Bucurestiul Intr-o Zi

Palatul al Societăţii de Asigurări „Generala“

Ne găsim în Piaţa Universităţii, mai precis punctul aflat în spatele statuii lui Mihai Viteazul de unde în faţă ni se dechide strada Toma Caragiu (fostă Bursei), greu încercată prin seismul din martie 1977, sfârşită, după mai puţin de 100 de metri, dinaintea Bisericii Ruse. În partea ei de început, strada este flancată de două clădiri impunătoare. La dreapta se ridică faţadele sobre, monumentale, flancate de coloane andosate ale clădirii Societăţii de Asigurări „Generala“, azi sediul Băncii Comerciale Comerci ale Române. Edificiul, care închide frontul sudic al Pieţei Univers Universităţi ităţii, i, compl completat etat cu încă o clădir clădiree care stabileşte stabileşte frontul vestic al străzii Toma Caragiu, făcând prin aceasta legătura cu Palatul Bursei, a fost ridicat începând cu 1902 şi terminat termin at în anii de după primul război mondial, după planurile planurile arhit arhitectulu ectuluii germa german n Otto Maugsch. Maugsch. Acelaş Acelaşii arhit arhitect ect a mai proiectat şi Banca de Scont de pe strada Eugeniu Carada. După 1947 Palatul din Piaţa Universităţii a îndeplinit tot funcţiuni publice servind drept sediu Ministerului Comerţului Exterior şi, după 1989, Băncii Comerciale Române (care funcţionează aici şi în prezent).

Arhitect: arh. Otto Maugsch

Anul: 1902

Adresa: Bd. Elisabeta nr. 5, sect. 3

Clădirea Creditul Industrial

Ne găsim în Piaţa Universităţii, mai precis punctul aflat în spatele statuii lui Mihai Viteazul de unde în faţă ni se dechide strada Toma Caragiu (fostă Bursei), greu încercată prin seismul din martie 1977, sfârşită, după mai puţin de 100 de metri, dinaintea Bisericii Ruse. În partea stângă se ridică edificiul realizat de arhitectul George Matei Cantacuzino în 1934, pentru a servi drept sediu Creditului Industrial. Societatea Naţională de Credit Industrial, cum era denumită oficial, a luat fiinţă în 1

anul 1924, cu scopul de a susţine dezvoltarea industriei româneşti în Bucureşi şi în ţară. Iniţial şi-a avut sediul într-o clădire de pe strada Batiştei, colţ cu B-dul Nicolae Bălcescu.

Arhitect: arh. George Matei Cantacuzino

Anul: 1934

Adresa: Bd. Elisabeta nr. 3, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/CreditulIndutrial-46.html

Poze:

INCHIDE

1. Biserica „Sf. Nicolae“ – Rusă

Biserica Rusă, purtând hramul „Sf. Nic olae“, cunoscută astăzi drept „Biserica S tudenţilor“, are adresa pe strada Ion Ghica nr. 3. Construcţia acestui edificiu-unicat al Bucureştilor a început în 1905, la iniţiativa ambasadorului Rusiei, Ghiers, cu cheltuiala Romanovilor. „După patru ani de osteneală“, cum pitoresc se exprimă pisania, „meşterii iscusiţi, zugravii şi ostenitorii“ osten itorii“ supravegheaţi supravegheaţi îndeaproape îndeaproape de arhit arhitectul ectul M. Prevob Prevobrajen rajenski ski şi-au putut vedea lucrar lucrarea ea săvâr săvârşită. şită. Lăcaşul înfăţişează cel mai autentic stil rusesc având şapte turle în formă de bulb ce fuseseră acoperite iniţial cu foiţă de aur. Bogata decoraţie exterioară cu motive de inspiraţie rusă şi georgiană e ieşită din mânile unor meşteri italieni şi ruşi. Catapeteasma a împodobit-o Viktor Vazneţov (1848-1926), pictor al faţadei Galeriilor Tretyiakov, al Bisericii Învierii din Sankt Petersburg, 2

autor al mai multor tablouri celebre („Cei trei bogatâri“, „Cavaler la răscruce“). Pictura interioară păstrează stilul bizantin al vechilor lavre athonite.

Arhitect: arh. V. A. Preobrajenski

Anul: 1905-1909

Adresa: Str. Ion Ghica nr. 9, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BisericaRusa-47.html

1. Centrul Ceh, clădirea fostei Bănci Franco-Române

Pe strada Ion Ghica (fostă Vestei), imediat lângă Biserica Rusă se găseşte clădirea fostei Bănci Franco-Române ridicată după planurile arhitectului Cristofi Cerchez în stil eclectic cu elemente neo-româneşti. Astăzi aici funcţionează Centrul Ceh.

Arhitect: arh. Cristofi Cerchez

Anul: Prima jum. a sec. XX


Link catre monument: 3

http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/CentrulCeh-48.html

Poze:

Universitatea „Spiru Haret“, clădirea Creditul Funciar Rural

Creditul Funciar Urban continuă Clădirea Centrului Ceh. A fost construită între 1938-1940 după planurile arhitectului Constantin Pomponiu servind astăzi drept sediu al Universităţii „Spiru Haret“.

Arhitect: arh. Constantin Pomponiu

Anul: 1938-1940

Adresa: Str. Doamnei nr. 15, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/UniversitateaSpiruHaret-49.html

Biblioteca Naţională, fostul Palat al Bursei şi Camerei de Comerţ

4

Pe strada Ion Ghica la nr. 4, colţ cu Doamnei, se află Palatul Bursei şi al Camerei de Comerţ, actualmente Biblioteca Naţională, un edificiu de proporţii monumentale, construit în stil neoclasic francez după planurile arhitectulului Ştefan Burcuş între 1908-1911. Până în preajma anului 1900 aici existase o clădire de mari proporţii – casa marelui logofăt Scarlat Bărcănescu, unde copilărise Nicolae Filimon şi care, la 1869, devenise sediul Direcţiei Centrale a Poştelor şi Telegrafelor mutată apoi în palatul de pe Calea Victoriei devenit astăzi Muzeul Naţional de Istorie. Puţini ştiu că la subsolul acestei clădiri a funcţionat renumitul „Cabaret Alcazar“, deschis aici doar în sezonul rece (vara se deschidea la Şosea, sub numele „Alcazar d’Eté“), unde cânta Grigoraş Dinicu. Vechea stradă a Doamnei şi-a primit numele după Doamna Maria, soţia domnului Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino (1678-1688). Strada se numea în trecut Uliţa Bărcănescului (după proprietarul casei amintite mai sus), apoi, în perioada interbelică, Paris şi Mauriciu Blank.

Arhitect: arh. Ştefan Burcuş

Anul: 1908-1911


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BibliotecaNationala-50.html

Fostul sediu al Societăţii de Asigurări „Naţionala“

La colţul pe care strada Doamnei îl face cu strada Smârdan e un imobil părăsit, părăginit, gata să cadă. Clădirea în cauză a fost construită pe la 1886, în stil eclectic, după planurile arhitectului austriac Adolf Lang pentru a servi drept sediu Societăţii de Asigurări „Naţionala“. În perioada interbelică au fost operate modificări semnificative (clădirea de astăzi e mult simplificată sub aspectul registrului decorativ faţă de cea veche), în sensul sporirii spaţiilor funcţionale, clădirii adăugând-i-se încă un etaj. 5

Arhitect:

arh. Adolf Lang Anul: 1886, modif. 1920-1940 Adresa: Str. Doamnei nr. 12, sect. 3 Link catre monument:

http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/SocietateaDeAsigurariNationala-51.html

Cinematograful „Doina“ (Terra)

Continuăm la dreapta, pe strada Doamnei, îndreptându-ne spre intersecţia cu strada Academiei. Următorul imobil după Palatul Bursei a fost construit pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a devenit cunoscut drept Cinematograful „Doina“ sau „Terra“, care în perioada interbelică era o „sală promiscuă, loc de întâlnire a unui public interlop, unde şobolanii circulau printre picioare şi unde în afarã de filme cu bandiţi, se produceau în antracte comici de periferie ca D'Ayol, Burmoz, Rony, Florea Mateescu, Iulian şi Costin, Titi Mihăilescu.“, după cum îşi aminteşte publicistul şi compozitorul I. A. Mânzatu, „prinţul romanţei româneşti“ în anii 1930-1940.

Arhitect: Anul: Sf. sec. XIX


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/CinematografulDoina-52.html

6

Grădina Blanduziei (fostă Gagea, Edison) Grădina Blanduziei era cunoscută sub alte nume pe vremuri: Grădina Gagea şi apoi Edison, pe care Constantin Bacalbaşa nu uită, la rândul său, s-o pomenească în „Bucureştii de altădată“. Pe locul grădinii său fiinţase până pe la jumătatea celui de-al XIX-lea veac „Hănişorul“ Golgota al mănăstirii Butoiul, loc unde poposeau poştalioanele şi călătorii mai nevoiaşi. Tot pe strada Doamnei a funcţionat unul din primele cinematografe bucureştene – cinematograful Elysée, deschis pe la 1909. La intersecţia cu strada Academiei se ridică apăsător un bloc cu faţade mohorâte, construit în perioada interbelică, la parterul căruia fiinţase Cinematograful Luxor. Undeva în spatele blocului, într-o casă dinspre biserica Doamnei, se deschisese la 1667 prima „cahvenea“ din Bucureşti. Era un loc al Mănăstirii Cotrocenilor, aflat în Târgul de Sus. Proprietarul era un anume Hamie sau Hamid, fost seimen al sultanului, care înainte de moarte a vândut prăvălia lui Ivaz de la care a trecut ulterior în proprietatea Mănăstirii Cotroceni.


