UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANŢA FACULTATEA DE TEOLOGIE MASTER TEOLOGIE ORTODOXĂ – STRATEGII STRATEGII DE COMUNICARE
ARTA RETORICII: DEFINI ŢII, DIRECŢII, EVOLUŢII, CONFLICTE – ÎN CONTEXTUL REALITĂŢILOR CIVILIZAŢIEI ANTICE GRECEŞTI ŞI LATINE
Coordonator: Prof. univ. dr. Răzvan Ionescu
Masterand: Sandu Constantina – anul anul I 1
Cuprins
I.
DEFINIŢII ŞI CONCEPTE ........................................... .................................................................. ............................................. .............................. ........ 3
II.
FUNCŢIILE RETORICII ........................................... ................................................................. ............................................ .............................. ........ 6
III. LEGĂTURILE RETORICII CU ALTE DISCIPLINE ........................................... ....................................................... ............ 7 IV.
RETORICA ÎN GRECIA ANTICĂ ......................................... ............................................................... ...................................... ................7
V.
RETORICA ÎN ROMA ANTICĂ ............................................ ................................................................... .................................... .............11
VI.
RETORICA ÎN OPERELE PĂRINŢILOR BISERICII...................... BISERICII ............................................. ...........................12
VII.
SCURT RAPORT DINTRE RETORICA ANTICA SI PREDICA CREŞTINA. CREŞTINA. ........ 15
VIII.
RETORICA CLASICA...................................................... ............................................................................ ....................................... .................17
BIBLIOGRAFIE............................................. .................................................................... ............................................. ............................................ ............................ ...... 21
2
„Retorica e intalnirea dintre om si limbaj in care se tine cont de identitatile si diferentele fiintei umane”(Michel Meyer)
I.
DEFINIŢII ŞI CONCEPTE Termenul „retorică” se referă la evoluţia şi complexitatea unui fenomen care a
caracterizat timp de mai bine de două mii de ani atât reflecţiile, cât şi practicile cuprinse, într o măsură mai mică sau mai mare, în sfera conceptuală a acestei denumiri 1,2. Caracterul mulţi-, inter- şi transdisciplinar al retoricii marchează ansamblul ştiinţelor umane de la filozofie la hermeneutică, de la comunicarea ştiinţifică la teoria figurilor de stil. Analiza câtorva definiţii ale termenului va arăta că nu se poate vorbi despre o perspectivă unitară asupra sensului acestuia şi adesea asupra asupra conceptului se proiectează o viziune proprie (unei epoci, unui cercetător, unei şcoli etc.). Aristotel a realizat o îmbinare între o definiţia substanţială: „retorica este tehnica discursurilor” şi o definiţie relaţională: „retorica este reversul dialecticii, căci amândouă se referă la chestiuni comune tuturor oamenilor, fără să presupună o ştiinţă specială”. Diderot insistă asupra a trei accepţii 3 fundamentale pentru articolul „ Retorică” în Enciclopedie:
vorbirea frumoasă (bien-dire), arta de a vorbi bine. mijloace de exprimare şi de convingere proprii unei persoane. elocvenţă sau stil declamator la retorului.
1
*** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române [DEX'96, de aici înainte] defineşte retorica prin trei sensuri principale: „arta de a vorbi frumos”; „arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr -o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales”; şi, „ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte”. 2 Dicţionarul de ştiinţe ale limbii [DSL, de aici înainte propune următoarea definiţie: „Artă şi ştiinţă a elaborării discursului în general, având funcţie primordială persuasivă, dar şi funcţie justificativă, demonstrativă sau deliberativă”. 3 Sensurile sunt citate de Robert în Dicţionarul analogic şi prezentate de Daniela Rovenţa - Frumuşani în „Argumentarea. Modele şi strategii”, Editura All, Bucureşti, 2000.
3
Secolul al XX-lea va fi marcat de o retorica rediviva care este „Cheie de boltă a culturii noastre”4, reprezentând „mai mult decât un set de reguli...; prin amploarea observaţiilor, precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor, ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului”5. Ceea ce pare însă că domină definiţiile actuale propuse pentru retorică este trăsătura referitoare la implicarea profundă a acesteia în comunicare şi acţiune, în cotidian: „ retorica este întâlnirea dintre oameni şi limbaj în prezentarea diferenţelor şi identităţilor lor” 6 Perioada sfârşitului de mileniu pare să favorizeze perspectiva pragmatică a termenului definit iniţial ca „arta de a vorbi bine”: „De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces sau lipsă de retorică” 7. Analiza definiţiilor de mai sus confirmă faptul că „retorica” reprezintă un termen atribuit unui concept complex care este folosit cu mai multe sensuri interdependente, nu întotdeauna delimitate cu precizie. Încercând să facem o medie semantică a definiţiilor de mai sus putem considera că cele mai importante valori atribuite conceptului „retorică” sunt:
artă şi ştiinţă a elaborării discursului;
tehnică a ornării discursului;
disciplină,obiect de studiu;
practică socială.
Retorica rediviva
ocupă un loc central în cadrul procesului d e comunicare actual, în
care semnificaţia discursului se construieşte ca rezultantă a interacţiunii partenerilor flocutor/interlocutor; autor/lector, orator/auditor). Această perspectivă nouă susţine ideea conform căreia retorica nu mai este privită astăzi ca o „artă a ornamentării” discursului, ci mai degrabă ca un mod f iresc al producerii
4
Reboul, Olivier, Introduction ă la rhetorique, Paris, PUF, 1991, p. 80. Guiraud, Pierre, La stylistique, Paris, PUF, 1972, p. 24. 6 Definiţia dată de Michel Meyer ( Questions de rhetorique . Langage, raison et seduction, Paris, Librairie Generale Francaise, l993, p. 23) continuă din perspectiva discursului identitatar : „[oamenii îşi] afirmă identitatea prin limbaj pentru a se regăsi, a se respinge, a găsi un moment de comunicare sau, dimpotrivă, a constata că îi desparte un zid”. 7 Michel Mayer, Questions de rhetorique . Langage, raison et seduction, Paris, Librairie Generale Franşaise, l993, p. 7.
5
4
acestuia : „fie că vrem, fie că nu vrem, retorica s-a insinuat în cotidian cu multiplele sale forme şi constructe, modificând modul nostru de gândire”8. Din acest punct de vedere, studiul retoricii şi al teoriei argumentării este esenţial pentru:
înţelegerea funcţionării discursului de orice tip (politic, mediatic, publicitar, didactic etc.);
facilitarea unei „lecturi” critice a textelor politice, publicitare, mediatice conform unei grile de decodare care presupune instituirea unor mecanisme de apărare/imunizare în faţa manipulării; -producerea unor discursuri adecvate situaţiilor de comunicare într -o era comunicaţională care a depăşit stadiul „informaţional”.
