A Lexicologie Suport de Curs

Ştefan Gencărău

SUPORT DE CURS: LEXICOLOGIE

LEXICOLOGIA Disciplină ştiinţifică (relativ recentă în raport cu lexicografia) care se ocupă de studiul lexicului* (“vocabularului”) unei limbi din diferite perspective şi cu diferite metode. Definirea cuvântului* este o problema esenţială pentru lexicologie şi, în general, unitatea lexicală este considerată izolat de context sau de enunţ, a cărui importanţă este doar implicată. Lexicologia tradiţionala ia ca unitate de bază cuvântul, studiat fie sub aspectul sensului (mai ales al schimbărilor de sens, vezi SEMANTICĂ; ONOMASIOLOGIE), fie sub aspectul originii (stabilirea etimonurilor şi a originii lor, (vezi ETIMOLOGIE). Pana la apariţia semanticii, lexicologia a fost singura care s-a ocupat de problemele semnificaţiei in lingvistică. Lexicologia a introdus descrierea câmpurilor* semantice, aplicând atât abordarea semasiologică*, cât şi pe cea onomasiologică*. Lexicologia dobândeşte autonomie începând cu Ferdinand de Saussure, care considera cuvântul ca facând parte dintr-o structură, iar sensul cuvântului se defineşte negativ, în funcţie de raporturile în care e angajat cu alte cuvinte. Elaborarea metodelor de analiza semică are tendinţa de a transforma lexicologia într-o semantică lexicală, cu preocupari în mod esenţial taxinomice. Cercetările lexicologice s-au dezvoltat şi se dezvoltă în continuare în directia lexicologiei statistice. In direcţia formalizării şi informatizării merg şi cercetările utile în lexicografia computerizată. Ca şi lexicografia, lexicologia se ocupă de definirea sensului (vezi DEFINITIE). In sens foarte larg, lexicologia cuprinde studiul tuturor mecanismelor de formare a unor creaţii lexicale noi (vezi DERIVARE; COMPUNERE; CONVERSIUNE). Prin preocuparile sale, lexicologia este în mod esenţial eterogenă şi interdisciplinară. Angela BIDU-VRĂNCEANU, Cristina CĂLĂRAŞU (e.a.) Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 273-274.

LEXICOLOGIA Ca ramură a lingvisticii, lexicologia studiază sistemul lexical al limbii, adică felul cum este organizat, cum funcţioneaza, cum se schimbă şi cum se imbogăţeşte vocabularul unei limbi. Lexicologia este deci studiul ştiinţific al vocabularului (sau al lexicului). Din punctul de vedere al relaţiei temporale, lexicologia, ca şi alte discipline lingvistice, distinge o : - lexicologie sincronică sau descriptivă, care îş propune să studieze stadiul actual al sistemului lexical ; - lexicologia diacronică sau istorică, urmăreşte evoluţia sistemului lexical de-a lungul vremii. Cele două aspecte ale studiului lexicologic se completează, în sensul că descrierea sistemului lexical actual se bazează pe datele furnizate de studiile istorice, în timp ce studiul diacronic se serveşte, ca termen de comparaţie, de stadiul actual al sistemului lexical. Ramurile lexicologiei Lexicologia cercetează structura şi dinamica vocabularului pe trei coordonate : materialitatea, semnificaţia şi originea.

Dupa aceste coordonate, pot fi identificate, din punct de vedere metodologic, trei ramuri ale lexicologiei : Morfonemia, semantica şi etimologia. 1. Morfonemia studiază structura materială a componentelor vocabularului, realizarea sonoră şi grafică a cuvintelor, structura silabică şi cea morfematică, variabilitatea formelor. 2. Semantica lexicală (semasiologia), după cum considera Marcel Brèal (Essai de sémantique. Science des significations, Paris, 1897), studiază sensul cuvintelor, semnificaţia lor, dinamica sensurilor. 3. Etimologia se ocupă de biografia cuvintelor, adică: parcurgând istoria unui cuvânt de la existenţa sa actuală până la origini. Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Facla, Timişoara, 1978, p. 13.

LEXICOLOGIA este disciplina lingvistică care se ocupă de studiul vocabularului, sub multiplele sale aspecte: organizare, funcţionare, schimbare, îmbogăţire. În română termenul lexicologie este un neologism, din francezul lexicologie, care, la rândul său, este format în greaca veche din elementele lexis („cuvânt, vorbă, termen") şi logos („ştiinţă").Spre deosebire de alte nivele ale limbii, vocabularul este un sistem deschis şi, prin urmare, mai extins. Teoretic, numărul cuvintelor este infinit, dupa cum infinite sunt aspectele realităţii care trebuie desemnate. Totuşi, inventarele de unităţi lexicale, cuprinse în lucrările lexicografice, sunt limitate. Astfel, Dicţionarul limbii române literare contemporane (DLRLC), în patru volume, apărut între anii 1955-1957, cuprinde cam 48.000 de cuvinte, Dictionarullimbii române moderne (DLRM) din 1958, conţine 49.649 de cuvinte, iar Dicţionarul explicativ al limbii rorndne (DEX) din 1975 cuprinde 56.568 de cuvinte. O listă mai bogată şi mai apropiată de realitatea lingvistică o va oferi Dictionarul limbii române, cunoscut sub siglele: DA, pentru volumele apărute până în 1949 şi DLR, pentru cele publicate după 1965. Din „Introducerea" care însoţeşte tomul VI (1965) aflăm că el va conţine circa 140.000 de cuvinte şi variante. Recent, în prefaţa semnată de acad. Marius Sala la Micul dicţionar academic, MDA, vol. 1, literele A - C, este facută precizarea că va apărea în patru volume şi că este „o lucrare unică în cultura română. În esenţă, este vorba de un dicţionar care cuprinde, într-o formă comprimată, toate cuvintele şi variantele din dicţionarul tezaur al limbii române, cunoscut sub numele de Dictionarul Academiei. Spus altfel, va fi cel mai bogat dicţionar al limbii române, cu 175.000 de intrări, dintre care 125.000 sunt cuvinte propriu-zise, iar restul de 50.000 sunt variante lexicale". Şi nici acesta nu va putea cuprinde întregul tezaur lexical al limbii noastre, care este într-o continuă îmbogăţire3. Reflectând în mod nemijlocit transformările din sfera extralingvistică, vocabularul este într-o permanentă mobilitate; mereu apar şi dispar cuvinte. Nicolae Felecan, Vocabularul limbii române, Presa Universitară Clujeană, 2004, p.9.

LEXICOLOGIA este disciplina ştiinţifică al cărei obiect de studiu este lexicul, fie lexicul de la un moment dat, studiat în scopul observării modului lui de funcţionare, al stabilirii seriilor de unităţi lexicale, clasificate dupa criterii variate, şi al observării structurilor lor semantice şi morfematice, fie lexicul observat în constituirea şi evoluţia lui, în toate perioadele de dezvoltare a limbii române, de la româna comună până astăzi. Din definiţia lexicologiei rezultă următoarele aspecte generale, corelate cu noţiunile implicate:

Ştefan Gencărău


a) prin lexic se inţeleg: cuvintele (lexemele) şi îmbinările stabile de cuvinte - ambele fiind unităţi fundamentale şi independente, adică utilizabile şi separat, combinaţiile lor fiind, totuşi, subîntelese; apoi, unităţile lexicale neindependente, constitutive ale cuvintelor. b) termenul lexic este preferabil celui de vocabular: primul este supraordonat, iar al doilea - subordonat, lexicul fiind constituit dintr-o serie, foarte bogată şi variata, de vocabulare (al numelor de rudenie, al meseriilor, al ştiinţelor, al numeralelor, al culorilor, al sporturilor, al simbolurilor etc; de asemenea, el este în relaţii de formă şi de sens cu termeni precum lexicologie, lexem (cuvântul privit numai în latura sa semantică lexicala, nu şi în cea gramaticală sau stilistică), lexicografie, lexicolog, lexicon ş.a., pe când celuilalt termen nu-i corespund formaţii lexicale similare (nu se spune, de exemplu, vocabularologie, vocabularografie etc.) 2. Subdisciplinele sau ramurile lexicologiei Acestea variaza după concepţii lingvistice. Tradiţional, există trei: etimologia - a cărei unitate de studiu este etimonul, unitatea care poate explica, sub raport formal şi semantic, altă unitate lexicală -, preocupată de originea şi evoluţia unitaţilor lexicale; lexicografia, vizând alcătuirea de dicţionare, principiile de alcătuire a acestora, critica şi evolutia dicţionarelor de orice tip; semantica, interesată de identificarea şi explicarea raportului dintre forma şi sensul unităţilor lexicale. De mai mult timp, din semantică s-au desprins (sau sunt în curs de desprindere alte subdiscipline, precum: toponimia, care studiaza numele de locuri, hidronimicele (numele de ape, curgatoare sau statatoare), oronimele (numele de înălţimi), oiconimul (numele de aşezări umane), hodonimul (numele de străzi), antroponmia, care studiază numele de oameni (numele proprii, pseudonimele, poreclele, supranumele ş.a.); toponimia şi antroponimia se reunesc, alteori, într-o singură disciplină, onomastica, aceasta include şi zoonimia (numele de animale şi, în general, de fiinţe, de organisme cu viaţă, şi fitonimia (numele româneşti de plante), cosmonimia, care studiază numele noţiunilor cosmice (Tera, Luna, Varsătorul etc.), populare sau culte; frazeologia, care studiază îmbinările stabile de cuvinte: expresiile, locuţiunile, îmbinările uzuale, zicătoarea, proverbul, sentinţa, maxima, dictonul ş.a. Cele mai mari şanse de a se impune ca ramuri ale lexicologiei le au derivatologia şi, mai ales, frazeologia. Petru Zugun, Lexicologia limbii române, Ed.Tehnopress, 2000, p. 8-11.

LEXICOGRAFIA. Disciplină lingvistică elaborată treptat, care a apărut mai intâi (sec. al XVI-lea) prin practica alcătuirii diverselor dictionare" pentru anumite limbi) şi, mult mai târziu (sec. al XX-lea), ca tehnică elaborată şi comentată de alcătuire a dicţionarelor, domeniu al lingvisticii* aplicate. In mod concret, având în vedere alcătuirea dicţionarelor, lexicografia este foarte veche, datând din epoci îndepartate, când glosarele sau nomenclaturile nu erau publicate (...) Pentru limba română se cunosc unele dicţionare mai vechi, nepublicate (dintre care ~Anonymus Caransebiensis, datând de la sfârsitul sec. al XVIIlea ori inceputul sec. al XVIII-lea); Lexiconul de la Buda este primul dicţionar publicat, în 1825; de la sfârşitul sec. al XIX-lea, apar numeroase dicţionare, chiar dacă multe dintre ele ramân numai cu valoare istorica (...) Ca ştiinţă a elaborării dicţionarelor, lexicografia a apărut şi s-a dezvoltat în ultimele decenii ale sec. al XX-lea. Ea presupune perfectarea tehnicii concrete, practice şi

intuitive de clasificare alfabetică a cuvintelor, de grupare a sensurilor, de ilustrare a acestora cu citate; dar, mai ales, apare necesitatea unei conceptii teoretice privind definirea unitatii lexicale, tipologia definiţiei în corelare cu un anumit tip de semantică. In momentul de faţă, se dezvoltă lexicografia computerizată sau lexicografia asistată de ordinator, preocupată de tehnicizarea şi ameliorarea tuturor etapelor premergatoare alcătuirii dicţionarelor: documentarea textuală, stocarea bazelor de date, elaborarea de programe cu scopul de a ajuta redactarea din perspectiva unei coerenţe textuale a dictionarului. In Franta, de ex., s-au elaborat tehnici informatice de cercetare a unui corpus vast, de stabilire a conditiilor de utilizare a cuvintelor şi a sensurilor; sunt cercetate 90 până la 180 de milioane de ocurenţe, un numar mare de texte (2 000) şi de scriitori (900), pe baza cărora s-a elaborat la Nancy FRANTEXT-ul pentru TLF („Tezaurul Limbii Franceze"). Dezideratul elaborării unei lexicologii computerizate preocupă majoritatea centrelor de cercetare lexicografică şi lexicologică din Europa şi din alte părţi. Angela BIDU-VRĂNCEANU, Cristina CĂLĂRAŞU (e.a.) Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 272

ETIMOLOGIE. Disciplină lingvistică având ca obiect studierea originii cuvintelor dintr-o anumită limbă şi a evoluţei lor formale si semantice până în epoca actuală. Pentru stabilirea originii unui cuvant este necesar să se ţină seama de un complex de aspecte extralingvistice* (istorico-politice, sociale sau geografice, dar şi de cultură şi de civilizaţie materială şi spirituală) care să facă plauzibilă raportarea la o anumită sursă. Angela BIDU-VRĂNCEANU, Cristina CĂLĂRAŞU (e.a.) Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.190.