Adresa: Între str. Doamnei nr. 7 şi str. Academiei nr. 2, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/-53.html

Palatul fostei Bănci Marmorosch-Blank Având sediul pe strada Doamnei la nr. 4, Palatul fostei Bănci Marmorosch-Blank s-a construit între 1912-1922 după planurile arhitectului Petre Antonescu care utilizează aici un stil neoromânesc pe transpus în proporţii monumentale. Decoraţiunile interioare stil art nouveau şi art decó poartă amprenta Ceciliei Cuţescu Storck. Banca Marmorosch-Blank are o istorie veche al cărei punct de plecare trebui căutat pe la 1848 când cupeţul zaraf Jacob Marmorosch îşi deschisese o firmă undeva pe strada Blănari, iar mai târziu a pornit o colaborare cu Jacob Löbel, director al Banque de Roumanie, sucursală a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol. Cumnatul acestuia din urmă, Mauriciu Blank, a fost angajat în 1863 de Marmorosch, care avea să se retragă de la conducere, şapte ani mai târziu, lăsând afacerea în mâna tânărului Mauriciu care a condus instituţia până în 1928. La 1874 ia fiinţă „Banca Marmorosch-Blank et. Co.“, bancă ce avea să susţină financiar eforturile militare ale României în războiul de Independenţă finanţând ulterior proiecte de mare însemnătate pentru statul modern ce tocmai se năştea: modernizarea căilor ferate, a industriei petroliere, a portului Constanţa ş.a. devenind, în anii `20, cea mai puternică din România. Lui Mauriciu Blank i-a succedat la conducere fiul său Aristide, care, cu tot sprijinul primit din partea lui Carol al II-lea, căruia îi era colaborator apropiat, n-a putut împiedica răsunătorul faliment al băncii în toamna anului 1931.

Arhitect: arh. Petre Antonescu

Anul: 1912-1922

Adresa:

7

Str. Doamnei nr. 4, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BancaMarmoroschBlank-54.html

Palatul Băncii Naţionale (Corp vechi)

Vechiul Palat al Băncii Naţionale, ale cărui faţade le putem vedea din strada Lipscani s-a ridicat pe fundaţiile celui mai mare han bucureştean – Hanul Şerban Vodă. Când Şerban Vodă îşi pusese în gând să-şi ridice un han se afla încă postelnic în divanul lui Grigore I Ghica. Cunoscând locul cu dever din mahalaua grecilor din Târgul de Sus unde se aşezaseră mai toţi neguţătorii cu însemnătate, se apucase an de an să cumpere terenuri în acest loc, aşa încât, pe la 1680 era gata să înceapă construcţia. Însă începuse deja, la patru luni de la ajungerea la domnie (cu alte cuvinte în primăvara anului 1679), construcţia mănăstirii Cotroceni, aşa că piatra de temelie a hanului s-a pus după săvârşirea acestei lucrări. „Ceea ce începuse să construiască voievodul la 1683 întrecea tot ceea ce se putea închipui în materie de hanuri în Ţara Românească până atunci… El vroia să dea oraşului ceva nemaivăzut“, adică „o cetate de negoţ“, cum spune istoricul hanurilor bucureştene G. Potra. Hanul a fost gata de a primi neguţătorii la 1685, însă nu fusese complet terminat căci „partea dinspre crivăţ rămăsese nezidită“. Moartea voievodului venită pe neaşteptate în octombrie 1688 şi lipsa de implicare a egumenilor Cotrocenilor au lăsat hanul neisprăvit, situaţie ce a persistat până pe la 1803 când un egumen mai chivernisit îl completează. În secolul al XVIII-lea hanul Şerban Vodă a găzduit prima spiţerie (farmacie) din Bucureşti ce aparţinea armeanului Hagi Arbut, iar pe la jumătatea vecului următor un atelier de daguerrotipie al lui Johann Bauman şi multe altele. Curând după 1850 hanul a fost lăsat în paragină însă a mai supravieţuit câteva decenii, până prin 1883 când este demolat lăsând locul noului edificiu al Băncii Naţionale, ridicat între 1884-85 după planurile întocmite de arhitecţii Albert Galleron şi Cassien Bernard. Este o clădire impunătoare, în stil eclectic de factură academică, bogat ornamentată atât la exterior (coloane, statui) cât şi la interior (picturi de G. D. Mirea, Nicolae Grigorescu ş.a.). Aici este deschis Muzeul Băncii Naţionale (str. Lipscani nr. 25). Corpul nou al Băncii Naţionale, cel ale cărui faţade le putem admira din strada Doamnei a fost ridicat între 1939-1942 de arhitectul Radu Dudescu în stil neoclasic. De curând s-a constatat, prin cercetări arheologice, că fundaţiile construcţiei domneşti ale lui Şerban Cantacuzino, foarte trainic zidite, se păstrează sub faţada palatului bancar de pe strada Lipscani.

Arhitect: arh. Albert Galleron şi Cassien Bernard

Anul: 1884-1885

Adresa: Str. Lipscani nr. 25, sect. 3

Link catre monument:

8

http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BancaNationalaCorpNou-55.html

Poze:

Corpul nou al Băncii Naţionale

Clădirea ce domină tot frontul median al străzii Doamnei este Corpul nou al Băncii Naţionale, ridicat între 1939-1942 după planurile arhitectului Radu Dudescu (pe atunci şeful serviciului de arhitectură al Băncii Naţionale) în stil neoclasic. Din grupul de arhitecţi însărcinaţi cu realizarea lucrării mai făceau parte I. Al. Davidescu, N. Creţoiu, Gh. Nichitovici şi G. Vidraşcu. „Faţada, placată cu piatră de Vraţa, se remarcă prin aspectul clasicizant, marcat de simetrie de coloanele corintice şi de o cornişă puternic profilată.“, după cum se exprima un specialist. Noul corp întregea Palatul Băncii Naţionale ce fusese construit în urmă cu jumătate de veac răspunzând necesităţilor legate de extinderea atribuţiilor instituţiei, mai ales în legătură cu organizarea şi supravegherea comerţului cu devize (1935) şi a circulaţiei metalelor preţioase (1938).

Arhitect: arh. Radu Dudescu

Anul: 1939-1942

Adresa: Str. Doamnei nr. 6-10, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BancaNationalaCorpVechi-56.html

9

Clădirea fostei Bănci Anglo-Române

Strada Eugeniu Carada a fost cândva doar o fundătură ce se numea Chirovici, evocând numele unui mare diriguitor al activităţii bancare româneşti, fiind deschisă după 1880, Înspre capătul străzii, imediat dincolo de intrarea în Pasajul Macca Villacrosse, la nr. 1-3 se găseşte edificiul Băncii Anglo-Române, o clădire de birouri cu faţade în stil neoclasic.

Arhitect: Anul: 1910

Adresa: Str. Eugeniu Carada nr. 1-3, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BancaAngloRomana-57.html

Clădirea fostei Bănci de Scont

Frumoasa clădire reflectând stilul eclectic academic a Băncii de Scont (adresa e pe strada Lipscani la nr. 23) a fost construită la 1903 după planurile arhitectului Otto Maugsch.

Arhitect: arh. Otto Maugsch 10

Anul: 1903


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BancaDeScont-58.html

Clădirea fostei Bănci Chrissovelloni

Imobilul financiar pe care îl vedem în faţă, închizînd perspectiva străzii Carada înspre Lipscani, la nr. 16 al acesteia din urmă, este sediul fostei Bănci Chrissovelloni. Este o clădire la care arhitectul George Matei Cantacuzino a „îmbinat în mod magistral limbajul stilistic al Palatelor Renaşterii italiene cu funcţiunea de bancă“, după aprecierea specialistei Cezara Mucenic. Ridicată între 1923-1928, clădirea avea să intre în patrimoniul Băncii Naţionale a României în deceniul al patrulea al secolului trecut.

Arhitect: arh. George Matei Cantacuzino, August Schmiedigen

Anul: 1923-1928


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BancaChrissovelloni-59.html

Palatul fostei Societăţi de Asigurări „Dacia-România“ 11

Ne găsim în perimetrul străzii Lipscani, o stradă preponderent comercială, mărginită de numeroase case cu prăvălii, dar pe care vom găsi şi galerii de artă, sedii de intituţii, toate găzduite de clădiri ridicate în secolul al XIX-lea şi al XX-lea. În privinţa vechimii, strada Lipscani se numără printre cele mai vârstnice din Bucureşti, fiind atestată documentar la 5 iunie 1589, sub numele de „Uliţa cea Mare“ ca limită între Târgul din Năuntru ce înconjura Curtea Domnească şi Târgul de Afară, centre negustoreşti ce funcţionau încă de la începutul secolului al XVI-lea. Mai târziu, după construirea Hanului Şerban Vodă, strada a preluat numele hanului pe porţiunea dintre Şelari şi Podul Mogoşoaiei. Numele de Lipscani (adică negustorii ce aduceau şi comercializau marfă de la Leipzig-Lipsca) apare pentru prima dată la 1852 desemnând segmentul de stradă cuprins între Smârdan şi Şelari, celălat segment, de la Şelari la b-dul I. C. Brătianu fiind cunoscut pe atunci drept Marchitani (micii negustori ambulanţi de mărunţişuri). Abia după 1947 i s-a statornicit numele sub care o cunoaştem şi astăzi. Intrând pe strada Lipscani dinspre strada Eugeniu Carada, ne orientăm spre stânga, către intersecţia cu strada Smârdan. În faţa noastră, pe dreapta, se desfăşoară faţadele ample ale clădirii fostei Societăţi de Asigurare Dacia-România, azi sediul BCR Filiala Lipscani, ridicată pe locurile Hanului Grecilor şi ale Bisericii lui Ghiorma Banul, cunoscută şi ca Biserica Grecilor. Dacă hanul a fost construit pe la încep utul secolului al XVIII-lea peste drum de hanul Şerban Vodă, biserica sa era una dintre cele mai vechi din Bucureşti, fiind ridicată cu cheltuiala lui Ghiorma Banul, boier avut ce ajunsese la rangul de ban pe vremea lui Petru Vodă cel Tânăr. Biseric a o construise între anii 15 64-1565, dar n-a mai apucat s-o înzestreze, după obicei , cu danii, căci a fost ucis din porunca altui domn, Alexandru II Mircea, zis şi „Oaie-Seacă“ (porecla i se trăgea de la un nou bir pe care îl pusese asupra oilor sterpe). Şapteptezeci de ani mai târziu biserica e închinată, ca metoc, mănăstirii Pogoniana drept care „năpădiră în jurul bisericii sumedenie de călugări greci care se oploşiseră la mănăstire“ (G. Potra). Sporind veniturile lăcaşului prin milosteniile ce izbutiseră a le atrage de la diverşi credincioşi mai cu dare de mână, ba agonisind pe deasupra şi o bucată de loc, Kir Eftimie, arhiepiscop de Pogoniana socoate de cuviinţă a zidi un han, lucru ce s-a şi realizat la începutul domniilor fanariote din veacul al XVIII-lea. Pe la jumătatea veacului următor găsim biserica dărăpănată, nu fără concursul unui egumen a cărui inimă iubea mai vârtos aurul decât pe cele sfinte. Secularizarea averilor mănăstireşti aduce după sine şi paragina hanului, astfel că, la 1882, terenul e cumpărat la licitaţie de Societatea de Asigurări Dacia-România din fondurile căreia se va ridica aici clădirea pe care o vedem şi astăzi cu faţade pe străzile Lipscani, Smârdan şi Stavropoleos. Clădirea a fost construită între 1882-1889 în stil eclectic, de factură academică pe care îl desluşim în bogata ornamentaţie a faţadelor – statui, stucaturi, coloane, ancadramente – mai ales ale celor dinspre strada Stavropoleos.