Unii autori consideră retorica o matrice a ştiinţelor umane care reflectă în fond spiritul fiecăruia şi normele culturale ale timpului: „..Retorica a întreţinut inevitabil raporturi pe cât de multiple pe cât de variate cu ideologia în general, cât şi cu ideologiile particulare. în măsura în care în ideologie putem face să intre orice cu puţin prea puţină uşurinţă, înglobând în ea tot ceea ce nu este ştiinţă, nici epistemologie (religie, morală, artă, filosofie et c., ar fi, desigur, mai comod să căutăm ceea ce nu este ideologie în retorică)9. Retorica impregnează ansamblul relaţiilor sociale, transpare în procesul comunicării, al interacţiunii umane, în cursul dezbaterilor politice, al discuţiilor cotidiane sau mediatice, al justificărilor şi probatoriilor juridice sau în demonstraţii ştiinţifice şi virtuozităţi oratorice. A nu putea argumenta este o altă cauză de inegalitate culturală care se suprapune tradiţionalei inegalităţi economice. Or, sistemul democratic acordă tuturor cetăţenilor dreptul de a lua cuvântul prin instituirea libertăţii de expresie ca drept constituţional de bază. De aceea, în secolul XX, după căderea regimurilor totalitare, istoria retoricii se va confunda cu istoria politică. Această extraordinară implicare a retoricii în comunicare este motivată şi de apariţia şi circulaţia unor sintagme specializate : retorică generală sau generalizată, retorică restrânsă noua retorică, microretorică, retorică lingvistică, retorica imaginii, retorica visului , retorica
8
Ibidem, p. 11.
9
Michel Meyer, Logique, lanagage et argumentation, Paris, Hachette,1986, apud Rovenţa- Frumuşani "Argumentarea.Modele şi strategii. Editura A l l , Bucureşti, 2000.
5
romanului, retorica titlului, retorica scriiturii, retorica poeziei, mesaj retoric, text retoric, retorică neagră10, retorică albă etc.
II.
FUNCŢIILE RETORICII Unii autori consideră că retorica are patru funcţii esenţiale:
Funcţia persuasivă se axează pe diferite maniere de a convinge un auditor:
seducţia ca scop şi efect al retoricii;
demonstraţia care ţine de domeniul ştiinţelor;
argumentaţia din perspectiva logicii 11 dar strâns legată de retorică;
manipularea ca zonă aflată la intersecţia psihologiei cu sociologie şi
lingvistică. Funcţia hermeneutică este privită ca o interpretare continuă a retoricii adversarului. Funcţia euristică se referă la faptul că retorica propune soluţii în cazul problemelor care nu permit circumscrierea în tiparul certitudinii. Funcţia pedagogică, explicativă, critică priveşte retorica în calitatea sa de disciplină al cărei studiu permite descifrarea şi elaborarea textelor literare sau a discursurilor. Realizarea acestei funcţii presupune o activitate în două etape : prima, cea a demontării discurs ului public (politic, publicitar, mediatic), a doua, a remontării şi generării din perspectivă retorică a textelor. S-ar mai putea adăuga şi funcţia revelatoare a idiolectului, precum şi funcţia metalingvistică. Funcţia revelatoare a idiolectului (retorica reflectă spiritul fiecăruia dintre noi) dar şi a întrepătrunderii dintre idiolecte (modul particular de exprimare a propriilor idei nu poate fi înţeles însă fară a accepta întrepătrunderea permanentă între idiolecte). Funcţia metalingvistică (tratând codul, limbajul însuşi se poate spune că retorica este înainte de toate o reflecţie asupra cuvântului (scris sau vorbit), o disciplină care studiază condiţiile unei comunicări mai eficace în cadrul unei limbi date).
10
G.Genette, "La rhetorique restreinte", în Figures III, Paris, Seuil, 1972. P. Breton, 1996:5, în D.Rovenţa-Frumuşani, u Argumentarea.Modele şi strategii. Editura All, Bucureşti, 2000, p. 13. 11
6
Precizia unei vorbe depinde înainte de toate de alegerea făcută printre infinitele posibilităţi subtilităţi ale limbajului.
III. LEGĂTURILE RETORICII CU ALTE DISCIPLINE
O schiţă sumară a acestor conexiuni, interferenţe, suprapuneri sau identităţi între domenii pune în evidenţă în primul rând reintrarea retoricii în problematica filozofică. Retorica este strâns legată de lingvistică (ştiinţă-pilot) şi de limba pe care se grefează. Este evidentă legătura retoricii cu pragmatica şi teoria actelor de limbaj (formulată de J. L. Austin şi dezvoltată de J. R. Searle). Tratând conţinutul discursului, ea se află în relaţii strânse cu logica şi argumentaţia. Retorica este legată de psihologie şi sociologie mai ales din perspectiva realizării unor anumite strategii comunicaţionale. În fine, o perspectivă istorică a retoricii a favorizat suprapuneri şi identităţi cu domeniul literaturii, cu cel al criticii şi al teoriei literare, al poeticii. Retorica prin părţile sale de enunţare (memoria şi declamarea) are numeroase zone de interferenţă cu ştiinţele cognitive şi oratoria. I. RETORICA ÎN GRECIA ANTICĂ
Aparută in Grecia antica retorica a cunoscut o dezvo ltare sinuoasa si cu multe urcuşuri si coborasuri. A fost ajutata de prezenta sofistilor, grup de filosofi si de autori precum Demostene,care au colaborat la fundamentarea filosofica si la atribuirea rolului in politica. Odata cu aparitia absolutismului si a consilierului aulic ea cunoaşte o noua etapa in dezvoltare. Dominata de elocinta epideictica se raspandeste asupra mai multor domenii. Rostirea textelor retorice in pietele publice duce la ruperea granitelor dintre scris si oral. Pe langa rolul beletristic si persuasiv pe care l-a avut,retorica are si un rol cognitiv, ea facand parte in multe culturi din programa studiilor superioare12.
12
Stefan Prutianu, Antrenamentul abilitatilor de comunicare (vol. 1) , Ed. Polirom, Bucuresti, 2004, p. 121-123.