CUVÂNT. Unitate lingvistică complexă, realizată simultan ca unitate fonetică, semantică şi gramaticală (…) Lingvistica tradiţională consideră cuvântul o unitate fundamentală opusă sunetelor , literelor, silabelor, propoziţiilor şi frazelor (…) În lingvistica modernă, cuvântul este considerat lipsit de rigoare sau de specificitate funcţională, se evită conceptul sau este opus morfemului, sintagmei, enunţului, ca unităţi prezente în toate limbile (…) Cea mai simplă definiţie a cuvântului, dată de lingvistica tradiţională, dar şi de statistica lexicală, este : grup de litere (…) aflat între două spaţii tipografice albe (blancuri). Cuvântul este o clasă de forme gramaticale (…) Cuvântul este şi sintagma morfematică alcătuită din cel mult două morfeme independente. Întreaga clasă de diferite forme se subordonează unui concept. Din acest punct de vedere se opune cuvântul simplu (de tip casă, masă) cuvintelor construite (derivate sau compuse (căsuţă, casa scării) sau cuvintelor flexionare (casei, case). Cuvântul reflectă un act de combinare univoc a unui conţinut şi a unei forme. În lingvistica structurală, cuvântul se opune lexemului (…) Cuvântul este definit ca semn lingvistic sau ca relaţie interdependentă şi arbitrară dintre un semnificant şi un semnificat. În felul acesta, prin cuvânt putând să ne referim la realitatea extralingvistică sau la referent. Cuvântul exprimă un concept oarecare în măsura în care este asociat cu un complex sonor. Cuvintele sunt vehicule necesare conceptelor, instrumente care permit oamenilor să ia cunoştinţă clară de univers şi să acţioneze asupra lui. Angela BIDU-VRĂNCEANU, Cristina CĂLĂRAŞU (e.a.) Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.146.

CUVÂNT. Cuvântul reprezintă prin excelenţă unitatea de analiză a teoriei gramaticii tradiţionale. El este baza distincţiei care se face, în mod frecvent, între morfologie şi

Ştefan Gencărău


sintaxă şi este totodată, unitate principală a lexicografiei (sau a disciplinei care se ocupă cu întocmirea dicţionarelor). John LYONS, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 221.

CUVÂNTUL. Faţă de enunţ, cuvântul are un statut privilegiat, în măsura în care aparţine atât sistemului (în calitatea sa de „semn lingvistic stabil"), cât şi comunicării (ca parte a enunţului - text, rezultat al actului enunţiativ), pe când enunţul (constituit în virtutea sistemului), nu este decât text - produs, concret, al enunţării, al actului discursiv. Cuvântul, unitate a sistemului Ca parte a sistemului, în virtutea complexităţii specifice, cuvântul este implicat in diversele subsisteme configurate prin variatele tipuri de opoziţii. Ca unitate lexicală, aparţine vocabularului şi funcţioneaza în virtutea complexelor relaţii care organizează această parte a limbii. Orice cuvânt se situează in raport cu celelalte prin particularităţile privind posibilităţile de asociere, ceea ce îl implică în organizarea gramaticală a limbii. Unitatea lingvistică „cuvânt" aparţine în egală masură lexicului şi gramaticii. Spre deosebire de cuvânt, enunţul (ca realizare concretă), în calitatea sa de „produs" circumstanţial determinat al performanţei lingvistice, nu aparţine sistemului,de care este însă dublu dependent: prin obligativitatea prezenţei cuvintelor, a unităţilor lexicale (realizarea oricărui act comunicativ este condiţionată de utilizarea cuvintelor, în situaţii speciale, măcar a unui cuvânt), dar şi prin determinările de organizare (generatoare şi ele de informaţie) impuse de sistem. Cuvântul, semn lingvistic autonom Deşi, ca realitate a limbii, cuvântul se impune cu evidenţă intuiţiei oricărui vorbitor al unei limbi, conceptualizarea lui se revela - şi istoria limbii o dovedeşte cu prisosinţa - a fi dintre cele mai dificile. In cazul cuvântului, dificultatea principală derivă din confruntarea cu textul, care scoate în evidenţă dinamica sistemului lingvistic. Ca realitate a limbii, specificitatea cuvântului, unitate biplana, presupune identificarea lui în raport cu alte entităţi lingvistice care satisfac condiţia de semn lingvistic, stabilirea deosebirilor faţă de morfem şi enunţ. Diversele încercări de definire a cuvântului scot în evidenţă particularitatea de entitate biplană. In calitatea sa de semn lingvistic, cuvântul asociază un semnificant (o componenta fonică) cu un semnificat (reprezentat printr-o anumită informaţie), ceea ce il situeaza în categoria elementelor care fac posibilă comunicarea. Delimitarea cuvântului în raport cu alte entitati ale limbii care satisfac aceasta conditie invoca particularitati privind unitatea şi autonomia (relativă a) unitatilor lingvistice care i se subordoneaza. Caracterul unitar se manifestă - în mod diferit - la nivelul celor doua planuri. Sub aspectul semnificantului afirmarea caracterului unitar are în vedere un anumit grad de fixitate: componenta „fizică", materială a a unui anumit cuvânt este reprezentată de un element sau o secvenţă fonică, obligatoriu aceeaşi, ceea ce presupune asocierea, în aceeaşi ordine de succesiune, a aceloraşi unităţi afonice (comp., de pilda, car şi rac, mozaic ~i mozaic), condiţie satisfăcută numai în parte în cazul cuvintelor flexibile, fiecare formă flexionara deosebindu-se (cf. pom, pomi, floare, flori), cel puţin partial, de celelalte. La nivelul semnificatului, unitatea este rezultatul cuprinderii într-un ansamblu global, prin amalgamare, a informaţiei complexe reprezentand sensul sau semnicaţtia entităţii cuvânt. Caracterul autonom al cuvântului se manifestă în mobilitate, şi în capacitatea de deplasare a acestei unitaţi a limbii în interiorul organizarii „semnului extins" reprezentat prin enunţ. Gramatica limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 2005, p.7-8.

LEXEM. (…) cuvintele care apar în propoziţii au anumite proprietăţi accidentale (ex. Substantivele sunt fie la singular, fie la plural, verbele sunt la prezent, trecut sau viitor şi aşa mai departe); iar paradigmele întocmite de gramatician (şi listele) de elemente neregulate ) descriu formele cuvintelor din diferite clase. Lexemele (cuvintele gramaticii tradiţionale) sunt unităţi subiacente invariante abstrase din proprietăţile lor accidentale : lexemele sunt substanţe care apar în diferite(le) forme accidentale ale cuvintelor (…) John LYONS, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 223-224).

LEXIC/VOCABULAR Potrivit interpretărilor din lucrările de referinţă apărute în ultimul deceniu, lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. Se consideră a fi o unitate abstractă pentru că este greu de delimitat şi, mai ales, de analizat, atât din cauza unor dificultăţi de ordin cantitativ, cat şi datorită mobilităţii şi varietăţii cuvintelor dintr-o limbă. Cea mai concretă şi accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de dicţionarele monolingve (…) In aceste condiţii, se procedează la delimitări cantitative şi calitative; dintre acestea, se impune distinctia dintre lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură întelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori şi lexicul specializat, care însumează diverse terminologii. Interpretarea lexicului ca fiind alcătuit din lexic comun şi lexic specializat face mai puţin abstract acest concept, deşi el reprezintă un sistem potenţial. O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau vocabularelor. Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite (sub)mulţimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi. Numeroşi lingvişti (…) consideră că delimitarea vocabularului sau vocabularelor se face în funcţie de manifestarea concretă a cuvintelor în discurs, ceea ce le imprimă caracteristica de realitate istorică şi culturală. În metalimbajul multor lucrări din domeniu, această distincţie teoretică nu mai este făcută, termenii lexic şi vocabular fiind consideraţi (cvasi)sinonimi (…). Se poate numi lexic al limbii române contemporane mulţimea cuvintelor în uz începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, de când datează modernizarea aspectului cult, literar al românei (o modernizare manifestată la nivel lexical, cu consecinţe asupra sintaxei. Angela BIDU-VRĂNCEANU, Narcisa FORĂSCU, Limba română contemporană. Lexicul, Humanitas, Bucureşti, 2005, p.13-14.

LEXICUL LIMBII ROMÂNE Se constituie din diversele straturi etimologice care evidenţiază atât structura lui esenţial latină (…), cât şi rezultatele diverselor tipuri de contacte lingvistice, influenţele străine, exercitate, initial, asupra latinei vorbite în teritoriul de formare a limbii române, ulterior asupra românei ca idiom independent. Dacă lexicul de origine latină este comparabil, cantitativ şi calitativ, cu 1exicul celorlalte idiomuri ale familiei romanice, cea mai mare parte a influenţelor, şi anume cele înregistrate până aproximativ în sec. 18, conferă limbii române o înfăţişare specifică. Cauza o constituie formarea şi evoluţia ei într-un context geografic şi istoric specific. Cea mai veche diferenţă dintre română şi limbile surori se datoreaza influenţelor idiomului populaţiei locale, traco-dace, supuse romanizării, asupra 1imbii latine. Dacă, din punctul de vedere al limbii de substrat, româna se deosebeşte de toate celelalte limbi romanice (caru au în comun influenţa celtică), situaţia este similară din punctul de vedere al dimensiunilor şi structurii acestei influenţe : un corp lexical

Ştefan Gencărău


redus numeric (optiunile diverşilor autori variază în jurul cifrei de o sută de cuvinte), desemnând în primul rând, realităţi locale, necunoscute romanilor. Este vorba despre termeni referitori la configuraţia terenului, (groapă, mal, .măgură), vegetaţie (brad, mazăre, mugure, sâmbure, strugure), faună (măgar, balaur, viezure, raţă, barză, cioară). In multe cazuri termenul autohton nu a dislocat termenul corespuzător latin, ci s-a constituit într-un sinonim marcat al termenului generic latin: piatră (lat.) / cremene, râu (lat.) / bâlc (cu sensul de „pârâu"„) lână (lat.) /bască (cu sensul de „lână tunsă de pe o oaie", casă (lat.) /argea (cu sensul de „colibă sub pământ ", Cronologic, a doua influenţă exercitată asupra lexicului latin în toate ariile romanice o constituie aceea a populaţiilar migratoare care au fost asimilate de populaţia romanizată. Această influenţă formează, în organizarea lexicului, ceea ce se desemnează prin aşanumitul superstrat. In limbile romanice occidentale acesta este reprezentat de termenii împrumutaţi de populaţia romanică de la populaţiile germanice care au pătruns în Imperiul Roman de Apus (în etape succesive, pâna la cucerirea Imperiului şi la distrugerea lui ca entitate statală). In limba română, superstratul este reprezentat de elementele de origine slavă veche, împrumutate de populatia romanizată locală, între sec. 6 şi 11, de la slavii care au pătruns şi s-au stabilit în aceste regiuni. Criterii şi factori de organizare a lexicului Factorul frecvenţă 1. Aplicat de Hasdeu a. Criteriu cunoscut sub numele circulaţia cuvintelor, a fost teoretizat pentru prima dată în lingvistica românească (şi nu numai!) de către Bogdan Petriceicu HASDEU b. Criteriu se regăseşte în Cuvente den bătrâni, volumul al treilea, sub titlul Principie de istoria limbii, Bucureşti, 1881, c. Teoria, servind în fapt, la stabilirea fizionomiei limbii române, a fost reluat în Introducerea autorului la volumul întâi la Etymologicum Magnum Romaniae, 1878, paragraful În ce consistă fizionomia unei limbi. d. În fapt, avem de a face cu un răspuns pe care savantul roman îl dă lui Alexandre Cihac : Dictionnaire d’étymologie daco.romane, publicat la Frankfurt (1870, vol I, Elemente latine, 1879, vol. II, Elemente slave, maghiare şi neogreceşti e. Cihac a afirmat că dicţionarul său cuprinde cuvinte de următoarele origini: O cincime cuvinte moştenite în română, de origine latină Două cincimi cuvinte de origine slavă O cincime de origine turcă O cincime cuvinte de diverse origini : maghiară, neogreacă, şi de alte origini. f. Ca răspuns la afirmaţiile lui Cihac, Hasdeu analizează etimologic o doină şi un bocet Doina pe care o analizează conţine 23 de cuvinte titlu, respectiv 30 de cuvinte text ; Hasdeu constată că toate cuvintele din doină sunt de origine latină (populară). Bocetul conţine 155 de cuvinte, dintre care numai 29 sunt latine, unul din greacă, trei din maghiară, 18 din limba slavă veche, 7 cu etimologie necunoscută. g. Concluzia lui Hasdeu : Cuvintele de origine slavă şi chiar cele de origine turcească nu sunt puţine în limba română, dar în circulaţiune, adecă în activitatea

cea vitală a graiului românesc, în mişcarea ei organică, ele se pierd aproape cu desăvârşire faţă de cuvintele de origine latină. h. Mircea Seche renumără termenii incluşi în dicţionarul lui Cihac. i. Dicţionarul lui Cihac cuprindea, după felul în care a numărat Puşcariu cuiburile lexicale, 5765 de cuvinte, j. în statistica lui Mircea Seche dicţionarul cuprinde 17645 de cuvinte. k. Pe origini, acestea se repartizează în a.- elemente de origine latina (şi derivate ale acestora): 8038 de cuvinte reprezentând peste 45 de procente) b - elemente de origine slavă (şi derivate ale acestora): cuvinte : 6141 (sub 35%) c. elemente de origine turcă (şi derivate ale acestora): 1250 cuvinte (peste 7%) d. - elemente de origine greacă (şi derivate ale acestora): 1100 cuvinte (peste 6%) e..- elemente de origine maghiară (şi derivate ale acestora): 1026 cuvinte (sub 6%) f.- elemente comune cu albaneză (şi derivate ale acestora): 90 (0,5 procente..

