australia

AustrAliA

AustrAliA –

continentul

de la celălalt capăt al lumii

ŢARĂ Denmre ofcală

Uniunea Australiană

Cod nernaţonal  AU 

Localzare geografcă Oceania;

între 10° şi 44° lat. S  şi 113° şi 153°30' long. E 

Sprafaţă

7 68 686 6 850 km2

Capală

Canberra

Clmă

Climă maritimă în est  şi sud‑est; climă caldă cu veri secetoase în sud şi în sud‑vest; regiunile de coastă din nord‑est  au o climă caldă cu ierni uscate; climă tropicală în nord; în zona centrală, climat  de stepă; climat deşertic   pe continent; Canberra 20,1°C/1 20,1°C/1 584 mm;  Adelaide 22,8°C/536 mm; Brisbane 25°C/1 25°C/1 135 mm; Perth 23,4°C/882 mm; Sydney 22,3°C/1 22,3°C/1 181 mm Fus orar

CET +7 până la +9 ore 

Cel mai cunoscut marsupial  din Australia este cangurul.

Există 43 de specii de cangur, printre care cangurul uriaş, care atinge o înălţime  de 1,8 m, şi cangurul‑şobolan, care nu depăşeşte mărimea  unui şobolan. Cangurii gri, din regiunea de est, îşi poartă  puii într‑o pungă abdominală  timp de 11 luni şi îi înţarcă  după circa 18 luni.

C anmalele ş planele sale sălbace neobşne, c formaţnle sâncoase fanasce ş clra mseroasă a băşnaşlor, Asrala ese na dnre cele ma loare ţăr dn lme ş ncă prn fapl că erorl să conse n înreg connen. C o sprafaţă de crca 7,7 mloane km², Asrala ese cea ma mare ţară dn înreaga emsferă sdcă.

GeoGrafie Deşi mare parte din continentul australian se află în cadrul centurii deşertice care acoperă globul de ambele părţi ale Tropicului Capricornului, relieful său nu cuprinde doar porţiuni de deşert fierbinte. Din punct de vedere geografic, Australia este, de fapt, extrem de diversificată.

Mnţ ş câmp

Un şir aproape neîntrerupt de munţi se întinde în partea de est a Australiei, de la insula Tasmania, din sud, şi până la peninsula Capul York, în nord. Este cunoscut sub denumirea de Cordiliera Australiană (Munţii Marii Cumpene de Ape) deoarece constituie o graniţă între fâşia îngustă de coastă şi câmpiile din interior. Cele mai înalte vârfuri muntoase ale Cordilierei   Australiene se află în regiunea Alpilor Australieni. Cel mai înalt vârf muntos, Kosciusko (2 229 m), se află în Munţii Snowy. Beneficiind de zăpadă din belşug din iulie şi până în septembrie, acesta este singurul loc din Australia unde pot fi practicate sporturi de iarnă.  Vârfurile  Vârfur ile Cordilierei Australiene scad în înălţime de la sud către nord şi, cu excepţia celor din lanţul muntos New England, majoritatea au o înălţime mai mică de 1 000 m. Către est, Cordiliera Cordiliera Australiană este mărginită de o câmpie de coastă cu o suprafaţă  variabilă. Datorită ploilor şi condiţiilor prielnice de sol, această câmpie este cea mai intens cultivată şi cea mai populată regiune din Australia. În vestul Cordilierei Australiene se întinde o vastă regiune de câmpie. Lacul Eyre, situat la peste 15 m sub nivelul mării, se află în centrul acestui mare bazin. După o perioadă de ploi abundente, zone mari ale bazinului, mai multe mii de kilometri pătraţi, pot fi acoperite cu apă, însă, deseori, acestea se reduc la câteva lacuri mici.

Scl Asralan

Scutul Australian acoperă întreaga jumătate vestică a Australiei. Cândva, făcea parte din Gondwana, supercontinentul străvechi format în urmă cu 2,2 mi liarde de ani. Cu excepţia câmpiei joase Nullarbor din sud şi a regiunilor muntoase care îl mărginesc, acesta are înălţimi cuprinse între 200 şi 900 m. Scutul Australian este mărginit în special de masivi muntoşi străvechi şi de platouri. Lanţurile muntoase din partea de est sunt cele mai impresionante: lanţul Macdonnell, unde vârful Ziel atinge 1 51 5100 m, şi Musgrave, unde vârful Woodroffe Woodroffe ajunge la 1 440 m. Între aceste două lanţuri muntoase, din vastul teritoriu se ridică abrupt aflorimente izolate, cum ar fi masivul stâncos Uluru (Ayers Rock) şi Munţii Olga.

4

australia indd

4

11/2/2009

3: 59:15 PM

AuStRALiA

Geografie şi mediu natural TIMORUL DE EST

INDONEZIA

o r   mo  m  i  Ma r ea T 

 a  r a f u r  af  e a A r a  re  a r M a

 l  v i    l e I . Me l v 

  L

  I

  U   N   A

  p .

  e   r  t

M      a      

C a p

fu l  Go l fu

 n h e m  A r 

fu    l  Go l f  a r te  pa a p  na  J.. Bo n  J

  h  i   p  a   A  r   n  a   B  o

Cap York

Pe n .

 hu r st I . Bat hu  n c e St r. C l a r e

 N   I A   D   N

 r es St r . T o r 

 r     e    a   

Y o r  k 

L a n d 

 r  Ma r ea Co r a l  i  l o

 ntta r  i a e n  pe Ca r  p  l e I   l es l ey  W e l 

   E    C    O

u l   rtu se rt De˛ a m i   na T a n

M    

  ¸T      

P      l     a   t   o   u     l     B    a    r     k     l      y   

I            I           

B      

O   

a   

C     E    

 r         i          

M    

e   

 r     ˘      a   

A    

 A    

R    

N     

I        I       

 nd  d   la n  be e r   l  I e C u m b

C      ser t Ma re le De˛ s p i   i si  d e N 

ow  I. Barr  Barr ow 

 Ve est Capul de Nord V ui   nul ui  cor   rop icu l Ca pri cor  T 

c  d     ¸t    i    o   i    n   n  

e r  

i  i  

e  l   l   

so n  ibs u l  G ib  rtu se rt De˛

s l  e 

y 

ser tu l  De˛ so n  ps S im p

M  

¸t  i    i  

n ion Cap Inscriptio

d   nd   la n  be e r   hu m b  le I  N o r t hu c      

o       r      d         a       e        l          i        

E    A  

A   P  E  

e  l e r e M a r 

          l           r

      a

 C â

      D       i

 m

 p i

a

N

u

R  

s g 

r 

b

        L

      E       P      A

o   r  

     A      E

i

    N

    E     P

    r

   e    c    n

   M

  e   p

d Arid Cap Ari

   U

   l S

   f  u    l   o

M a  r  

e  l    e  

  G

    I     I

Golful  St Vincent 

G  o  

 l   f    

 A  u  

C

   R   A

s  

t    I. Kangaroo  r    a   l      i     a   

   I

¸   I   M  T

 n   

OCEANUL

 I      C 

     O

 r e L. Ey 

l l  a

 A        C       I       F      

      R

r a v e

      t¸   ¸  

   M

ase r   r ase I . F 

L O  

B a z i  n

      g      n          i

P     

 A r  t e z i  a n

M  u 

s e rt Ma re l e De˛  i a cto r   i cto V 

U       L     

U    M    P    E    N   

M    M    a  

H  a   M   ¸ t   m  

917

M

Cap Howe

INDIAN  S t r. Ba ss 

I. King

Ile Furneaux  (Flinders) M a r  M a  r e e a Ta s m a n

AUSTRALIA

0

500

T as m  ma a ni a

1000 km South East Cap C ap

măsură ce aerul umed dinspre Oceanul Indian Zone climatice diferite Nordul Australiei este o zonă cu o climă este împins spre centrul ţării. Totuşi, precipitropicală toridă şi se bucură de ploi abun- taţiile sunt încă neregulate în această dente în timpul verii. Ploile sunt aduse de regiune şi sunt mai frecvente vara: fermierii alizee, care bat spre continent în timpul verii. se luptă cu secete care pot dura mai multe Iarna, acestea suflă paralel cu ţărmul săptămâni. În schimb, regiunea cea mai suPacificului, aducând astfel foarte puţine ploi. dică a Australiei se caracterizează prin ierni În regiunea centrală a Australiei cad ploioase şi veri secetoase. foarte puţine precipitaţii, deseori sub formă de averse puternice şi de lungă durată. Floră ş fană  Valorile  Va lorile medii ale precipitaţiilor sunt atât de   Vegetaţia Australiei este extrem de bogată, scăzute încât albiile râurilor sunt de obicei cuprinzând o multitudine de specii unice în secate câteva zile pe an. În plus, regiunea ţară. Pădurile musonice sunt larg răspândite centrală se caracterizează prin variaţii mari în nord. Zonele cu vegetaţie stufoasă sau cu de temperatură de la zi la noapte: temperaturi arbori pitici sunt caracteristice centrului ţării. care ziua depăşesc 40°C sunt la fel de obiş- Tot aici, în zonele aride, vegetaţia constă din nuite ca îngheţul de pe timpul nopţii. Spre păşuni şi plante ierboase izolate. Marele sud, cad precipitaţii mai abundente, pe Deşert de Nisip, Deşertul Gibson şi Marele

Deşert Victoria alcătuiesc un mediu neprimitor, cu foarte puţine plante. Australia este renumită pentru speciile sale neobişnuite de animale şi plante sălbatice, multe dintre ele nefiind înrudite cu nici o altă specie de pe alte continente. Marsupialele, Marsupialele, un ordin străvechi de mamifere care îşi poartă puii într‑o pungă abdominală, sunt caracteristice  Australiei. Cel mai cunoscut marsupial este cangurul. Există nu mai puţin de 43 de specii. Datorită asemănării sale cu un ursuleţ, koala, un marsupial nocturn, se bucură şi el de o popularitate popularita te deosebită. Deoarece se hrăneşte doar cu frunzele anumitor specii de eucalipt, koala poate fi întâlnit doar în unele regiuni. Emu, o pasăre nezburătoare, face şi ea parte din speciile endemice. Emu şi cangurul sunt animale emblematice pentru Australia.

5

australia indd

5

11/2/2009

3: 59:34 PM

918

AuStRALiA POPuLAŢiE Nmăr de locor

Populaţie

imigranţi de pretutindeni

20,4 milioane  Densitate

3 loc./km²

Dsrbţe

91% urban 9% rural 

Raă anală de creşere 0,8%

Speranţă de vaţă Femei 84 ani Bărbaţi 78 ani

Relg

Romano‑catolică, anglicană şi altele 

Lmbă vorbă

Engleză (limbă oficială)

Raă a analfabesml 1%

Exsă probabl foare pţne ţăr în lme în care poplaţa a rec prn aâ de mle schmbăr precm cea a Asrale, ar acese schmbăr ma a loc ş asăz. Poplaţa băşnaşă a deven o mnorae în propra ţară la doar câţva an de la sosrea prmlor eropen. imgranţ care s‑a sabl în Asrala în lm an provn dn oae colţrle lm: n alcăesc n grp omo‑ gen, majoraea păsrând‑ş clra ş sll de vaţă propr.

PoPulaţie Primii oameni au ajuns în Australia în epoci atât de îndepărtate, încât este dificil de stabilit cu exactitate momentul sosirii lor. Totuşi, există dovezi care arată că aceştia ar fi venit în Australia din sud‑estul Asiei, în urmă cu 40 000 de ani. Numeroasele schelete antice descoperite arată că această populaţie originară s‑a răspândit relativ repede pe tot teritoriul continentului australian. De la colone penencară brancă la eror al mgranţlor

În schimb, cel de‑al doilea eveniment major din is Datorită trecutului  toria populaţiei australiene poate fi datat cu multicultural al populaţiei  exactitate: sosirea flotei britanice, alcătuită din sale, Sydney este un oraş  11 vase cu 1 030 de oameni la bord, pe 26 ianuarie cosmopolit, o metropolă  1788. Încărcătura umană număra 548 de bărbaţi şi extrem de interesantă  188 de femei deţinuţi. Dintre miile de deţinuti şi atrăgătoare, care oferă  transportaţi către Australia din Marea Britanie de‑a posibilităţi nelimitate  lungul deceniilor care au urmat, mulţi au ales să de distracţie şi o mulţime  rămână în colonie chiar şi după terminarea pedepsei, de magazine. În imagine, Pitt Street Promenade, situată  profitând de posibilitatea de a începe o nouă viaţă în  Australia. Pe măsură ce numărul navelor de transport în centrul oraşului Sydney.

Mulţi australieni albi au ca descendenţi deţinuti englezi. Ei au ajuns pentru prima dată în Australia în 1788  şi au fost debarcaţi în golful Botany. a crescut, au început să sosească din ce în ce mai mulţi colonişti, iniţial din Marea Britanie, însă mai târziu şi din Germania, Grecia, Italia, Polonia şi din estul Europei. Primele conflicte dintre imigranţi şi băştinaşi au apărut la puţină vreme după întemeierea coloniei şi s‑au intensificat pe măsură ce coloniştii s‑au stabilit pe teritoriul actualului Queensland. Populaţia băştinaşă a fost aproape în întregime exterminată în regiunea sudică din cauza expulzării şi a masacrelor, precum şi a bolilor pe care europenii le‑au adus cu ei. În prezent, populaţia autohtonă constituie o minoritate, supravieţuind doar în număr mic chiar şi în alte zone ale ţării.  Veştile referitoare la descoperirea unor zăcăminte de aur au adus un influx considerabil de imigranţi în anii 1850. Mulţi oameni din ţări din afara Europei, în special din China şi din America de Nord, au fost atraşi de Australia, sperând să‑şi îmbunătăţească stilul de viaţă şi să se îmbogăţească. Numărul imigranţilor a crescut considerabil după cele două războaie mondiale. Numărul imigranţilor  din Asia a crescut în mod deosebit începând din anii 1960. În prezent, există cartiere distincte în multe din marile oraşe, cum ar fi Cartierul Chinezesc din Sydney  şi districtul imigranţilor din Hindley Street din  Adelaide, unde locuiesc chinezi, greci, italieni şi libanezi. În timp ce populaţia din marile oraşe şi districte lasă impresia unei societăţi multiculturale cosmopolite, în majoritatea oraşelor mici aceasta este încă dominată de populaţia albă.