Arhitect: Anul: 1882-1889

Adresa: Str. Lipscani nr. 18-20, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/SocietateaDeAsigurareDaciaRomania-60.html

Poze:

12

Clădirea fostei Bănci de Credit Român

Intrăm pe strada Smârdan, o veche uliţă medievală, născută cândva prin cele de-al XVII-lea veac, ca legătură între Târgul din Năuntru şi cel de Afară. De altfel, pe la 1710 o găsim pomenită sub numele Uliţa Târgului din Năuntru, pentru ca, un veac mai târziu să ajungă a fi cunoscută sub lunga titulatură de „Podul ce merge de la Curtea Veche spre Hanul Şerban Vodă“. A mai purtat şi alte denumiri: Uliţa Nemţească, apoi Germană şi în fine, după 1878, odată cu câştigarea independenţei, Smârdan, care se prelungea cu Calea Rahovei (noul nume îl căpătase cu acelaşi prilej). Din acest punct intrăm pe strada Stavropoleos (dreapta), al cărei nume provine de la biserica pe care o vedem ceva mai încolo pe partea stângă. Tot numele unei b iserici l-a purtat strada şi la 1669 când e amintită documentar pentru prima oară – „Uliţa dinspre Biserica Grecilor“ – şi când pe ea se formase o adevărată comunitate a elenilor veniţi în Bucureşti. În partea dreaptă se desfăşoară faţadele bogat împodobite ale Societăţii de Asigurări Dacia-România. Vizavi, la nr. 6 şi 8 al străzii Stavropoleos se găsesc alte două imobile financiare: Banca de Credit Român, respectiv Banca Fortuna. Prima, situată imediat în spatele bisericii Stavropoleos, a fost construită în anul 1902 în stil eclectic cu influenţe neoclasice (evidente prin prezenţa frontonului, a grupurilor statuare şi a pilaştrilor).

Arhitect: Anul: 1902, modif. 1921-1923

Adresa: Str. Stavropoleos nr. 6, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BancaDeCreditRoman-61.html

Clădirea fostei Bănci Fortuna

13

Banca Fortuna a folosit drept sediu o clădire mai veche, ridicată pe locul Hotelului Brener. Cunoscut şi sub denumirea de „Hotel D`Europe“ Brener-ul e amintit în cartea „An Account on the Principalities of Wallachia and Moldavia“ apărută la Londra în 1820 (carte ce i-a servit drept inspiraţie lui Bram Stoker pentru celebrul roman „Dracula“), al cărei autor era William Wilkinson, consulul britanic la Bucureşti între 1814-1818, de la care aflăm că „…de curând s-a deschis în Bucureşti un hotel public, care fiind bine mobilat şi înzestrat cu toate cele necesare a devenit foarte folositor pentru călători“. Vienezul Brener deschisese aici şi un restaurant unde, în vara anului 1854 venea aproape zilnic nimeni altul decât marele Lev Tolstoi, pe atunci locotenent de artilerie în Armata a 12-a rusă pusă sub comanda cneazului Mihail Dimitrievici Gorceakov, cu care de altfel Tolstoi era rudă. Aici obişnuia să ia masa şi să-şi petreacă serile citind, schimbând impresii cu comesenii, ori jucând biliard.




Ansamblul Bisericii Stavropoleos

Biserica Stavropoleos poate fi socotită, pe drept cuvânt, o adevărată bijuterie a arhitecturii ecleziale brâncoveneşti a Bucureştilor. E cunoscut că biserica a fost ridicată prin osârdia unui călugăr grec, pe numele său Ioanikie Stratonikeas, din satul Ostaniţa din Epir. Se aşezase, sărac şi umil, în mahalaua grecilor, pe la 1700 ca să adune danii şi milostenii pentru arhiepiscopia Pogonianei al cărei metoc era biserica Ghiormei Banul. Aici, Ioanikie devine în scurt timp duhovnic, cunoscând astfel enoriaşii, de la care avu priceperea să adune îndeajuns de mulţi galbeni încât să cumpere un loc al jupânesei Despa, pe care l-a sporit cu încă un teren cumpărat de la Grigorie Greceanu. Pe aceste terenuri găsise el nimerit să ridice un mai întâi un han (1722-1724), iar în curtea hanului o biserică pe care o isprăveşte în vara anului 1729 şi pe care, ajuns vlădică al Stavropolei, o închină mănăstirii Goura din Epir. Era aşadar o mănăstire pentru monahi, pe care, mai apoi, Domnii fanarioţi au înzestrat-o cu bogate danii. Zdruncinat de cutremure, mărunţit de incendii, hanul, ajuns în stare de ruină, a dispărut pe la 1871. Potrivit unui raport datat 1888, nici cu biserica lucrurile nu stăteau mai bine căci o aflăm „într-o ruină aproape completă“. Restaurarea s-a făcut abia pe la 1904 sub conducerea arhitectului Ion Mincu, cel care a construit, în armonie cu stilul bisericii, şi clădirile înconjurătoare pe care le vedem astăzi şi care adăpostesc un interesant lapidarium (găsim aici frumoase pietre tombale, cruci, ba chiar câteva fragmente din vechiul Turn al Colţei). Locul a redevenit astăzi mănăstire.

Arhitect:

14

arh. Ion Mincu

Anul: 1725 ; rest. 1904

Adresa: Str. Poştei nr. 6, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BisericaStavropoleos-63.html

Poze:

Restaurantul „Caru cu Bere“

„Caru cu Bere“ este una dintre cele mai bătrâne şi pitoreşti berării ale Capitalei. Clădirea pe care o vedem astăzi a fost ridicată la 1888, în stil gotic după planurile arhitectului polonez Zigfrid Kofczincky, ulterior, după primul război mondial, extinsă şi amenajată cum o cunoaştem astăzi, cu vitralii, cu elegantul interior în stil neo-bizantin, cu balustradele de lemn sculptat şi cu superbe picturi murale. Istoria acestui local e atât de bogată, atât de savuroasă în amănuntele ei picante, încât cu greu am putea încerca să o expunem aici. Cei care au înfiinţat berăria, adăpostită iniţial în prăvăliile hanului Zlătari, au fost Nicolae Mircea, împreună cu fraţii săi Ignat şi Victor. Faima berăriei a sporit repede mai ales datorită preparatelor sale culinare. Specialitatea casei erau cremvurştii cu hrean, salata de boeuf, frankfurterii, ridichea neagră şi măslinele (acestea două erau oferite gratuit). Vinurile erau de soi, nu se serveau decât după ce zăboviseră ani buni în pivniţă, treabă cu care se ocupau oameni anume pregătiţi. Berea o aducea Moş Ghiţă, pivnicerul de nădejde, direct de la butoi, fără acid, iar dichisul era că fiecare muşteriu îşi avea halba sa anume. Client statornic era badea Gheorghe, adică George Coşbuc, dar nu rareori treceau pragul berăriei şi Caragiale însoţit de nelipsitul său amic Iancu Brezeanu, Goga, Slavici, Delavrancea, Mateiu Caragiale. Tot pe Stavropoleos se mai afla şi „birtul «La Pisica Neagră», renumit pentru vinul ce debita“ (C. Bacalbaşa).

15

Arhitect: arh. Zigfrid Kofczincky

Anul: 1888


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/CaruCuBere-64.html

Poze:

Spitalul PTTR

De la „Caru cu Bere“ pornim pe strada Poştei, prin spatele actualului Muzeu de Istorie construit pe locurile fostului han Constantin Vodă. Prima stradă la stânga este Sf. Dumitru care ne conduce, de-a lungul impozantelor faţade ale fostului Spital PTTR (construit în stil clasicist francez după planurile arhitectului Petre Antonescu) către Teatrul de Comedie. Spitalul se află astăzi într-o stare deplorabilă, clădirea neces itând intervenţii urgente.

Arhitect: arh. Petre Antonescu 16

Anul: Sf. sec. XIX - prima jum. sec. XX

Adresa: Str. Poştei nr. 4, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/SpitalulPTTR-65.html

INCHIDE

Biserica Sfântu Dumitru

La întretăierea străzii Poştei cu strada Franceză ne găsim în faţa Bisericii Sfântu Dumitru sau „de Jurământ“, un alt sfânt locaş al Centrului Istoric ce poartă cu sine o istorie veche. La început, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, fusese o biserică din lemn, în jurul căreia se înălţau o seamă de chilii, alcătuind astfel un mic lăcaş mănăstiresc închinat mănăstirii Vladatos din Salonic (după cum aflăm dintr-un act de danie al Doamnei Ecaterina, soţia lui Alexandru II Mircea, datat 15891590). Distrusă la scurtă vreme, poate pe vremea ocupării Bucureştilor de către Sinan Paşa, poate mai târziu, o regăsim menţionată într-un document din deceniul patru al secolului al XVII-lea. A fost reconstruită sau reparată pe la 1674 de vornicul Badea Bălăceanu zis Uşurelul (porecla şi-o dobândise făcând drumul călare neîntrerupt de la Bucureşti la Iaşi, întro zi şi-o noapte – o ispravă de pomină, nerepetată de atunci şi până în zilele noastre) dimpreună cu fiul său, aga Constantin Bălăceanu. Cum biserica se afla vecină cu casele lor, i s-a mai spus şi biserica Bălăceanului. Mai târziu, între 1741-1746, Stroe Râmniceanu „vătaf de copii“ (adică funcţionar domnesc ce se ocupa de problemele legale privitoare la copii), călugărit sub numele de Isaia dimpreună cu nepotul său, logofătul Radu Atanasievici, „logofăt de vistierie“, încep reconstrucţia bisericii de astă dată din zid. Din 1745 va deveni metoh al Episcopiilor Râmnicului şi Buzăului. În veacul următor o găsim iarăşi în stare de ruină. Episcopul Costandie Filitti, îngrijindu-se de metohul său, porneşte lucrările de reparaţie pe la 1819. Chesarie, urmaşul său în scaunul episcopal, le-a terminat în 1846 pentru ca după marele foc din 1847, episcopul Filotei să fie şi el nevoit să contribuie la renovarea lăcaşului (1852). După primul război mondial găsim biserica din nou în paragină. De această dată, cel care s-a opus vehement demolării a fost academicianul I. C. Filitti, urmaş al episcopului Costandie, astfel că acest monument ne-a rămas şi astăzi. Numele bisericii vine de la obiceiul înstăpânit ca aici să fie făcute jurămintele solemne. Tradiţia cerea ca împricinatul să se înfăşoare cu brâul Maicii Domnului şi să jure dinaintea uşilor împărăteşti că va spune adevărul, de faţă fiind arhiereul şi preoţii.