Fondul principal lexical ( Vocabularul de bază, fundamental) reprezintă nucleul funcţional stabil al limbii, care cuprinde cuvintele cunoscute şi folosite frecvent în cele mai importante situaţii de viaţă de către toţi vorbitorii şi care fac parte din familii lexicale bogate. Aceste cuvinte răspund unor multiple exigenţe lingvistice ai extralingvistice: a) grad ridicat de stabilitate, fiind în mare parte elemente moştenite din latină sau formate în română; b) denumesc noţiuni indispensabile vieţii şi activităţii umane: casă, masă, fereastră, a face, a zice, a mânca, a merge, a avea, a spăla, a apăra, a clădi, creier, dinte, frunte, inimă, limbă, mână, nas, picior, ureche, mamă, tată, soră, frate, unchi, nepot, văr, fiu, fiică, soţ(ie), socru, soacră, cumnat, carne, apă, lapte, vin, om, femeie, fată, băiat, albină, câine, lup, oaie, viţel, vrabie, coajă, floare, frunză, grâu, măr, morcov, nucă, plop, sfeclă, afară, cald, câmp, deal, gheaţă, izvor, lumină, nori, ogor, pământ, soare, vânt, zăpadă, bun, cinstit, dulce, frumos, gras, lacom, lung, prost, rău, slab, tânăr, trist, vesel, noapte, dimineaţă, an, lună, săptămână, vară, iarnă, azi, ieri, oră, timp, alb, albastru, galben, negru, roşu, verde, şi, iar, dar, sau, pe, în, de, unu, doi,... zece; c) putere de derivare şi de compunere, posibilitatea de a servi ca bază pentru formarea altor cuvinte; un cuvânt din fondul principal atinge în general o productivitate derivativă de 1 la 5, în timp ce cuvintele din afara lexicului de bază prezintă o productivivate de 1 la 1; capacitate de a intra în locuţiuni şi expresii (fără ca toate cuvintele din fondul principal să se regăsească în locuţiuni şi expresii) gură: a-i închide gura, a da mură-n gură, a pune gura la cale, a lăsa gura apă, a uita de la mână până la gură d) capacitatea de a exprima o noţiune fundamentală: apă, frumos, bate, a învăţa spre deosebire de artă. e) frecvenţă mare în vorbire (au valoare circulatorie mare): criteriu după care 1419 cuvinte intră în fondul principal de cuvinte; a se compara valoarea circulatorie a cuvintelor

Ştefan Gencărău


regionale cu valoarea circulatorie a cuvintelor din fondul principal de cuvinte (măcelar / casap). f) sunt în cea mai mare parte polisemantice. După Al. Graur, (Fondul principal al limbii române, 1957): din 964 de cuvinte câte formează nucleul fondului principal: 645 de cuvinte sunt moştenite din latină, 192 de cuvinte sunt slave, 35 de cuvinte au origine necunoscută, 25 de cuvinte sunt cuvine internaţionale, 18 sunt maghiare, 11 sunt greceşti, 9 sunt cuvinte comune cu albaneza 6 cuvinte sunt turceşti, 1 cuvânt este de origine latină iar din totalul celor 1419 cuvinte din fondul principal lexical: 722 sunt substantive 408 sunt verbe 149 sunt adjective 140 alte clase lexico-gramaticale. În fondul principal de cuvinte există aproximativ : 60% cuvinte de origine latină, 20% cuvinte de origine slavă, ~ 2% cuvinte maghiare, sub 1% turceşti, peste 1% greceşti iar restul sunt cuvinte de alte origini. Masa (restul) vocabularului sau vocabularul secundar reprezintă partea cea mai mobilă, dar şi cea mai numeroasă a vocabularului, cu o diversitate foarte mare, incluzând cuvintele de utilizare limitată (arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni profesionali şi termeni ştiinţifici, elemente de argou şi jargon), părţi ale vocabularului aflate, din diferite motive, în zone periferice ale uzului. Delimitarea ce se bazează în primul rând pe cercetarea lui Graur nu este fermă. De asemenea, ceea ce într-o limbă se situează în vocabularul fundamental nu este neaparăt în vocabularul fundamental şi în altă limbă. Avem în vedere în acest sens cuvântul artă.Există unităţi de lexic care au fiinţat în vocabularul fundamental şi care au trecut apoi în masa vocabularului, pentru ca mai târziu să se întoarcă în vocabularul fundamental. Avem în vedere în acest sens cuvântul primar, Angela Bidu Vrănceanu şi Narcisa Forăscu sunt de părere că rigiditatea aplicării celor cinci criterii face ca lista fondului principal alcătuită de Al.Graur să conţină destul de puţine cuvinte (sub 1500). Sub aspectul frecvenţei cel mai bine reprezentate sunt substantivele (50%), apoi verbele(30%) şi adjectivele (10%). Vezi: Al.Graur, Fondul principal al limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

VOCABULARUL REPREZENTATIV Prin vocabular reprezentativ se desemnează ansamblul cuvintelor selectate pe baza asocierii succesive a trei criterii de selecţie; cele trei criterii nu sunt simultan obligatorii: frecvenţă, bogăţie, semantică, şi putere de derivare. Asemănarea cu fondul principal de cuvinte este dată întâi de cele trei criterii. Deosebirea se remarcă atât din faptul că, pe câtă vreme criteriile de delimitare a fondului principal, criteriile sunt considerate simultan obligatorii, cât şi din faptul că vocabularul reprezentativ prezintă partea cea mai importantă din punct de vedere funcţional a vocabularului.

Se consideră că termenii din vocabularul reprezentativ nu sunt selectaţi numai pe baza bogăţiei semantice şi a puterii de derivare, ci pe baza frecvenţei. Marius Sala socoteşte că, în fapt, în locul criteriului frecvenţei, pentru fondul principal se foloseşte în fapt criteriul vechimii. Vocabularul reprezentativ însumează 2 581 de cuvinte faţă de 1419 câte inventariază fondul principal lexical. Pentru identificarea vocabularului reprezentativ, s-a folosit dicţionarul realizat de A. Juilland, P.M.H. Edwards, Ileana Juilland, Frecvency Dictionary of' Rumanian Words,1965). Demersul de stabilire s-a realizat prin raportare la domeniul romanic iar colectivul coordonat de Marius Sala a identificat: 207 cuvinte care se selectează pe baza (în respectul) celor trei criterii,, anume frecvenţă, derivare şi semantică, dintre care: ac, a aduce, a aduna, a alcătui 468 de cuvinte respectă două criterii, anume frecvenţă şi semantică, dintre care: a abate, accident, activ, adânc, a auzi 162 de cuvinte respectă două criterii, adică frecvenţă şi derivare, dintre aceste cuvinte: a adormi, albastru, a aluneca, barbă 112 cuvinte se detaşează după două criterii, anume semantică şi derivare, dintre acestea: a adânci, a afuma, aţă. 1070 de cuvinte se detaşează pe baza unui singur criteriu, anume criteriul frecvenţei, dintre aceste cuvinte: absolut, abur, acel. 252 cuvinte pe baza criteriului semantic, dintre acestea: acord, a aşterne, atac. 310 cuvinte pe baza criteriului derivare, dintre acestea: a acri, albină, alună, arici. Vocabularul reprezentativ cuprinde, din punct de vedere etimologic: 782 de cuvinte latineşti moştenite, 637 formaţii interne moştenite 457 cuvinte cu etimologii multiple 233 cuvinte de origine slavă 193 cuvinte franceze, 79 de cuvinte de origine incertă precum şi subclase de cuvinte latineşti savante, bulgăreşti, maghiare şi neogreceşti Comparaţia cu celelalte limbi romanice indică faptul că numărul cuvintelor de origine latină moştenite este acelaşi: 146 de cuvinte moştenite sunt selectate în toate vocabularele reprezentative: dintre acestea: alter, altus, aqua, arbor, arcus. 23 de cuvinte, deşi sunt moştenite de toate limbile romanice, nu s-au regăsit în nici un vocabular reprezentatitv, dintre acestea: aratrum, balteus, carpinus. Vezi Marius SALA (coord.), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.

VOCABULARUL ACTIV / VOCABULARUL PASIV Cele două subclase privesc organizarea vocabularului fiecărui vorbitor. Detaşarea claselor are la bază factorul psihologic de organizare lexicală. Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construieşte şi exprimă mesaje.

Ştefan Gencărău


Vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de către unul şi acelaşi vorbitor, dar neîntrebuinţate. O parte din vocabularul activ se regăseşte la toţi vorbitorii şi este egală cu cuvintele cele mai frecvente, care asigură comunicarea şi înţelegerea. O altă parte însă variază în funcţie de profesiune şi de alte aspecte socio-culturale, diferit manifestate de la un individ la altul. În vocabularul pasiv se regăseşte o zonă mai apropiată de cea activă care cuprinde cuvinte recunoscute şi înţelese de mai mulţi vorbitori. Aici se plasează şi aşa-numitele disponibilităţi lexicale într-un depozit de cuvinte care pot trece uşor în zona activă a vocabularului în funcţie de diferite aspecte ale comunicării. Tot în vocabularul pasiv intră, în funcţie de vorbitori, cuvinte din alte terminologii decât cele cu care operează aceştia în mod obişnuit. Exemple de discutat în funcţie de caracteristici lichid / animal / vegetal / culoare: a. lapte, lăptic, lăptos, lăptar b. lapte de var, lacto, lactic, lapte de ciment c. laptele cucului, laptele câinelui, Vezi Angela Bidu Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, Humanitas, 2005.