 Vaţa la perfere

Pentru majoritatea australienilor, periferia, sau orice altă zonă din afara centrelor urbane bine întreţinute unde se găsesc case pentru o singură familie, repre zintă un teritoriu străin. Totuşi, periferia constituie o sursă de mândrie naţională şi joacă un rol deosebit în conştiinţa australienilor, aşa cum frontiera Vestului Sălbatic constituie o imagine romanţată a modului de viaţă din America de Nord. 6 

australia indd

6

11/2/2009

3:59:38 PM

AuStRALiA

Populaţie Puţinii locuitori albi care trăiesc la perife rie constituie forţa de muncă a companiilor  miniere izolate şi se ocupă foarte puţin cu agricultura; tot la periferie, în gospodării răzleţe sau la stâne de oi, trăiesc şi familii de fermieri. Ceilalţi locuitori de la periferie sunt aborigenii, care ori au locuit acolo încă din  vremuri străvechi, ori s‑au întors la periferie după ce au locuit o perioadă alături de po pulaţia albă.   Viaţa în gospodăriile de la periferie este dură şi singuratică. Deoarece pentru creşterea  vitelor este nevoie de suprafeţe mari de pământ, mărimea acestora depinzând de calitatea păşunilor şi a resurselor locale de apă, o călătorie până la cei mai apropiaţi  vecini presupune mai multe ore pe drumuri accidentate sau chiar un drum cu avionul. Proiectul celebrelor avioane „Flying Doctors“ ale Australiei a reprezentat munca de o viaţă a misionarului John Flynn (1880–1951), care, în 1927, a luat iniţiativa de a asigura servicii medicale populaţiei care locuia în gospodăriile răzleţe de la periferie. În prezent, serviciile medicale în regiunile periferice ale Australiei dispun de o flotă de circa 30 de avioane. Doctorii zboară cu avio nul către aşezările sau gospodăriile izolate nu doar în caz de urgenţă, ci şi pentru a asigura servicii medicale sau consultaţii de rutină.

Datorită verilor calde şi însorite, plajele  reprezintă o a doua natură pentru locuitorii din Australia.

a australienilor iese în evidenţă şi prin multitudinea de evenimente sportive pe care aceştia le găzduiesc, de la curse de câini până la celebra „regatta“ de pe Todd River  din Alice Springs. Seara, cluburile australiene sunt întotdeauna pline de veselie şi aici poate fi remarcat cel mai bine spiritul australian. Australienii nu acceptă aroganţa sau superioritatea soci ală de nici un fel şi, în general, reacţionează la acestea prin derâdere şi dispreţ. Un astfel de comportament este în total dezacord cu Sll de vaţă asralan Preţul pe care australienii îl pun pe sport, pe profundul respect pe care îl au pentru valoactivitatea fizică şi pe mişcarea în aer liber  rile democratice. este specific modului lor de viaţă. Navigaţia, Clra poplaţe ndgene înotul, surfingul, scufundările, precum şi alte sporturi nautice sunt foarte populare, iar  Din timpuri străvechi, aborigenii australieni coasta, în lungime de peste 30 000 km, asi- au trăit în grupuri mici de vânători‑culegători gură multe posibilităţi de practicare a acestor  răspândite pe întreg continentul. Ducând un obsesii naţionale. Sporturile de echipă, pre- trai armonios şi modest, aceştia se adaptase cum crichetul sau rugby‑ul, sunt, de ră uimitor de bine la mediul instabil şi asemenea, foarte populare. Natura sociabilă adeseori neprimitor. Aborigenii nu alcătuiau o populaţie omogenă, ci erau împărţiţi în entităţi culturale cu tradiţii diferite. Limbile pe care le vorbeau alcătuiau mai multe familii lingvistice. În secolul XIX, misionarii şi antropologii au început să cerceteze cultura şi limbile mai multor triburi aborigene. Observaţiile pe care le‑au făcut sunt dovezi unice ale culturii bogate şi sofisticate a aborigenilor  înainte ca aceasta să fi fost alterată de influenţa populaţiei albe. Se cunosc foarte puţine lucruri despre cultura originală a primilor australieni. Modul lor modern de viaţă oferă foarte puţine indicii referitoare la traiul de dinaintea contactului cu populaţia albă. Deşi anumite ritualuri străvechi au renăscut, acestea au o cu totul altă semnificaţie: adevărata însemnătate a acestor ritualuri le este străină chiar şi abo rigenilor. Un băştinaş mai în vârstă care ţine un scut  pictat în culori tradiţionale şi un didgeridoo  (instrument muzical specific băştinaşilor).

„tmpl Vsăr“

„Timpul Visării“ se referea iniţial la momentul creaţiei. Totuşi, în viziunea aborigenilor,

919

acest moment nu făcea parte din trecut, ci se extindea la momentul prezent. În mod similar, nu exista o lipsă de continuitate între  viaţă şi moarte. Aborigenii aveau o legătură profundă cu trecutul şi un puternic simţ al armoniei cu pământul. Majoritatea aborigenilor moderni încă mai păstrează credinţa conform căreia pământul şi natura sunt însufleţite. Ei cred că strămoşi ai grupurilor individuale au lăsat posterităţii un teritoriu anume, clar definit, cu condiţia ca urmaşii lor să practice ritualurile pe care ei le‑au stabilit. Crearea de obiecte de cult pentru aceste ritualuri sau repictarea stâncilor le asigură dreptul asupra pământului. Conform acestui concept, tratarea pământului ca o posesiune materială este de neînţeles. Mai degrabă, popularea pământu lui este darul unei legături spirituale profunde, o stare de a fi, care se întrepătrunde cu cea a strămoşilor. Aborigenii alungaţi de pe teritoriul „lor“ nu au mai putut practica ritualurile prestabilite în locuri sacre. Ei au pierdut mai mult decât locul lor strămoşesc; au pierdut legătura cu strămoşii şi au devenit oameni dezrădăcinaţi în cel mai adevărat sens al cuvântului.

Patrick White (1912–1990) Autor de reputaţie internaţională, Patrick White este unul dintre cei mai importanţi şi influenţi scriitori australieni. Piesele de teatru, povestirile şi în special romanele sale sunt de multă vreme cunoscute şi apreciate în afara lumii vorbitoare de engleză. Când i s‑a acordat Premiul Nobel pentru literatură, în 1973, pentru romanul Voss , el a primit atât elogii naţionale, cât şi internaţionale. Patrick White s‑a născut la Londra şi şi‑a petrecut mare parte din copilărie atât  în Anglia, cât şi în Australia. După câteva  încercări timpurii, prima sa lucrare a fost publicată în 1939. A trăit o perioadă în SUA şi în Europa înainte de a se întoarce în Australia şi de a se stabili la o fermă de lângă Sydney, unde a scris majoritatea romanelor sale. După o boală lungă, Patrick White a murit pe 30 septembrie 1990, la Sydney.

7 

australia indd

7

11/2/2009

3:59:42 PM

920

AuStRALiA

Istorie şi politică

iStORiE 1606

W. Janszoon este primul  european care ajunge   pe teritoriul Australiei 1642

 A. Tasman descoperă Ţara Van Diemen (Tasmania)

1770

Căpitanul Cook explorează coasta de est şi o revendică în numele Marii Britanii, denumind‑o New South Wales

1788

Marea Britanie întemeiază o colonie penitenciară în New South Wales

1851

Este întemeiată colonia Victoria; goana după aur  în New South Wales

1868

Marea Britanie încetează deportarea condamnaţilor  în Australia 1901

Unirea celor şase colonii în Uniunea Australiană (fondarea statului)

1914–1918

 Australia se aliază cu Marea Britanie în timpul Primului Război Mondial  1931

Marea Britanie recunoaşte  independenţa Australiei în Statutul de la Westminster 

1939–1945

 Australia intră în al Doilea Război Mondial de partea  puterilor aliate 

1945

 Australia devine membră ONU. Un val de imigranţi europeni începe să vină în ţară

1967

 Aborigenilor li se acordă drepturi egale cu cele  ale populaţiei albe 

1977

Drepturile funciare ale  aborigenilor sunt recunoscute  în Teritoriile de Nord prin Legea privind drepturile   funciare ale aborigenilor 

1983

R. Hawke (Partidul Laburist) devine prim‑ministru

1986

Legea Australia din 1986  marchează sfârşitul legăturilor   politice şi juridice dintre   Australia şi Marea Britanie 

1989

 Aborigenilor din Teritoriile  de Nord li se acordă dreptul  la autoguvernare  1994

Compromis important făcut de  guvern în raport cu populaţia aborigenă cu privire la  problema drepturilor funciare 

Această pictură pe stâncă se află la Nourlangie Rock, în Parcul Naţional Kakadu, sit al Patrimoniului Cultural  Mondial UNESCO.

Srămarea poplaţe aborgene

Când Australia a fost revendicată de către Marea Britanie în urmă cu mai bine de două secole, puţini au luat în considerare drepturile aborigenilor ori s‑au gândit că aceştia ar avea vreun drept demn de a fi luat în seamă. Nici aborigenii înşişi nu conştientizau faptul că un rege dintr‑un teritoriu îndepărtat, aflat în Europa, se considera conducătorul teritoriilor lor. Nu ar fi înţeles acest lucru nici dacă ar fi ştiut, deoarece conceptul european de proprietate le era străin. Au simţit însă pe propria piele expulzarea şi persecuţiile exercitate de coloniştii albi care fie erau împroprietăriţi de guvernul britanic, fie luau pur şi simplu pământul în posesie. În primele decade ale secolului XIX, băştinaşii din sud‑estul continentului au fost repede strămutaţi.  Această regiune din Australia oferea cele mai bune condiţii de trai, prin urmare, a fost cea mai râvnită zonă de către coloniştii albi.   Aborigenii au suferit o perioadă mai lungă de persecuţie în Queensland. Adeseori, singurul motiv  pentru care coloniştii albi s‑au bucurat de succes în această regiune a fost acela că au apelat la ajutorul poliţiei, recrutată din rândul populaţiei băştinaşe. Însă majoritatea coloniştilor albi şi‑au făcut singuri „dreptate“ şi s‑au făcut vinovaţi pentru multe masacre. Pătrunderea lor în regiunea de frontieră şi extinderea continuă a păşunilor au condus la conflicte cu aborigenii pentru care vitele e rau o sursă de hrană uşor de obţinut. Ultimile masacre la scară mare au avut loc în anii 1920. Deşi a opus o oarecare rezistenţă, această populaţie băştinaşă nu a avut nici o şansă de izbândă împotriva armelor superioare ale albilor. Populaţia a fost şi mai grav decimată ca rezultat al bolilor aduse de albi, precum tuberculoza, pojarul, variola şi sifilisul.

 Vaţa înr‑o lme care nu mai e a lor

În prezent, populaţia aborigenă este estimată la circa 380 000 de locuitori, dintre care mulţi au strămoşi

amestecaţi. Majoritatea aborigenilor au contact direct cu populaţia albă, însă doar câţiva au reuşit să se integreze lumii lor devenind profesori, avocaţi sau politicieni. Majoritatea aborigenilor se încadrează în păturile inferioare ale societăţii. Există mişcări în rândul aborigenilor pentru abandonarea lumii albilor şi pentru reîntoarcere la vechiul lor stil de viaţă. În regiunile fostelor rezervaţii şi misiuni au fost înfiinţate centrale şi posturi telefonice. Aborigenii care locuiesc aici primesc ajutor de la stat şi de la instituţiile regionale, sub forma unor  resurse adecvate de apă şi a îngrijirilor medicale. Teoretic, nu există nici un mijloc de câştigare a existenţei în aceste aşezări extrem de izolate din regiunile centrale şi nordice. Restituirea pământurilor către aborigeni, care au făcut o petiţie în acest sens încă din anii 1960, este un subiect mult discutat în Australia. Deşi teoretic guvernul federal este foarte deschis acestor cereri – şi zone importante au fost redate comunităţilor de aborigeni – în practică există multe conflicte legale, care apar mai ales atunci când la mijloc se află terenuri arabile sau bogate în resurse minerale. În 1985, dreptul de proprietate asupra regiunii masivului Uluru (Ayers Rock) din Alice Springs a fost transferat legal unui trust aborigen. Totuşi, creşterea turismului în Uluru, cererile aborigenilor ca locurile lor sacre să fie respectate şi problemele ambientale nu sunt uşor de împăcat.

istorie şi Politică  Primul navigator european care a văzut con‑ tinentul australian a fost olandezul Willem

Căpitanul Arthur Phillip, primul guvernator al coloniei  penitenciare australiene, înalţă steagul britanic în golful  Botany, în ianuarie 1788, lângă locul care, mai târziu, a devenit oraşul Sydney.

8

australia indd

8

11/2/2009

3:59:44 PM

AuStRALiA

Istorie şi politică Janszoon (cunoscut şi ca Jansz, m. cca 1638) care a acostat în 1606 pe coasta de vest a actualei peninsule Cape York. Mai târziu, au fost trimise şi alte expediţii din Olanda, în scopul descoperirii potenţialelor bogăţii ale ţării.

1996

 J. Howard devine   prim‑ministru 1999

 Australienii votează împotriva introducerii unui guvern republican; declaraţie  de reconciliere cu aborigenii

Noa Olandă

Curând, a devenit evident că teritoriul era destul de neprimitor şi foarte diferit de imaginea pe care cei din Lumea Veche şi‑o construiseră despre terra aus‑ tralis. Mai târziu, europenii s‑au referit la ea simplu, ca Noua Olandă. Abia în secolul XIX cel de‑al cincilea continent a fost denumit Australia. Totuşi, nume ca Arnhem Land, Groote Eylandt, Dirk Hartog Island şi Kap Leeuvin amintesc de perioada primilor exploratori olandezi. Rapoartele întocmite de navigatorul şi exploratorul britanic James Cook (1728–1779), care a explorat coasta de est în 1770, au retrezit interesul europenilor faţă de Australia. Iniţial, Cook a regretat faptul că, aparent, pământul nu oferea nici o sursă de negoţ. Totuşi, el a întrezărit posibilităţi în ce priveşte agricultura. Deoarece nici o altă naţiune europeană nu avusese anterior vreo pretenţie asupra teritoriului, el a revendicat oficial partea de est a continentului în 1770, în numele Coroanei britanice, numind‑o New South Wales. Nimeni nu s‑a gândit că acest lucru ar  însemna încălcarea drepturilor aborigenilor.