7
Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al IV-lea î. Chr. în Sicilia. După o legendă, Hieron, tiranul Siracuzei a interzis supuşilor săi folosirea limbajului. Tiranii introduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violenţă, de deportări şi de exilări. Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al IV-lea î.Chr. în Sicilia. După o legendă, Hieron, tiranul Siracuzei a interzis supuşilor săi folosirea limbajului. Tiranii introduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violenţă, de deportări şi de exilări. Căderea tiranilor, în special cea a lui Trasibul din Siracuza 13 în 465 î.Chr., a fost punctul de plecare al unei insurecţii generale, care a cuprins întreg teritoriul Siciliei şi a fost însoţită de revendicări (sub formă de procese) ale proprietăţilor private pe care le luaseră prin abuz conducătorii oraşelor siciliene. În acest context social- politic, marcat de frământări puternice, cauzele erau pledate de părţile interesate în faţa juriilor populare. Cu această ocazie, unii pledanţi au avut inspiraţia să recurgă la anumite procedee retorice care să le asigure victoria. Istoria îi menţionaeză pe Empedocle din Agrigent, pe Corax şi pe discipolul său Tisias 14 ca cei dintâi care au codificat şi difuzat învăţătura retorică (prin sistematizarea şi transmiterea modului de elaborare a acestor procedee). Ei au redactat formulare-ghid pentru uzul părţilor în litigiu. O datare relativă plasează în anul 460 î. Chr., redactarea de către Corax a manualului Techne rhetorik 15 , care constituia un ansamblu de precepte practice însoţite de exemple edificatoare.
După mărturia lui Aristotel reluată de Cicero, discursurile oratorice ar fi existat şi înainte de atestările atribuite lui Corax şi Tisias dar nu sub forma discursului supus unor regul i stricte de elaborare. În acel moment devenea clar f aptul dă limbajul nu este doar „limbă”, dar, de asemenea, „discurs”. Primii retori se mândreau cu măiestria de a transforma cel mai slab 13
Trasibul (?-388 î.Chr.) sau Thrasybulos, general şi om politic atenian, participant la războiul peloponesiac, exilat de regimul oligarhic instaurat la Atena (404 î.Chr.), s- a refugiat la Teba de unde a organizat o campanie victorioasă în urma căreia democraţia a fost restabilită la Atena (402 î. Chr. [informaţii din: Cicero, Brutus, 13: Studium eloquentiae proprium Athenarum; Herodot, VII, 155-6,Diodor, XI, 48-49, 67-68, 72-74, 86-87]. 14 Contribuţia importantă la dezvoltarea oratoriei a lui Corax şi Tisias constă în faptul că au intuit valoarea persusiunii şi au scos în evidenţă „verosimilul” sau „o eikos” care se pare că forma partea cea mai consistentă a tratatului lor; „verosimilul”, care a fost aspru criticat atât de Platon, cât şi de Aristotel, consta într -o refacere "noetică ", mentală, a unor situaţii la care n-am fost martori, refacere care se produce spontan în fiecare dintre noi, după reguli fixe şi valabile pentru toate minţile. Rezultă de aici că judecătorul se va afla în ipostaza de a -şi da avizul asupra unor fapte pe care nu le cunoaşte decât prin datele contradictorii ale părţilor şi ale martorilor, iar convingerea pe care şi-o va forma va fi determinată nu de adevăr, ci de imaginea pe care şi -o conturează de fiecare dată şi pe care I -o sugerează avocatul priceput, iar în ultimă instanţă verosimilul, vezi şi M. Marinescu-Himu, Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatură, 1969, XI. 15
Corax şi elevul său Tisias au elaborat Techne retorike, lucrare comună, care cuprindea probabil trei părţi: exordiu (cu rolul de a-I flata pe judecători), epilogul (rezumatul faptelor) şi agon (termen metaforic atribuit părţii aflate între exordiu şi epilog).
8
argument în argumentul cel mai puternic. În acest context „Corax” devine un termen tehnic, preluat şi consacrat de terminologia retorică, care însemna să spui despre un lucru că este neverosimil pentru că într - adevăr, el este foarte posibil, cu alte cuvinte "producerea verosimilului" ca armă a persuasiunii. Sofistul Protagoras din Abdera16 (c.486-c.410 î.Chr.) autorul celebrei maxime „omul este măsura tuturor lucrurilor” afirmă dintr -o perspectivă relativistă şi sceptică faptul că orice subiect poate fi tratat după două teze opuse. Un moment important îl reprezintă contextul istoric al disputelor politice generate de abolirea regimurilor aristocratice. Se înregistrează un nou imbold în dezvoltarea retoricii judiciare în Grecia continentală unde cel mai important al epocii a fost Antiphon17 (480-411 î.Chr.) considerat primul orator judiciar al Greciei. În anul 427 î. Chr., retorul Gorgias18 părăseşte Sicilia şi vine la Atena unde rosteşte un discurs în faţa adunării poprului. Acest moment este considerat cel al naşterii discursului epidictic şi al prozei artistice. Această perspectivă estetică şi literară va îmbogăţi proza 9, până atunci doar funcţională, cu figuri de cuvânt (asonanţă, rimă, paronomază, ritm, paralelisme între părţile frazei) şi figuri de gândire sau semantice (perifraze, metafore, antiteze). Epoca în care a trăit oratorul atenian Lisias19 (440/445-360 î.Chr.) este cea în care apar experţii în practicile judiciare şi se impun meserii noi ca cele de logograf şi de synegoros11. Opera lui Lisias reprezintă un foarte bogat izvor de informaţii cu privire la perioada de la sfârşitul războiului peloponesiac, precum şi la cea imediat următoare înfrângerii Atenei. Perioada de maximă înflorire a elocinţei politice este marcată de activitatea lui
Demostene (384-322 î. Chr)20 , Licurg (390-324 î. Chr.), împotriva lui Leocrate, Hiperide (390-322 î. Chr), Discursul funebru (325 î. Chr) şi de fondatorul celebrei şcoli de retorică din Rodos -Eschine (390- 315 î. Chr.). Retorica va fi asimilată de sofişti. Noile concepţii asupra discursului şi a elocinţei marchează începutul unei epoci care va acorda o importanţă covârşitoare cuvântului.