Arhitect: Anul: Sec. XVI-XIX

Adresa: 17

Str. Poştei nr. 2, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BisericaSfDumitru-66.html

Poze:

Casa în care s-a născut Iulia Haşdeu

Casa aceasta, cu faţade cenuşii, fără a fi impresionantă prin decoraţiuni sau proporţii, nici ea într-o stare foarte bună se găseşte în partea de început a străzii Franceze. Deşi încadrată de imobile incluse pe Lista Monumentelor Istorice, casa unde a venit pe lume genialul copil Iulia Hasdeu, poeta cea stinsă din viaţă la numai 18 ani, spre marea durere a părintelui său, nu a fost trecută, în ciuda vechimii sala venerabile, pe amintita listă. Strada Franceză este una dintre străzile de început ale Capitalei. Prima secţiune, cea de la curtea domnească e amintită la 1649 sub numele de „Uliţa Curţii“, apoi „Podul cel Mare din Curtea Veche“ (1763), „Podul Curtea Veche“ (1804) şi, în fine „Uliţa Curţii Vechi“ (1854). Cea de-a doua secţiune care se desfăşoară între Calea Victoriei şi strada Smârdan, a purtat şi ea, numeroase denumiri: „Uliţa cea Domnească“ (1690), „Uliţa Işlicarilor şi Boiangiilor“ (la 1804, după meşterii şi negustorii de vopseluri şi işlice care se stabliseră aici). Când pe această uliţă şi-a stabilit reşedinţa consulul Franţei la Bucureşti, tinerimea bucureşteană progresistă a cerut numaidecât schimbarea numelui străzii în „Uliţa Franţuzească“. După 1867, când se uniseră deja cele două secţiuni a devenit Strada Carol I, apoi Iuliu Maniu, iar după 1948, 30 Decembrie. Este o stradă unde negustorii bogaţi, boierii şi meşteşugarii cu stare şi-au ridicat, în secolul al XIX-lea, frumoasele case pe care le admirăm astăzi, cu faţadele bogat decorate cu stucaturi, cariatide şi frontoane, cu frumos dăltuitele feronerii ale balcoanelor şi porţilor, cum sunt cele de la nr. 6-14, 18-20, 32-36 (stil clasic) ori cele cu incintă de la nr. 11 şi 13 (neoclasic). Tot de strada Franceză se leagă şi unul dintre cele mai tragice evenimente ce au afectat capitala: marele incendiu pornit, după cum spune maiorul Papazoglu, „în ziua Sfintei Învieri, anul 1847, la 12 ore, în miezul zilei“. Peste 2000 de clădiri – mai bine de o treime din oraş – au căzut pradă flăcărilor pornite din c asele stolnicesei Drugănescu, aflate chiar lângă biserica Sf. Dimitrie. Focul îl iscase fiul stolnicesei care – tot Papazoglu ne povesteşte –„luând un pistol plin, al tatălui său, a mers în şopron, unde se ţinea trăsura, ca să nu-i vază nimenea isprava, şi a descărcat pistolul în tavanul şopronului. Podul, fiind din paie, au luat foc îndată şopronul şi grajdul.“ Pe copilul acesta buiac din fire îl chema Al. Drugănescu, mai târziu cunoscut drept „Nebunul“, poreclă al cărei tâlc nu-i greu de desluşit dacă ne gândim că avea să sfârşească, pe la 1875, într-un duel cu locotenentul Al. Vidraşcu (duelul e relatat amănunţit de un martor ocular, dr. Constantin Dimitrescu Severeanu în cartea „Din amintirile mele. 1853-1929“).

18

Arhitect: Anul: Jum. sec. XIX

Adresa: Str. Franceză nr. 14, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/CasaIuliaHasdeu-67.html

Poze:

INCHIDE

Clădirea fostului Hotel Regina / Central Plibându-ne paşii pe strada Franceză, azi mărginită pe dreapta de terase şi restaurante, ajungem curând, venind dinspre Biserica Sf. Dumitru, la răspântia unde se întâlnesc străzile Franceză, Şelari şi Smârdan. Înainte vreme strada Şelari se unea ceva mai jos cu Calea Rahovei care trecea peste Dâmboviţa prin Podul Calicilor (azi dispărut) dând în Calea Mehedinţilor. În dreapta noastră, cu faţade pe strada Şelari şi Splaiul Independenţei, se ridică clădirea, construită la începutul secolului XX, a fostului Hotel Regina, devenit prin anii `50 cămin studenţesc şi apoi iarăşi hotel, sub numele de „Central“.

Arhitect: Anul: Înc. sec. XX

Adresa: Splaiul Independenţei nr. 2, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/-68.html 19

Imobil de raport, pe locul fostului Han Verde

Modesta deschidere ce marchează răspântia unde se întâlnesc străzile Franceză, Şelari şi Smârdan este închisă către est de faţada unui un bloc de raport (adică ridicat în scopul speculei imobilare), monolitic şi cenuşiu, de vreo şapte etaje. Pe locul blocului supravieţuise, până prin anii ` 30, Hanul Verde, o clădire pătrată, cu un singur cat, unde îşi avusese atelierul pictorul şi fotograful Carol Popp de Szathmari.

Arhitect: Anul: Prima jum. sec. XX


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/HanulVerde-69.html

Fostul Han Roşu, Hotel de Valachie

Clădirea aşezată la răspântia unde se întâlnesc străzile Franceză, Şelari şi Smârdan, şi care astăzi atrage în mod neplăcut privirea prin înfăţişarea dărăpănată: tencuiala e căzută, faţadele sunt spoite de o mână nepricepută într-un vişiniu mohorât, iar prăvăliile şi crâşmele de la parter întregindu-i aspectul sordid, are o istorie cât se poade de interesantă. Văzând-o acum, anevoie ne putem imagina cum arăta în vremea ei de glorie. Se numea, înainte vreme, Hanul Roşu. Pe acest loc se găsea poarta de sus a Curţii Domneşti străjuită de un turn roşu pe post de foişor de foc. Când vodă Constantin 20

Hangerli (1797-1799) a desfiinţat vechea Curte Domnească parcelând terenul şi punându-l la mezat, frântura aceasta de loc a fost şi ea vândută. La începutul secolului al XIX-lea ia fiinţă Hanul Roşu, al cărui nume amintea de turnul de demult, han care se va transforma la 1842 în „Hotel de Valachie“. După marele incendiu, pe la 1850-1852 e reconstruit. Clădirea şi-a păstrat forma şi zidurile originale, însă nu şi aspectul pe care îl reconstituim dintr-o fotografie a lui Angerer. La etaj şi la parter faţadele erau ritmate de şiruri de f erestre şi vitrine frumos arcuite, iar pe colţ, la etaj exista un superb bovindou a cărui delicată feronerie vădea influenţe neogotice. Clădirea adăpostea pe atunci un „Cazino burghez“ (inscripţia era în germană ceea ce ne dă o idee despre clienţii care frecventau localul). Încăperile fostului Hanul Roşu l-au găzduit – se spune – şi pe Alexandru Ioan Cuza pe vremea când sosise la Bucureşti pentru alegerea sa ca domn.


Adresa: Str. Şelari nr. 19

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/HanulRosu-70.html

Muzeul Curtea Veche (palatul medieval)

Ne găsim aici în locul unde practic s-a născut oraşul. Deşi atât de veche, reşedinţa Domnilor Ţării Româneşti a fost scoasă la lumină doar de patru decenii. Meritul îi revine pasionatului arheolog Panait I. Panait, secondat de eminentul său coleg, dr. Aristide Ştefănescu care au condus cercetările între anii 1967-1974. A fost una dintre cele mai ample investigaţii arheologice din Bucureşti. S-au decopertat străzi, s-au desfiinţat case, s-au efectuat numeroase săpături şi lucrări de consolidare, completare şi restaurare astfel că, în luna aprilie a anului 1972 a putut fi inaugurat actualul Muzeu Curtea Veche. Pe strada Soarelui au fost descoperite cu această ocazie urme de locuire încă şi mai vechi: bordeie din secolele III-IV, VI-VII, o aşezare din secolele IX-XI ş.a. Astăzi la Curtea Veche se mai pot desluşi urmele primei „cetăţui“ – un turn de pază pe drumul Giurgiului, nu mai mare de 160 mp, făcut din cărămidă şi mortar şi acoperit cu olane susţinute de bârne de stejar. Pe acest loc, între 1458-1459, Vlad Ţepeş a ridicat „Cetatea Bucureştilor“, un castru modest, de vreo 700 mp. Un veac mai târziu Mircea Ciobanul a transformat vechea construcţie într-un palat cu puternice ziduri de bolovani şi piatră prinse în cărămizi şi vaste pivniţe, ctitorind, pentru nevoile curţii, Biserica Buna Vestire de vizavi. La scurtă vreme, Alexandru II Mircea a sporit şi el suprafaţa curţii adăugând case şi acareturi pe latura de est. Domnii veacului al XVII-lea, când curtea de la Bucureşti a devenit reşedinţă principală – Matei Basarab, Grigore I Ghica, Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu – au făcut ample transformări zidind şi „case“, cum le numesc cronicarii, astfel că, în perioada sa de maximă extindere, curtea domnească ajunsese să se întindă pe nu mai puţin de 30.000 mp incluzând palatul şi construcţiile care găzduiau nu numai familia voievodală, ci şi Sfatul, Logofeţia, Visteria, Spătăria, Vornicia şi toate celelalte. Dintre Domnii amintiţi, Constantin Brâncoveanu a dat o deosebită strălucire curţii, înfrumuseţând palatul cu scări de marmură, cu „una bella loggia“ susţinută de coloane din piatră dăltuite de meşteri pricepuţi, cu foişoare pentru c easurile de odihnă, refăcând de 21