Lagăr de przoner ş colone înfloroare

În 1788, la 18 ani de la transformarea estului   Australiei în colonie britanică, a fost întemeiată prima aşezare europeană pe locul actualei metropo le Sydney. Această aşezare fusese iniţial lagăr de prizonieri: deoarece statele nord‑americane, care îşi câştigaseră recent independenţa, nu mai erau dis puse să accepte prizonieri britanici, Marea Britanie a hotărât să‑i deporteze în Australia. Mai târziu, mai multe colonii penitenciare au fost întemeiate şi în alte regiuni de coastă, printre acestea Hobard, pe Tasmania, în 1803, şi Brisbane, între anii 1824–1825. Până în 1868, în Australia au fost aduşi mai mult de 160 000 de prizonieri, iar majoritatea au rămas pe continent chiar şi după ispăşirea pedepselor. Au urmat şi alte aşezări întemeiate pe coasta de sud‑est de către coloniştii liberi care au populat Tasmania, dar care s‑au întors pe continent în căutarea de noi păşuni pentru oi. O astfel de aşezare a fost Melbourne, întemeiată în 1835. New South Wales a primit statutul de colonie britanică, deşi colonizarea s‑a limitat iniţial la regiunile de coastă. Multe aşezări se aflau atât de departe, încât nu exista nici o legatură pe uscat cu Sydney, unde locuia guver natorul. Prin urmare, unele regiuni din New South   Wales au fost declarate colonii independente şi de sine stătătoare.  Abia la jumătatea secolului XIX a început explorarea continentului australian. Însă europenii care s‑au aventurat în regiunile periferice vaste şi neospitaliere au întâmpinat multe greutăţi. Unii exploratori, precum germanul Ludwig Leichhardt (1813–1848) şi britanicul Robert O'Hara Burke (1821–1861), au plătit cu viaţa expediţiile pe continent.

921

2001–2004

 J. Howard este reales

2007

 Aborigenilor le sunt redate  drepturile asupra pădurilor  tropicale dintr‑o regiune  din South Queensland; în urma alegerilor, K. Rudd (Partidul  Laburist) devine prim‑ministru

POLitiCĂ Regm polc

Monarhie constituţională în Commonwealth

Şef de sa

Canberra – clădirea parlamentului a fost inaugurată  în 1988.

Drml spre ndependenţă

 Viaţa coloniştilor care se stabiliseră lângă regiunile de coastă a fost mult mai uşoară. Bucurându‑se de prosperitate economică datorită profiturilor crescân de de pe urma înfloritoarei industrii a lânii şi a exploatării zăcămintelor de aur descoperite la jumă tatea secolului XIX, unii colonişti au reuşit să câştige autonomie legislativă. După negocieri îndelungate, cele mai vechi şase colonii s‑au unit şi, cu aprobarea parlamentului britanic, s‑au proclamat parte a Imperiului Britanic sub denumirea de Uniunea (Commonwealth) Australiană. Statul Teritoriul de Nord (Northern Territory), care se afla sub jurisdicţia guvernului federal, a fost adăugat celor şase colonii în 1911.  Aşa cum s‑a demonstrat prin introducerea dreptului de vot pentru femei în 1902, Australia era mult mai progresistă decât multe ţări din Europa în acea epocă. Totuşi, abia în 1967, în urma votului popular, aborigenilor li s‑au acordat drepturi egale cu cele ale albilor, iar asta doar teoretic deoarece în practică foarte puţine lucruri s‑au schimbat. Deşi în 1931 Australiei i s‑a acordat suveranitate totală, aceasta şi‑a menţinut legăturile cu Imperiul Britanic, păstrându‑l pe suveranul britanic în pozi ţia de şef al statului. Aceste legături au devenit evidente în special de‑a lungul celor două războaie mondiale: Australia s‑a implicat în aceste conflicte ca aliat al Marii Britanii, chiar dacă expunea ţara unui pericol mult mai mare, cum a fost atacul cu bombă al japonezilor asupra oraşului Darwin în al Doilea Război Mondial. În prezent, Australia nu se mai percepe ca un avanpost britanic, ci ca o putere independentă din   vestul Pacificului. Drept dovadă, Australia oferă ajutor pentru dezvoltarea ţărilor insulare vecine şi şi‑a luat angajamente militare faţă de ţări precum Papua‑Noua Guinee şi Timorul de Est, a căror inde pendenţă a încurajat‑o. În plus, Australia susţine Indonezia în lupta împotriva terorismului islamic.

Regina Elisabeta a II‑a, prin guvernator general 

Legslav

Senat din 76 de membri aleşi  pe 6 ani şi Cameră a Reprezentanţilor din 148 de  membri aleşi pe 3 ani

Organzare admnsravă

6 state, Teritoriile de Nord  (Northern Territory), Australian Capital Territory şi teritoriile  externe (Insulele Chrismas, Insulele Cocos, Insulele Norfolk, Insulele Ashmore şi Cartier, Insula Macquerie, Insulele  Heard şi McDonald şi Teritoriul   Australian Antarctic)

Un băştinaş cântă la  didgeridoo, un instrument  de suflat, unul dintre cele  mai vechi instrumente  muzicale din lume.

9

australia indd

9

11/2/2009

3:59:47 PM

ANTARcTIcA ŢARĂ Graniţe

(dimensiuni separate 

 pe regiuni)

Cercul Antarctic 66°33’S:

21,2 mil. km² Convergenţa Antarctică 55°  până la 62°S: 52 mil. km² Defineşte zona extremităţilor  sudice ale oceanelor Pacific,

 Atlantic şi Indian, unde apa rece a mării care curge către  nord din Antarctica se duce 

la fund sub apa mai caldă,  pe măsură ce curge spre sud 

Suprafaţă

Continentul Antarctic:

12,4 mil. km²  Antarctica de Est: 10,1 km²

Mai

frig decât  în

şi mai uscat decât  în sahara Peisajul îngheţat al Antartiii emană o frumuseţe fasinantă, fatală. Frigul extrem şi usăiunea,  înălţimile de neuprins, întuneriul iernii şi furtu nile extraordinar de puternie nu pot fi suportate nii de animale, nii de plante. Antartia este un ontinent neprimitor. Aflându‑se la mare distanţă de elelalte ontinente şi u ţărmurile bloate de gheaţă ompată, Antartia a fost nelouită timp de milioane de ani. Nu se găseşte nimi de mân are, iar turiştii şi oamenii de ştiinţă sunt nevoiţi să‑şi aduă toate ele neesare şederii aii.

 Antarctica de Vest:

2,3 mil. km² Marea Polară de Sud: 32,5 mil. km² Cantităţi de gheaţă în Antarctica: 30 mil. km² Gheţari: 1,5 mil. km² Gheţarul Ross: 540 000 km² Gheţarul Filchner‑Ronne: 530 000 km² Gheaţă compactă (iarna): 21 mil. km² Gheaţă compactă (vara): 3 mil. km²  Adâncimea unui gheţar:

Siberia

GeoGrafie  Antarctica este congelatorul Pământului. Marea  Weddell şi Marea Ross, acoperite de pături de gheaţă, precum şi lanţul muntos transantarctic împart regiunile acoperite de gheaţă în Antarctica de Vest şi   Antarctica de Est. Continentul este înconjurat de mări furtunoase. Prinse între curenţii reci ai mării se află numeroase grupuri de insule polare şi subpolare,

printre care Georgia de Sud, Insulele Sandwich de Sud, Insulele Orkney de Sud şi Insulele Shetland de Sud. Antarctica de Vest se întinde către nord spre peninsula Antarctica, care, la rândul ei, se întinde spre nord de‑a lungul Cercului Polar Antarctic.

Antartia – opusul Artiii

Privată de viaţă şi nelocuită, Antarctica este încon‑   jurată din toate părţile de apele oceanelor, spre deosebire de ţinutul arctic care este cuprins între întinderi de pământ acoperite cu vegetaţie şi locuite de peste 2 milioane de oameni. Continentul Antarctic e acoperit de un scut de gheaţă de mai bine de 4 800 m grosime, pe când marea îngheţată de la Polul Nord nu e mai groasă de 4 m. În interiorul Antarcticii este considerabil mai frig decât în Arctica, atât vara cât şi iarna. Media de temperatură, iarna, în Antarctica variază între ‑40°C şi ‑60°C. Cea mai scăzută temperatură înregistrată la staţia de cercetare de la Vostok la 21 iulie 1983 a fost de ‑89,2°C. Vara, temperaturile se ridică doar puţin

2 000–4 720 m

 Adâncimea gheţarului la Polul Sud: 2 832 m

Lungimea peninsulei  Antarctica: 1 200 km Lungimea Munţilor  Transantarctici: 3 000 km Înălţimea medie a Munţilor  Transantarctici: 2 300 m

Înălţimea Munţilor  Transantarctici: 4 528 m Înălţimea masivului Vinson: 5 140 m Zonă fără gheaţă a Antarcticii: sub 5%

Distanţe faţă de Antartia

 America de Sud: 950 km  Africa de Sud: 3 900 km  Australia: 3 000 km  Noua Zeelandă: 2 300 km

Pinguinii şi‑au găsit un habitat ideal în Antarctica, ostil însă oamenilor, cu temperaturi iarna între –40°C şi –60°C.

60

antarctica indd

60

11/2/2009

5:51:27 PM

974

ANTARcTIcA ISTORIE 31 d.Hr.

Prima hartă a lumii care  înfăţişează ceea ce se credea a fi continentul sudic 

ianuarie 1773

 James Cook traversează Cercul  Polar şi descoperă Georgia de Sud 

1790

Vânătoare de foci în Georgia de Sud (în 1904, se înfiinţează tabăra vânătorilor de balene  Grytviken)

1820

Edward Bransfield descoperă  peninsula Antarctica. Fabian von Bellingshausen este primul  om care a văzut continentul   Antarctica.

februarie 1821

Vânătorul de foci american  John Davis pretinde a fi primul  om care a păşit pe continentul   Antarctica

februarie 1823

 James Weddell navighează de‑a lungul Mării Weddell   până sub 74° sud 

Istorie şi politică Ieberguri uriaşe plutind în derivă ătre Ameria de Sud

Bogăţii inaesibile sub gheaţă

Din Precambrian şi până în Evul Mediu, Antarctica făcea parte din Gondwana, marele continent sudic care traversa Polul Sud. Acum 300 de milioane de ani, cam pe unde Antarctica de azi atinge regiunea polară, a început să se formeze gheaţa din interioriul teritoriului.  Acest lucru se poate observa în dispunerea gheţii şi în depozitele morenice de piatră. După glaciaţiune, clima a devenit mai caldă şi au început să crească păduri dese (Glossopterisflora) care s‑au transformat ulterior în enorme depuneri de carbon.  Acum 170 de milioane de ani, Antarctica a început să se separe de Gondwana. Şuvoaie enorme de magmă au curs prin crăpăturile stâncilor şi vulcanii au format straturi gigantice de bazalt; astfel s‑au format lanţurile muntoase din Antarctica de Vest şi din peninsula Antarctica.

În 1997 s‑a descoperit în stratul de gheaţă al Mării Ross o fisură de 240 km, dar de abia în martie 2000 s‑a format un iceberg enorm de 295 km lungime şi 37 km lărgime. Grosimea păturii de gheaţă era de 150 m, din care numai 45 m erau vizibili deasupra suprafeţei mării. Susţinătorii teoriei încălzirii globale au văzut în acest fapt o confirmare a temerilor lor: gheaţa Antarcticii se sparge şi nivelul mării va creşte dramatic. Specialiştii n‑au fost însă de acord cu acest punct de  vedere. Atâta vreme cât bucăţile de gheaţă plutitoare au ridicat deja nivelul mării forţând apa să se reverse, nu mai poate apărea o nouă creştere a nivelului mării. Înainte vreme, icebergurile nici nu puteau fi localizate în proporţie de 70% din an. Începând însă din 1960, au apărut noi tehnici pentru studierea ice‑ bergurilor. Imaginile multispectrale din satelit în lumină normală sau în infraroşu arătau limpede ice‑ istorie bergurile, iar imaginile de pe radare permiteau   Acum mai bine de 2 000 de ani, vechii greci monitorizarea traseului lor chiar şi pe timp de noapte credeau în existenţa unui continent sudic miste‑ sau în zilele înnorate. Informaţii suplimentare aduceau rios care trebuia să existe drept contrapondere la şi vapoarele şi instrumentele fixate în gheaţă. Senzorii  Arctica (de aici şi numele, Antarctica). Dar era explo‑ radio pot urmări în permanenţă viteza de plutire, rărilor a început abia după 1 500 de ani, odată cu direcţia deplasării şi chiar gradul de rotire. primele călătorii ale vânătorilor de foci şi de balene.

Exploratorul francez al Mărilor Sudului, Jules Sébastien César Dumont d’Urville a descoperit ţările (ţinuturile) Louis‑Philippe, Adélie şi Claire în călătoria  sa spre Antarctica la sfârşitul anului 1830.

62

antarctica indd

62

11/2/2009

5:51:50 PM

ANTARcTIcA

Istorie şi politică

975

ianuarie 1841

Sir James Clark Ross soseşte  în Ţara Victoria, Marea Ross şi Insulele Ross cu vapoarele  Erebus şi Terror 

martie 1898

Vaporul Belgica al lui Adrien

de Gerlach e prins între  banchize în peninsula

 Antarctica în timpul iernii

februarie 1902

Gauss, vaporul lui Erich von Drygalski, e prins între  banchize timp de un an

1901–1904

Expediţia Discovery: Robert F. Scott, Edward Wislon şi Ernest  Shackleton ajung la 82°17’ sud 

1907–1909

Expediţia Nimrod: Shackleton se apropie la aproximativ 160 km de Polul Sud  (88°23’ sud)

ianuarie 1909

Staţia germană Georg‑von‑Neumayer a fost instalată încă din 1981 pe banchiza Ekström.