16
Protagoras este autorul a două lucrări, Antilogiile şi Arta de a discuta, în care se concentrează metoda lui dialectică. 17 http://www.newadvent.org/cathen/01575b.htm. 18 http://en.wikipedia.org/wiki/Gorgias_%28dialogue%29 19 http://lisiasyeufileto.blogspot.ro/2008/10/la-oratoria-y-la-retrica.html 20 http://www.caon.ro/%E2%80%9Edezbatere-oratorie-si-retorica%E2%80%9C/1282223
9
învăţământul sofistic se baza în principal pe retorică dublată de folosirea unor scheme argumentative (în mare parte, falacioase) 21. Platon (428-347 î.Chr.) în a
cărui viziune retorica este "arta care produce convingeri",
îi va condamna pe sofişti pentru dispreţul la adresa adevărului şi a justiţiei şi se va orienta spre analiza problemelor privitoare la structura propoziţiilor, la legătura dintre expresiile complexe şi cele simple şi la posibilitatea negaţiei şi a falsului 22 Platon23 a introdus retorica în viaţa academică grecească, aşezând-o alături de filosofie şi numind-o „arta care produce convingeri". Ea nu urmărea cunoaş terea a ceea ce este obiectiv, raţional şi moral, ci a slăbiciunilor omeneşti ce pot fi exploatate în interesul scopurilor urmărite. Misiunea retoricii nu e atât transmiterea cu acurateţe şi obiecti vitate a informaţiilor, cât seducţia şi persuasiunea. Pentru Platon, retori ca însemna un început de ştiinţă a comunicării umane, în sens larg. La temelia ei, acesta aşeza un proces al comunicării umane în cinci etape : conceptualizarea, simbolizarea, clasificarea, organizarea şi realizarea.
Prima etapă priveşte studiul cunoaşterii, a doua studiul cuvintelor, a treia studiul
comportamentului, a patra aplicarea primelor trei în practică, iar ultima studiul tehnicilor de influenţare a oamenilor. Începând cu Aristotel (384-322 î. Chr.)24, retorica se prezintă ca o metodă de compunere/compoziţie a discursului fixată în tipare clare. Aristotel va reconsidera şi va recentra într-o viziune cuprinzătoare toate componentele retoricii, le va completa, situându-le între dialectică şi politică, dar legându-le de poetică. O dată cu Aristotel, retorica devine o tehnică de compoziţie a discursului, fixată deja în tipare clare. în Etica nicomahică, el clarifică nivelurile personalităţii, la care oamenii conving şi sunt convinşi: pathos, logos şi ethos: 1.
pathosul
priveşte partea „caldă" a fiinţei, inteligenţa emoţională, preponderent
nonverbală, afectivă şi instinctuală; la acest nivel, discursul convinge prin manipularea emoţiilor şi sentimentelor;
21
Giovanni Reale, Istoria Filosofiei Antice , 2, Sofiştii, Socrate şi micii socratici, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009, p. 29. 22 Platon, Apărarea lui Socrate, Platon Opere I , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974, p. 17. 23 Hurmuziadis George, Cultura Greciei – Antică – Bizantină – Modernă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 47. 24 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria filosofiei antice, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1982, p. 83.
10
2.
logosul priveşte
componenta „rece", raţională, cerebrală, preponerent verbală; la acest
nivel, discursul convinge prin recursul la idei, raţiune, logică, cauzalitate; 3.
ethosul priveşte
obiceiurile, credinţele, cultura, valorile morale şi caracterul; la acest
nivel, discursul convinge prin apelul la valori morale, la credinţe, tradiţii, obiceiuri. Grecilor le-au urmat filosofii şi retorii romani. Ei au limpezit distincţia dintre teorie şi practică: teoria este retorica, practica este oratoria. La romani, oratorul se numea retor. (436-338 I socrate (I sokr ates)
î. Chr.), scriitor şi orator atenian fost cel mai cunoscut şi
influent retor al epocii sale. Profesor de elocinţă, Isocrate a eliberat retorica de afilierea sofistică. Retorica reprezenta în acea epocă un mijloc de a răspunde multiplelor provocări ale societăţii greceşti venite din partea domeniului educaţional, judiciar, filozofic şi artistic. După Isocrate pentru a deveni orator trebuia să îndeplineşti trei condiţii majore : aptitudini naturale, o practică susţinută, o învăţare sistematică 25. II. RETORICA ÎN ROMA ANTICĂ Cato cel Bătrân
(234-149 î. Chr.), om de stat şi scriitor roman s-a ridicat, în
discursurile sale, cu succes, împotriva Cartaginei, cerând distrugerea ei 26. Opera sa cuprinde: Origines şi De agricultura ,
care este considerată cea mai veche scriere latină în proză 27. 28
M arcus Tul li us Cicer o ,
(106-43 î. Chr.), om politic şi unul dintre cei mai mari
oratori romani a redactat numeroase lucrări despre retorică ( Despre invenţiune, Despre orator),
lucrări filozofice {Despre natura zeilor, Despre îndatoriri, Despre supremul bine şi
supremul rău),
discursuri (Catilinarele, Filipicele). în anul 63 î. Chr.,în calitate de consul, a
demascat conjuraţia lui Catilina împotriva senatului. Este considerat cel mai mare orator roman şi una dintre figurile importante ale lumii antice 29.
25
Ibidem, p. 84.
26
Cary M., H. H. Sculard, Istoria Romei, Ed. All, Bucureşti, 2008, p. 127. http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Cato+cel+B%E3tr%E2n 28 http://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Tullius_Cicero 29 Eugen Cizek, Istoria Romei, Ed. Paideia, 2000, p. 229. 27
11
în contextul politic al începutului de mileniu, la Roma, Quintilian 30 (30-98), Seneca 31, Pliniu cel Bătrân32, Pliniu cel Tânăr 33, vor fi continuatorii şi susţinătorii sistemului retoric ciceronian şi autori ai unor tratate de oratorie devenite celebre. III.