asemenea clopotniţa, adăugând odăi pentru seimeni, reparând zidul ş.a. Succesorul său, Ştefan Cantacuzino, a ridicat la rândul său Palatul Doamnei Păuna şi al Coconilor, zidit între 1714-1715, azi în spatele Curţii Sticlarilor. Domniile fanariote aveau să aducă ruinarea curţii, cu toate strădaniile celor doi domni Mavrocordat, Nicolae tatăl şi Constantin fiul. În amurgul celui de-al XVIII-lea veac, când Alexandru Ipsilanti ridicase deja Curtea Nouă (zisă şi Arsă) din dealul Arsenalului (azi colţul dinspre sud-est al Parcului Izvor), iar curtea domnească rămăsese în paragină, un alt domn, bătrân şi lacom de arginţi, pe numele său Constantin Hangerli, a dat Curţii Vechi lovitura de graţie, scoţând terenul la mezat, pe locul Curţii Vechi construindu-se case, prăvălii, hanuri şi alte acareturi. Câte întâmplări petrecute aici nu s-ar putea oare povesti? Cunoaştem acel 24 noiembrie al anului 1473 când la curtea domnească Ştefan cel Mare „s-au veselit trei zile“, după ce îl biruise la Cursul-Apei pe Radu-vodă cel Frumos al Ţării Româneşti, „de au dobânditu cetatea Dâmboviţa şi au intratu într-însa şi au luat pre doamna Radului-vodă şi pre fiică-sa Voichiţa o au luat-o luişi doamnă“, cum spune Grigore Ureche. De pomină a rămas şi tragicul ospăţ pe care vicleanul Mircea Ciobanul îl dădu la curte la două săptămâni de la prima urcare în scaun (17 martie 1545) când sângele a peste 200 de boieri a înroşit treptele palatului. Nici Chiajna, Doamna sa, nu s-a lăsat mai prejos: prinzând pe-acel Dumitru, fiul adoptiv al lui Despot-Vodă, ce ameninţase a lua domnia fiului ei, Petru cel Tânăr, şi închizându-l în hrubele palatului, porunci să i se taie capul pe care îl primi pe o tavă de argint şi-l scuipă în văzul boierilor. Îl vedem mai târziu în scaun pe Mihai Viteazul, apoi pe turcii lui Sinan Paşa jefuind palatul. Ne oprim la vechea poartă gândindu-ne ce o fi fost în sufletul înţeleptului Matei Basarab care, bătrân şi bolnav, fu oprit să intre în palat şi ţinut afară zile în şir la vreme rece de toamnă chiar de către seimenii şi dărăbanii lui care îl părăsiseră cu totul. Ne purtăm paşii prin locurile unde, în veacul următor capugiul Mustafa-aga aşezase năframa neagră a mazilirii pe umerii nefericitului Brâncoveanu. Venea apoi vremea „nemţilor cu coadă“ care, ajunşi în Bucureşti la 1716 „în zioa de lăsata secului, noiembrie 14… au intrat în curtea domnească jăfuind toate averile măriei sale… şi au luat pă domnul cu toată casa măriei sale“, cum aflăm din cronica lui Radu Popescu. Suntem datori să cunoaştem toate acestea mai înainte de a păşi pragul Palatului Voievodal.

Arhitect: Anul: sec. XV-XVIII


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/CurteaVeche-71.html

Biserica Buna Vestire

Biserica Buna Vestire sau Biserica de la Curtea Veche, este cea mai veche biserică ce s-a păstrat în Bucureşti. Pe locul său se afla un lăcaş şi mai vechi, ale cărei resturi au fost descoperite în Piaţa Sf. Anton şi despre existenţa căreia aflăm dintr-un document de la sfârşitul secolului al XV-lea, intitulat „Viaţa lui Nicodim“ (ctitorul Vodiţei şi Tismanei). Biserica ce poartă harmul Buneivestiri a fost începută de Mircea Ciobanul (1545-1554; 1558-1559) în perioada ultimei domnii şi isprăvită de fiii săi. Aici, între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, domnii Ţării Româneşti erau încoronaţi şi participau la slujbe. Cele mai 22

însemnate transformări ale lăcaşului s-au făcut pe timpul vremelnicei domnii a lui Ştefan Cantacuzino care, după cum aflăm din pisania păstrată până astăzi „o au înfrumuseţat atât pe dinlăuntru cu frumoase icoane şi podoabe, cât şi pe dinafară precum se vede… săvârşindu-se lucrul ei la leat 7223 (1715) August 20“. Tot de atunci datează şi frumosul portal dăltuit în piatră. Biserica a trecut prin mai multe prefaceri. În anul 1847 a fost afectată de marele incendiu, însă, în decurs de cinci ani a fost renovată, preluând totodată şi hramul Sf. Anton al bisericii vecine. Arhitecura originală a fost refăcută în urma restaurărilor generale întreprinse între 1928-1935.

Arhitect: Anul: sec. XV-XVIII


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BisericaBunaVestire-72.html

Piaţa Sf. Anton

Piaţa Sf. Anton, sau Piaţa de Flori, cum era cunoscută pe vremuri, poartă numele bisericii ridicate aici la 1735 de Petre, fiul lui Enciu din Serbia şi care servea drept paraclis Puşcăriei Domneşti. Amândouă clădirile – biserica şi puşcăria – au fost distruse de incendiul de la 1847. Locul unde au existat e marcat astăzi de o cruce, pe care o găsim amplasată pe spaţiul verde adiacent blocului ce se ridică drept în faţă. Pe locul blocului, mai precis către extremitatea dreaptă a pieţei, existase o cunoscută străduţă, plină cu prăvălii, numită Bazaca, făcând legătura între Piaţa Sf. Anton şi Piaţa Mare şi care păstrase numele unui mai vechi han. Tot aici se afla celebrul magazin „La Vulturul de Mare cu peştele în ghiare“ proprietate a lui Theodor Atanasiu & Co.

Arhitect: Anul: Adresa: Link catre monument:

http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/-73.html

Hanul Lui Manuc 23

În partea dreaptă a Pieţei Sf. Anton se desfăşoară faţadele Hanului lui Manuc, unul din puţinele hanuri care s-au păstrat în Bucureşti în forma lor originară. Hanul poartă numele unui bogat negustor armean, provenit dintr-o familie cu origini în satul Karpi, regiunea Araratului. Manuc, pe numele său adevărat Emanuel Mîrzaian, se născuse la Rusciuk la 1769. Om înzestrat cu excepţionale calităţi: arătos, inteligent şi cult (vorbea nu mai puţin de douăsprezece limbi), abil, a dus o viaţă aventuroasă îngrijindu-se să strângă o avere fabuloasă. A ştiut apoi să mijlocească între ruşi şi turci în timpul războiului dintre 1806-1812, intermediind negocierile de pace dintre aceste două puteri, negocieri concretizate prin tratatul de pace de la 16 mai 1812 care dus la raptul teritorial al Basarabiei. Hanul s-a construit chiar în perioada războiului, mai precis între 1806-1808 pe un teren ce făcuse parte din fosta curte domnească. Ca stil arhitectonic se deosebea de vechile hanuri-cetate mai ales prin frumoasele cerdacuri susţinute cu stâlpi de lemn pe care se sprijină la fel de frumoase arcade trilobate ce străjuiesc curtea interioară şi se află desfăşurate pe toată lungimea zidurilor. După moartea lui Manuc-bei (1817) hanul va ajunge pe la 1862 în proprietatea lui Lambu Vasilescu, care, reparând şi modernizând hanul va deschide aici, în anul 1874, „Marele Hotel Dacia“. În iarna lui 1878 se deschide în una dintre cele două mari săli ale hotelului un teatru sub conducerea lui I. D. Ionescu, celebru în epocă prin canţonetele sale cu iz politic care „făceau furori“, cum spune Bacalbaşa. Cupletele erau scrise mai ales de Pantazi Ghica, Petre Grădişteanu şi Ion Moşoiu. Cine ar putea să nu-şi amintească „Cu gologanul un biet birtaş“, „Avea un picior foarte uşor şi o botină din cea mai fină...“, „Pe cine nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti“ şi atâtea altele. Spectacolele, dar mai ales balurile mascate ce se ţineau aici erau foarte gustate de bucureşteni. Nume celebre s-au perindat pe scena acestui teatru: Mihail Pascally, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Matei Millo, Mara d`Asti. Orchestra era condusă ce nu mai puţin popularul violonist Ludovic Wiest. Sala Dacia era cunoscută şi pentru întrunirile care se ţineau aici până prin preajma primului război mondial. În cartea sa, „Bucureştii ce se duc“ Henri Stahl spune chiar că „o adevărată întrunire publică nu se concepe aiurea decât la «Dacia»“, şi îi dăm deplină crezare pentru că ştim că aici şi-au rostit celebre discursuri Goga, Delavrancea, Take Ionescu. Bătrânul han a trecut printr-o restaurare făcută strălucit de arhitectul C. Joja între 1967-1972. O nouă restaurare este în curs şi astăzi.

Arhitect: rest. de arh. C. Joja între 1967-1972

Anul: 1806-1808


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/HanulLuiManuc-74.html

Cafeneaua Veche

24

Prima clădire de pe latura vestică a Pieţei Sf. Anton, Şepcari colţ cu Covaci, e Cafeneaua Veche, construită în primul deceniu al secolului al XIX-lea. Restaurată odată cu Hanul lui Manuc şi Palatul Voievodal ea păstrează şi astăzi obloanele şi uşile din fier specifice acelei epoci, amintind prin numele său de cea de-a doua cafenea din atestată documentar la Bucureşti, deschisă de „baş alai ceauş“-ul Ştefan Altentop la 7 august 1781 la Curtea Veche. După moartea sa, la 1797, cafeneaua intră în posesia soţiei sale, care, cincsprezece ani mai târziu, o va vinde lui Hagi Tudose Gabrovolin, de la care va trece, mai târziu, în anul 1825, în posesia lui Hristi Emanuel Papazoglu, dată după care acontinuat să fiinţeze f ără a mai fi amintită în documente.