 Întâi explorăm, apoi eretăm

Corăbiile lor au fost prinse în sloiurile enorme de gheaţă sau în cel mai bun caz n‑au mai putut înainta prin stratul de gheaţă. Au mai trecut încă 300 de ani până când oamenii au fost capabili să păşească pe continentul Antarctica. Vapoarele erau folosite iniţi‑ al ca tabere pentru expediţiile în interior; mai târziu au fost înfiinţate pe coastă staţii unde exploratorii îşi puteau petrece iarna. Dar adevărata descoperire a Antarcticii a început în secolul XIX. Fabian Gottlieb von Bellingshausen (1778–1852), navigând în jurul Antarcticii la 1829, a fost prima persoană care a descoperit pământ la sud de Cercul Antarctic, iar în 1840, Charles Wilkes (1798–1877) a reuşit să producă probe privind carac‑ terul continental al regiunii polare sudice. Britanicul Sir James Clark Ross (1800–1862) a străpuns brâul de gheaţă şi a navigat de‑a lungul coastei Ţării   Victoria în 1841. Roald Amundsen (1872–1928) a câştigat cursa către Polul Sud în 1911, urmat la scurt timp de Robert F. Scott (1868–1912). Odată cu apa‑ riţia aparatelor de zbor introduse de Richard E. Byrd (1888–1957), a început o nouă epocă în explorarea  Antarcticii. Cercetările ştiinţifice au luat avânt însă abia după   Al Doilea Război Mondial. În 1957, Anul Geofizic Internaţional, 67 de ţări au participat la cercetarea  Antarcticii moderne, cercetări uşurate şi intensificate considerabil de realizările tehnicii. Astăzi, multe din programele de măsurători funcţionează automat, iar  în timpul lunilor reci şi întunecate de iarnă rezulta‑ tele pot fi trimise regulat prin satelit oriunde în lume, urmând ca evaluarea investigaţiilor să se facă la zeci de mii de kilometri depărtare, în laboratoarele bine încălzite ale universităţilor.

Nu mai trebuie să fai ălătorii periuloase pe jos

pentru distanţe foarte mari. Spărgătoarele de gheaţă, avioanele prevăzute cu schiuri, elicopterele, vehicu‑ lele cu şenile sau săniile motorizate au făcut   Antarctica un loc accesibil. Acolo unde odinioară numai exploratorii plini de eroism ajungeau pe continent trecând prin greutăţi şi suferinţe de nede‑ scris, astăzi turiştii cu dare de mână pot ancora pe coastă cu vapoare de croazieră şi, dacă doresc, pot chiar zbura în interiorul continentului cu avioane uşoare sau cu elicoptere.

Douglas Mawson atinge polul  sud magnetic 

14 deembrie 1911

Roald Amundsen este primul  om care ajunge la Polul Sud. Robert Scott va ajunge la Pol  de abia la 17 ianuarie 1912

1915–1916

Endurance ,

vaporul 

lui Shackleton, e strivit de  banchizele din Marea Weddell. Salvare eroică a membrilor  echipajului

noiembrie 1929

Richard Byrd zboară spre Polul Sud 

noiembrie 1935

Lincoln Ellsworth zboară deasupra continentului  Antarctic 

1938–1939

Expediţia Schwabenland  condusă de Alfred Ritscher  descoperă Neuschwabenland 

ianuarie 1947

Operaţiunea Highjump a Marinei americane (4 700 de  oameni, 13 vapoare şi 23 de  aparate de zbor) inaugurează epoca modernă a cercetărilor  în Antarctica

iulie 1957

67 de ţări întreprind cercetări în Antarctica în Anul Geofizic  Internaţional. Se înfiinţează 12 staţii de cercetare 

deembrie 1959

Tratatul Antarctic e semnat 

de 12 ţări (e ratificat în 1961)

1981

Staţia germană Georg‑von‑Neumayer se  instalează pe banchiza Ekström (reconstruită în 1992)

2003–2006

Se construieşte un drum de gheaţă între staţia McMurdo şi Polul Sud 

Pe timpul verii, transportul oamenilor şi al materia‑ Liv Arnesen din Norvegia şi Ann Bancroft din SUA lelor, care odinioară era atât de dificil, nu mai pune au fost primele femei care au traversat Antarctica  acum nici o problemă demnă de menţionat, chiar  pe schiuri în anul 2000.

63

antarctica indd

63

11/2/2009

5:51:53 PM

976

ANTARcTIcA

Istorie şi politică

Când au ajuns la Polul Sud, Robert F.Scott şi echipa sa au găsit acolo cortul lui Roald Amundsen. Pierduseră deci cursa.

Antartia oameniilor de ştiinţă

Proiectele de cercetare în Antarctica zilelor  noastre sunt extrem de variate şi nu se limi‑ tează la explorarea ştiinţifică directă şi exclu‑ sivă a Antarcticii. Regiunea Polului Sud oferă condiţii unice de cercetare vizând solu‑ ţii pentru problemele globale ale Pământului. Cele mai noi domenii de cercetare, cum sunt paleoclimatologia, schimbările climaterice din prezent, creşterea emisiilor de CO2, gaura de ozon, activitatea solară în schimbare, dar şi astrofizica şi cercetarea meteoriţilor devin din ce în ce mai importante. Regiunea Polului Sud e deschisă cercetătorilor de pretutindeni, aşa cum s‑a convenit prin Tratatul Antarctic din 1959, dar, în ciuda tuturor investigaţiilor  întreprinse până acum, zone întinse din regi‑ unea polară de sud au rămas încă necunos‑ cute. Antarctica rămâne încă terra australis incognita.

Tehnologie şi onfort, hiar şi la Polul Sud

Staţiile de cercetare sunt aproape toate exce‑ lent echipate. Pe tot cuprinsul Antarcticii sunt aproximativ 80 de staţii de cercetare, din care numai 32 locuite şi iarna. Pe timpul

28 de oameni de ştiinţă şi personalul auxiliar  îşi pot petrece iarna la Polul Sud.  Vara, se află pe continentul Antarctic circa 4 000 de oameni, plus aproximativ 1 000 pe   vapoarele de la sud, la 60° sud. Lor li se alătură pentru scurtă vreme câteva sute de turişti estivali. Vara, vin aici cam tot atâţia oameni câţi într‑un oraş mic, pe o suprafaţă mai mare decât Europa, iar iarna rămân doar  câţi ar ocupa un sătuc.

„Dumnezeule, loul aesta e îngrozitor!”

Robert F. Scott, ofiţer britanic şi cercetător, în biroul său, în timpul Expediţiei Terra Nova.  verii, staţia McMurdo, aflată pe Insula Ross, în spatele vechiului adăpost al lui Scott, găzduieşte circa 1 000 de oameni de ştiinţă şi asistenţi. În fiecare an, Proiectul American de Cercetare a Antarcticii facilitează călăto‑ ria a 650 de cercetători. De ei se ocupă alţi 2 500 de lucrători, numărul lor reducându‑se cu 90% în timpul iernii. Noua staţie america‑ nă de la Polul Sud are o capacitate de peste 130 de oameni pe timpul verii, dar numai

„E cumplit. Am suferit atât de mult ca să ajungem aici şi nu suntem răsplătiţi nici măcar cu victoria…”, scria Scott în jur‑ nalul său după ce el şi cei patru tovarăşi ai săi au ajuns la Polul Sud la 18 ianuarie 1912. Chiar de la distanţă, britanicii au zărit cortul pe care Amundsen îl lăsase în urmă după ce reuşise să atingă Polul Sud. Era limpede că pierduseră cursa. Norvegianul ajunsese la Polul Sud cu 30 de zile mai devreme (la 14 decembrie 1911). De la baza cu provi‑ zii din Golful Balenelor, el şi ai lui acoperiseră distanţa până la Polul Sud în numai 57 de zile, fără dificultăţi serioase.

64

antarctica indd

64

11/2/2009

5:52:02 PM

ANTARcTIcA

Istorie şi politică stabilită de el se afla cu 100 km mai aproape de Polul Sud decât adăpostul britanicilor de la Cape Evans. Călătoria lui Scott la Pol a fost încă de la început plină de probleme pentru care explo‑ O tragedie eroiă u deznodământ fatal ratorii înşişi erau răspunzători. Dar cel mai Pentru echipa de cinci oameni a lui Scott, mult au avut de suferit de pe urma deciziei drumul înapoi de la Pol s‑a sfârşit cu o ca‑ lui Scott de a călători fără câini înhămaţi la tastrofă. După 70 de zile de greutăţi sănii. Scott şi cei patru tovarăşi au avut incomensurabile, Scott a scris ultimul paragraf  multe de îndurat în cele mai bine de două din jurnalul său pe 29 martie 1912: „Suntem luni pe drumul de întoarcere de la Pol. din ce în ce mai slăbiţi şi sfârşitul nu poate fi departe. În numele lui Dumnezeu, vă rugăm, Experienţa lui Amundsen aveţi grijă de familiile noastre.“ La numai  în ambele regiuni polare 17 km de adăpost şi la 150 km de baza lor  Încă de tânăr, Amundsen făcuse pe schiuri principală, o furtună de zăpadă de 9 zile i‑a călătorii de câte o săptămână în munţii forţat să rămână în corturi. Fără mâncare şi Norvegiei. Mai apoi, a luat parte la multe combustibil, înfometaţi şi degeraţi, Scott şi călătorii pe vasul‑balenieră Magdalena şi a doi din tovarăşii lui, Wilson şi Bowers, au fost timonier secund pe Belgica, vasul expe‑ murit de epuizare. Evans şi Oates muriseră diţiei lui Adrien de Gerlache de Gomery  deja înainte. Echipa a aşteptat în van la baza (1866–1934). Această expediţie (1897–1899) de pe insula Ross ca Scott şi ceilalţi să se a fost prima care şi‑a petrecut iarna în întoarcă. De abia pe 12 noiembrie 1912 au  Antarctica. fost descoperite cortul şi corpurile lor de către o echipă care pornise să‑i caute. Au fost lăsaţi în mormântul lor de gheaţă.

977

După încă 43 de zile pe schiuri, la 26 ianu‑ arie 1912, au reuşit să ajungă întregi şi nevătămaţi la bază, la Framheim.

Seretul suesului lui Amundsen: âini husky şi sănii

Timpii destul de diferiţi obţinuţi de cele două expediţii la Polul Sud arată cât de rapid şi de uşor s‑au deplasat Amundsen şi echipa sa pe drumul de 2 500 km spre Pol şi înapoi.  Amundsen călătorise 100 de zile fără dificul‑ tăţi importante, ba mai mult, tabăra de bază

Cercetător făcând măsurători de temperatură:  munca pe teren e posibilă numai în scurtul  răstimp al verii Antarctice. Între 1903 şi 1906, Amundsen a fost primul care a navigat prin Pasajul de Nord‑Vest.  A învăţat de la eschimoşi (sau inuiţi) cum să supravieţuiască pe gheaţă şi în zăpadă; a adoptat îmbrăcămintea băştinaşilor cu haine călduroase făcute din piei care îi fereau pe oameni de îngheţ, dar mai presus de toate a învăţat cum să conducă sănii trase de câini. Ştia de ce pot fi în stare câinii polari şi nu s‑a gândit nici o clipă să ia cai sau sănii cu motor care, pe atunci, erau încă destul de puţin fiabile.

Amundsen a evitat greşelile predeesorilor

Graţie unei minuţioase pregătiri combinate  cu experienţa, Roald Amundsen a fost primul  om care a ajuns la Polul Sud.

Spre deosebire de Scott, Amundsen a studiat cu multă atenţie lucrările tuturor explorato‑ rilor renumiţi. Cu şi mai multă atenţie a studiat însă greşelile făcute chiar de Scott în timpul Expediţiei Discovery (1901–1904) şi

Ernest Shackleton şi echipa sa. Sir Ernest Shackleton

Ca membru al Expediţiei Discovery a lui Robert F. Scott, Ernest Shackleton (1874–1922) a învăţat în 1902–1903 ce înseamnă să tragi singur o sanie. Expediţia a fost un eşec. Nimeni nu ştia să înhame câini husky şi nici să schieze prea bine, iar lipsa proviziilor şi scorbutul s‑au adăugat la lista problemelor. Numai printr‑un efort suprem şi cu foarte mult noroc au reuşit participanţii să ajungă la barca de salvare. Dar nu după multă vreme, Shackleton îşi plănuia propria expediţie (1907–1909), pornind către Antarctica din Noua Zeelandă în Expediţia Nimrod. Nici această expediţie n‑a stat însă sub semnul norocului, dar problemele au fost mai mult din vina organizatorilor, pentru că nici de această dată n‑au avut încredere în puterea câinilor husky. Vehiculele cu motor nu erau fiabile şi s‑au stricat, iar poneii de Manciuria pe care i‑au luat cu ei au murit, aşa că oamenii, care luaseră hotărârea să se dispenseze de schiuri, au fost nevoiţi să tragă singuri săniile. Mai aveau numai 160 km până la Polul Sud când Shackleton a dat ordinul de întoarcere. După eforturi supraomeneşti, dar nevătămaţi, membrii echipei s‑au întors la bază.  În timpul Expediţiei Trans‑Antarctice (1914–1916), Shackleton a încercat să traverseze continentul de la Marea Weddell până la Marea Ross, dar vaporul său, Endurance , a fost prins între banchize şi strivit. Echipajul s‑a suit în bărcile de salvare şi s‑a  îndreptat către Insula Elefantului. Ceva mai târziu, Shackleton şi cinci din oamenii săi au format o nouă echipă şi au pornit într‑o călătorie de 1 300 km prin mările furtunoase către Georgia de Sud. Trebuiau să traverseze un lanţ de munţi de gheaţă extrem de periculos ca să poată ajunge la tabăra vânătorilor de balene. De aici, Shackleton a organizat salvarea celorlalţi membri ai echipajului, încununată de succes. La începutul celei de‑a patra Expediţii Antarctice, Shackleton a murit în Georgia de Sud.

pe cele ale lui Sir Ernest Shackleton în Expediţia Nimrod (1907–1909). Amundsen n‑a lăsat nimic la voia întâmplării şi şi‑a planificat propria expediţie cu multă rigoare şi profesionalism, până în cele mai mici detalii. Echipa lui era formată din experţi în fiecare din sarcinile ce urmau să fie îndepli‑ nite în Antarctica şi erau cu toţii, ca şi el, foarte buni schiori.