RETORICA ÎN OPERELE PĂRINŢILOR BISERICII
De-a lungul secolelor, retorica transmite Occidentului normele discursului în spaţiul public. Ideile cu caracter prescriptiv-normativ concepute de Aristotel pentru democraţia ateniană şi de Cicero pentru republica romană fuseseră adaptate de Quintilian pr oiectului "civilizator" al Imperului roman. Aceste norme vor fi preluate şi adaptate apoi de Sfântul Augustin 34 şi de Părinţii Bisericii universului comunităţilor creştine. în acest context, discursul va lua forma predici i obişnuite şi duminicale, a omiliei, a jurământului etc. în acelaşi timp, modelul oratorului a fost difuzat pe tot parcursul Renaşterii în întreaga Europă şi în coloniile de peste mări. În cadrul Occidentului creştin, filozofia scolastică impune conceptul de tri vium (gramatică, retorică, dialectică)
care devine fundamentul învăţăturii şi culturii din secolele
V- VIII. În această epocă, arta discursului {ars bene dicendi în formularea lui Quintilian) ocupă un loc important; oratorul trebuie să ştie "să intruiască, să farmece şi să convingă" (Sfântul Augustin). După o lungă cantonare în tradiţia antichităţii greco -romane, apoi a Renaşterii, retorica nu va rezista atacului din partea raţionalismului ştiinţific şi a carteziansmului. Evul mediu a contribuit la ruperea sa de realitate, la artificializarea şi , în cele din urmă, la epuizarea sa prin oficializarea statutului său de disciplină scolastică. în cursul secolelor XVII şi XVIII, retorica este o disciplină încadrată în categoria „humanioarelor” fiind marcată şi guvernată de o puternică tendinţă stilistică. Predicile Sfântului Ambrozie (340 -397), ale
30
Quintilian (Marcus Fabius Quintilianus) este autorul unui monumental tratat - 12 cărţi- despre arta retorică
(De institutione oratoria). 31
32
Pliniu cel Bătrân, (Caius Plinius Secundus) (23-79) autor, pe lângă opera sa enciclopedică Istoria naturală, al unui tratat de oratorie (Cei ce învaţă) şi al unei lucrări în opt cărţi despre Incertitudinile limbajului. 33 Pliniu cel Tânăr (Caius Plinius Caecilius Secundus) (61-114), om politic şi scriitor roman. Contemporan şi prieten al împăratului Traian. Autor al celor nouă cărţi de scrisori (Epistolarum libri novem) şi al Panegiricului împăratului Traian. 34 Marrou, Sfantul Augustin şi sjarsitul culturii antice , Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 325.
12
Sfântului Augustin (354-430), ale lui Vasile cel Mare (329-379), Grigorie din Nazianz 35 şi ale lui Ioan Gură de Aur (334-407) reprezintă puncte de reper în evoluţia retoricii din această perioadă. E V UL M E D I U a
fost marcat de predicile Sfântului Toma d'Aquino, de denunţările
vehemente ale lui Savonarola (1452-1498) din Florenţa lui Pietro de Medici sau de cele ale misticului francez Gerson, animatorul Conciliului de la Constanz (1363-1429). REFORMA ŞI RENAŞTEREA
Spaţiul englez îşi aduce contribuţia la îmbogăţirea teoretizărilor prin contribuţiile lui Leonard Cox {The Arte or Crafte of Rhethoryke -1530) şi ale scriitorului Thomas Wilson {The Arte of Rhetorique -1553) . în Franţa, istoria
oratoriei consemnează predicile misticului
panteist Meister Eckart (1260-1327) şi ale discipolului său călugărul dominican Jean Tauler (1297-1361), ale lui Luther (1483-1546), ale apărătorului regalităţii Etienne Pasquier (15291615) autor al încurajării pentru prinţi şi domni precum şi tratatele semnate de Pierre de Courcelles şi de Andre de Tonquelin. O istorie a retoricii (oratoriei) acestei perioade ar trebui să înregistreze predicile misticului panteist Meister Eckart (1260-1327) şi ale discipolului său ,călugărul dominican Jean Tauler (1297- 1361), ale lui Luther (1483-1546) şi ale apărătorului regalităţii Etienne Pasquier (1529- 1615) autor al încurajării pentru prinţi şi domni. CLASICISMUL
Clasicismul francez al secolului XVII s-a caracterizat prin imitarea modelelor grecoromane şi a promovat ordinea, claritatea, echilibrul ,obţinute prin respectarea regulilor care guvernează diversele genuri. Oratoria înregistrează progrese remarcabile prin Cuvântările funebre ale
lui Bossuet (1627-1704) (Panegiricul Sfântului Paul, Panegiricul Sfântului
Francisc din Assisi)36 .
SECOLUL al XVIII-lea Istoria Franţei secolului al XVIII-lea este jalonată de discursurile revoluţionare ale lui Danton, ale lui Robespierre [(1758-1794), Discurs asupra libertăţii presei, Discurs asupra 35
http://www.teoradea.ro/pub/I-Articole_Teologice.pdf Bossuet, Jacques Benigne, Panegiricul Sfântului Bernard de Clairvaux ; Panegiricul Sfântului Francisc din Assisi ; Panegiricul Sfintei Tereza din Avila/ Bossuet, 1996, Timişoara, p. 18-20. 36
13
Fiinţei supreme, Discurs asupra pedepsei cu moartea]
sau ale lui Mirabeau (1749-1791) 37,
şi, începând cu anul 1796 de proclamaţiile lui Napoleon şi elocinţa lui Benjamin Constant (1767-1830) sau a lui Lamartine (1790-1869). Pe celălalt mal al Canalului Mânecii, istoria oratoriei consemnează discursurile (şi disputele politice) celebre ale primilor miniştri Bolingbroke (tory), ale lui Robert Walpole sau ale lui William Pitt. Abordările teoretice se datorează prelatului scoţian Hugh Blair ( Lectures on Rhetoric -1783) precum şi teologului Philosophy of Rhetoric (1776) George Campbell (Elements of Rhetoric - 1828).
SECOLUL AL XlX-lea Retorica franceză înregistrează realizările oratorilor religioşi şi universitari (discursurile lui Frayssinous şi, mai ales, celebrele Conferinţe de la Notre-Dame de Paris ale lui Lacordaire38). în aceeaşi perioadă, scriitorul Edgar Quihet (1803-1875) va încânta auditoriul de la College de France cu expunerea rafinată a concepţiilor sale filozofice şi istorice. Elocinţa politică în epoca modernă este marcată de discursurile lui Giuseppe Garibaldi în Italia aflată în pragul reunificării sau ale liderului burgheziei republicane din Franţa sfârşitului de secol, Leon Gambetta. în ciuda avântului pe care îl cunoaşte genul oratoric, secolul al XlX -lea este care consemnează declinul retoricii clasice. Deşi, anumite specii discursive rămân fidele tradiţiei (discursurile de tribunal, de barou de cameră), epoca romantică va promova un sistem de valori în care aprecierea pozitivă va merge în direcţia simplităţii, a conciziei, şi a naturaleţei. Acest recul al retoricii va fi accentuat de adversitatea programelor romantice (pentru a-1 cita numai pe Victor Hugo: „ prends l 'eloquence et tords lui son cou” sau „ Pays a la syntaxe/Guerre a la rhetorique” )
şi va fi urmat, în plan pedagogic, de dispariţia retoricii din
programele de învăţământ după o tradiţie de sute de ani. Tzvetan Todorov consideră că retorica clasică îşi încheie existenţa la începutul secolului al XlX-lea, ca urmare a antiretorismului epocii îndreptat, în special, împotriva caracterului normativ- prescriptiv al disciplinei în sistemul pedagogic şi proliferării necontrolate a clasificărilor.