CLASE DE LEXIC DIN PUNCT DE VEDERE ETIMOLOGIC SUBSTRATUL Clasă de lexic după criteriul etimologic, privită ca element autohton şi detaşată în funcţie de principii precum: a. Tot ce nu poate fi explicat ca provenind din latină sau ca împrumut din limbi străine, b. Comparaţia cu limbile balcanice şi cu armeana c. Comparaţia cu oricare dintre limbile indo-europene vechi sau moderne din care româna nu a putut împrumuta direct sau mijlocit. A fost abordat de B.P.Hasdeu, Ovid Densusianu, Th.Capidan, G.Giuglea, dar mai ales de către I.I.Rusu care stabileşte o listă de cuvinte de origine traco-dacică, dintre care 90 nu se găsesc în albaneză, ci numai în română, dintre acestea: aprig, arunca, băiat, bucura, dărâma, gard, leagăn, răbda, mare, rezema, tare, vatră, zestre. Hasdeu considera că substratul sau elementul autohton cuprinde 84 de cuvinte. Al Philippide consideră că numărul elementelor de substrat ajunge la 185 de cuvinte. Al. Rosetti identifică 85 de cuvinte. Pentru I.I.Rusu, cel mai important cercetător al elementului autohton, substratul însumează 174 de cuvinte. Termenii de substrat sunt în uz general sau local pentru noţiuni esenţiale, precum: Părţi ale corpului omenesc: burtă, ceafă, grumaz

Nume de rudenie: copil, moş, Îmbrăcăminte: brâu, căciulă, căpută Locuinţă, gospodărie, habitat: cătun, colibă, vatră Animale şi ocupaţii legate de creşterea lor: măgar, murg, mânz, stână, baci Forme de relief: groapă, mal, măgură, pârău Faună: balaur, cioară, ghionoaie, pupăză, şopârlă, viezure Floră: brad, brusture, coacăză, copac Instrumente muzicale: fluier, trişcă Acţiuni: băga, bucura, curma, cruţa, lehăi, scăpăra Antroponime: Brad, Bucur, Moş, Murg Toponime: Carpaţi, Hârşova, Iaşi, Mehadia, Oituz, Turda Hidronime: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Jiu, Lotru, Olt, Mureş, Prut, Someş, Timiş, Tisa Oiconime: Arcidava, Capidava, Piroporidava, Sucidava (dava: aşezare, cetate). Importanţa acestei clase de lexic se regăseşte atât în aspectele de istorie a limbii şi romanităţii pe care le atestă, cât şi în faptul că o parte dintre acestea se situează în vocabularul fundamental. Al Graur a identificat 22 de cuvinte din substrat în vocabularul fundamental al limbii române. Vezi I.I.Rusu, Limba traco-dacilor, ediţia I, Bucureşti, 1967. Cuvinte moştenite din latină Această clasă de lexic detaşată după criteriul originii reprezintă parte din stratul care a interacţionat cu lexicul autohtonilor. Nu se confundă în totalitate cu fondul latin al limbii române, fiind partea cea mai veche a acestuia. Cuvintele moştenite direct din latină ating peste 20% din totalul lexicului românesc. Procentul de cuvinte moştenite din latină în franceză este similar; Dictionnaire étimologique de la langue française editat în 1932 de Oscar Block cuprinde tot 20% cuvinte moştenite în franceză din latină. Lexicul latin al limbii române A fost detaşat prin analize succesive în vederea stabilirii fizionomiei limbii române. Un demers important de punere în evidenţă a lexicului de origine latină îl constituie recunoaşterea de către A. de Cihac a faptului că elementul latin formează fără îndoială substanţa limbii române. Chiar dacă a greşit în privinţa factorului latin din cele două volume ale dicţionarului său, Cihac are meritul de a fi recunoscut că importanţa elementului latin în structura lexicului şi în structura gramaticală a limbii române.

Ştefan Gencărău


Pentru a evidenţia ponderea elementului latin în lexicul limbii române, Dimitrie Macrea întreprinde cercetarea statistică a lexicului inventariat în trei dicţionare româneşti din secolul XIX şi XX. Cele trei dicţionare sunt: Dicţionarul lui Cihac (1870, 1879), Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească",(CDE), partea I al lui I.A. Candrea, 1931 şi Dictionarul limbii române moderne, 1958 (DLRM). Statistica lui Macrea evidenţiază o creştere cantitativă a lexicului latin de la un dicţionar la altul. Astfel: În Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească" sunt înregistrate un număr de 43.269 de cuvinte. În Dicţionarul limbii române moderne (DLRM), 49.649 de cuvinte. Statistica lui Macrea evidenţiază şi o diversificare etimologică: La Cihac se pun în discuţie 6 grupe etimologice. Pentru dicţionarul lui Candrea, Dimitrie Macrea pune în discuţie 55 de grupe etimologice, dintre care doar 11 depăşesc 1 % (un procent) Pentru DLRM Macrea identifică 76 de grupe dintre care numai 14 depăşesc l % . Din cele 14 grupe de cuvinte din DLRM care depăşesc un procent, după criteriul etimologic, e important de evidenţiat că: a.

grupa cuvintelor de origine latină însumează 9920 de cuvinte, dintre care 1849 de cuvinte moştenite şi 8071 derivate pe teren românesc şi variante, ponderea acestora fiind de 20,02%

3959 de cuvinte sunt vechi slave, dintre acestea 1133 sunt împrmutate şi 2826 sunt cuvinte derivate pe teren românesc; ponderea acestora fiind de 7,98 % c. 1073 de cuvinte sunt de origine maghiară, dintre care 443 sunt împrumutate, iar 630 sunt derivate şi variante; ponderea acestora fiind de 2,17 %. d. 1827 de cuvinte sunt de origine turcă, dintre acestea 1048 sunt împrumuturi, iar 779 sunt derivate şi variante; ponderea acestora fiind de 3,62 % e. 19129 de cuvinte sunt de origine franceză, dintre care 12770 sunt împrumutate, iar 6359 sunt derivate şi variante; ponderea acestora fiind de 38,42 b.

%

1186 sunt cuvinte latine literare, din care 738 sunt împrumutate şi 448 sunt derivate şi variante; ponderea acestora fiind de 2,39 % g. Şi tot astfel: f.

Grupa de cuvinte de origine Bulgărească Bulgaro-sârbeşti Neogreceşti Italiene Germane Onomatopeice De origine

număr de cuvinte 1391 747 1172 851 878 1108 1349

din care împrumuturi 227 212 579 430 561 272 526

şi derivate şi variante 551 535 593 421 317 836 8,23

Pondere 1,57% 1,51% 2,37% 1,72% 1,77%

2,24 2,73%

nesigură De origine necunoscută

2770

1440

1330

5,58%

Dacă privim cele 14 grupe după cum sunt prezentate de Macrea: Grupa după origine

Total cuvinte

Latine

9920

Moştenite:

Vechi slave

3959

Împrumuta te:

Bulgăreşti

1391

Împrumuta te:

747

Împrumuta te:

Turceşti

1827

Împrumuta te:

Maghiare

1073

Împrumuta te:

1172

Împrumuta te:

19129

Împrumuta te:

1186

Împrumuta te:

851

Împrumuta te:

878 1349

Împrumuta te: Cuvinte de

Bulgaro-sârbeşti

Neogreceşti

Franceze

Latine literare

Italiene

Germane origine nesigură

din care Deriva te şi variant 807 1849 e: 1 Deriva te şi variant 282 1133 e: 6 Deriva te şi variant 227 e: 551 Deriva te şi variant 212 e: 535 Deriva te şi variant 1048 e: 779 Deriva te şi variant 443 e: 630 Deriva te şi variant 579 e: 593 Deriva te şi 1277 variant 635 0 e: 9 Deriva te şi variant 738 e: 448 Deriva te şi variant 430 e: 421 Deriva te şi variant 561 e: 317 526 Derivat 823

Ponde re

20,02%

7,98%

1,57%

1,51%

3,62%

2,17%

2,37%

38,42

2,39%

1,72%

1,77% 2,73%

Ştefan Gencărău


bază: origine necunoscută

Onomatopeice

2770

Cuvinte de bază:

144 0

1108

Cuvinte de bază:

272

e şi variante : Derivat e şi variante : Derivat e şi variante :

133 0 5,58%

836 2,24%

remarcăm faptul că numărul de cuvinte de o anumită origine nu este determinant pentru a se stabili importanţa grupei. Avem astfel 1073 de cuvinte maghiare cu o pondere mai mare, adică de 2,17, decât a celor 1391 % de cuvinte bulgăreşti, care au o pondere de 1,57 %. O raportare a cuvintelor latine moştenite la cuvintele de origine franceză arată că 9920 de cuvinte latine de o vechime evident mai mare decât cele 19129 de cuvinte de origine franceză au ating 20,02%, faţă de cuvintele de origine franceză ce reprezintă 38,42%.. Dacă urmărim statistica lui Macrea după originea cuvintelor, ordinea grupelor este: Grupa după origine Franceze: Latine: Vechi slave: Turceşti: Bulgăreşti: latine literare: Neogreceşti: Maghiare: Germane: Italiene: Bulgaro-sârbeşti: Origine necunoscută: Origine nesigură: Onomatopeice

Total cuvinte 19129 9920 3959 1827 1391 1186 1172 1073 878 851 747

Pondere 38,42 20,02% 7,98% 3,62% 1,57% 2,39% 2,37% 2,17% 1,77% 1,72% 1,51%

2770 5,58% 1349 2,73% 1108 2,24%

Dacă urmărim aceeaşi statistică după ponderea fiecărei grupe, atunci avem: Cuvinte după origine Franceze Latine vechi slave Turceşti

Total cuvinte 19129 9920 3959 1827

Ponder e 38,42 20,02% 7,98% 3,62%

latine literare Neogreceşti Maghiare Germane Italiene Bulgăreşti bulgaro-sârbeşti Origine necunoscută: Origine nesigură: Onomatopeice

1186 1172 1073 878 851 1391 747

2,39% 2,37% 2,17% 1,77% 1,72% 1,57% 1,51%

2770 5,58% 1349 2,73% 1108 2,24%

Spre rezultate similare ajunsese D.Macrea în 1942 arătând că din 8905 cuvinte de origine latină, 2099 sunt moştenite iar 6806 sunt derivate pe teren românesc. În funcţie de această cercetare, Macrea stabilea că productivitatea unui cuvânt moştenit este de 3,25 derivate la 1 (un) cuvânt de bază. De asemenea, analizând lexicul poeziilor lui Mihai Eminescu, Dimitrie Macrea distinge 32 de origini diferite, respectiv 32 de grupe de lexic după origine. Acceptând etimologiile propuse de Cadrea în Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească", Dimitrie Macrea ajunge la următoarea situare a celor 32 de grupe ale lexicului poeziilor lui Eminescu: 11 grupe din 32 depăşesc fiecare câte 1% din punct de vedere cantitativ, însă numai 5 grupe depăşesc 1% din punct de vedere calitativ, adică înregistrează mai mult de o ocurenţă în texte De aici cercetarea lui Macreacontinuă prin investigarea lexicului volumului lui Paul Verlaine, Choix de poésies (Paris, 1908) şi stabileşte că: În poemele lui Eminescu: Procent cuvinte de origine 48,68% latină Cu o circulaţie de: 83%

În poemele lui Verlaine: 49% 83,6%

Cuvintele de origine franceză, după cum constată Macrea, ajung, în lexicul poeziilor lui Eminescu, la 11,97%, faţă de 29,69% în dicţionarul lui Candrea, şi faţă de 38,42% în DLRM. Cuvintele de origine franceză, respectiv 11,97% din lexicul poeziilor lui Eminescu, au o putere circulatorie de 2,52%. Lexicul poeziilor lui Eminescu cuprinde în cea mai mare parte cuvinte din lexicul de bază al limbii române. Spre concluzii similare cu privire la ponderea lexicului latin au ajuns şi Sextil Puşcariu, care a demonstrat că strofe întregi din poeziile Somnoroase păsărele şi Mai am un singur dor conţin exclusiv cuvinte de origine latină, respectiv că rugăciunea în Tatăl nostru:

Ştefan Gencărău


Din 60 de cuvinte ale rugăciunii noastre, numai 6, adică 10% nu sunt de origine latină, situaţie similară cu cea din franceză, unde în aceeaşi rugăciune, numărul cuvintelor care nu sunt moştenite din latineşte este de 7. Vezi Sextil Puşcariu, Limba română, 1940, p. 182 şi 194. D.Macrea, Studii de lingvistică română, EDP, 1970. D.Macrea, Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

SUPERSTRATUL sau ADSTRATUL Dacă în celelalte limbi romanice occidentale lexicul ce se adaugă fondului latin şi celui autohton este de origine germanică, în cazul românei cuvintele de altă origine, adică adstratul sau superstratul, ce se adaugă românei comune în secolele IX-XII este de origine slavă. Faptul că influenţa slavă s-a exercitat mai târziu, deşi contactul cu slavii începe în secolul VI, e confirmat de acţiunea diferită a principalelor legi fonetice asupra cuvintelor de origine latină şi în raport cu cuvintele de origine slavă (compară: lat. canto, cântcî, cu sl. hrană, lat. Solem, soare cu sl. milă). Date statistice confirmă că 21,49% din vocabularul de bază e de origine slavă. Dacă elementele slave vechi pătrund până în secolul XII, elementele din slava bisericească, numite elemente slavone, pătrund până în secolul XVII. La influenţa slavă veche se adaugă în mai mică măsură influenţa slavă locală, respectiv, în Banat, influenţa locală a graiurilor sârbeşti, în sudul ţării: influenţa bulgărească, în N-Estul ţării, influenţa ucraineană, în partea de est, în unele epoci, influenţa polonă. Cuvinte din adstrat se localizează în lexicul românesc de bază. Rezultatele cercetărilor lui Al. Graur conduc la concluzia că au intrat în lexicul de bază al limbii române cuvinte de origine slavă ca: deal, drum, izvor, nisip, praf, boală, gât, glas, obraz, plete, poală, ştirb, trup, topor, pomană, lene, spor, hrăni, iubi, treaz, ţeapăn, babă, ceas, poveste, puşcă, ramă, sută.