65

antarctica indd

65

11/2/2009

5:52:09 PM

978

ANTARcTIcA

Economie, transporturi, comunicaţii  vaste de resurse minerale, dar, cum sunt în‑ gropate sub scutul de gheaţă, nu vor fi nicicând accesibile omului. Din pricina condiţiilor climaterice şi a costului ridicat al extragerii şi al transportu‑ lui, exploatarea resurselor minerale accesibi‑ le n‑ar fi, pentru moment, viabilă din punct de vedere economic, astfel încât numai tu‑ rismul rămâne mijlocul economic principal al exploatării Antarcticii.

Antartia aparţine întregii omeniri

Peste 15 000 de turişti vizitează anual Antarctica. Se poate ajunge la mal cu bărci cu motor  sau cu elicoptere.

cai, sănii u motor sau oameni? Nu. câini!

aproape ajunsese la tabăra norvegiană. Dar    veştile despre moartea lui Scott au umbrit  victoria lui Amundsen – în fond, un adevărat erou trebuia să şi moară ca un erou.  Amundsen era învingătorul cursei spre Polul Sud, dar Scott era marele erou celebrat.  Amundsen visase întreaga viaţă să fie pri‑ mul care atinge Polul Nord, dar exploratorii americani Robert Edwin Peary (1856–1920) şi Frederick Edwin Cook (1865–1940) i‑au luat‑o înainte. Dar faima şi onorurile încă îl mai aşteptau la Polul Sud. Într‑un imbold de moment, şi fără să îm‑ părtăşească nimănui hotărârea luată,  Amundsen şi‑a schimbat planurile şi a hotă‑ rât să facă o expediţie la Polul Sud. Deja îmbarcat şi încredinţat că se îndreap‑ tă către strâmtoarea Bering, echipajul a aflat abia după ce trecuseră de Madeira care urma să fie adevărata destinaţie a călătoriei lor.  Această decepţie avea să‑i fie imputată mai târziu lui Amundsen şi va fi tratat ca şi cum l‑ar fi înşelat pe Scott.

Interesul lui Scott pentru regiunile polare a fost trezit de Sir Clements Markham, preşe‑ dintele Societăţii Regale de Geografie, care l‑a numit conducător al Expediţiei Discovery. Prim‑locotenentul Scott a văzut în această numire o şansă de promovare în cadrul Marinei britanice. Deşi atât Expediţia Discovery cât şi Nimrod au arătat cu durere cât de dificil a fost să se acopere distanţe foarte mari fără câini înhă‑ maţi la sănii, Scott s‑a încăpăţânat să aleagă pentru Expediţia Terra Nova (1910–1912) aceeaşi combinaţie perdantă de cai mici şi sănii motorizate, cum făcuse şi Shackleton înaintea lui. Luase şi câini cu el şi animalele au dovedit de ce erau în stare în timpul excursiilor de explorare, dar Scott nu putea să‑i conducă. Nu ştia că echipele de câini de sanie trebuiau să fie înhămate cu câinii potriviţi care să conducă; el a încercat să mâne câinii din spate, dar animelele au refuzat să se supună.  Acesta a fost motivul pentru care el şi cei economie patru membri ai echipei sale au hotărât să Exploatarea economică de odinioară a tragă ei înşişi săniile, folosindu‑se numai de resurselor maritime (foci, balene, peşti propriile puteri. Erau schiori neexperimentaţi şi aveau mari dificultăţi, săniile fiind prea sau crustacee) a fost redusă drastic sau chiar  grele. Efortul le‑a consumat până la urmă interzisă. Convenţiile privitoare la protecţia toată vlaga şi, nehrăniţi fiind, au sfârşit prin naturii au ca scop protejarea totală a  Antarcticii. Unele state cu interese economi‑ a claca şi apoi au murit. ce în zonă refuză însă să accepte acest lucru. Exploatarea resurselor minerale care se Amundsen se îndreaptă ătre cunosc deja şi sunt accesibile (cărbune, gaze Polul Nord? Nu, ătre Polul Sud! Pe când echipa lui Scott, la capătul puterilor, naturale, petrol şi minereuri metalifere) este ajungea în sfârşit la Polul Sud, Amundsen interzisă prin Tratatul Antarctic. Ca pe ori‑ era deja pe drumul de întoarcere la bază şi care alt continent, există şi aici depozite

Tratatul Antarctic de la 1 decembrie 1959 (în  vigoare din 1961) declară sudul Antarcticii la latitudinea de 60°S ca fiind teritoriu inter‑ naţional. Acordul garantează cooperarea paşnică internaţională; operaţiunile militare şi armele nu sunt admise. Orice pretenţie naţională asupra teritoriului este „îngheţată“ pentru moment. Tuturor statelor li se garan‑ tează dreptul de a face cercetări în Antarctica. Testele nucleare şi depozitarea de deşeuri atomice sunt interzise cu desăvârşire. Centrala americană de energie atomică McMurdo tre‑ buie să fie demontată şi înlăturată. Protecţia mediului este monitorizată cu cea mai mare stricteţe. În anexa la Tratatul Antarctic care a fost negociată în 1991, exploatarea resurselor  minerale rămâne interzisă pentru încă 50 de ani, până în 2041. Membrii cu drept de vot ai Tratatului se întâlnesc anual pentru discuţii şi stabilirea de politici în materie.

Mediul înonjurător – probleme şi eretări

Delicata floră şi faună a Antarcticii se află într‑o situaţie foarte precară. Chiar şi proble‑ me minore pot provoca distrugeri pe termen lung. Durează zeci de ani, de exemplu, pentru ca muşchiul să se refacă după distrugerea provocată. O problemă căreia nu i s‑a găsit încă rezolvarea o reprezintă munţii de deşeuri care s‑au acumulat lângă staţiile de cercetare.  Anumite substanţe nocive şi toxice, ajunse aici prin atmosferă din alte regiuni ale Pământului, au fost descoperite în corpurile pinguinilor. Poluarea atmosferică crescândă provocată de gazele de seră, în special hidro‑ clorofluorocarbonaţii (HCFC), a dat naştere unei uriaşe găuri de ozon deasupra Antarcticii. Câteodată e mare cât suprafaţa Americii de Nord. Stratul de ozon, la o altitudine de 15–50 km, protejează de radiaţiile ultraviolet nocive şi este extrem de important pentru  viaţa pe Pământ.

Aidente rutiere hiar şi la Polul Sud

Transportul către numeroasele staţii de cer‑ cetare este făcut în principal cu avionul sau cu elicopterul. Călătoriile lungi din toate colţurile lumii sunt astfel reduse la doar  câteva zile, faţă de cele epuizante de odini‑ oară, care durau câteva luni bune.

66 

antarctica indd

66

11/2/2009

5:52:10 PM

ANTARcTIcA

Turism

979

staţia meteo a bazei ruseşti Mirnîi a ars în doar 30 de minute. La –46°C şi o viteză a  vântului de 200 km/h, nici unul din cei opt oameni ai staţiei n‑a reuşit să scape.

C ălătorind a ntarctica 

în

Spărgătoarele de gheaţă, cum e Polar Queen, au partea din faţă ascuţită, ceea ce le permite  să facă faţă banchizelor masive şi să‑şi croiască drum printre ele, spărgându‑le în sloiuri. Zborul până în Antarctica este totuşi o operaţiune periculoasă, iar aterizarea poate fi o chestiune de noroc. Atunci când căile de acces – făcute din zăpadă şi gheaţă – ale staţiilor de cercetare sunt brusc acoperite de ceaţă, este imposibil sau oricum extrem de periculos să încerci să aterizezi. Există un loc de unde nu te mai poţi întoarce, mai ales dacă nu a rămas suficient combustibil pentru drum. În Antarctica nu există variante de aterizare care pot fi folosite în caz de vreme nefavorabilă. Majoritatea proviziilor sunt aduse cu vase comerciale însoţite de spărgă‑ toare de gheaţă. Chiar şi istoria recentă a cercetării este umbrită de numeroasele accidente în care sunt implicate avioane, elicoptere sau vapoa‑ re. Deşi nu sunt decât câţiva kilometri de drum în Antarctica, în preajma staţiilor de cercetare, au existat totuşi destule accidente rutiere mortale.

crevasele au trebuit să fie umplute, dar se deschid mereu altele. Mai ales în timpul iernii, focurile sunt un mare pericol pentru staţiile de cercetare. La temperaturi foarte joase, apa necesară pentru stingerea unui foc îngheaţă şi furtu‑ nile înteţesc flăcările. Pe 3 octombrie 1960,

 Anual, peste 15 000 de turişti vizitează  Antarctica; mai bine de 200 călătoresc la Polul Sud. Majoritatea sosesc cu vapoare de croazieră; la sud de peninsula Antarctica, se face frecvent apel la spărgătoarele de gheaţă pentru o traversare ulterioară fără probleme. Pasagerii sunt aduşi la ţărm cu bărci cu motor sau cu elicoptere. Avioane mici prevăzute cu schiuri pentru aterizare şi decolare pot zbura în interioriul continentu‑ lui, chiar până la Polul Sud. Cei care nu vor să se alăture unor astfel de aventuri pot rezerva un zbor rapid de 12 ore deasupra continentului. Astăzi, oricine poate  vizita Antarctica fără dificultate, atâta vreme cât are mijloacele financiare necesare. O croazieră ce durează câteva săptămâni costă între 4 000 şi 45 000 de euro. Turismul Antarcticii a devenit o afacere profitabilă. Mulţi oameni se mulţumesc cu un zbor scurt de la extremitatea sudică a Americii de Sud până în peninsula Antarctica. Expe‑ diţiile mai lungi şi pregătite în particular pot atinge şi chiar depăşi 100 000 de euro. Cu toate acestea, turiştii care se aventurează aici trebuie să poată suporta condiţiile aspre de campare la –20°C.

Ravene de gheaţă adâni de 200 m

Crevasele ascunse sunt un pericol permanent pentru toţi cercetătorii care traversează ghea‑ ţa în vehicule cu şenile sau în snowmobile. Chiar prima traversare a gheţii din interioriul teritoriului, din 1957–1958, în tractoare cu lanţuri de către Sir Edmund Hillary şi Sir   Vivian Fuchs a sfârşit rău. Traversarea zonelor  cu crevase e la fel de periculoasă ca traversa‑ rea unui câmp de mine. Sir Fuchs a folosit echipe de câini ca să găsească un drum sigur  pentru maşinile sale. Crevasele sunt obstacolul principal şi pentru drumul de gheaţă ce se construieşte între golful McMurdo şi Polul Sud. Toate Husvik, tabăra vânătorilor de balene din golful Stromness din Georgia de Sud.

67 

antarctica indd

67

11/2/2009

5:52:14 PM

NOUA ZEELAND{ Minuni

ŢARĂ Denumire oficială  Noua Zeelandă

Cod internaţional  NZ 

Localizare geografică Oceania;

între 34° şi 47° lat. S  şi 166° şi 179° long. E 

Suprafaţă

268680 km2

naturale ale luMii

Două mari insule – Insula de Nord şi Insula de Sud, separate de strâmtoarea Cook, care are o lungime de 23 km – alcătuiesc majoritatea teritoriului Noii Zeelande. Gheţarii şi gheizerele, fiordurile şi feri ‑ gile arborescente, vulcanii şi mlaştinile mâloase, câmpiile acoperite cu zăpadă, lacurile şi plajele dovedesc că Noua Zeelandă este o ţară extrem de diversificată. De asemenea, are păduri paradisiace, cascade şi o imensă varietate de plante, animale şi păsări neobişnuite. Relieful Noii Zeelande cu ‑ prinde tot spectrul de medii naturale. GeoGrafie

În afară de cele două insule principale, teritoriul ţării mai cuprinde şi unele insule mici: printre acestea, Insulele Stewart, în sudul Insulei de Sud, Insulele Chatham, la 800 km est de Insula de Sud, Tokelau, la nord de Samoa, în Polinezia, şi Insulele Kermadec din nordul Insulei de Nord, nelocuite.

 Întreaga lume pe două insule

Insulele de Nord şi de Sud sunt extrem de diferite. În regiunile centrale ale Insulei de Nord se găsesc numeroase forme de relief vulcanice – vulcani activi, gheizere, lacuri glaciare şi izvoare termale. Muntele Ruapehu, un vulcan activ de 2 797 m, este cel mai înalt munte din Insula de Nord. În estul lanţului de munţi vulcanici se află câmpii de coastă înguste, iar  în vest, regiuni cu dealuri şi păduri. Insula de Sud cuprinde Alpii Noii Zeelande sau Alpii Sudici, unde mai multe vârfuri muntoase ating peste 3 000 m înălţime. Muntele Cook, cunoscut şi sub denumirea de Aoraki sau Aorangi (care în maori înseamnă „Vârf care străpunge norii“), este cel mai înalt vârf din Noua Zeelandă. Majoritatea munţilor  înalţi sunt acoperiţi în mare parte cu gheţari; unii dintre ei, cum ar fi gheţarul Fox, ajung până în apropiere de coastă. În sud‑vestul Insulei de Sud, fiordurile înaintează până aproape de centrul ţării.

Capitală

Wellington

Climă

Climat oceanic; Wellington 12,7°C/1 204 mm;  Auckland 15°C/1106 mm; Christchurch 11,6°C/638 mm Fus orar CET +11 ore 

Strâmtoarea Milford este unul  dintre multele fiorduri care se 

întind până aproape de centrul  ţării şi se află în sud‑vestul  Insulei de Sud. Vârful Mitre,

care se reflectă în apele  strâmtorii, se ridică  la o înălţime de 1 695 m. Denumirea sa provine  de la faptul că se aseamănă  cu mitra unui episcop. 44

noua zeelanda indd

44

11/2/2009

5:13:29 PM

NOUA ZEELANDĂ

Geografie şi mediu natural Climă oceanică

În timp ce regiunile din sud ale Noii Zeelande se află în zona de climă temperată rece, re giunile din nord se încadrează în zona climei subtropicale. Clima este influenţată în principal de apropierea de ocean şi de cantitatea anuală de precipitaţii. Cea mai mare cantitate de precipitaţii se înregistrează în partea de   vest a lanţurilor muntoase: precipitaţiile medii anuale ajung până la 4 000 mm în Alpii Sudici. Deoarece se află într‑o zonă în care cad foarte puţine precipitaţii, regiunea de est a munţilor este mult mai aridă. Influenţa oceanului înseamnă că variaţiile de temperatură de la un anotimp la altul sunt destul de mici. În Auckland, în Insula de Nord, temperatura medie în ianuarie este de 19°C, iar în iulie de 11°C. În Dunedin, în Insula de Sud, temperaturile medii în aceleaşi luni sunt de 15°C şi, respective, de 6°C.