37
http://www.herodote.net/Mirabeau_1749_1791_-synthese-374.php. http://fr.wikipedia.org/wiki/Henri_Lacordaire
38
14
SECOLUL XX Istoria frământată a secolului XX consemnează discursurile politice ale lui Clemenceau, Jaures, Mussolini, Hitler, Goebbels, Gaulle, Titulescu, F.D. Roosevelt 39, John F. Kennedy, Martin Luther King. În jurul anilor şaizeci retorica renaşte, beneficiind de progresele înregist rate în domeniul lingvisticii („ştiinţă- pilot”, în special prin lucrările lui Roman Jakobson), ale semioticii, ale stilisticii, al teoriei argumentării. Spaţiul cultural francez este cadrul în care iau fiinţă centre de studiu care oferă o perspectivă nouă asupra retorica şi a relaţiei directe cu „producerea” textelor literare ( de exemplu, L'Oulipo -l'Ouvroir de Litterature Potentielle- care cuprindea, în anii 1960-1973, printre membri pe Raymond Queneau, Georges Perec, Luc Etienne, Franşois Le Lionnais, Jacques Bens, şi chiar pe Jean Tardieu, Marcel Duchamp şi Italo Calvino). Şcoala franceză contemporană (T. Todorov, R.Barthes, G. Genette) repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără a încerca constrângeri normative sau încorsetări în clasificări. IV.SCURT
RAPORT
DINTRE
RETORICA
ANTICA
SI
PREDICA
CREŞTINA. Similitudinile tehnice de mai sus nu pun, însa, semnul egalitatii între cele doua discipline, cu toate ca au fost unii „analisti" care au sustinut nu numai „egalitatea” , dar s-au exprimat chiar în detrimentul Omileticii, afirmând ca ar fi o fiica a Retoricii... Evident, lucrurile nu stau asa. Întâlnirea predicii crestine cu retorica pagâna s-a petrecut în veacul al IV-lea, când anumiti barbati ai Bisericii au început sa introduca în tehnica omiletica si elemente ale retoricii profane, învatate în scolile de retorica frecventate de ei, asa cum a fost cazul unor Sfinti Parinti, amintiti mai sus. Au procedat asa si pentru faptul ca urechea unor ascultatori era familiarizata cu expresii si figuri stilistice ale oratoriei profane, dar continutul era eminamente crestin. Sa nu uitam, apoi, faptul ca pâna la întâlnirea cu retorica profana, predica crestina avea un trecut de aproape patru veacuri. Mântuitorul,
Sfintii Apostoli si
urmasii lor directi nu si-au scos regulile propovaduirii din retorica... Ei au predicat din
39
http://bucatidincarti.wordpress.com/2008/07/07/discursul-inaugural-al-presedintelui-franklin-delanoroosevelt-1933/
15
adâncul fiintei lor, din bogatia sufletului lor, din dumnezeiasca iubire fata de misiunea lor si fata de oameni. Deosebirea dintre Omiletica si Retorica nu rezida numai în continut, ci si în scopul diferit: retorii, care practicau în marea lor majoritate si avocatura, urmareau sa convinga în tribunale pe judecatori asupra unor cauze omenesti, chiar când clientii nu aveau dreptate... Scopul suprem, urmarit cu încrâncenare, care parea sa scuze oarecum „mi jloacele", era persuasiunea. De
aceea s-a afirmat ca Retorica în sine este, partial, o creatie a sofistilor (se
stie ca „sofistii" erau acei filosofi care faceau afirmatii false, cu pretentie de adevar; de aici, cuvântul „sofism"; iar Sf. Vasile cel Mare s pune în Omilia 22-a ca Satana este primul si cel mai mare sofist!). În
opozitie cu Retorica, predicatorii crestini au în vedere nu numai
dimensiunea orizontala a comunicarii, cu oamenii, ci si pe cea verticala, cu Dumnezeu. Evident, propovaduind numai adevarul, având ca obiect Revelatia dumnezeiasca si ca scop mântuirea ascultatorilor. Vasile Florescu observa, de asemenea, ca „deosebirea capitala dintre ars praedicandi, pe care unii o numesc cu exagerare retorica crestina, si disciplina traditionala vorbeste în fata unui public deja convins. El nu tinde sa transforme o res dubia în res certa. Auditoriul este de acord cu dogmele si cu preceptele morale, fiindca el apartine de drept eclesiei. Ca urmare, preocuparea esentiala a retoricii, obtinerea persuasiunii, lipseste... Numai în cazul convertirii pagânilor, actiunea predicatorului implica un act retoric integral..." (op. cit., p. 110). Partial, V. Florescu are dreptate. Spunem „partial" pentru ca, asa cum vom vedea în cursul special consacrat scopului predicii, peredicatorul, prin orice cuvânt rostit, nu doar evoca niste adevaruri, ci trebuie mereu sa-i re-convinga pe ascultatori asupra lor, asa încât persuasiunea niciodata nu poate lipsi. Chiar una dintre definitiile acceptabile date predicii suna asa: Predica este arta vorbirii frumoase si convingatoar 40e. În concluzie întâlnirea predicii cu retorica greco-romana, petrecuta îndeosebi în veacul al IV-lea, n-a schimbat esential tehnica propovaduirii, dar predicatorii si-au îmbogatito în folosul crestinismului. Am observat, de asemenea, ca anumite operatii retorice, sistematizate de Quintilian, sunt înca utile predicatorului modern. Adaptarea în predica nu înseamna numai armonizarea limbajului si a continutului vizavi de nivelul auditoriului, ci si mentinerea pasului cu anumite norme ale retoricii moderne. Limbajul si tehnicile de utilizare, ca orice lucru omenesc, evolueaza, se schimba. De aceea, predicatorul nu trebuie sa se plaseze într-un conservatorism pagubos. În acest scop, va urmari noutatile editoriale din domeniu, fructificând tot ce sprijina demersul omiletic. În acest sens reamintim unul din 40
16
reperele bibliografiei noastre, anume Limbajul vorbirii sau arta conversatiei, redactata de Allan Pease (& A. Garner), o carte scrisa, desigur, pentru mediul laic, dar care vorbeste, între altele, despre metalimbaj si avantajele utilizarii acestuia etc. Un alt reper, mai recent, îl constituie volumul editat la „Humanitas" de Mircea I. Manoilescu, Arta Avocatului (sapte prelegeri), în special doua dintre capitole care vorbesc despre Arta de a vorbi în public (p. 144-175), totodata paginile care schiteaza trasaturile de baza ale personalitatii vorbitorului (151 s.u.). Si exemplele ar putea continua. Asadar, studierea Retoricii antice, totodata, a tehnicilor moderne, nu numai ca este de mare folos Omileticii actuale, dar va fi si dovada unei deschideri firesti pe care propovaduitorii trebuie s-o aiba fata de valorile profane, evident a celor care nu contrazic dreapta-credinta41.