Adresa: Str. Covaci nr. 16, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/CafeneauaVeche-75.html

25

Casa unde a locuit Mihai Eminescu

În secolele al XV-lea şi al XVI-lea străzile Covaci şi Şepcari făceau parte din perimetrul curţii domneşti, pe locul lor găsinduse o grădină şi un chioşc pentru odihnă. La 1804 străzile erau unite fiind cunoscute sub numele de Podul Nou din mahalaua Curtea Veche. Strada Covaci începe să fie cunoscută sub acest nume cam de la 1852, purtând numele vechii bresle meşteşugăreşti a fierarilor. Fusese pavată cu piatră şi luminată cu lămpi cu ulei de rapiţă. Astăzi strada Covaci e un amestec pitoresc de magazine de antichităţi (foste Consignaţii), terase şi restaurante. Casa unde a locuit vremelnic Mihai Eminescu, pe vremea când era redactor la ziarul „Timpul“ (lucru amintit de o placă memorială) se găseşte la numărul 14 al străzii. Construcţia datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea având decoraţia faţatelor mult simplificată, doar urmele unor console şi profile din partea dreaptă a consolei, precum şi ale unor fragmente de solbancuri amintind de decoraţia originală. Ceva mai încolo, la dreapta, se deschide Pasajul Francez, o străduţă îngustă, apărută către sfârşitul secolului al XIX-lea, pitorească prin boutique-urile şi bistrourile c e se înşiruie de o parte şi de alta, dar şi prin arhitectura veche a caselor.



Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/CasaMihaiEminescu-76.html

Clădirea fostului restaurant „Iordache Ionescu“

Strada Covaci era celebră în trecut prin restaurantele şi berăriile sale. Cel mai cunoscut era fără îndoială, restaurantul „Iordache Ionescu“ de la nr. 3 (pe partea dreaptă, imediat după colţul cu strada Soarelui). Povestea spune că aici au fost inventaţi mititeii. Într-o seară, cârciumarul, băgând de seamă că se isprăvise rezerva de maţe pentru prepararea cârnaţilor, 26

avu fericita inspiraţie de a frige amestecul de cărnuri direct pe grătar, fără înveliş, ba mai mult, „la tocătura obişnuită Iordache mai adăugă câte ceva: chimen, piper, cimbru, bicarbonat şi puţin salpetru“, după cum istorisea un contemporan. Numele ineditei născociri culinare se datorează umoristului N. T. Orăşanu, un obişnuit al locului, a cărui haioasă „listă de bucate“ era plină de „porecle“ care mai de care mai nostime. Astfel, după cum povesteşte Constantin Bacalbaşa, „pâinea era numită o abondenţă; gheaţa: cremă de Siberia; scobitoarea: o baionetă; tacâmul: un regulament; ţuica: o idee; socoteala: protocolul; cârnaţii mici: mititei; cârnaţii mari: patricieni; un ardei roşu: o torpilă; varza acră: origină de Belgrad; sticluţa de vin: o pricină; ocaua de vin cu borviz la răcitoare: o baterie; apa: o naturală; paharele pentru vin: semi-plutoane; cafeaua neagră turcească: un taifas etc., etc.“. Micii, bateria, protocolul s-au păstrat şi astăzi chiar dacă ultimele două au ajuns să fie mai rar uzitate. Din acest motiv restaurantul lui Iordache primise supranumele „La idee“. Faima resturantului nu era dată doar de bucătăria de excepţie. Iordache se îngrijea ca serviciul să fie ireproşabil, din pivniţă nu lipseau cele mai alese „vinuri şi spirtoase indigene şi streine“, iar atmosfera era întreţinută de cei mai renumiţi lăutari ai vremii: Cristache Ciolac, Lică Ştefănescu, Jean Marcu, Fănică Luca şi alţii. Aproape nicio celebritate venită la Bucureşti nu părăsea oraşul fără să fi trecut pe la cârciuma lui Iordache să-l asculte pe Ciolac. Atât de mare era faima localului de pe Covaci încât, la restaurantul din pavilionul românesc organizat la expoziţia restaurantul din pavilionul românesc organizat la expoziţia de la Paris din 1900 fuseseră trimişi „nea Radu“, bucătarul care i-a cucerit pe parizieni cu micii săi gustoşi şi Cristache Ciolac a cărui vioară a făcut mare senzaţie.



Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/RestaurantLaIordache-77.html

Curtea Sticlarilor

Strada Şelari, menţionată la 4 martie 1678, este socotită a fi una dintre cele mai vechi ale oraşului, existenţa ei începând o dată cu stabilirea în vechea mahala a Bălăceanului, din imediata apropierea curţii domneşti, a celor ce se îndeletniceau cu meşteşugul fabricării şeilor. Este totodată şi strada cu cele mai bătrâne case din Centrul Vechi, a căror vârstă se măsoară începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. Coborând dinspre strada Covaci pe strada Şelari, partea stângă a acesteia din urmă, ajungem la Curtea Sticlarilor, situată la nr. 9-11, lipită de vechea casă a Păunei Doamna şi a Coconilor ridicată de Ştefan Cantacuzino la 1714-1715 într-un colţ al grădinii palatului (azi strada Soarelui nr. 2-4). Aici se găsea odinioară Hotelul Fieschi, cu intrare din strada Covaci. Fusese deschis la 1855 de italianul Giovanni Fieschi având şi restaurant, cafenea şi o sală de biliard. În reclama pe care şi-o făcuse în ziarul „Românul“ italianul dădea de ştire clienţilor că în cafeneaua sa se găsesc cele mai bune ziare franceze, române, germane, greceşti şi italiene.

Arhitect:

27

Anul: Înc. sec. XIX

Adresa: Intr. din str. Şelari nr. 9-11 şi din str. Soarelui nr. 2-4, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/CurteaSticlarilor-78.html

Fostul Hotel Concordia

Pornind de la intersecţia dintre străzile Şelari, Franceză şi Smârdan începem să urc ăm pe strada Smârdan. Dacă se nimereşte să ne găsim în sezonul cald cu greu ne vom putea croi drum prin mulţimea teraselor care sufocă literalmente strada. De o parte şi de alta se aliniază, formând un amestec pestriţ, tot soiul de prăvălii (descoperim articole sportive, biciclete, rochii de mireasă, un magazin pentru fanii rock-ului, altul de design interior, ba chiar şi o farmacie ceva mai spre capătul străzii) şi, bineînţeles, nenumărate ceainării, cafenele, pub-uri, restaurante, unele cu ştaif şi pretenţii, pentru obraze subţiri şi buzunare îndestulate, altele mai populare, pe potriva buzunarelor mai lipsite de vlagă. În tot acest amestec va fi destul de greu să desluşim, pe partea dreaptă, spre jumătatea străzii, la nr. 39, o clădire nu prea arătoasă, ale cărei gang şi curte interioară au fost recent cucerite de o terasă. Este clădirea fostului Hotel Concordia, contemporan cu Fieschi, şi care, la fel ca cel din urmă avea restaurant, cafenea şi biliard, numărându-se la început printre hotelurile selecte ale urbei. Peste drum se găsea Concordia Veche a cărui cafenea era căutată mai ales de evrei. Chiar dacă perioada sa de glorie n-a durat mult, Hotelul Concordia la al cărui prim etaj se află camera 5 „… unde în seara zilei de 23 ianuarie 1859 s-a hotărât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, de către fruntaşii partidei naţionale, ca domn al Ţării Româneşti“ după cum lămureşte placa de marmură din dreapta intrării, rămâne totuşi în istorie datorită acestui notabil eveniment. Mai sus, tot pe partea dreaptă, aproape de intersecţia cu strada Stavropoleos existase „un han cu prăvălii mari şi arătoase numit Hanul Ghermani“ (G. Potra). Probabil de la numele hanului se trăsese şi denumirea vremelnică a străzii – Uliţa Nemţească sau Germană – căci în limba greacă „ghermanos“ înseamnă „german“. Ce e de mn de menţionat este faptul că aici , pe la 1863, fusese instalată „Tipografia Naţională“ unde au fost tipărite, printre primele cărţi de literatură românească, volumele de poezie ale lui Grigore Alexandrescu.


Adresa: Str. Smârdan nr. 39, sect. 3 28

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/HotelConcordia-79.html

Hanul Cu Tei

Către capătul străzii Lipscani, pe partea stângă, la nr. 65 ne aflăm în faţa Hanului cu Tei construit la 1833 de bogaţii negustori Anastasie Hagi Gheorghe Polizu şi Ştefan Popovici „cu toată cheltuiala de tovărăşie pă din două, frăţeşte“. Iniţialele celor doi – A.P. şi S.P. – se pot desluşi deasupra intrării din strada Blănari. Astăzi vechiul han adăposteşte, în pasajul ce face legătura cu strada Blănari, ateliere şi galerii de artă, dar şi magazine de antichităţi. De fiecare parte a pasajului stau aliniate câte 14 prăvălii cu obloane de fier, aşezate deasupra unor pivniţe adânci şi încăpătoare. Pe mijloc, şirul de bănci din solide bârne de lemn sporeşte pitorescul locului aducând aminte de vremurile de odinioară. Este o oază de linişte a Centrului Vechi, un vechi han restaurat în întregime în anii 1970 de profesorul arhitect Joja, în aceeaşi manieră inspirată pe care a folosit-o şi la Hanul lui Manuc.

Arhitect: rest. de arh. C. Joja în 1970

Anul: 1833

Adresa: Str. Hanul cu Tei sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/HanulCuTei-80.html

Hanul Gabroveni

Dacă Hanul cu Tei îl aflăm astăzi în forma sa admirabil restaurată, nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre vecinul său de vizavi, Hanul Gabroveni, lăsat de izbelişte, într-o desăvârşită paragină. Numele hanului şi, implicit, al străzii ce mărginea zidul de nord al Curţii Vechi, indică, la fel ca în cazul Lipscanilor, locul de origine al neguţătorilor ce se aşezaseră formaseră aici o mică comunitate înainte de 1850: oraşul Gabrovo din Bulgaria. Hanul fusese construit de Constantin Mavrocordat pe 29

la 1739, după modelul celor orientale, numite de turci „bezesten“. Afectat de incendii şi cutremure hanul e refăcut de nenumărate ori. Către sfârşitul secolului al XVIII- lea a fost transformat în „Hotel Gabroveni Universal“.