Kiwi, o nezburătoare deosebită, este pasărea naţională a Noii Zeelande.

Pasărea kiwi Kiwi este o pasăre destul de modestă, timidă şi stângace. Însă locuitorii Noii Zeelande iubesc această creatură ciudată şi liniştită şi au transformat‑o într‑un simbol naţional. Pasărea nezburătoare a dat şi numele de alint al locuitorilor ţării, cărora le place să‑şi spună unul altuia kiwi. În plus, această pasăre a dat şi numele fructului bogat în vitamine, kiwi, care provine din Asia, însă a fost cultivat cu un asemenea succes în Noua Zeelandă,  încât a devenit unul dintre principalele exporturi ale ţării. Deoarece nu pot zbura, păsările kiwi parcurg adeseori distanţe mari prin pădure în căutarea hranei. În drumul lor, ciugulesc viermi şi insecte,  însă le place şi gustul fructelor de pădure. Aceste păsări gri‑maronii sunt active pe timpul nopţii şi pot fi găsite doar în Noua Zeelandă şi pe insulele înconjurătoare. Cu o lungime de 40 cm, femelele sunt cu 10 cm mai mari decât masculii. Pasărea kiwi are două trăsături distincte: are ciocul extrem de lung, la capătul căruia se află nările, o trăsătură unică în rândul păsărilor, şi nu are coadă. Pasărea kiwi şi‑a pierdut capacitatea de a zbura din cauza lipsei animalelor de pradă în Noua Zeelandă. Totuşi, când imigranţii europeni au adus în ţară jderi şi pisici, păsările kiwi s‑au confruntat cu un real pericol, iar numărul lor a scăzut drastic. Odată cu implementarea programelor ample de protecţie a păsărilor kiwi, numărul lor a început să crească. Kiwi a devenit pasăre protejată în 1953.

957

Specii endemice

 în luptă cu izolarea

Cap de Nord

Izolarea geografică a ţării a influenţat dezvoltarea   vegetaţiei de pe teritoriul său. Mai mult de 70% din speciile de plante care cresc Golful Plenty  aici nu se găsesc în nici o altă regiune din lume, Noua I  nsu l a d e N o r d  L.T aupo Zeelandă deţinând un nuM  a r  e a      C măr foarte mare de specii      F endemice. Izolarea timp de Cap T  a s m a  n Farewell mai multe milioane de ani,     C    A topografia vulcanică şi    P erele glaciare au influenţat     L   U dezvoltarea autonomă a   N  A florei locale.   E   C c Cea mai răspândită specie   O i G o l fu   l P e g asu s d I  l e C  hat  ha m de arbore este fagul austral. u S C  â    m p i   i   l e C a nt e r  În timp ce în pădurile de  bu   r  y  ii fagi australi subarboretul lp I . P  i tt    I  ns u l    a d e S ud   A este foarte puţin răspândit,     pădurile mixte cuprind Cap de V est coronamente şi subarboret ˇ NOUA ZEELANDA din belşug, printre care I . S t e w a r d  0 1000 km 500 muşchiul de copac, feriga (în special specia de ferigă argintie) şi tufişurile. Pinii roşii sunt răspândiţi pe întreg teritoriul ţării. Unii arbori, foarte a rezultat din agrişele care cresc în China, apreciaţi datorită lemnului lor de esenţă tare, este cultivat pe scară largă. au o vechime de circa 1 000 de ani. În Fauna – dominată de păsări această categorie intră şi arborele kauri, care poate atinge o înălţime de 60 m şi a cărui Deşi deţine un număr foarte mic de specii de răşină naturală este o materie primă extrem reptile şi de mamifere, Noua Zeelandă are un număr foarte mare de specii de păsări. Lipsa de apreciată. Regiuni extinse de câmpii înalte din Insula animalelor de pradă a însemnat că mai de Nord sunt acoperite cu păşuni. În unele multe specii de păsări care nu pot zbura – zone de coastă cresc mangrove. Copacul cum ar fi kiwi sau moa, care se aseamănă cu pohutukawa cu florile lui de un roşu aprins struţul – au putut să se dezvolte pe insulă. (sau Pomul de Crăciun) înfloreşte pe plajele Moa a fost vânată atât de mult de către cei din Insula de Nord în perioada Crăciunului. din triburile Maori încât aproape că dispăruCorespondentul său în Insula de Sud este se înainte de sosirea coloniştilor europeni. copacul rata. Copacul cu flori galbene kowhai, Cea mai cunoscută specie de papagali este care creşte în pădurile ţării, dă naştere unor  kea, care trăieşte în regiunile munţilor înalţi: adevărate explozii de culoare atunci când şi această specie se numără printre cele aflate pe cale de dispariţie. Tot în această înfloreşte. categorie intră şi kakapo (sau papagalul‑buf Specii de plante niţă), o pasăre de noapte; pasărea takahe cu din toată lumea penaj în nuanţe de violet, despre care se   Atunci când europenii au descoperit Noua credea că este o specie dispărută; taiko, o Zeelandă, acest paradis natural a început pasăre de mare cu pieptul alb; piciorongul şi să‑şi piardă din frumuseţe. În ultimii 200 de kiwi. De‑a lungul coastelor pot fi întâlnite ani, multe specii de plante şi arbori au numeroase păsări de mare, precum cormoradispărut şi multe altele sunt pe cale de nii, pescăruşii de mare sau furtunarii. dispariţie. Defrişările masive au dus la deSingurele mamifere indigene sunt două cimarea drastică a zonelor împădurite. Noi specii de lilieci. Câinii şi şobolanii au fost aduşi specii de arbori precum pinul, sequoia sau din Polinezia de către triburile maori, iar  bradul Douglas au fost importate din mistreţii sălbatici, iepurii şi jderii au fost aduşi  America de Nord. Aceste specii, importante în special din Europa. Printre animalele sălpentru silvicultură, cresc în multe regiuni batice care trăiesc aici se numără şi o specie ca monoculturi. Unele specii de eucalipt şi de şopârlă, tuatara. Existând de mai bine de acacia au fost aduse din Australia, în timp 200 de milioane de ani, această fosilă vie nu ce o serie de plante ornamentale şi plante a suferit foarte multe transformări şi, în pre cu fructe au fost importate din Asia, fapt zent, este întâlnită doar pe câteva dintre care a avut consecinţe de durată. Kiwi, care insulele care alcătuiesc teritoriul Noii Zeelande.           I

S        t      

        I

r         .  

C       

o      o       k       

      i

45

noua zeelanda indd

45

11/2/2009

5:13:33 PM

NOUA ZEELANDĂ

958

POPULAŢIE Număr de locuitori 4,1 milioane  Densitate 15 loc./km²

Distribuţie

86% urban 14% rural 

Rată anuală de creştere 0,95%

Speranţă de viaţă Femei 82 ani Bărbaţi 76 ani

Religie

Creştină (anglicană, catolică,  prezbiteriană)

Limbi vorbite

Engleză, maori (limbi oficiale)

Rată a analfabetismului 1%

POLITICĂ Regim politic

Monarhie parlamentară în Commonwealth

Şef de stat

Regina Elisabeta a II‑a, reprezentată de un guvernator  general 

Legislativ

Parlament din 121 de membri aleşi pe 3 ani

Organizare administrativă

16 regiuni; teritorii insulare: Insulele Cook, insulele Niue  şi Tokelau, Insulele Chatham, Insulele Kermadec, precum şi un număr de insule  subarctice 

Populaţie

Tradiţii maori şi Tradiţii occidenTale Din secolul XIX, când europenii, în special brita‑ nicii, au început să se stabilească în Noua Zeelandă, cultura triburilor maori a fost grav afectată. Zecile de ani de război şi persecuţie aproape că au condus la exterminarea lor. În prezent, ambele părţi aflate în conflict încearcă să coopereze pentru a ajunge la o soluţie con ‑ structivă. Din fericire, societatea cosmopolită din Noua Zeelandă se caracterizează mai degrabă prin cooperare, decât prin stări conflictuale.

PoPulaţie Noua Zeelandă este foarte puţin populată. Densitatea populaţiei în Insula de Sud este chiar  mai mică decât cea din Insula de Nord, care benefi ciază de condiţii economice şi climatice mult mai bune. Creşterea migraţiei dinspre regiunile rurale către oraşe, precum şi dinspre Insula de Sud către Insula de Nord, este caracteristică evoluţiei demografice a ţării. Principalele aglomerări de populaţie se înregistrează în oraşele Auckland, Wellington, capitala ţării, şi Hamilton, din Insula de Nord, şi în oraşele Christchurch şi Dunedin, din Insula de Sud. Circa trei pătrimi din populaţia ţării este de origine europeană. Majoritatea locuitorilor provin din Marea Britanie sau sunt descendenţi ai coloniştilor britanici care s‑au stabilit pe teritoriul Noii Zeelande în secolul XIX. Pe măsură ce nou‑veniţii se răspândeau pe teritoriul ţării, numărul locuitorilor maori, populaţia aborigenă, a început să scadă. Strămoşii de origine polineziană ai populaţiei maori ajunseseră pe te ritoriul Noii Zeelande cu circa 1 000 de ani înainte de sosirea primilor colonişti europeni. Luptele dintre

Şcolari în uniforma Christ’s College din Christchurch;  un memento al tradiţiilor englezeşti înrădăcinate  în sistemul educaţional al Noii Zeelande. triburi, războaiele cu europenii şi bolile pe care aceştia le‑au adus au reprezentat cauzele decimării populaţiei maori. În prezent, trăiesc în special pe Insula de Nord, mulţi în Auckland sau în împrejurimi. În afară de maori, mari segmente de populaţie sunt alcătuite din locuitori de origine polineziană (veniţi din Tonga sau din Samoa) sau asiatică (în special chinezi şi indieni).

Ţinutul triburilor maori

Înainte de sosirea coloniştilor europeni, viaţa de pe insule era guvernată de triburile maori. Deşi s‑au adaptat de mult la stilul de viaţă al populaţiei albe, care alcătuieşte segmentul majoritar, mulţi maori şi‑au păstrat tradiţiile străvechi. Totuşi, din cauza popu‑ laţiei albe dominante, acest lucru este din ce în ce mai dificil. Deşi Noua Zeelandă nu se confruntă cu probleme interetnice, populaţia maori este încă dez avantajată economic şi social. Recent, au existat semne de revigorare a culturii maori. Un număr tot mai mare de locuitori albi în  vaţă limba maori, nu din curiozitate, ci din interes real faţă de limba şi cultura maori. Prin înfiinţarea învăţământului de specialitate, guvernul încearcă să promoveze arta maori de sculptură în lemn şi ţesutul de mână.

Protejarea mediului

Maori în costume tradiţionale, pe care le îmbracă adeseori  în cadrul ceremoniilor oficiale  şi al reprezentaţiilor culturale.

Noua Zeelandă este o ţară paşnică unde stilurile de   viaţă sunt în principal liniştite. Atmosfera care domneşte în oraşe este mai relaxată decât cea din multe alte oraşe ale lumii. Totuşi, un ritm de viaţă mai alert se înregistrează în Auckland, cel mai vestic oraş din Noua Zeelandă. Majoritatea locuitorilor ţării trăiesc în mediul urban, însă aleg să‑şi petreacă timpul liber în regiunile rurale şi mulţi deţin case de  vacanţă la ţară. Legătura cu lumea rurală şi cu mediul înconjurător  este larg răspândită, iar locuitorii ţării militează pentru conservarea şi protejarea mediului. Pentru ei, conservarea mediului este un obiectiv de suflet şi un motiv de mândrie. Ei păstrează în memorie protestele împotriva testelor nucleare realizate de Franţa în anii 1990 în atolul Mururoa din Polinezia Franceză. Mai multe organizaţii care militează pentru protejarea mediului îşi au sediul în Noua Zeelandă.

46 

noua zeelanda indd

46

11/2/2009

5:13:35 PM

NOUA ZEELANDĂ

Istorie şi politică Sport

Rugby‑ul, urmat îndeaproape de cricket, este cel mai popular sport din Noua Zeelandă. Echipa naţională de rugby, All Blacks, face întotdeauna o figură frumoasă în cadrul competiţiilor internaţionale. Negrul este, de asemenea, culoarea hainelor din tricot pur tate de canotori; cei 8 membri ai echipajului se află adeseori printre favoriţii concursurilor  internaţionale de canotaj. Printre sporturile preferate ale locuitorilor Noii Zeelande se numără şi hockey‑ul, goful, squashul, spor turile nautice şi ecvestre. Triatlonul anual, „Ironman New Zeeland“, atrage un număr  impresionat de spectatori, iar munţii ţării sunt ideali pentru sporturile de iarnă. Totuşi, în Noua Zeelandă, fotbalul nu se bucură de aceeaşi popularitate ca în Europa. Printre cele mai importante evenimente naţionale se numără şi Ellerslie Flower Show, cea mai mare expoziţie de flori din emisfera australă, care are loc la Manukau, în noiembrie, şi National Boat Show, care are loc în septembrie, la Hamilton. Un alt festival popular este şi Auckland’s Big Day Out, un festival muzical în luna ianuarie, în toiul verii.