V. RETORICA CLASICA
Retorica este arta sau stiinta comunicarii placute si frumoase. Ea trebuie sa convinga, sa influenteze auditoriul in asa fel incat ideile, trairile si convingerile noastre sa fie insusite de acesta,sa devina indispensabile si sa ia caracterul unor idei sau hotarari proprii. De multe ori ea nu reprezinta doar transmiterea de idei si ganduri. Trebuie sa ajute la combaterea ideiilor altor oratori. Arma retoricii in aceasta lupta apriga a persuasiunii este elocinta (darul de a ne exprima frumos si convingator).Convingerea se face aşadar prin argumentatie bogata, riguroasa si vorbire placuta. Situaţia retorică: „un ansamblu de persoane, evenimente, obiecte şi relaţii prezentând o exigenţă actuală sau potenţială, ce poate fi rezolvată sau îndepărtată (total sau parţial) 42 prin discursul care, inserat în această situaţie, poate constrânge acţiunea umană, realizând astfel o modificare semnificativă a exigenţei 43”. Situaţie de comunicare orientată predominant pe funcţia persuasivă a limbajului (Jakobson). Presupune un dezacord (de intensitate a adeziunii sau de orientare a adeziunii), o posibilitate a
41
Vasile Gordon, Introducere în omiletică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2001, p. 60-64. www.mdrl.ro/_documente/info_integrare/campanii2005/admin_publica/anexe/public_speaking_Gabriel_Ferug ean.pdf. 43 Thomas O. Sloane, Encyclopedia of Rhetoric , Oxford University Press, 2001, p. 97-105. 42
17
acordului (bazată pe elemente comune oratorului şi audienţei - condiţia minimă: un limbaj comun) şi cuprinde cinci elemente: Exigenţa: problemă sau chestiune de rezolvat (ex. un rău social), care nu ţine de necesitate, şi care instituie un set de aşteptări ale audienţei cu privire la aceasta, constituindu -se ca principiu de organizare a discursului. Exigenţa poate fi directă - poate fi rezolvată doar prin intermediul discursului (ex. atitudinea rasistă) sau indirectă - discursul este unul din factorii care pot duce la rezolvarea exigenţei (ex. poluarea);
Momentul (Kairos): etimologia greacă a termenului vine din mitologie: momentul oportun de a elibera săgeata din arc către ţintă. În retorică desemnează ocazia oportună pentru discurs. În accepţiune lărgită, kairos vizează dubla adecvare la situaţia retorică şi la scopurile discursului considerată condiţia de succes a actului oratoric; Audienţa : Actor vital în actul retoric, în funcţie de care este construit discursul. În analiza retorică trebuie luate întotdeauna în considerare modul în care audienţa percepe şi reacţionează la un discurs. Facem distincţie între audienţa nominală (cei care sunt prezenţi la discurs) şi audienţa reală
(cei cărora le este adresat discursul, cei care trebuie convinşi), precum şi între audienţe
omogene (vectorul
adeziunii e acelaşi pentru toţi membrii audienţei) şi audienţe eterogene
(vectorul audienţei nu este acelaşi);
Locul discursului (Decorum): în sens strict reprezintă locul discursului. În sens larg, decorum face
apel la o gamă de specificităţi sociale şi de memorie comune oratorului şi audienţei
pentru a da eficacitate discursului. Locul discursului poate fi un loc al memoriei, care legitimează discursul; pe de o parte face apel la ethos (poziţia morală a vorbitorului în raport cu locul memoriei), pe de altă parte facilitează apelul la pathos (mai ales în cazul unei „flash-bulb memory")
Oratorul: relevant pentru orator este ethosul: poziţia morală recunoscută a oratorului vizând chestiunea discursului, în raport cu audienţa sa. La Aristotel termenul ethos are o nuanţă strict morală - ce fel de cetăţean era cel care lua cuvântul; de asemenea desemna bunăvoinţa oratorului faţă de subiectul dezbaterii în chestiune. Sensul se modifică în modernitate, unde termenul ethos capătă o nuanţă intelectivă şi socială: autoritatea oratorului de a se exprima în respectiva dezbatere; legitimitatea oratorului se bazează fie pe un drept fundamental (dreptul la exprimare liberă într -o
18
democraţie), fie pe o cunoaştere aparte (un argument mascat sau evident al autorităţii), fie pe un rol social (femeie, negru, redactor, procuror etc.) 44. Canoanele r etori cii clasi ce: Retorica,
în dimensiunea ei artistică (tehnică) a fost divizată în
cinci categorii sau canoane. Aceste canoane au trei scopuri:
analitice (canoanele furnizează paşii de urmat în analiza persuasivităţii discursului);
pedagogice (canoanele structurau modul în care era predată retorica); generative (canoanele furnizau paşii în elaborarea discursului);
Cele cinci canoane ale retoricii sunt: 1. Inventio; 2. Dispositio; 3. Elocutio; 4. Memoria; 5. Actio (Pronuntatio);
INVENTIO Inventio - se ocupă de găsirea unui conţinut al discursului (lat. invenire - a găsi ). Inventio este în relaţie directă cu logosul şi reprezintă de fapt o metodă de brainstorming pentru a găsi toate argumentele disponibile pentru un caz, apelând la topice (locuri comune) şi la stasis - un set de întrebări adresate pentru a structura un conţinut.
DISPOSITIO O dată argumentele identificate, urmează stabilirea ordinii invocării acestora. Distingem între ordine argumentativă (efect retoric) şi structură textuală (structura discursului). Ordinea argumentativă vizează un efect de amplificare / atenuare retorică a apelului persuasiv: climax, (ordine crescătoare - aaAA), anticlimax (descrescătoare - AAaa), ordine nestoriană (AAaaAA). Structura discursului: clasici sunt următorii paşi: Exordium, Praesentatio, Narratio, Confîrmatio, Refutati, Peroratio, Ethos - Ethos + Logos - Logos - Logos + Pathos – Pathos (unii autori exclud praesentatio şi introduc între narratio şi confirmatio un partitio sau divisio: odată prezentarea
faptelor terminată, se face apel la o încadrare a faptelor în anumite clase: certe vs. probabile, corecte vs, incorecte etc. De asemenea unii autori consideră refutatio ca o parte a confirmatio şi praesentatio ca o parte a exordium-ului. În diverse momente ale discursului poate interveni digressio (cu rol de sintetizare, anticipare, abatere);
44
Ibidem.