Adresa: Str. Lipscani nr. 86-88, sect. 3


Magazinul Voaleta

Pe strada Lipscani, dincolo de i ntersecţia cu strada Băcani, chiar înainte de a ieşi în bulevard, partea stângă se înşi ruie câteva prăvălii. Clădirea îngustă cu trei etaje, al cărei front stradal nu măsoară mai mult de 4 m, cu faţada alcătuită din vitrine uriaşe e fostul Magazin Voaleta, construit pe la 1890, demolat integral şi apoi reconstruit prin 2005. Pe locul acestor clădiri existase cel mai vechi han neguţătoresc al Bucureştilor, construit pe la începutul celui de-al XVIII-lea veac. Hanul purta numele unui anume Zamfir, ajuns staroste de neguţători pe la 1700. Un secol mai târziu hanul ajunsese în proprietatea Mănăstirii Sărindar care îl dăduse în arendă către diverşi negustori. Hanul a rezistat aici multă vreme, fiind demolat abia în 1935.


Adresa: Str. Lipscani nr. 77, sect. 3 30

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/Voaleta-82.html

Biserica Sf. Gheorghe Nou

Biserica Sf. Gheorghe Nou este aşezată într-o frumoasă grădină străjuită de platani seculari. Grădina, în faţa căreia se găseşte o mare staţie de tramvaie recent modernizată e delimitată de străzile Lipscani, Cavafii Vechi (în spate) şi Băniei (stânga). Ne aflăm pe locul unde au luat naştere cel de-al treilea şi cel de-al patrulea nucleu al Bucureştilor: Târgul de Sus (secolul al XVI-lea), în partea dreaptă a bisericii şi, în jos pe bulevard, Târgul Cucului (apărut către sfârşitul secolului al XVIII-lea). Acesta din urmă, prin locurile căruia ne vom purta şi noi paşii, primise pitorescul său nume de la o baltă ce se afla aproximativ între bisericile Sf. Gheorghe Nou, Răzvan (în partea dreaptă, pe Calea Moşilor) şi Scaune (în partea stângă, întro piaţetă din spatele Spitalului Colţea). Balta se numea „Lacul Cucului fiindcă pe malurile lui era desiş de sălcii şi plute în care cânta cucul primăvara“ după cum lămureşte Gh. Negulescu. Prin acest lac îşi trecea unda, mai înainte de a se uni cu Dâmboviţa, pârâul Bucureştioara venit tocmai de sus, din grădina lui Breslea (azi Parcul Ioanid). Mai târziu, pe malurile lui s-au ridicat un depozit de sare (Sărăria Veche) apoi Carvasaraua, adică Vama, lacul a preluat numele acestei din urmă clădiri. Biserica Sf. Gheorghe se numără printre cele mai impunătoare lăcaşe de închinare ale capitalei. Ea a fost începută pe la 1669 de Antonie Vodă „ot Popeşti“, bunicul doamnei Marica Brâncoveanu, soţia lui Constantin Brâncoveanu. Acesta din urmă, aflând biserica neisprăvită a schimbat-o cu totul, înlocuind-o cu una nouă, ieşită din mâinile meşterului Veselil şi pe care a zugrăvit-o celebrul Pârvu Mutu. Târnosirea s-a făcut cu mare pompă la 1707 când la slujbă au luat parte, pe lângă marii boieri, înalte feţe bisericeşti: Chrisant, patriarhul Ierusalimului; Dionisie al Târnovei; Axentie al Sofiei ş.a. La praznicul ce a urmat oaspeţilor li s-a dat câte o pungă cu galbeni şi o medalie comemorativă din aur. Această „bellisima chiesa in onore de quel Santo Martire“ după cum îşi exprima admiraţia Antonio Maria del Chiaro, secretarul italian al lui Brâncoveanu, a funcţionat la început ca mănăstire închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt. Lăcaşul a fost complet refăcut după marele incendiu de la 1847, însă aspectul de astăzi aduce doar pe departe cu cel pe care îl avea în vremea lui Brâncoveanu. În biserică se găsesc mormintele lui Ion Mavrocordat, al lui Constatin Brâncoveau şi al doamnei Marica, soţia sa. După masacrul de la Constantinopol (august 1914) când Brâncoveanu fusese ucis dimpreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, trupul său îl aruncaseră turcii în mare, însă câţiva credincioşi l-au luat şi l-au îngropat la mănăstirea Halki, de lângă Constantinopol. Şase ani mai târziu, doamna Marica, prin mijlocirea a multe pungi de galbeni şi cu mari osteneli a adus în mare taină în ţară trupul soţului ei aşezându-l nu la Hurezi unde Domnul sperase să-şi doarmă somnul de veci, ci în biserica Sf. Gheorghe. Atât de bine păstrată a fost această taină că abia în anul 1914 s-a aflat cine este înmormântat aici. Descoperirea aparţine pasionatului istoric Virgil Drăghiceanu care a desluşit slovele mărunte aşternute de năpăstuita doamnă pe o candelă de argint de deasupra mormântului: „această candelă este aprinsă deasupra locului unde repauzează osemintele fericitului principe Constantin Brâncoveanu Basarab“. În jurul caselor egumeneşti construise vodă Brâncoveanu unul dintre cele mai mari şi mai cunoscute hanuri bucureştene, completat de chilii şi un turn-clopotniţă, han pe care îl înzestrează şi cu o tipografie pentru cărţi bisericeşti. Cât de mare era hanul ne putem lesne închipui dacă ne gândim că includea suprafaţa actualului parc continuând până aproape dincolo de actualul bulevard Brătianu. După 1750 hanul „făcu loc în prăvăliile sale pentru marii toptangii (angrosişti) de lipscănie“ (G. Potra). În aceste prăvălii avea să-şi înceapă ucenincia în ale negustoriei marele negustor Tudor Hagi Tudorache. Prin primele decenii ale secolului al XIX-lea faima hanului începuse să apună, iar soarta i-a pecetluit-o incendiul din 23 martie 1847, dată după care nu a mai putut fi refăcut, pe locul său amenajându-se, pe la 1860, o grădină după planurile arhitectului Ulrich Hofman.

Arhitect: 31

ref. după 1847 de arh. Xavier Villacrosse ; 1962, arh. Ştefan Balş

Anul: 1707

Adresa: B-dul I. C. Brătianu nr. 49, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BisericaSfGheorgheNou-83.html

Statuia voievodului Constantin Brâncoveanu

Statuia lui Constantin Brâncoveanu, operă a sculptorului Oscar Han din 1937, este aşezată în faţa bisericii unde se găsesc rămăşiţele pământeşti ale voievodului, aduse aici cu multe osteneli de la mănăstirea Halki şi îngopate în mare taină de Marica Doamna la 1720. Macheta statuii a fost făcută în doar patru zile, la solicitarea grabnică a primarului Capitalei, Iulian Peter. Realizarea efectivă a monumentului e rezultatul a patru luni de muncă susţinută. Cu toate acestea, statuia a rămas învelită în pânză vreme de încă trei sau patru ani. Cauza ar fi fost – se spune – caracterul teribil de superstiţios al lui Carol al II-lea, căruia Nae Ionescu îi prevăzuse un sfârşit pe potriva celui al lui Brâncoveanu. Însuşi sculptorul povesteşte: „Nu-mi mai amintesc anul, trecuseră vreo-trei-patru ani de la montarea statuii şi cu această ocazie s-a făcut şi inaugurarea monumentului lui Brâncoveanu, fără să se mai facă şi dezvelirea statuii…“

Arhitect: sculpt. Oscar Han

Anul: 1937

Adresa: Bd. I. C. Brătianu nr. 49, sect. 3 (în curtea Bisericii Sf. Gheorghe)

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/StatuiaBrancoveanu-84.html 32

Monumentul „Kilometrul Zero“ Monumentul „Kilometrul Zero“ este opera sculptorului Constantin Baraschi, înfăţişând o sferă metalică amplasată pe o roză a vânturilor în mijlocul unui bazin circular divizat în opt secţiuni pentru fiecare provincie istorică Muntenia, Dobrogea, Basarabia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat şi Oltenia. Pe marginea bazinului sunt gravate o serie de oraşe către care sunt măsurate distanţele în kilometri măsurate din acest punct. Acest monument are o istorie foarte interesantă: proiectul a fost realizat în 1937, însă inaugurarea a avut loc abia şaizeci de ani mai târziu. Sculptorul Baraschi gândise monumentul întro formă oarecum diferită şi anume, deasupra sferei el a vrut să aşeze statuia sfântului Gheorghe omorând balaurul, stârnind astfel supărarea Patriarhiei care nu îngăduia chip cioplit în preajma bisericii Brâncoveanului. Neavând încotro sculptorul a refăcut vechiul proiect însă nici acesta nu a fost dus la bun sfârşit; în 1952 sfera metalică a fost înlăturată, iar plăcile cu numele oraşelor au fost scoase (faptă firească a vremurilor comunismului, căci printre acele oraşe se regăseau Chişinăul, Tighina, Orhei ş.a.). Abia în anull 1995 monumentul şi-a recăpătat forma de odinioară în atelierele sculptorului Ion Bolborea.