Ţara oilor

În Noua Zeelandă, consumul de carne de oaie pe cap de locuitor este cel mai mare din lume. Credinţa unanimă conform căreia există 20 de oi pe cap de locuitor nu se adevereşte, deoarece perioadele lungi de secetă au avut efecte grave asupra creşterii oilor. Cu toate acestea, carnea de miel (cotlet, rinichi, ficat) contribuie în mare măsură la alcătuirea dietei naţiunii şi o depăşeşte în popularitate pe cea de pui sau de peşte. O metodă tradiţională maori de preparare a mâncării, denumită şi hangi, constă în învelirea cărnii şi a legumelor în frunze şi coacerea lor la aburi într‑un cuptor de lut. Peştele cu cartofi prăjiţi şi sandvişurile fac parte din dieta specific britanică şi sunt foarte populare în rândul locuitorilor, alături de ceaiul de la ora cinci, o tradiţie care se menţine şi în prezent. În plus, există o gamă largă de fructe cultivate în gospodării, printre care fructul kiwi, bogat în vitamine, care a devenit un simbol al fructelor din Noua Zeelandă.

istorie şi Politică  În timp ce Australia a fost colonizată pentru prima dată în urmă cu peste 40 000 de ani de către strămoşii aborigenilor  care au venit din Asia de Sud‑Est pe podurile de pământ care existau la acea vreme, colonizarea Noii Zeelande a avut loc mult mai târziu. Insulele au fost probabil colonizate de polinezieni începând cu anul 800 d.Hr. Migraţia triburilor maori

Triburile maori aveau o reputaţie de marinari extrem de pricepuţi în rândul polinezienilor,

deoarece puteau călători la distanţe mari în bărcile lor cu furcheţi ficşi. După ce au ajuns în Insulele Cook, în vestul Polineziei, maori au înaintat către sud spre Noua Zeelandă a zilelor noastre pe care au denumit‑o Aotearoa, „Teritoriul Marelui Nor Alb“. Aici, maori au găsit ape bogate în peşte şi un sol fertil. Ei trăiau din vânat şi pescuit (vânau păsări şi foci) şi adunau fructe de pădure şi rădăcini.

Abel Tasman şi James Cook

Primul european care a ajuns pe insule a fost olandezul Abel Janszoon Tasman (1603–1659). Plecând din Tasmania, el a zărit Noua Zeelandă în 1642 şi a crezut că face parte din terra australis, sau continentul de sud, despre care oamenii de ştiinţă credeau că există de partea cealaltă a lumii. Acest teritoriu a fost denumit Nieuw Zeeland, după numele provinciei olandeze Zeeland. În ciuda curiozităţii lor  faţă de aceată nouă lume insulară, olandezii, slăbiţi în urma unui război naval cu o flotă a Marii Britanii, nu s‑au mai aventurat în Oceania după această descoperire. Majoritatea descoperirilor ulterioare au fost făcute de către navigatorul şi exploratorul britanic căpitanul James Cook (1728–1779). În octombrie 1769, pe parcursul primei sale călătorii, Cook a acostat pe Insula de Nord şi a luat în posesiune teritoriul în numele Coroanei britanice. Continuăndu‑şi călătoriile de explorare pe mare, Cook şi‑a dat seama că teritoriul pe care îl revendicase cuprindea două mari insule. În curând, el a început să facă troc cu triburile maori pe care le‑a întâlnit pe insule. Ele furnizau echipajelor  britanice alimente, peşte şi apă proaspătă şi primeau în schimb tutun şi unelte din fier. În Marea Britanie, rapoartele lui James Cook au declanşat valuri de entuziasm cu privire la descoperirea noii ţări. La sfârşitul secolului XVIII, primii vânători de foci au  venit în Noua Zeelandă şi s‑au stabilit iniţial de‑a lungul coastei. Triburile maori erau predispuse la îmbolnăviri din cauza bolilor  pe care albii le aduseseră cu ei şi sufereau din cauza nerespectării tradiţiilor de către aceştia. Convertirea triburilor maori la creş tinism, care a început în 1814 odată cu întemeierea primelor baze misionare, a avut loc foarte repede, iar britanicii au continuat oprimarea lor, atât politic, cât şi militar.

Tratatul de la Waitangi şi urmările lui

Tratatul de la Waitangi, semnat pe 6 februarie 1840, este considerat a fi marcat naşterea Noii Zeelande moderne. Conform tratatului, triburile maori cedau ţara Coroanei britanice. În schimb, britanicii garantau proprietatea şi posesiunile triburilor. Unele căpetenii au refuzat condiţiile tratatului, iar o parte din populaţia maori respinge tratatul şi în prezent. În 1841, Noua Zeelandă a devenit colonie a Coroanei britanice. În 1852, i s‑a acordat dreptul de a avea propria constituţie

959

şi în 1856 a fost ales parlamentul ţării. În 1861, după ce a fost descoperit aur pe Insula de Sud, un alt val de imigranţi din Marea Britanie a inundat ţara. Aurul care se găsea din belşug în minele de pe insulă a trezit dorinţa de independenţă a Insulei de Nord. În 1865, guvernul a răspuns prin mutarea capitalei la Wellington. În ciuda Tratatului de la Waitangi, coloniştii britanici au reuşit să pună mâna pe pământurile triburilor maori în mod ilegal. Conflictele care au urmat au condus la mai multe războaie pe parcursul cărora populaţia maori a fost decimată. Abia mult mai tâziu, autorităţile bitanice au început să aplice politici de guvernare mai moderate.

Casă de adunare maori tradiţională.

Arta şi cultura triburilor maori Dovezi referitoare la cultura maorilor, una dintre cele mai dezvoltate culturi polineziene, se găsesc pretutindeni în Noua Zeelandă. Arta este foarte strâns legată de credinţele religioase ale triburilor şi este reprezentată cel mai bine prin sculpturile în lemn, cele mai frumoase exemple de artă din Oceania. Maorii practică intens venerarea strămoşilor, iar zugrăvirea figurilor umane este una dintre temele centrale ale artei lor. Aceste figuri sunt extrem de stilizate şi proporţiile sunt în mod deliberat exagerate, punându‑se un accent evident pe forma capului. Majoritatea acestor figuri din lemn prezintă o atitudine războinică. Strămoşii maorilor sunt şi ei personificaţi  în desenele din casele de adunare, clădiri comunale în care se strâng de obicei triburile. La aceste clădiri, coama acoperişului este încoronată cu un desen al strămoşilor, ferestrele au de obicei forma ochilor, iar grinzile de susţinere proeminente simbolizează o pereche de braţe întinse. Marginea grinzilor din interior simbolizează şira spinării, iar stâlpii, coastele. Obiectele funcţionale sunt realizate după acelaşi tipar. Canoele meticulos cioplite, instrumentele muzicale, ustensilele pentru pescuit şi vânat îmbină elemente ale formelor umane. Multe obiecte sunt pictate  în nuanţe de roşu – culoarea zeilor, cu o mare semnificaţie simbolică. Ca şi în cazul sculpturilor în lemn, formele umane reprezintă motivul principal în arta cioplirii pietrei. Alte aspecte ale culturii maori cuprind fabricarea bijuteriilor din jad şi smarald şi cântecele acompaniate de mişcări ritmice.

47 

noua zeelanda indd

47

11/2/2009

5:13:36 PM

NOUA ZEELANDĂ

960

Istorie şi politică

ISTORIE cca 800 Colonizarea ţării de către maori veniţi din Polinezia 1642  Abel J. Tasman descoperă  Noua Zeelandă 1769 Căpitanul J. Cook revendică  Noua Zeelandă pentru Imperiul Britanic  1839 Devine protectorat britanic  1840 Prin Tratatul de la Waitangi, maorii cedează Noua Zeelandă Marii Britanii 1841

Devine colonie britanică

1861–1871

Revoltă a triburilor maori 1907 Devine dominion britanic 

1914–1918

  Noua Zeelandă participă la Primul Război Mondial  de partea puterilor aliate  1931 Devine stat independent  în Commonwealth

1939–1945

  Noua Zeelandă participă la al Doilea Război Mondial  de partea puterilor aliate 

1951

Semnează pactul defensiv  ANZUS  1974 Marş de protest al maorilor  către Wellington 1984 D. Lange (Partidul Laburist) devine prim‑ministru; Noua Zeelandă se declară zonă interzisă testelor nucleare  1988  Acord de Liber Schimb cu Australia 1993 Introducerea reprezentării  proporţionale 

1995–1996

Pământul deţinut de stat este  redat triburilor maori Whakatohea şi Tainui, care   primesc şi despăgubiri  financiare  2004 Este inaugurată o nouă Curte  Supremă a Noii Zeelande 

ECONOMIE Produs intern brut 112,6 mld. $ 

Produs naţional brut/loc. 25 920 $ 

Comerţ exterior

Importuri 29,8 mld. $  Exporturi 28,2 mld. $ 

Datorie externă 50,0 mld. $ 

Clădirea circulară sau „Stupul“, cum este denumită popular, este sediul parlamentului Noii Zeelande.

Noua Zeelandă începând cu secolul XX

În 1907, a fost deschisă calea spre suveranitate a Noii Zeelande atunci când colonia a devenit dominion. În Primul Război Mondial, Noua Zeelandă a trimis soldaţi în Europa în sprijinul trupelor britanice. În al Doilea Război Mondial, Noua Zeelandă, care‑şi câş tigase independenţa în 1931, a susţinut puterile aliate în Europa şi a luptat împotriva japonezilor în Pacific. În 1945, Noua Zeelandă a devenit unul dintre membrii fondatori ai Naţiunilor Unite. În anii următori, ţara a trecut printr‑un proces de reorientare politică şi economică inspirat mai puţin de modelul din Marea Britanie şi mai mult de cel din   Australia, Asia de Sud‑Est şi din ţările vecine din Oceania. Această nouă poziţie a fost consolidată când Noua Zeelandă a devenit membră a unor organizaţii internaţionale precum ANZUS (în 1951) şi SEATO (1954–1977). În 1987, Noua Zeelandă s‑a declarat te ritoriu în care testele cu arme nucleare sunt interzise. Din 1995, Noua Zeelandă a semnat mai multe tra tate prin care pământurile deţinute de stat erau redate triburilor maori. În plus, Noua Zeelandă a plătit importante sume de bani drept despăgubire triburilor maori pentru nedreptatea la care au fost supuşi în trecut de către imigranţii britanici. Scena politică din Noua Zeelandă este guvernată de două partide puternice: Partidul Laburist şi Partidul Naţional. Din 1999, la guvernare se află Partidul Laburist, în frunte cu Helen Clark (n. 1950), prim‑ministru al ţării.

economie, transPorturi

şi comunicaţii   Aproape jumătate din veniturile obţinute din export provin din agricultură. Totuşi, în ciuda importanţei economice şi a caracterului intensiv al acesteia, doar 10% din populaţia aptă de muncă este angajată în acest sector.

Lână de calitate superioară

Noua Zeelandă este al doilea mare producător de lână din lume, după Australia. Creşterea oilor se află la baza sectorului agricol al ţării: numărul de oi, estimat la peste 40 de milioane de capete, depăşeşte cu mult numărul locuitorilor ţării. Clima relativ  umedă a Noii Zeelande oferă condiţii extrem de fa vorabile pentru agricultură, aici existând păşuni cu  vegetaţie luxuriantă. Unele rase de oi dau o lână de calitate mai slabă, însă sunt mai valoroase datorită calităţii superioare cărnii. Totuşi, din cauza unor  factori interni şi externi, creşterea oilor a trecut şi prin perioade de criză. În ultimii ani, Noua Zeelandă a fost lovită repetat de secetă, iar creşterea oilor a avut de suferit din cauza micşorării preţului lânii pe piaţa mondială. Tot mai multe bovine, capre şi cai cresc în regiu nile deluroase. Ţara e celebră mai ales datorită creşterii cailor de curse. Produse agricole

bogate în vitamine

Produse agricole crescute în scop comercial, precum kiwi şi strugurii, domină sectorul agricol. Deşi viile şi livezile ocupă mai puţin teren decât păşunile, ambele sectoare agricole au o importanţă economică deosebită atât pentru piaţa locală, cât şi pentru piaţa de export. Noua Zeelandă este principalul exportator de kiwi. În secolul XIX, industria de cultivare a viţei de vie a avut de suferit de pe urma dăunătorilor şi a legilor  restrictive. Însă în prezent, circa 6 000 ha de viţă de  vie produc din nou vinuri excelente. Mai mult, Noua Zeelandă este celebră şi pentru creşterea perilor şi a merilor verzi şi pentru cultivarea fructelor precum prunele şi caisele. Se cultivă, de asemenea, la scară mare, grâne şi hamei.

48

noua zeelanda indd

48

11/2/2009

5:13:38 PM

NOUA ZEELANDĂ

Economie, transporturi, comunicaţii

961

Resurse minerale, de la aur la jad

O perioadă lungă de timp, Noua Zeelandă a fost privită ca o ţară cu foarte puţine resurse minerale. Totuşi, descoperirea unor zăcăminte de cărbune şi fier, precum şi a unor  materiale precum calcarul şi pietrişul, au lansat industria de minerit a ţării. După descoperirea aurului în 1861 în provincia Otago, în Insula de Sud, acesta a devenit o forţă motrice pentru britanici, care au început dezvoltarea insulelor. Înainte de sosirea coloniştilor englezi, triburile maori nu erau conştiente de existenţa metalelor şi foloseau  jadul, care se găsea din belşug, pentru fabri carea uneltelor şi pentru troc. Unele materii prime sunt folosite în industria de inginerie mecanică şi în cea de prelucrare a metalelor. Industria alimentară, de manufactură şi textile, şi de prelucrare a lemnului şi a hârtiei constituie, de asemenea, ramuri importante. Oraşul Auckland este principalul centru industrial al ţării.

Comerţ

Intrarea Marii Britanii în Comunitatea Europeană (în prezent Uniunea Europeană) în 1973 a avut consecinţe asupra comerţului exterior al Noii Zeelande. Deoarece, în urma aderării, Marea Britanie folosea Europa ca sursă convenabilă de produse agricole precum lâna, carnea şi untul, Noua Zeelandă, fosta sa colonie, pierdea o parte importantă din

Vinul de calitate superioară al Noii Zeelande provine din mai mult de 6 000 ha de podgorii. piaţa Marii Britanii. Prin urmare, standardul de viaţă din Noua Zeelandă, care se numă rase printre cele mai înalte din lume în anii 1960, a înregistrat o scădere importantă. În prezent, Australia, Japonia şi SUA sunt principalii parteneri de afaceri ai ţării. În plus, Noua Zeelandă deţine relaţii comerciale apropiate şi bune cu ţări din UE. În afară de lână, carne şi produse lactate, principalele exporturi ale ţării sunt cheresteaua, fructele, vinul şi fructele de mare. Principalele importuri cuprind instalaţii mecanice, automobile, petrol şi produse chimice şi farmaceutice.