19
ELOCUTIO Elocutio reprezintă faza de redactare a unui discurs, intersecţia dintre argumentare şi stilistică; obiectul principal al acestui canon este reprezentat de stilul discursului, de figuri şi ornarea discursului. De asemenea, elocutio este principalul actor în apelul la pathos. Stilul nu este un accesoriu al discursului, cum au crezut criticii retoricii din sec XIX; „mediul este mesajul" sau „stilul este omul" reprezintă de fapt reluări ale unor locuri comune în retorică. Tradiţia romană: calităţile fundamentale ale stilului: -
latinitas (sermo purus):
corectitudinea sintaxei, a vocabularului şi a pronunţiei;
relevant pentru ethos; - persipicuitas:
claritate, inteligibilitatea (lipsa ambiguităţilor şi absenţa
obscurităţilor); relevant pentr u logos; -
evidentia: capacitatea de ilustrare; relevant pentru
pathos;
-
aptum (decorum): adecvarea la situaţia de comunicare şi la
-
ornatus: bogăţia în ornamente a stilului, relevantă pentru ethos;
chestiunea dezbătută;
MEMORIA Într-o societate bazată pe comunicarea orală memoria este o resursă foarte preţioasă; Sensul iniţial al memoriei viza mnemotehnicile: un set de tehnici pentru a reţine discursul şi topicele de invenţie necesare improvizaţiei. Ele erau fie analogice, fie abstracte. În neoretorică acest canon a obţinut o dimensiune în plus: elaborarea unui discurs care să poată fi uşor de reţinut. În ajutorul acestei cerinţe vin anumite figuri, ca şi respectarea / nerespectarea trăsăturilor generale ale stilului: corectitudinea, claritatea, puterea de ilustrare, proprietatea, frumuseţea45.
ACTIO (PRONUNTATIO) Ultimul canon al retoricii, care vizează declamarea discursului, are ca obiect controlul nonverbalului şi al paraverbalului în performarea actului oratoric. Foarte importantă în cazul acestui canon exerciţiul.
45
Ibidem.
20
BIBLIOGRAFIE 1. ***Dicţionarul de ştiinţe ale limbii [DSL, de aici înainte
propune următoarea
definiţie: „Artă şi ştiinţă a elaborării discursului în general, având funcţie primordială persuasivă, dar şi funcţie justificativă, demonstrativă sau deliberativă”. 2. *** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române [DEX'96, de aici înainte] defineşte retorica prin trei sensuri principale: „arta de a vorbi frumos”; „arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr -o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales”; şi, „ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte”. 3. antologie de texte fundamentale ale retoricii clasice grupate tematic); 4. Aristotel: Retorica, (trad. Maria Cristina Andrieş), Bucureşti, Editura IRI, 2004. 5. Balca, Diac. Prof. Dr., Nicolae Istoria filosofiei antice, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1982. 6. Bossuet, Jacques Benigne, Panegiricul Sfântului Bernard de Clairvaux ; Panegiricul Sfântului Francisc din Assisi ; Panegiricul Sfintei Tereza din Avila/ Bossuet, 1996, Timişoara. 7. Cicero, Marcus Tullius: Arta oratoriei (Ed. bilingvă) Traducere îngrijirea ediţiei de Traian Diaconescu, Bucureşti: Editura Saeculum I.O., 2006; 8. Cicero, Marcus Tullius: Despre invenţiune, în Opere Alese (3 vol.) Ed. îngrijită de Gh. Guţu; Bucureşti, Ed. Univers, 1973 9. Cicero, Marcus Tullius: Despre orator, în Opere Alese (3 vol.) Ed. îngrijită de Gh. Guţu; 10. Corbett, Eduard P.J.: Classic rhetoric: for the modern student, New York, Oxford University Press, 1971; 11. Eugen Cizek, Istoria Romei, Ed. Paideia, 2000. 12. Genette, G. "La rhetorique restreinte", în Figures III, Paris, Seuil, 1972. 13. Guiraud, Pierre, La stylistique, Paris, PUF, 1972. 14. Hurmuziadis George, Cultura Greciei – Antică – Bizant ină – Modernă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. 15. http://bucatidincarti.wordpress.com/2008/07/07/discursul-inaugural-al-presedinteluifranklin-delano-roosevelt-1933/ 21
16. http://en.wikipedia.org/wiki/Gorgias_%28dialogue%29 17. http://fr.wikipedia.org/wiki/Henri_Lacordaire 18. http://lisiasyeufileto.blogspot.ro/2008/10/la-oratoria-y-la-retrica.html 19. http://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Tullius_Cicero 20. http://www.caon.ro/%E2%80%9Edezbatere-oratorie-siretorica%E2%80%9C/1282223 21. http://www.herodote.net/Mirabeau_1749_1791_-synthese-374.php. 22. http://www.newadvent.org/cathen/01575b.htm. 23. http://www.teoradea.ro/pub/I-Articole_Teologice.pdf 24. Marinescu-Himu, M., Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatură, 1969, XI. 25. Marrou, Sfantul Augustin şi sjarsitul culturii antice , Bucureşti, Humanitas, 1997. 26. Meyer,
Michel Logique, lanagage et argumentation, Paris, Hachette,1986, apud
Rovenţa- Frumuşani "Argumentarea.Modele şi strategii. Edit ura
All,
Bucureşti,
2000. 27. Michel Mayer, Questions de rhetorique . Langage, raison et seduction, Paris, Librairie Generale Franşaise, l993. 28. Perelman, Chaim & Tyteca, L. O.: Traite de l'argumentation: la nouvelle rhetorique, Bruxelles, Librarie de l'Universite de Bruxelles, 1958; 29. Platon, Apărarea lui Socrate, Platon Opere I , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974. 30. Prutianu, Stefan, Antrenamentul abilitatilor de comunicare (vol. 1), Ed. Polirom, Bucuresti, 2004. 31. Quintilianus, Marcus Fabius: Arta oratorică, (trad. Maria Hetco), Bucureşti, Minerva, 1974; 32. Reale,Giovanni, Istoria Filosofiei Antice, 2, Sofiştii, Socrate şi micii socratici, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009. 33. Reboul, Olivier, Introduction ă la rhetorique, Paris, PUF, 1991. 34. Rovenţa Daniela, Argumentarea. Modele şi strateg”, Editura All, Bucureşti, 2000. 35. Thomas O. Sloane, Encyclopedia of Rhetoric, Oxford University Press, 2001. 36. Vasile Gordon, Introducere în omiletică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2001.
22