ÎMPRUMUTURILE LEXICALE Împrumuturile slave târzii Dacă elementele slave vechi pătrund până în secolul XII, elementele din slava bisericească, numite elemente slavone, pătrund până în secolul XVII. La influenţa slavă veche se adaugă în mai mică măsură influenţa slavă locală, respectiv, în Banat, influenţa locală a graiurilor sârbeşti, în sudul ţării: influenţa bulgărească, în N-Estul ţării, influenţa ucraineană, în partea de est, în unele epoci, influenţa polonă. Astfel, au intrat în română şi sunt răspândite mai ales în Muntenia, cuvinte de origine bulgară precum a ciupi, a prăşi, sită, şindrilă: Au pătruns pe cale populară, începând cu secolul XV, cuvinte sârbo-croate precum: diedă (bunic), gost (oaspete), iorgovan (liliac), tetă (mătuşă), tuluz (tulpină de porumb). Din ucraineană au pătruns, în secolele XII-XIII, cuvinte precum: cuşmă, hulub, hrib, horn.

În prima jumătate a secolului XIX, în timpul Regulamentului Organic, au pătruns în rommână cuvinte de origine rusă care erau la origine cuvinte latin-romanice, mai ales pentru terminologia militară şi administrativă: artilerie, cavalerie, infanterie, administraţie, comitet, constituţie. Influenţa rusă a revenit şi după 1944, când în română au intrat termeni precum: combină, combinat. Împrumuturi maghiare Între limba română şi limba maghiară s-a stabilit o influenţă reciprocă care s-a limitat la lexic. Influenţa lexicală maghiară este în cea mai mare parte de natură populară, în parte însă şi de natură cultă. Imprumuturile de natură cultă sunt legate de administraţie, de lexicul juridic, de armată şi de viaţa de curte. Documentar, primul element lexical de origine maghiară în română este cuvântul hotar, atestat în 1392, celelate elemente lexicale de origine maghiară în română fiind mai târzii. Sunt de origine maghiară cuvinte din domenii de activitate privind: viaţa orăşenească şi sătească: birău, dijmă, oraş, sălaş viaţa de curte: aprod, nemeş, herţeg (demnitar peste un ţinut), viteaz comerţ, industrie: ban, cheltui, marfă, vamă domeniul juridic: chezaş, aldămaş, pârâş diverse: gând, beteşug, bolund, corbaci, leveş, temeteu, bold, bumb, căbat etc. Împrumuturile din maghiară sunt mai numeroase în partea vestică a ţării, fără ca lexicul de origine maghiară să se reducă doar la varietăţile dialectale ale românei. Încă în secolul XIX, cuvinte de origine maghiară se regăsesc în uzul comun în partea sudică a ţării şi pătrund şi în diverse opere lexicografice, dintre acestea: altoi, a altoi, beteşug. Împrumuturile turceşti Se disting două etape ale influenţei turceşti asupra lexicului românesc. Prima etapă aduce cuvinte de origine pecenegă şi cumană. De la pecegeni avem câteva toponime ce conţin numele sau radical din numele lor: Peceneaga, Peceneagul, Pecenişca, Pecenevra. Lexicul de origine cumană este mai numeros, fiind de natură: toponimică: Comana, Comanca, Caracal, Teleorman (tele şi orman: pădure nebună, pădure deasă, sălbatică) antroponimică: Aslan, Baraban, Bărăgan, Caraiman, Talabă, Ulmeş. A doua etapă a influenţei turceşti începe odată cu invazia turcilor osmanlii în Balcani, această etapă este cunoscută sub denumirea de influenţă turcă otomană antefanariotă şi fanariotă. Lexicul din această etapă priveşte domenii precum: casa şi locuinţa: acaret, balama, cearşaf, cerdac, chibrit, divan, duşumea, hambar, iatac, oadaie mâncăruri şi băuturi: baclava (plăcintă cu miere sau zahăr, cu nuci sau migdale), cafea, caimac, ciulama, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt, musaca, magiun, pastramă, pilaf, rachiu, sarma, telemea, trufanda, tutun îmbrăcăminte: anteriu, basma, ciorap, maramă, şalvari faună şi floră; abanos, dovleac, dud, pătlăgea, zambilă, bursuc, catâr minerale: chihlimbar, fildeş, sidef comerţ: chilipir, cântar, dugheană, muşteriu, ciubuc, para, raft, tarabă, tejghea

Ştefan Gencărău


meserii şi unelte: băcan, boiangiu, calup, cazangiu, cazma însuşiri: ageamiu, fudul, lichea, peltic, pişicher, şiret, tembel, ursuz, zevzec noţiuni abstracte: berechet, belea, bucluc, cusur, hal, hatâr, huzur, moft Cuvintele de origine turcă au ajuns azi arhaisme, întrebuinţarea lor are un rol stilistic, preponderent ironic; Satisfac necesităţi stilistice mai ales împrumuturile din domeniile îmbrăcăminte, comerţ, meserii, mâncăruri. Împrumuturi greceşti Unităţile lexicale de origine grecească pătrund în română mai ales prin limbi intermediare chiar dacă a existat un contact direct între greacă şi română. Se disting astfel, după limba prin care au pătruns şi după epoca în care s-a produs contactul lingivsitc: a. Cuvintele de origine greacă pătrunse prin intermediul latinei. Se înregistrează 408 cuvinte de origine greacă păstrate în majoritatea limbilor romanice, dintre care aproximativ 42 de astfel de cuvinte de origine greacă păstrate prin intermediul latinei se atestă în română: A amăgi (din cuvânt grec prin latină: admagire), Biserică (din grec prin latină: basilica) Blestema (din cuvânt grec prin latină: blastemare) Boteza (din cuvânt grec prin latină: baptizare) Cicoare (din cuvânt grec prin latină: cichoria) Creştin (din cuvânt grec prin latină: christianus) Drac (din cuvânt grec prin latină: draco ) Farmec (din cuvânt grec prin latină: pharmacum) Grec (din cuvânt grec prin latină: graecus) Mărgea (din cuvânt grec prin latină: margella) O serie de elenisme au pătruns numai în latina dunăreană pe cale orală. Dintre acestea: frică, mic, proaspăt, stup. b. Împrumuturi greceşti din epoca bizantină. Între anul 1018 şi anul 1185 hotarul Imperiului Bizantin este la sud de Dunăre. Contactul din această epocă cu limba greacă este consemnat de toponime precum Constanţa, Mangalia, Sulina, Giurgiu, Calafat, Maglavit. Sunt expresia acestui contact şi o serie de cuvinte de uz comun precum: a agonisi, arvună, cost, folos, flamură, omidă. Prisos, stol, urgisit. c. Unele cuvinte au intrat în română prin intermediar slav.Mai ales o serie de termeni bisericeşti au intrat în română, din greacă, prin intermediar slavon. Dintre aceştia: acatist, aghiasmă, aliluia, amin, anvon, anaforă etc. d. Împrumuturile neogreceşti din epoca fanariotă ajung la peste 1200 de cuvinte. Dintre acestea, mai sunt întrebuinţate aproximativ 150. Laszlo Gàldi enumeră dintre acestea : agale, alandala, ananghie, calapod, conopidă, magazie, molimă, logos, nostim, plictisit, pramatie, prosop, saltea, sclifosi etc. Dintre cuvintele de origine greacă, apar în vocabularul fundamental 18 cuvinte, dintre care: a sosi, a pedepsi, a ursi, a vopsi, frică, folos, pat, patimă, piper, prisos, proaspăt, zahăr, sigur. Împrumuturi germane

Sunt înregistrate două etape de pătrundere a elementelor germanice în română. O primă etapă priveşte elementele vechi germanice explicabile prin contactul populaţiei romanizate din provinciile dunărene cu triburile germanice migratoare (goţii, gepizii etc). Cuvinte de origine probabilă veche germanică sunt nasture, strănut, targă, zgudui etc. A doua etapă e datorată prezenţei grupului etnic germanic în Transilvania (saşii) şi în Banat (şvabii) şi în Bucovina. Delimitarea pe epoci a elementelor lexicale este obiect al unor controverse. E. Gamillscheg, G. Giuglea, dar, în parte şi Sextil Puşcariu consuideră că datorăm influenţei germane un număr important de cuvinte. De altă părere sunt Ovid Dencusianu şi Al.Rosetti, pentru care, cantitativ, lexicul de origine germanică este redus. Marius Sala este de părere că lexicul de origine germanică nu se grupează în categorii onomasiologice care să corespundă unor fapte precise de civilizaţie şi că au fost înglobate adesea în influenţa germană atât cuvinte intrate în latină,slavă sau maghiară şi de aici în română, cât şi împrumuturi mai târzii săseşti sau germane. Lexic de origine germană se identifică, după secolul XVIII pentru domenii ca: îmbrăcăminte: stofă, şpiţ, şort, şnur, laibăr, ştrimfli (ciorapi) mâncăruri şi băuturi: cartof, chiflă, crenvurşti, griş, halbă, ţap, parize, şniţel, şuncă, şvaiţer, grade, domenii militare: căprar, grenadier, iuncăr, maior, ofiţer comerţ: crăiţar, gheşeft, rabat, taler termeni tehnici: bormaşină, şurub, joagăr alte domenii: haltă, lozincă, vană, protocol, ştempăl, plaivas. Împrumuturi franceze Se produc mai ales în secolele XVIII şi XIX şi ca urmare a modernizării societăţii româneşti. O schimbare a lexicului românesc administrativ şi politic se înregistrează la începutul secolului XIX, aceasta fiind, după cum susţine Klaus Bochman, atestată de presa românească a vremii. Introducerea limbii franceze ca limbă obligatorie în şcoală în Ţara Românească, prezenţa unor intelectuali francezi în Moldova şi în Ţara Românească, întemeierea Colegiului „Sfântul Sava” de la Bucureşti, dezvoltarea teatrului românesc, traducerile şi progresul terminologiilor ştiinţifice explică împrumuturile din franceză în secolul XIX. Contactul direct cu oameni politici, artişti, oameni de ştiinţă, studii în Franţa ale tinerimii vremii, toate acestea au determinat nu numai împrumuturile din franceză, cât mai ales o redescoperire a fizionomiei romanice a limbii române.

Ştefan Gencărău


Cantitativ şi calitativ, împrumutul din franceză a fost pus în evidenţă de Dimitrie Macrea care în DLRM identifica 19129 de cuvinte de origine franceză, cu o pondere de 38,42%. În L’influençe du français sur le roumain (1973), Ana Goldiş Poalelungi socoteşte că în cazul francezei nu ne rezumăm doar la o pătrundere masivă de unităţi de lexic, ci constatăm şi modificări la nivel sintactic, mai ales de topică, preluarea unor îmbinări de cuvinte şi crearea prin calc a unor cuvinte după model francez. Dintre calcuri, e considerat după model francez : Dat fiind că după fr. étant donné que Sub pretext că după fr. sous pretexte que Cu condiţia că după fr. à condition que Din cauză că după fr. à cause que De teamă că după fr. de peur que În loc ca după fr. au lieu que Familii întregi de termeni, cu tot cu derivatele lor, pătrund în română: a aboli, aboliţionist, aboliţionism, aboliţiune). Chiar şi o serie de pleonasme pătrund în română după structura lor franceză: Singurul şi unicul Evoluţia lor ascendentă Specialişti competenţi A reveni ulterior asupra A se succeda unii altora Toţi sunt unanim de acord Un mic detaliu Actualmente în curs de Dominaţia aeriană a aviaţiei A adăuga în plus În sfârşit pentru a termina Monopolul exclusiv Perspective în viitor A reţine dinainte O ipoteză probabilă A reface încă Astfel în consecinţă A isprăvi complet O afluenţă mare O serie de clişee verbale pot fi adăugate acestor calcuri lingvistice: Este valabil Este fantastic E genial E formidabil E colosal Marius Sala socoteşte că primele cuvinte franceze au pătruns în română prin neogreacă (bezea din baiser), prin polonă (reghiment) şi prin rusă (epolet).

