi gazde, prin dispariţia barierelor lingvistice, sociale, rasiale, religioase, culturale; 2)Impact negativ: - perturbarea şi distrugerea treptată a modului de viaţă tradiţională; - contaminarea comportamentală; - însuşirea de către comunitatea locală şi gazde a unor mentalităţi şi comportamente negative şi a unor obiceiuri; B)Impactul cultural 1)Aspecte pozitive: -dezvoltarea şi revigorarea tradiţiilor culturale şi religioase; -diversificarea formelor de artizanat; -creşterea interesului populaţiei pentru păstrarea şi conservarea obiectivelor de interes turistic natural şi cultural; -iniţierea unor acţiuni culturale în plan religios cu scopul relansării sentimentului de socialitate creştină şi de respect faţă de valorile morale; 2)Aspecte negative: -schimbarea mentalităţilor şi valorilor morale; -încurajarea kitsch-ului în ceea ce priveşte datinile, tradiţiile şi produsele artizanale; -adoptarea şi copierea de către locuitori a unor atitudini şi comportamente noi aduse de turişti; -apariţia unor potenţiale conflicte şi antagonisme în legătură cu propria cultură şi turismul de masă; -creşterea costului vieţii şi distrugerea treptată a spontaneităţii sociale; C)Impactul economic Acest tip de impact se concretizează în volumul veniturilor şi cheltuielilor turistice. În măsurarea impactului economic se ţine seama de următoarele elemente:
-impactul direct care evidenţiază efectele primei runde de circuit monetar provenit de la turist; -impactul indirect care măsoară efctele derivate cauzate de reciclarea încasărilor de la turişti; -impactul indus care comensurează efectele derivate cauzate de angajaţii unei firme turistice care cheltuiesc o parte din salariile lor în alte sectoare de afaceri; În acest caz impactul economic total se prezintă astfel: E = ID + II unde: E – impactul economic total; ID – impactul direct; II – impactul indus; Însuşirea celor 3 tipuri de impacte care desemnează impactul economic şi raportarea lor la impactul direct desemnează noţiunea de efect multiplicator al turismului: k = (ID+II+II)/ ID Rezultă că o cheltuială iniţială a unui turist suportă un circuit monetar complex. În termeni concreţi impactul turismului asupra economiei presupune următoarele: -creşterea viabilităţii unor localităţi cu resurse naturale reduse; -utilizarea terenurilor slab productive pentru realizarea unor dotări turistice corespunzătoare; -creşterea veniturilor băneşti ale locuitorilor; -creşterea puterii economice a localităţilor; -încurajarea activităţilor tradiţionale şi artizanale; -dezvoltarea unui comerţ specific bazat pe produsele economiei locale şi meşteşugăreşti; C)Impactul asupra mediului Acesta se materializează pe următoarele componente: 1)Amenajările turistice (echipamente, căi de acces) determină degradarea reliefului, iniţierea eroziunii, suprasolicitarea spaţiului, declanşarea eroziunii; 2)Exploatarea echipamentului turistic determină intensificarea traficului, poluare, zgomot, acumularea deşeurilor, declanşarea eroziunii; 3)Circulaţia turistică determină poluare chimică şi sonoră, degradarea pajiştilor, stresarea animalelor, periclitarea unor specii de plante; 4)Navigaţia pe lacuri determină poluarea apelor, declanşarea eroziunii de mal; 5)Prelevările de plante şi roci periclitează specii de plante şi iniţează eroziunea; 6)Picnicurile conduc la degradarea pajiştilor, declanşează poluarea apei, aerului, determină acumularea deşeurilor şi produc zgomot; 7)Valorificarea patrimoniului cultural determină degradarea şi distrugerea artefactelor, precum şi adăugarea unor elemente inestetice, în discrepanţă cu specificul obiectivului respectiv (termopane, uşi, firme luminoase, zugrăveală, tencuială, etc.).