Infrastructură bine dezvoltată

Noua Zeelandă deţine aeroporturi internaţionale în oraşele Auckland, Wellington şi Christchurch. Timpul de zbor Europa–Noua Zeelandă este de 30 de ore (include escalele). Linia aeriană naţională, Air New Zeeland, a fost privatizată în 1998. Unele companii de transport europene folosesc porturile Auckland şi Wellington, din Insula de Nord, precum şi portul Lyttelton, de lângă Christchurch, şi portul Chalmers, de lângă Dunedin, din Insula de Sud. Serviciile de feribot pentru maşini şi pasageri funcţionează în ambele sensuri între insule. Reţeaua rutieră a ţării acoperă 93 000 km; circa două treimi reprezintă drumuri asfaltate şi bine întreţinute. Aproape jumătate din suprafaţa Noii Zeelande  este folosită pentru păşunatul oilor. Turmele  sunt crescute în regiuni muntoase vaste, acoperite cu o vegetaţie luxuriantă, ale Insulei  de Sud, aproape exclusiv pentru producţie de  lână merinos.

Mass‑media

Noua Zeelandă are 27 de cotidiene, însă doar  cinci sunt de importanţă naţională.  New Zeeland Herald are cel mai mare tiraj. Tele‑  viziunea naţională, Television New Zeeland Ltd, emite pe două canale; există şi canale private de televiziune. Un post de radio

emite în limba maori din 1996 şi un post de televiziune în limba maori a fost înfiinţat în 2004. Reţeaua de telefonie mobilă funcţionează excelent, iar în marile oraşe există internet café‑uri.

Exploatarea energiei geotermale Energia nucleară a fost respinsă în Noua Zeelandă. Pentru a face faţă nevoilor de energie ale ţării, Noua Zeelandă trebuie să‑şi îndrepte atenţia către alte surse. Resursele interne devin principala opţiune, mai ales că, în prezent, guvernul a hotărât să reducă dependenţa ţării de combustibilii din import, în special de petrol.  În afară de energia hidroelectrică, energia geotermală a devenit extrem de importantă. După consumul de energie geotermală pe cap de locuitor, Noua Zeelandă se află pe locul al doilea, după Islanda. Energia care se acumulează în scoarţa Pământului este eliberată prin gheizere şi izvoare termale. Aceste surse naturale de energie sunt exploatate mai ales în Rotorua şi Taupo, aflate în centrul Insulei de Nord. Deşi principiul energiei geotermale este unul simplu, procedeul este complicat: în regiunile  în care straturile de magmă se află aproape de suprafaţă, apa este dirijată în jos prin conducte săpate în pământ. Când vine  în contact cu magma, apa se supraîncălzeşte.  Vaporii de apă rezultaţi sunt purtaţi printr‑un sistem de conducte către suprafaţă, unde sunt acumulaţi în turbine electrice care produc alternativ electricitate. Energia geotermică are un potenţial ridicat. Centrala electrică de la Waireki, de lângă Taupo, funcţionează de la începutul anului 1958. De atunci, au fost construite şi alte centrale geotermice. Din cauza norilor de gaz sulfuros care se ridică la suprafaţa pământului, locuitorii Noii Zeelande au denumit Rotorua „Oraşul puturos“.

49

noua zeelanda indd

49

11/2/2009

5:13:42 PM

NOUA ZEELANDĂ

962

Turism

 V ulcani  înalţi şi fiorduri adânci numără şi gheizerele, cu jeturi de apă aruncate în aer de la adâncimi foarte mari. Cu mult înainte de sosirea coloniştilor, triburile maori foloseau izvoarele termale pentru scăldat şi pentru proprietăţile lor curative. Mai târziu, Rotorua a devenit o staţiune balneară construită după modelul celor europene. Datorită centrului balnear dotat cu tot confortul unui design modern şi a poziţionării sale într‑un cadru natural spectaculos, Rotorua a devenit extrem de populară printre turişti. Satul maori Whakarewarewa, la sud de Rotorua, cuprinde o casă de rugăciuni în stil maori şi un centru cultural care ilustrează tradiţiile maori. Şcoala maori de sculptură în lemn, aflată într‑o anexă a centrului, a fost înfiinţată pentru păstrarea tradiţiilor maori.

ridică la 1 968 m, muntele Ruapehu, 2 797 m, şi muntele Ngauruhoe, 2 292 m. Deoarece sunt încă activi, cei trei munţi sunt monitorizaţi constant. Pe versanţii munţilor se află izvoarele termale de la Ketetahi care au creat lacuri albastre în văile stâncoase; cratere vulcanice se ridică din relieful selenar. În regiunea de est a parcului, Autostrada 1, cunoscută şi sub denumirea de Desert Road, conduce către un ţinut deşertic de neuitat, mărginit de munţi acoperiţi cu lavă întărită.

Parcul Naţional Tongariro

Copacul pohutukawa cu florile sale de un roşu  aprins, sau Pomul de Crăciun, înfloreşte în perioada Crăciunului, la mijlocul verii.

Noua Zeelandă poate susţine că este una dintre cele mai virgine destinaţii turistice din lume. Nu are întinderi de asfalt şi nici colonii de şezlonguri pe plajele sale. Cam o zecime din relieful său virgin este protejat ca parc naţional şi acelaşi lucru este valabil şi pentru apele sale de coastă. Toate rezer‑ vaţiile naturale sunt deschise publicului. În afară de numeroase minuni naturale, Noua Zeelandă oferă o istorie şi o cultură unice  în lume şi o mulţime de posibilităţi de a

Creat în 1894, Parcul Naţional Tongariro este cel mai vechi parc naţional al Noii Zeelande. Acoperind o suprafaţă de 765 km², este situat la sud de lacul Taupo, pe Insula de Nord, şi se bucură de popularitate în rândul amatorilor de turism montan. În 1990, parcul a fost declarat sit al Patrimoniului Natural şi Cultural Mondial UNESCO. În parc se găsesc trei vulcani, care alcătu iesc un peisaj impresionant de lanţuri muntoase înalte: muntele Tongariro, care se

practica tot felul de sporturi.

c ălătorind în noua  Zeelandă 

Noua Zeelandă are multe de oferit vizitatorilor săi, în special celor aflaţi în căutarea unei vacanţe antrenante. Practicanţii de snorkeling şi amatorii de scufundări pot descoperi o lume acvatică plină de culoare, iar canotorii pot explora râurile şi fiordurile line, în timp ce amatorii de turism montan nu vor fi dezamagiţi urmând multitudinea de poteci care conduc la peisaje impresionante.

Gheizere, staţiuni şi cultură maori în Rotorua

Împrejurimile lacului Rotorua se află pe ma  joritatea itinerariilor de călătorie ale  vizitatorilor. Pe lângă relieful vulcanic, regiunea mai cuprinde izvoare termale şi unele Această magnifică sculptură maori se află  exemple extrem de frumoase de artă maori. la Whakarewarewa, centru important pentru    Aici, printre atracţiile turistice vulcanice se cultura şi arta sculpturii în lemn a maorilor.

Pentru turiştii curajoşi, saltul în gol cu o coardă  elastică de pe un pod într‑un cadru natural  pitoresc reprezintă o experienţă de neuitat.

Fiorduri, cascade, peşteri şi trasee turistice

Platoul înalt al Insulei de Sud cuprinde Parcul Naţional Fiordland, pe coasta de sud‑vest a insulei. Această regiune, care a devenit zonă protejată în 1952, a fost inclusă în Patrimoniul Natural Mondial UNESCO în 1990. Acoperind o suprafaţă de 1 166 km², este cel mai mare parc naţional al Noii Zeelande: cuprinde o   varietate de forme de relief şi reprezintă habitatul a numeroase specii de păsări. Coasta de vest a Insulei de Sud este tra  versată de fiorduri, care ajung până în centrul insulei. Cel mai impresionant, din punct de vedere al poziţionării, şi mai lung (44 km) este Dusky Sound, denumit astfel de căpitanul Cook (1728–1779) care l‑a explo rat în 1770. Regiunea de est a Insulei de Sud cuprinde lacuri şi lanţuri muntoase acoperite cu păduri dese. Precipitaţiile abundente dau naştere unor cascade spectaculoase care

50

noua zeelanda indd

50

11/2/2009

5:13:46 PM

NOUA ZEELANDĂ

Turism se revarsă în văi adânci. Cea mai impresionantă este cascada Sutherland (580 m). Peşterile cu stalactite şi stalagmite de lângă lacul Te Anau cuprind formaţiuni bizare. Focile au trăit cândva în colonii numeroase în jurul coastei Noii Zeelande, însă numărul lor s‑a redus foarte mult din cauza vânării. În această regiune poate fi întâlnit papagalul kea, care poartă numele ţipătului pe care îl scoate. Păsări nezburătoare precum cârstelul de baltă şi kiwi trăiesc în regiunile munţilor  înalţi. Peisajele naturale şi animalele şi păsările săl batice de aici atrag amatorii de drumeţii: Milford Track, care se întinde pe 50 km, este unul dintre cele mai frumoase trasee turistice din lume. Însă pentru vizitatorii care doresc să acopere distanţe mai lungi într‑un mod comfortabil există zboruri de agrement care pleacă de la Te Anau şi Milford. Dintr‑un elicopter sau dintr‑o aeronavă uşoară,

963

INFO DE CĂLĂTORIE  Vaccinări

Vaccinările nu sunt obligatorii în cazul intrărilor directe. Se recomandă vaccinări împotriva tetanosului, difteriei şi poliomielitei.

 Vamă

Pot fi introduse fără taxe  articole de uz personal 

Rothmann Building, în stil Art Deco, este una dintre cele  mai impresionante clădiri din oraşul de coastă Napier. turiştii se bucură de priveliştea impresionantă oferită de fiordurile, de pădurile şi de munţii insulei.

şi o cantitate limitată de ţigări, tutun, băuturi alcoolice  şi cadouri care să nu depăşească 700 NZD. Este interzisă scoaterea din ţară a scoicilor paua, a midiilor, a jadului şi a obiectelor de artă vechi. Pot fi introduse valute  naţionale şi străine în orice  cantitate, dar sumele care  depăşesc 10000 NZD trebuie  declarate.

Monedă şi mijloace de plată

1 dolar neo‑zeelandez (NZD) = 100 cenţi. Valuta europeană poate fi schimbată la bănci. Sunt  disponibile bancomate. Cecurile  de călătorie pot fi încasate  la bănci, la hotelurile mari şi în magazine. Cărţile de credit  internaţionale sunt acceptate.

Transport

Infrastructura este bine  dezvoltată. Autobuzele  reprezintă un mijloc  de transport popular şi ieftin. Trenurile circulă între  majoritatea oraşelor mari şi mijlocii. Transportul se mai  poate realiza şi cu maşini închiriate, cu furgonete  şi taxiuri. Feriboturile circulă între Insula de Nord şi Insula de Sud de mai multe ori pe zi. Legăturile aeriene locale sunt   foarte bune. Există aeroporturi internaţionale la Auckland, Christchurch şi Wellington.

Pentru şoferi

O privelişte impresionantă a oraşului Auckland. În prim‑plan, portul de ambarcaţiuni; în spatele său, clădirile  înalte dominate de Sky Tower, în partea dreaptă.

Auckland, capitala neoficială Auckland, cel mai mare oraş al ţării, a fost capitala Noii Zeelande timp de un sfert de secol. Din 1840 şi până în 1865, Auckland a reprezentat centrul politic al Noii Zeelande coloniale. Deşi capitala a fost transferată la Wellington, Auckland rămâne principala metropolă a ţării. Deoarece deţine o populaţie cosmopolită, care cuprinde inclusiv un număr mare de locuitori maori şi populaţii venite din Pacificul de Sud, oraşul constituie o oglindă demografică a Noii Zeelande. Caracterul cosmopolit al oraşului este evident: pe străzi şi în pieţele sale, terase italieneşti stau alături de baruri cu specific neo‑zeelandez şi de cafenele cu specific asiatic. Gheretele care vând falafel sau clătite franţuzeşti sunt la fel de obişnuite. Auckland mai este cunoscut şi sub denumirea de City of Sails (Oraşul Corăbiilor) deoarece aici se găsesc foarte multe iahturi şi ambracaţiuni ancorate în port, în apele golfului Huaraki, în nord‑estul oraşului. Situat pe o limbă de pământ pe Insula de Nord, Auckland este principalul port de escală folosit de majoritatea vizitatorilor. Centrul oraşului se concentrează în jurul bazinului portuar de la Waitema. Linia orizontului este impresionantă în acest oraş, fiind dominată de aspectul futurist al Sky Tower, cea mai înaltă clădire din ţară (328 m). Turnul face parte din complexul comercial şi hotelier Sky City, deschis în 1997. La prima vedere, conurile vulcanice, presărate de‑a lungul oraşului, au un aspect bizar. Deşi sunt stinse, amintirea lor se împleteşte cu atmosfera vie a oraşului. Varietatea şi marile contraste de aici sunt adunate în War Memorial Museum, care deţine o colecţie impresionantă care cuprinde istoria naturală şi culturală a Pacificului de Sud. Canoea maori lungă de 25 m expusă aici contrastează puternic cu navele de linie luxoase ancorate  în portul oraşului.

Informaţii utile www.newzealand.com

noua zeelanda indd

51

Deşi permisul naţional  de conducere este suficient, se recomandă un permis internaţional de conducere. Limita de viteză este  de 50 km/h în localităţi şi de 100 km/h pe drumurile  expres şi pe autostrăzi. Se circulă pe stânga. Limita alcoolemiei: 0,3–0,8, în funcţie  de vârsta conducătorului auto. Cazare Turiştii au posibilitatea de a alege între hoteluri de toate categoriile, cazare  la ferme şi în case private, vile, bungalow‑uri de vacanţă, case  de odihnă ieftine pentru tineri,  pensiuni şi campinguri.

Perioadă optimă de vizitare

Intervalul septembrie–martie.

Numere de urgenţă

 Număr de urgenţă naţional 111 Salvare 0800/500222

51

11/2/2009

5:13:52 PM