Sunt considerate împrumuturi franceze prin filieră rusă : adjutant, administraţie, aliat, artilerie, asociaţie, autorizaţie, avangardă, cabinet, cancelarie. Sunt considerate împrumuturi recente din franceză, dar prin recente înţelegem acum aproximativ 70-80 de ani : abajur, abandon, aberant, abilitate, abject, balet, a blama, broşă, buton, cinema, comunicativ, condescendenţă, facilitate, fascinant, sabota veleitar, zoomanie etc. Împrumuturi italiene Împrumuturile italiene sunt atestate începând cu secolul XVIII, sunt favorizate de orientările secolului XIX (a se vedea aici mai ales italienismul lui I.H.Rădulescu). Împrumuturi din italiană se înregistrează în: terminologia muzicală: allegro, allegretto, alto, andante, solo, tenor, trio, vivace domeniul financiar bancar şi economic: acont, agenţie, bancă, bilanţ, fisc terminologia alimentară, arhitectură, medicină, marină: ancoră, basorelief, campion, capodoperă, spaghete, reumatism, stindard Unora dintre împrumuturi li se explică greu etimologia dintr-o anumită limbă romanică, existând posibilitatea de a-i explica la fel de bine din latină, franceză sau italiană, ceea ce l-a condus pe Alexandru Graur şi mai apoi pe Coman Lupu să le prezinte drept împrumuturi latin-romanice. Dintre acestea: Artist, -ă din fr. artiste, it. artista A opera: din fr. opérer, lat., it. operare Operă1: cu sensul de Acțiune conștientă îndreptată spre un anumit scop, din lat., it opera Óperă2, opere, s.f. Compoziție muzicală scrisă pentru solişti, cor şi orchestră pe textul unui libret dramatic; reprezentare scenică a acestei lucrări. ♦ Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții. – Din it. opera, fr. opéra. Concert: înţelegere, acord, armonie. Din fr. concert, it. concerto. Compoziţie: Operă artistică, în special muzicală. ♦ Modul de organizare internă a unei opere literare. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. Din fr composition, it. composizione, lat. compositio Împrumuturi din engleză Primele împrumuturi din engleză datează din secolul XIX, acestea realizându-se aproape exclusiv prin intermediul limbii franceze. Au pătruns atunci în română cuvinte ca: dancing, smoching, spicher. Sunt citate drept anglicisme ce pătrund în română în secolul XIX prin filieră germană: boiler, cocs, tubing. În secolul XX împrumuturile din engleză se manifestă la început în terminologia sportivă: aut, baschet, bridge, corner, dribla, dribling, fault, golf, handicap, presing, scor. Împrumuturi din engleză se constată în aceeaşi perioadă şi în celelalte domenii, în cel politic şi social, vestimentaţie, arhitectură, cinematografie şi altele: boss, campus, mass-media, motel, design, dispecer, display, living-room, management, scanner, supermarket etc.

Ştefan Gencărău


Cele mai multe împrumuturi din engleza britanică şi americană se înregistrează în perioada de după 1989. Pentru această perioadă distingem între anglicimse de lux, adică împrumuturi realizate fără o motivare a actului de a împrumuta, şi anglicisme necesare. Dintre anglicimsele de lux: Banner (fâşie de pânză pe care e scris un mesaj) Broker (intermediar) Dealer (tot intermediar) Grant (subvenţie acordată de stat unei persoane, unei instituţii) Item (temă, element constitutiv al unui test, termen al unei descrieri analitice) Grill (grătar) Full (plin de...) O.K. (de acord) Împrumuturile din engleză pun în mare parte problema adaptării la limba română. Vezi pentru anglicisme: Avram, Mioara, Anglicismele în limba română în seria Conferinţele Academiei Române, ciclul Limba română şi relaţiile ei cu istoria şi cultura românilor, Bucureşti, 1997 Ciobanu, Georgeta, Anglicismele în limba română, Timişoara, Editura Amphora, 1996

Împrumuturile din latină Secolele XV-XVII consemnează împrumuturi din latină, întâi sporadic (cuvântul florin în anul 1431, apoi împrumuturi numeroase prin Noul testament de la Bălgrad, 1648, Cazania lui Varlaam, 1643, lucrări ale lui Dimitrie Cantemir, ale cronicarilor munteni). Şcoala Ardeleană va determina o relatinizare a lexicului românei mai ales prin operele lexicografice (a se discuta în acest sens importanţa Lexiconului de la Buda, 1825), mijloace de a pune împrumuturile latine în circulaţie. Împrumuturile din latină se deosebesc de cuvintele moştenite din latină din punct de vedere formal. Cuvintele moştenite s-au adaptat sistemului lexical, îndepărtându-se de etimon, în vreme ce împrumuturile latineşti sunt apropiate de etimon: Cuvânt latin moştenit: a apune din lat apponere a adăpa din lat adaquare a ajunge din lat. Adiungere A aştepta din lat adspectare a avea din lat habere acel din lat ecce ille albie din lat alveus baie din lat balnea beat din lat bibitus cinci din lat quinque mormânt din lat monumentum neted din lat nitidus

Împrumut din latină: a clama din lat clamare clar din lat clarus dens din lat densus direct din lat directus fruct din lat fructus templu din lat templum hiberna din lat hibernare grav din lat gravis comunica din lat comunicare conveni din lat convenire monument din lat monumentum a produce din lat producere

Abordarea etimologică a lexicului latin conduce la constatarea faptului că unele unităţi de lexic prezintă dublete, în sensul că avem o evoluţie a unui cuvânt latin moştenit, dar şi un împrumut: Astfel avem: ager din lat. agilis, dar şi agil ca împrumut romanic asemăna din lat assimilare, dar şi asimilare, ca împrumut femeie din lat familia dar şi familia, ca împrumut fierbinte din lat ferventem, dar şi fervent ca împrumut foaie din lat folia, dar folie, ca împrumut mărunt din lat minut, dar şi minut, ca împrumut. După cum s-a arătat la tratarea diverselor surse ale împrumuturilor, lexicul romanic ajunge în română şi pe cale indirectă, respectiv prin: filieră franceză: reporter (din lat portare cu prefixul re-, a aduce la locul potrivit) revolver (din lat volvere, cu prefixul re, a rostogoli) filieră germană: plombă (din lat plumbum, plumb), germ Plombe taster (din lat tangere, a atinge), germ tasten filieră rusă: arendă (lat reddere, a restitui), rus arenda cavaler (lat caballus, cal), rus kavaler filieră maghiară: marfă (lat mercatus) magh. marha (marfă, vită) şindrilă (lat scindare, a tăia), magh. sindel filieră neogreacă: bezea (lat basiare , a săruta) neogr. bezes (numele prăjiturii) salată (lat sal, sare) neogr. salata filieră polonă: ofiţer (lat officium, funcţie, îndatorire), pol. Oficer milă (lat mila, unitate de măsură), pol mila a nu se confiunda cu milă (îndurare), din slavul milu filieră engleză: closet (lat claudere), engl cloeset manager (lat manus, it. derivat maneggiare, engl. aanage) engl. manager dar şi prin filieră turcă (caşcaval), ucraineană (cuhnie), slavă veche (chilie), sârbocroată (boltă), italiană (drapel). Româna înregistrează împrumuturi şi din limbile asiatice (huzur, hasis), persană (azur), ebraică (amin), tibetană (iac), japoneză (chimono), din egipteană (canapea), din olandeză (scorbut), norvegiană (fiord) ş.a. Vezi pentru împrumuturi: Nicolae Felecan, Vocabularul limbii române, Presa Universitară Clujeană, 2004. CLASE DE CUVINTE DUPĂ CRITERIUL TEMPORAL Distincţia temporală vizează intrarea/ieşirea totală sau parţială în/din lexicul limbii române, prezenţa/absenţa în uz, intrarea recentă în lexicul limbii.

Ştefan Gencărău


ARHAISMELE Sunt considerate cuvinte învechite sub aspect lexical (formal şi semantic), numai formal sau numai semantic. Sunt definite în DSL ca forme fonetice, sens sau construcţie gramaticală care aparţine, în evoluţia limbii unei perioade depăşite sau pe cale de dispariţie. Statutul de arhaism se determină prin raportarea a două etape de limbă, respectiv a două sincronii (Alain Rey) Arhaismele lexicale sunt unităţi de lexic înregistrate în tezaurul limbii, dar ieşite din uz datorită evoluţiei societăţii, schimbărilor în viaţa socială, dispariţiei unor realităţi, conducând la dispariţia unor referenţi şi astfel la eliminarea factorilor care să determine întrebuinţarea unor astfel de unităţi ale lexicului. Arhaismele lexicale sunt considerate de către Theodor Hristea istorisme. Arhaismele lexicale desemnează: stări, funcţii, ranguri: hatman(căpitan de oştire sau de cetate), armaş (militar, om de arme), vodă, paharnic, chelar, polcovnic (colonel), sfetnic, caimacan, logofăt, cinovnic (funcţionar), etc vestimentaţie, în general: işlic (căciulă boierească), şalvari (pantaloni largi, turceşti), iminei (un fel de pantofi ţărăneşti), anteriu, hlamidă, condur etc preparate culinare: tuzlama (mâncare din burtă de viţel), schimbea (ciorbă de burtă) Arhaismele fonetice sunt unităţi de lexic care conservă o variantă fonetică veche sau care şi-au schimbat forma astfel încât forma de origine apare ca învechită în raport cu forma din limba actuală. După Th. Hristea sunt arhaisme fonetice: hitlean (viclean), îmbla (umbla), împle (umple), lăcaş (locaş), samă (seamă) După N. Felecan, se încadrează la arhaismele fonetice şi: evoluţiile etimologice primare; blăstema din lat. blestemare, derege din lat. dirigere, derept din lat. directus, leage din lat. legis fenomenele fonetice regionale: giudeţ, cumereca, giupâr, hire, irimă. fluctuaţii de rostire şi de grafie: dumenecă, părete, împenge, porâncă Arhaismele morfologice sunt unităţi de lexic care păstrează segmente morfematice arhaice, de cele mai multe ori desinenţiale, la substantiv, adjectiv şi verb, precum în: pluralul în e al anumitor substantive astăzi cu plural în i: inime, azi inimi, aripe azi aripi sau pluralul în –uri la anumite neutre azi cu pluralul în –e: palaturi, azi palate, documenturi azi documente sau formele vechi de perfect simplu: văzum azi cu desinenţă de plural văzurăm Arhaismele sintactice privesc mai ales realizarea unor cazuri în mod analitic, precum: genitivul analitic: Râu de Mori, mijloc de codru, Gazeta de Transilvania în dativul adnominal: domn ţării, mamă copiilor, frate codrului

Arhaismele semantice sunt cuvinte care conservă semantisme vechi, pe lângă sensurile noi dobândite ulterior, precum în carte: scrisoare, act, document eftin: care cruţă, care menajează, milos, iertător, opusul lui scump muncă: suferinţă, chin, pedeapsă, tortură, lucru, activitate nevastă: logodnică, mireasă, soţie poveste: predică¸ naraţiune. NEOLOGISMELE Clasă de lexic desemnată prin raportare la momentul intrării în limbă. Neologismele sunt fie împrumuturi recente din alte limbi, fie creaţii în limba română. Inexactitatea termenului e dată de reperul în funcţie de care să fie evaluate astfel cuvintele noi, fie împrumuturi, fie creaţii în cadrul limbii. Accepţia mai largă a termenului neologism trimite la orice cuvânt nou împrumutat sau creat prin mijloace interne, în vreme ce într-o accepţie mai restrânsă, prin neologism se desemnează orice cuvânt străin împrumutat la o dată nu prea îndepărtată. Rezervele cu privire la operativitatea conceptului privesc tocmai conţinutul criteriului dată nu prea îndepărtată. Termenul neologism are astfel un sens temporal larg. S-a propus ca prin neologism să se desemneze cuvintele împrumutate sau create în limba română începând cu secolul XVIII, după cum, mai ales în lucrări lexicografice consacrate neologismelor, s-a propus ca prin neologism să se înţeleagă cuvintele intrate în limbă în ultima etapă a evoluţiei acesteia. Raportat la momentul intrării în uz, prin neologism se desemnează şi o etapă din circulaţia unui cuvânt, în momentul intrării în limbă, prin împrumut sau creaţie internă, unitatea în discuţie este neologică, pentru ca după fixarea în sistemul lexical, unitatea lexicală să fie considerată cuvânt de uz comun. În funcţie de aceste criterii de definire a neologismelor, se poate considera că lexicul românesc a parcurs două etape: o primă etapă priveşte evoluţia lexicului până în secolul XVIII, aceasta fiind etapa de consolidare şi îmbogăţire cantitativă... cu împrumuturi slave, germanice, turceşti, greceşti, maghiare (N.Felecan) a doua etapă priveşte modernizarea lexicului prin împrumuturi în general latinromanice; este etapa ce începe cu secolul XVIII şi îşi amplifică procesele în secolul XIX, când limba română, lexicul românesc se deschid domeniului romanic, se produce o reromanizare a acestora, o activare a resorturilor romanice ale lexicului, o schimbare a fizionomiei limbii în sensul de întoarcere a ei la chipul romanic de origine ascuns, acoperit secole de-a rândul de condiţia geografică răsăriteană a fiinţătii ei. Dincolo de definire, problema neologismelor priveşte dinamica lexicului în funcţie de evoluţia realităţii extralingvistice. Principalele cauze ale lexicului neologic sunt:

Ştefan Gencărău


absenţa unei unităţi lexicale pentru un aspect nou de viaţă materială sau spirituală: computer, hard, cord, cardinal, misionar apariţia unor câmpuri semantice noi: e mai ales cazul terminologiilor din domenii noi, mai ales al ştiinţei, al artei, al sportului; după N.A. Ursu, terminologia ştiinţifică românească este în totalitate neologică; cel mai apropiat exemplu pentru noi îl constituie terminologia lingvistică: lexem, semem, deixis, anaforic, paradigmă, morf, morfem, alofon, alomorf etc continua diversificare a lexicului artistic: de pildă, terminologia literară: erou, epigramă, dramă, naraţiune, naratologie, narator, naratar, secvenţă, strofă, ficţiune etc Dacă arhaismelor li s-a recunoscut rolul stilistic, neologismele au fost considerate multă vreme unităţi de lexic fără importanţă stilistică. Neologisemlor, aşa cum arată G.I.Tohăneanu, în Dicţionar de imagini pierdute, li s-a recunoscut darul de a coborî temperatura afectivă a exprimării, conferind exprimării un coeficient important de impersonalitate, de cerebralitate, de neutralitate stilistică. Neutralitatea stilistică este echivalentă cu o funcţionare strict denotativă, precum şi cu o frecvenţă a acestora preponderent în stilul ştiinţific, poate chiar cu o absenţă în stilul beletrisctic. G.I.Tohăneanu demonstrează însă că neutralitatea stilistică a neologismeelor rezistă doar atâta vreme cât le privim pe plan strict orizontal şi nu rezistă de îndată ce le privim diacronic, când ne întoarcem spre obârşiile lor. Când le privim diacronic, ieşim din cadrul unei singure limbi şi constatăm că neologismele îşi declară identitatea de metafore, de imagini pierdute, dar recuperabile pe calea analizei lingvistice verticale (diacronice). Într-un mare număr de cazuri, neologismele apar drept un cimitir de imagini pe care vorbitorul are posibilitatea să le recupereze. Dintre acestea, să lecturăm din dicţionarul de imagini pierdute cel puţin dantelă şi amic. CLASE DE CUVINTE DUPĂ CRITERIUL SOCIAL ŞI PROFESIONAL ARGOUL A fost considerat multă vreme doar un limbaj special ce reclamă un lexic cu un semantism intenţionat modificat, pentru ca mesajul să nu poată fi decodat decât de către destinatarul real, intenţionat al acestuia. Multă vreme a dăinuit ideea că lexicul este cel care diferenţiază acest limbaj la care fac apel grupuri de vorbitori a căror dorinţă expresă este să nu fie înţeleşi de ceilalţi, de către ceilalţi participanţi la conversaţie. De aceea, a fost considerat o ramificaţie socială vorbită de categorii de utilizatori care fie că apelează la unităţi de lexic neînţelese de alţi utilizatori, fie că produc modificări în structura cuvintelor ori în distribuţia acestora. Prin argou se înţelege şi: a. un mod de utilizare marginală a unei limbi b. o manieră de a vorbi popular şi incorect

c. o utilizare a limbii de către un grup bine determinat marcat de cele mai multe ori negativ din punct de vedere social Începând cu secolul XIX, prin argou se desemnează şi vocabularul profesional al unui grup social, în mod particular al unei grupări profesionale, indicându-se în acest sens: argoul tipografic, argoul militar, argoul studenţilor, argoul elevilor. De altfel, prima consemnare a lexicului argotic în Franţa datează din 1455, fiind vorba despre unităţi de lexic notate de un grefier în timpul unui proces în care a fost implicat un grup masiv de răufăcători. Prima întrebuinţare a termenului corespunzător clasei e înregistrată în Franţa, pentru a desemna limbajul răufăcătorilor, termenul fiind folosit pentru prima dată ca titlu al unei opere literare a lui Olivier Chereau în 1628. La început, pentru această clasă de lexic s-a folosit însă şi termenul jargon. Termenul argou şi termenul jargon apar într-o definiţie din 1837 în măsură să explice relaţia dintre cele două subclase de lexic; în definiţia la care ne referim se arată că argoul este (n.n.: la 1837) un termen generic destinat să numească orice jargon ... propriu unei corporaţii, unei profesiuni anume, unui grup de indivizi. Limba argotică nu este numai cea a tavernelor şi a mediilor nefaste, este şi limba teatrelor. Câţiva paşi încă şi va ajunge şi în salon. Româna a folosit la rându-i mai mulţi termeni pentru a desemna această clasă de lexic, dintre care în 1860 : „dialectul puşcăriaşilor şi al cartoforilor de la cafenele” , în 1861, Orăşanu: „jargonul arestanţilor”, în 1872, Baronzi: „limba cârâitorilor”, în 1906:,,şmechereasca”, Prima culegere de termeni argotici: în anul 1860 în publicaţia satirică Coarnele lui Nichipercea, unde redactorul N.T.Orăşanu, introduce un glosar succint de termeni din dialectul puşcăriaşilor, fără însă să semneze această listă. Lexic argotic apare apoi la G.Baronzi care, în Limba română şi tradiţiunile ei, adaugă celor 64 de termeni din lista lui Orăşanu, alţi 21 de termeni, înregistrând astfel 85 de termeni de argou. Despre lexicul argotic cu circulaţie în mediul şcolar se interesează întâi B.P. Hasdeu în Cuvente den bătrâni. Abordarea sistematică a argoului e de dată relativ recentă în spaţiul românesc. Rodica Zafiu priveşte această clasă de lexic în relaţie cu viaţa citadină, ceea ce explică întârzierea cu care s-a acordat interes lexicului argotic. Şi Dumitru Irimia considera că limbajul argotic se dezvoltă în varianta citadină a limbajului. Pentru Al. Vasiliu, argoul reprezintă o creaţie inconştientă, dar cu caracter convenţional, artificial. Pentru Mihai Pop „argoul devine în momentul vorbirii o limbă vie şi naturală. Deosebirea dintre sistemul argotic şi sistemul oricărei limbi e numai graduală”. Studiind păsăreasca din satul Cornova, din ţinuturile Orheiului, Mihai Pop constată că vorbitorii ei fac parte din categorii sociale diferite şi nu constituie un grup social aparte. Chiar dacă Mihai Pop se raliază punctului de vedere conform

Ştefan Gencărău


căruia argoul rămâne un lexic secret al clasei răufăcătorilor, abordările de mai târziu conduc la acceptarea apartenenţei la această clasă a diverselor limbaje specializate, o convingătoare demonstraţie a realizat-o Raluca Mare, autoarea unei excelente Disertaţii de masterat, în care a comparat argoul puşcăriaşilor cu cel al militarilor şi cu cel al studenţilor şi al tipografilor. Pentru argoul studenţilor câteva exemple din anchetele realizate de Raluca Mare: ABURI, aburesc, vb. tr. 1. A scrie la un examen mult. 2. A scrie la un examen ceva ce nu are legatură cu subiectul. 3. A fermeca pe cineva prin cuvinte frumoase. 4. A minţi. 5. A se linguşi, a se pune bine pe lângă cineva. AVEA LA BORD expr. frazeol. A fi beat. AVEA SPATE expr.frazeol. 1. A avea cunoştinţe, relaţii care să intervină pentru a ajuta, pentru a interveni pentru cineva în anumite situaţii. 2. A avea prieteni de încredere. 3. A avea de cine să fii apărat în cazul unui scandal. 4. A şti la un examen. 5. A avea bani. BAŞTAN, baştani, s.m. 1. Persoană bogată. 2. Persoană care are cunoştinţe, relaţii care să intervină pentru cineva în anumite situaţii. 3. Persoană care se pricepe foarte bine într-un anumit domeniu. 4. Şef, lider. 5. Persoană de treabă, ajutătoare. 6. Persoană puternică, bună la bătaie. BAZAT, -Ă, bazaţi, -e, adj (D. fiinţe) 1. Care are bani. 2. Care are relaţii, cunoştinţe. 3. Care este foarte isteţ, are multe cunoştinţe în domeniul său. 4. Care are mulţi prieteni. 5. Influent. 6. Stăpân pe situaţie. 7. Drăguţ , frumos. 8. Îngâmfat, mândru. 9. Care merge la un examen cu multe fiţuici. 10. Care nu ştie nimic la un examen. 11. Care merge rar la şcoală. BĂGA BARBĂ expr. frazeol. A scrie la un examen ceva ce nu are legătură cu subiectul. BĂIAT DE BĂIAT expr. perifr. 1. Băiat care are are relaţii, prieteni, bani. 2. Băiat căruia îi place să fie iubitul mai multor fete în acelaşi timp. 3. Băiat de distracţie, admirat pentru aceasta de cei din jurul său. 4. Băiat care se comportă excelent. 5. Băiat care se crede superior celor din jurul său. 6. Homosexual. 7. Băiatul cel mai frumos, mai drăguţ. 8. Băiat de cartier, hip-hop-ăr. BENGOS, -OASĂ, bengoşi, -oase, adj. 1. (D. fiinţe şi obiecte) Excelent, grozav. 2. (D. fiinţe) Care se crede ceea ce nu este. 3. Care este văzut pozitiv într-un anumit anturaj. 4. Inteligent, deştept, descurcăreţ. 5. Mândru, infatuat. 6. Mofturos, capricios. 7 (D. fiinţe şi obiecte) De calitate, frumos. BETON, -OANĂ, adj. sg. 1. Formidabil, excelent. 2. (D. calităţi) Prost, care nu ştie nimic la un examen. 3. (D. fiinţe si lucruri) Frumos, bun, impresonant, atractiv. 4. (D. fiinţe) Care se îmbrăcă provocator. BIŞTAR, biştari s.m. Bani. BOSCHETA, boschetez, vb. intr. 1. A pierde vemea, stând sau hoinărind pe străzi. 2. A sta flămând. 3. A locui pe străzi, în boscheţi. BOSCHETAR, -Ă, boschetari, -e, s.m., s.f. 1. Persoană fără cămin, locuinţă. 2. Student care a rămas fără mâncare în cămin. 3. Persoană plictisită, neinteresată de viaţă, care trăieşte fără să lupte pentru ceva. 4. Trădător. 5. Alcoolic. 6. Persoană proastă. 7. Persoană căruia nu-i pasă de nimic, indiferentă. BULAN, bulane, I s.n. sg. Noroc. 2. Homosexual. 3. Nesimţit. 4. Persoană care îşi bate joc de cei din jur. 5.Persoană curajoasă, tupeistă. II s.n. Picior, partea de sus a piciorului unei fete. 6. Baston de cauciuc. CA LUMEA expr.frazeol. 1. (D. fiinţe ) Drăguţ, frumos. 2. (D. profesori) Înţelegător, indulgent. 3. (D. fiinţe şi obiecte) Excelent, formidabil. CALC s.n. Calculator. CAŞ s.n. sg. Bani. CHIULI, chiulesc, vb. intr. A lipsi nemotivat de la cursuri sau de la alte activităţi. CIOCHIST, -Ă, chiochişti, -e, adj., s.m., s.f. 1. Pârâtor, denunţător. 2. Persoană care are barbă doar în regiunea bărbiei. 3. Persoană care practică sexul oral. CIORDI, ciordesc, vb. tr. A fura. CIRCAR, circari, s.m.1. Persoană care se dă în spectacol. 2. Om fără cuvânt. 3. Persoană glumeaţă.

Şi pentru argoul militarilor, din rezultatele anchetei întreprinse de Raluca Mare: ADUNARE GENERALĂ s.f. Ghiveci de legume. AERIAN, aerieni, adj. Căruia nu îi pasă de nimic, rupt de realitate.