III.Cuantificarea impactului. Metodologii de evaluare Pentru cuantificarea şi evaluarea impactului turismului asupra mediului este necesar: 1)Stabilirea indicatorilor pentru măsurarea impactului la nivel social, economic şi environmental; 2)Colectarea datelor din teren; 3)Prelucrarea şi analiza comparativă a datelor;
4)Implementarea unor mecanisme de prevenire, combatere şi atenuare a impactului generat de activităţile turistice asupra mediului; Studiu de caz În anul 2008 Stockholm Environmental Institute şi South West Tourism England au iniţiat programul de analizare a resurselor, energiei şi turismului numit REAP TOURISM pentru analizarea impactului pe care îl au activităţile turistice asupra mediului din aprtea de SV a Angliei. În analiza impactului au fost folosite cheltuielile de cazare, transport, alimentaţie, cumpărături, activităţi şi atracţii turistice, evenimente şi servicii. Datele obţinute au fost prelucrate şi reprezentate grafic, oferind astfel o imagine a impactului generat de turism asupra resurselor atractive, a activităţilor economice, bazelor de cazare şi mediului. Acest program scoate în evidenţă solicitarea bazelor de cazare, cantitatea de CO2 rezultată prin arderea unor combustibili, cantitatea de alimente necesare, volumul cumpărăturilor, solicitarea spaţiului, etc. În vederea reducerii impactelor s-au emis câteva soluţii cum ar fi: -cazarea ecologică; -călătoria fără mijloace auto; -practicarea vizitelor scurte; -grupuri restrânse de turişti; -valorificarea produselor alimentare locale; BIBLIOGRAFIE 1.Băltărețu, A.N., (2007), Ecoturism și dezvoltare durabilă, Ed. Prouniversitaria, București; 2.Bâca, I. și colab, (2010), The Present-day state and practicity of ecotourism in Romania, în Studii și cercetări de Geologie-Geografie, 15, Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud; 3.Bâca, I., (2010), Ecoturismul în județul Bistrița-Năsăud. Realități și perspective, în Analele Universității Ștefan cel Mare, Suceava, secțiunea Geografie, XIX; 4.Bran Florina, Șimon Tamara, Nistoreanu, P., (2000), Ecoturism, Ed. Economică, București; 5.Chintăuan, I. și colab., (2004), Arii protejate în județul Bistrița-Năsăud, Ed.Supergaph, Cluj-Napoca; 6)Glăvan V. (2000), Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti; 6.Istrate, I., Bran Florina, Roșu, A.G., (1996), Economia turismului și mediul înconjurător, Ed. Economică, București 7.Matei E. (2006), Ecoturism, Colecţia Geografie Bucureşti; 7.Neacșu, N., (2000), Turismul și dezvoltarea durabilă, Ed. Expert, București; 8.Nistoreanu, P., (2006), Ecoturism și turism rural, Ed. ASE, București; 9.Smaranda , J.S. (2008), Managementul turismului în ariile naturale protejate, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca; 10.*** Administraţia Prezidenţială (2009), Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale, București; 11.*** Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Turism (1998), Dezvoltarea durabilă a ecoturismului în zonele protejate, Bucureşti; 12.*** Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Turism (2002), Managementul activităţii de turism în Munţii Rodnei, Bucureşti; 13. *** Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Turism (2003), Studiu de oportunitate pentru valorificarea potenţialului turistic din zona “ŢARA HAŢEGULUI”, Bucureşti; 14.*** Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Turism (2007), Planul de Amenajarea a
Teritoriului Naţional – Secţiunea VIII - Zone Turistice. Proiect de fundamentare – Analiza şi diagnoza potenţialului turistic la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, Bucureşti; 15.***2009, Ariile protejate din România. Noțiuni introductive, Ed.Green Steps, Brașov 16.***2009, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România-Faza II, Planul Strategic de dezvoltare a ecoturismului în România, Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Turism, Bucureşti