A.M.R. siglă Azi, mâine, poimâine. A.M.T. siglă Au mai rămas, semnificând restul zilelor rămase spre efectuare din stagiul militar. APĂ DE ŞARPE s.f. Ţuică. ARDE PODEAUA! expr. frazeol. Urcă-te în pat! ARDE SALTEAUA ! expr. frazeol. Coboară din pat! AŞA VREAU MUŞCHI MEI! expr. frazeol . Aşa vreau muşchi mei! AVEA PILE expr. frazeol. A avea cunoştinţe, relaţii, sprijin care să intervină pentru a ajuta pe cineva în anumite situaţii. AVEA PROGRAM SEXI expr. frazeol. A avea instrucţie. AVEA SPATE expr. frazeol. A avea cunoştinţe, relaţii în armată. AVEA FIXURI expr. frazeol. A avea idei fixe. AVEA PITICI PE CREIER expr. frazeol. v. a avea fixuri. A.Z.P. siglă Chiloţi cu mânecuţă, din dotare. BIJU adj. invar. Frumos. BALASTRU, s.n. Orez. BALAUR, balauri, s.m. v. biban. BALENĂ, balene, s.f. Soldat mândru, trufaş. BAŞTAN, baştani, s.m. A avea cunoştinţe, relaţii. BAZAT, -Ă, bazaţi, -e, adj. Care are cunoştinţe, relaţii care să intervină pentru a fi ajutat în anumite situaţii. BAZĂ BRICHETĂ, ŢIGĂRI ÎN LINIE ADUNAREA! expr. frazeol. Dă-mi o ţigară!, reprezintă o formulă prin care un soldat din ciclul doi sau trei îi cere, îi ordonă unui recrut să-i dea o ţigară. BĂBĂLĂU, băbălăi, s.m. Soldat prostuţ. BĂGA H expr. frazeol. A face atâtea flotări câte zile de armată i-au mai rămas unui soldat. BĂTRÂN, batrăni, s.m. Soldat din ciclul trei. BECI s m. sg. Arest. BESTIAL. –Ă, bestiali, -e, adj. Grozav, excelent. BIBAN, bibani, s.m. Nou recrut. BIDON, bidoane, s.n. Sân. BIM v. biban. BI XI s.m. v. biban. BOBINA, bobinez, vb. intranz. A face instrucţie. BOMBĂ, bombe, s.f. Flacon de bere. BOXĂ, boxe, s.f. v. bidon. BUCHI s. m. Bucătar BUFNIŢĂ, bufniţe, s.f. v. buhu. BUHAI s.n. Recrut. B U H U s.m. Planton de noapte. BULAN, bulane, s.n. 1. Noroc. 2. Persoană descurcăreaţă, vicleană. 3. Baston. BULANGIST, bulangişti, s.m. Apelativ folosit între militari. BULANGIU, bulangii, s.m. v. bulangist. BUNIC, bunici, s.m. v. bătrân. CARCERĂ, carcere, s.f. v. beci. CARTUŞEs.f. Fasole. CASTRAVETE, castraveţi, s.m. Soldat. CATERINCĂ s.f. Ironie, batjocură. CĂDEA DE FAZAN expr. frazeol. A cădea de prost. CĂPRAR, căprari, s.m. Caporal. CĂPRĂRIE s.f. sg. Instrucţie serioasă. CĂRĂMIDĂ, cărămizi, s.f. Telefon ,mobil de dimensiuni mari. CE PUI MEI VREI! expr. perifr. Ce naiba vrei! CE PUŞCA MEA VREI! expr. frazeol. Ce naiba vrei! CIOCHIST, ciochişti, s.m. Soldat pârâtor. CIOMU s.m. Doctor. CIORDI, ciordesc, vb.tr. A fura. CREŞTE MUSTAŢA PE LIVRET expr. frazeol. A fi liberat de mult timp din armată. CIUCIU I pron.Nimic. II adv. Deloc.

Ştefan Gencărău


CLONŢOS, clonţoşi, s.m. Soldat care comenteaza tot timpul. COLONEL s.m. sg. Ţigară de dimensiuni mici. CORDIŢĂ, cordiţe, Frânghia cu care se asigurau soldaţi când mergeau la incendii. CREANGĂ, crengi, s.f. Mână. CU FIGURI expr. frazeol. v. figurant. CUFĂR, cufăre, s.n. Valiză. DA BLIŢ expr. frazeol. A da o lovitură cu perna. DA BOTEZ expr. frazeol. A da o lovitură cu perna. DA CU CIOCUL expr. frazeol. A pârî. DA CU JAPCA. expr. frazeol. A fura. DA CU PAPAGALUL expr. frazeol. v. a da cu ciocu. DA CUI expr. frazeol. v. a da botez. DĂ SĂ MERG ŞI EU O STAŢIE! expr. perifr. Dă-mi să fumez şi eu! DEFA s.m. Soldat care era slab la instrucţie. DEFAZAT, defazaţi, s.m. v. defa. DILIMANDRĂU, dilimandrăi, s.m. Militar considerat nebun datorită felului său nebunatic de comportament. DIOMBALĂU, diombalăi, s.m. Soldat mai prostuţ, mai retras. DISPARI! vb. tr. Du-te! DRINCĂLIT, drincăliţi, adj. Beat. DROJDER, drojderi, s.m. Alcoolic. DUS, duşi, adj. Nebun. FACE CAŞ expr. frazeol. A fi murdar, a nu face duş . A I SE FÂLFÂI expr. frazeol. A nu-l interesa nimic. FEBRUARIST, februarişti, s. m. Soldat care se liberează în luna februarie. FI CU CAPUL ÎN NORI expr. frazeol. A nu-i păsa de nimic. FI DUS expr. frazeol. A fi nebun. FI RUPT expr. frazeol. A fi beat. FI G URANT ,- Ă, figuranţi, -e, adj. Mofturos, capricios. FOMIST. fornişti. s.m. Soldat care mănâncă mult. FRUNTAŞ, fruntaşi, s.m. Soldat din ciclul II. FRUNTE s.m. v. fruntaş. GH E A Z E U , gheaueuri, s.n. Fermă de animale. GORNIST, gornişti, s.m. Soldat care dă deşteptarea. GRAJD, grajduri, s.n. Dormitor.

Nicolae Felecan consideră că principalele mijloace prin care unitatea lexicală de uz comun devine element argotic sunt: a. Apelul la metaforă pentru a crea un sens nou: abureală: minciună, păcăleală brăţară: cătuşă a ciripi: a vorbi, a denunţa b. Selectarea unor termeni regionali puţin cunoscuţi: ciubotă: ofiţer sau subofiţer hagialâc: locuinţă frecventată de prostituate holdană: femeie senzuală şi temperamentală pârnaie: închisoare, puşcărie c. Întrebuinţarea unor expresii, am crede: de circulaţie redusă, chiar locală: bomboane agricole: seminţe de floarea soarelui darul suptului: viciul beţiei a face o talpă: a face o plimbare a fi în renovare: a fi internat la spital jenă financiară: lipsă de bani a mişca din urechi: a mitui

d. Selectarea unor termeni şi a unor expresii din limba ţigănească: a ciordi: a fura lucruri mărunte a hali: a mânca hoha: nimic lovele: bani a mardi: a bate pe cineva a mierli: a muri mişto: foarte bun, e. Întrebuinţarea unor termeni proveniţi din abrevieri, respectiv, am considera, subtsantivarea de cele mai multe ori cu alt sens decât în uzul comun, a unor abrevieri şi a unor sigle: IMF: în mijlocul familiei (în loc de Institutul de Medicină şi Farmacie) AMR: rest din stagiu militar de satisfăcut (în loc de au mai rămas) OZN: o zeamă chioară (în loc de obiect zburător neidentificat) f. Trunchierea, prescurtarea unităţilor lexicale: mate, diru, profa, exa, gorba. g. Vezi pentru argou: B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, vol. III, Bucureşti, 1881, Ediţie tipărită sub îngrijirea lui Gh. Mihăilă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1984. Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, 1994. Vasiliu, Alexandru, Din argot-ul nostru, GS, vol. VII, 1937. Mihai Pop, Contribuţie la studiul limbii speciale din Cornova. Păsăreasca, ,,Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, X, nr. 1-4, 1932. Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Polirom, 1999. Dumitrescu, Dan, Dicţionar de argou şi termeni colocviali ai limbii române, Bucureşti, Editura Teora, 2000. Nicolae Felecan, Vocabularul llimbii române, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004. Frosin, Constantin, Dicţionar de argou francez-român, Bucureşti, Editura Nemira, 1996. Volceanov, Anca, Volceanov, George, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbiiromâne, Bucureşti, Editura Livpress, 1998.

JARGONUL În accepţia actuală, termenul jargon desemnează un limbaj sociolectal. Termenul argou s-a folosit multă vreme pentru a desemna atât lexicul argotic, cât şi lexicul de jargon, după cum şi termenul jargon a fost folosit pentru a desemna lexicul argotic. Întrebuinţarea ca atare a numelor celor două clase se datorează faptului că şi unul şi celălalt trimit la un limbaj folosit de anumite grupuri profesionale. Ceea ce pare să unească aceste două clase ţine de delimitarea grupului ce face apel la una sau alta dintre clasele de lexic. Ceea ce le diferenţiază ţine de intenţia cu care vorbitorii produc selecţiile lexicale. În referirile la jargon, se arată şi că acesta se compune din elemente neologice de ultimă oră neadaptate încă şi nesocializate în cercuri mai largi, folosite insistent şi deseori defectuos sau neglijent de unele grupuri, ca urmare a dorinţei de detaşare de masa vorbitorilor sau a pretinsei superiorităţi intelectuale (I.Toma).

Ştefan Gencărău


Jargonul este considerat o clasă de lexic intenţionat conservată pentru unele dintre situările sociale, caracterizând vorbitorii, deosebindu-i de alţi vorbitori în mod intenţionat, dar fără intenţia de a-i exclude, prin criptarea semnificaţiei, pe participanţii neiniţiaţi. Din acest motiv jargonul a fost echivalat unui lexic sociolectal identitar. Grupul de locutori care face apel la lexicul de jargon îşi dobândeşte identitatea şi îşi afirmă cultura de grup prin experienţa particulară de folosire a cuvintelor. Ideii că jargonul este un limbaj folosit de grupuri sociale profesionale greu de înţeles din pricina specializării lor i se opune gruparea unităţilor de lexic terminologic în clasa tehnolectelor, clasă de lexic ce trimite la realităţi specializate şi tinde spre denotativitate absolută. Privit ca o clasă de lexic ce e marcată de selecţia intenţionată a unităţilor de către locutori, jargonul reuneşte lexicul pedanţilor manieraţi. În această accepţie, în istoria societăţii româneşti, se succedă subclase de lexic de jargon cu selecţie de unităţi din turcă, apoi din greacă, latină, franceză şi mai nou din engleză. Interes mai mare s-a arătat jargonului grecizant, jargonului rusizant şi celui franţuzist. Jargonul grecizant s-a dezvoltat mai ales în epoca fanariotă, dar şi în cea a Regulamentului Organic. Dintre elementele de jargon rusizant, literatura atestă: psihimu: sufletul meu beimu: domnu meu parigorie: mângâiere filotimie: dărnicie schepsis: deliberare evghenie: nobleţe. Jargonul rusizant este favorizat, la rându-i, de epoca Regulamentului Organic, dar şi de contactul cu polona. Dintre elementele de jargon rusizant: dvoreanin: nobil pamescic: proprietar zapiscă: adeverinţă cinovnic: funcţionar doclad: referat delă: act, dosar Jargonul franţuzit este expresia unei selecţii abuzive de lexic francez sau de derivare cu afixe franceze, în epoca începuturilor contactului cu franceza, fapt confirmat de întrebuinţarea acestuia în demersurile literare din prima jumătate a secolului XIX. Între exemplele de lexic de jargon franţuzit, sunt amintite: amureză, musiu, moncher, madame, furculision, lingurision, tambour, dar tendinţa nu se opreşte doar la selecţia lexicală, ci conduce şi la sintagmatizări de secvenţe franceze în continuarea celor din limba bază, de treceri de la un cod cultural la altul, fapt ilustrat de comediile lui Alecsandri. Vezi pentru argou şi jargon: Raluca Mare, Argoul. Disertaţie, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca, 2007. Volceanov, Anca, Volceanov George, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române, Livpress, 1988.

A Lexicologie Suport de Curs

Recommend Documents