Arhitect: sculpt. Constantin Baraschi

Anul: 1937

Adresa: Bd. I. C. Brătianu nr. 49, sect. 3 (în curtea Bisericii Sf. Gheorghe)

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/MonumentulKm-85.html

Biserica Trei Ierarhi – Colţea

Biserica Colţea este cu certitudine unul dintre cele mai reuşite monumente de arhitectură muntenească de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Fondatorul mănăstirii şi al spitalului Colţea este spătarul Mihail Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi frate cu voievodul Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi de la care ne-au rămas mănăstirea Sinaia şi bijuteria numită Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti. Mănăstirea Colţea, alcătuită la început dintr-o biserică de lemn cu harmul „Sf. Parascheva“ înconjurată de o duzină de chilii, fusese construită de un anume Udrea slugerul pe la mijlocul secolului al XVII-lea (1641-1642) ca metoh al Mitropoliei. Murind slugerul (a fost ucis de dorobanţii şi seimenii răsculaţi la 1655), grija bisericii a rămas în seama fratelui său Colţea Doicescul mare clucer, de la care şi-au luat numele biserica şi mahalaua înconjurătoare. Între 1695-1698, spătarul Mihail Cantacuzino, cu învoirea Mitropoliei şi a urmaşilor clucerului Colţea înlocuieşte biserica de lemn cu una trainică, din zid, 33

căreia îi dă hramul Trei Ierarhi (Trisfetitele), iar între 1696-1697 construieşte casele ce alcătuiau complexul monahal. Între 1709 şi 1714 când, după înfrângerea suferită în faţa lui Petru cel Mare în bătălia de la Poltava, Carol al XII-lea regele Suediei se retrăsese în Imperiul Otoman, s-a ridicat şi Turnul Colţei, la construirea căruia – spune la 1871 elveţianul Franz Iosif Sulzer din armata imperială, citând o tradiţie locală – au pus umărul şi soldaţi suedezi, fapt neconfirmat istoric. Turnul – edificiu marcant al vechilor Bucureşti – care se găsea dinaintea bisericii a fost multă vreme cea mai înaltă clădire din oraş servind iniţial drept clopotniţă iar apoi şi ca foişor de foc. Faţada dinspre stradă era bogat împodobită cu basoreliefuri şi figuri de îngeri, iar într-o perioadă în turn fusese instalat un ceasornic. Cutremurele din 1802 şi 1838 i-au produs stricăciuni însemnate, bătrâna clădire pierzându-şi treptat din importanţă, astfel că, până la demolarea din 1888 pe vremea lui Pache Protopopescu, n-avea să se scurgă prea mult timp.


Adresa: Bd. I. C. Brătianu nr. 1, sec t. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BisericaColtea-86.html

Poze:

Spitalulul Colţea

34

Fondatorul mănăstirii şi al spitalului Colţea este spătarul Mihail Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi frate cu voievodul Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi de la care ne-au rămas mănăstirea Sinaia şi bijuteria numită Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti. În incinta mănăstirii, ridicată în perioada 1695-1697, începând cu acest ultim an, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital veneţian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spiţerie „cu felurite leacuri şi felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, şcoală, odăi pentru dascăli şi alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ştefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colţea socotiră nimerit să sporească veniturile aşezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa şi biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureştilor, datorită deselor ocupaţii străine, cutremurelor şi incendiilor, dar şi nepăsării unor epitropi mai puţin gospodari Hanul Colţei începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat. Biserica şi spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute. Cutremurul din 1802, dar şi nepăsarea unor epitropi mai puţin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecţilor Conrad Schwink şi Faiser, construcţia fiind isprăvită la 1842. Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată şi înlocuită, la 1887, c u cea pe care o vedem şi astăzi. Spitalul se află astăzi în plin proces de renovare.

Arhitect: ref. 1836 arh. Conrad Schwink şi Faiser ; clădirea actuală: 1887, arh. Schiferle

Anul: 1708


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/SpitalulColtea-87.html

Statuia spătarului Mihail Cantacuzino

35

În curtea spitalului Colţea se găseşte primul monument de for public al Bucureştilor – statuia spătarului Mihai Cantacuzino, operă a sculptorului german Karl Storck (1826-1887), realizată în marmură de Carrara, în 1869, cu ajutorul prietenului său, sculptorul italian Ippolito Lepri care îl iniţiase în tainele sculpturii în marmură. Karl Storck îşi începuse activitatea la 23 de ani mai întâi ca bijutier (se stabilise în Bucureşti la 1848), specializându-se apoi pe decoraţiuni în ghips. Avea să devină primul profesor de sculptură la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti (Şcoala de Belle-Arte, fondată de Theodor Aman în 1864), a cărei catedră de specialitate a condus-o până la moarte. Îşi avea atelierul pe Calea Victoriei, în casele batrânului bijutier Resch.

Arhitect: sculpt. Karl Storck

Anul: 1869

Adresa: Bd. I. C. Brătianu nr. 1, sec t. 3 (în curtea Spitalului Colţea)

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/StatuiaCantacuzino-88.html

Biserica Sf. Nicolae Selari

Pe strada Blănari, acolo unde aceasta face un cot către dreapta, ne găsim în faţa Bisericii Sf. Nicolae-Şelari. Numele străzii se trage de la cojocarii care se aşezaseră aici prin secolul al XVIII-lea şi vindeau veşminte din blănuri scumpe. Prima biserică – probabil din lemn, de care Codrii Vlăsiei nu duceau lipsă – a fost construită în secolele înainte de jumătatea celui de-al XVIlea veac. Cel mai vechi document păstrat e datat 27 aprilie 1664 pomenind de biserica „Sf. Nicolae din mahalaua şelarilor“. Aceasta indică faptul că biserica a preluat numele mahalalei, nu al breslei şelarilor ca atare nu aceşti breslaşi o vor fi întemeiat. Locul acelei biserici de lemn naşte încă presupuneri. Ceea ce ştim cu siguranţă din pisania care s-a zidit la temelie 36

dar pe al cărei conţinut îl cunoaştem datorită preotului Grigore Musceleanu care l-a reprodus în publicaţia „Calendarul antic“, este că biserica a fost refăcută din zid la 1700 de către „Şerban Cantacuzino biv-vel (fost mare) paharnic, sin (fiul lui) Drăghici Cantacuzino vel (mare) spătar, împreună cu Iorgu Staroste şi Apostol Lazăr“. Şerban Cantacuzino, cel care a refăcut şi mănăstirea Comana, nu trebuie confundat cu Domnul Şerban Cantacuzino (1678-1688), căruia îi era nepot de frate. Reparată după jumătatea secolului al XVIII-lea, biserica s-a năruit cu totul la marele cutremur din 1802, fiind reconstruită integral, cu ajutor obştesc, la 1804. Nici această zidire nu a rămas multă vreme pe acest loc. La 1867 este demolată şi începe zidirea unei noi biserici cu sprijinul generos a Regelui Carol I şi a ministrului său de interne, I. C. Brătianu, care a şi donat o însemnată sumă de bani. La anul 1868 biserica pe care o putem admira astăzi era gata. Pictura a realizat-o în întregime Gh. Tattarescu.

Arhitect: pict. Gheorghe Tattarescu

Anul: 1699-1700, sec. XVIII – XIX

Adresa: Str. Blănari nr. 16, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BisericaSfNicolaeSelari-89.html

Fosta tipografie Carol Göbl

Clădirea care a adăpostit Institutul de Arte Grafice Carol Göbl se găseşte la nr. 14-16 ale străzii Doamnei, imediat după intersecţia acesteia cu strada Blănari. Este o clădire amplă, desfăşurată pe 16 travei, străpunsă de un gang ce conduce spre curtea interioară, desupra căruia se găseşte un frumos bovindou. Stilul este eclectic, evidenţiat în frumoasele ancadramate ale ferestrelor, prevăzute cu frontoane alternate, drepte şi curbe. Într-un medalion de sub cornişă se pot desluşi literele „F. G“, iniţialele primului proprietar, F. Göbl, tatăl lui Carol Göbl.


Adresa: 37

Str. Doamnei nr. 14-16, sect. 3

Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/TipografiaGobl-90.html

Ansamblul Bisericii Bulgare

Prima biserică de aici purta hramul Sf. Ilie şi fusese zidită între 1725-1730 de către clucerul Radu Colţea (urmaşul lui Colţea Clucerul, boier român din neamul Doiceştilor) în mijlocul Hanului Colţei, care aşa cum am arătat, includea şi acest teren. Năruită la 1841, ea a fost reconstruită, păstrând acelaşi hram, de către Lazăr Kalenderoglu, arendaşul hanului Colţea, tatăl lui Iancu şi Nicolae Kalinderu (cei ale căror colecţii de artă au alcătuit cunoscutul muzeu Kalinderu din casa aflată astăzi pe strada Sion, aproape de Biserica Lutherană). Până la 1895 biserica se numea Sf. Ilie din Hanul Colţei, iar după această dată a preluat a preluat numele ctitorului, devenind cunosc ută drept Biserica Kalinderu. Din 1954 biserica a fost dată în folosinţă de către Patriarhia Română comunităţii bulgare, după numele sub c are o cunoaştem şi astăzi.

Arhitect: Anul: 1725-1730; ref. jum. sec. XIX


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/BisericaBulgara-91.html

Creditul Funciar Rural Creditul Funciar rural a fost una dintre importantele instituţii ce au sprijinit dezvoltarea micilor proprietari de la sate. Primul sediu se adăpostise în clădirile vechiului Han Colţea, având faţada principală spre strada Doamnei, iar cea secundară 38

către Uliţa Colţei, servind drept sediu (1880-1890) şi Băncii Naţionale în perioada construirii Palatului acesteia de pe strada Lipscani. În anul 1925 clădirea a fost amplificată, înglobând totodată şi pe cea veche, faţada principală devenind cea de pe actualul bulevard I. C. Brătianu.

Arhitect: Anul: A doua jum. sec. XIX



Palatul Suţu (Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti)

Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti este adăpostit într-o somptuoasă reşedinţă, faimoasă le vremea ei pentru elegantele baluri ce se dădeau aici. Este vorba de palatul Şuţu, construit între 1833-1835 de postelnicul Costache Suţu pe terenul care îi revenise drept zestre soţiei sale, Ruxandra Racoviţă. Nu este cu totul lipsit de interes să lămurim, pe scurt, câteva aspecte ce ţin de istoria locului. Aici era o parte a întinsei proprietăţi a Cantacuzinilor dată drept danie de Matei Basarab Ilincăi Cantacuzino, fiica lui Radu Şerban, măritată cu Constantin postelnicul Cantacuzino, cel care a sfârşit tragic, spânzurat în trapeza mănăstirii Snagov din porunca lui Grigore Ghica, înşelat de complotul pus la cale de Stroe Leurdeanul şi Dumitraşcu Cantacuzino, nepotul postelnicului, uneltiri de care nu era străină nici soţia sa, Elena Doamna. Postelniceasa Ilinca a lăsat locul, prin cunoscuta diată de la 1 septembie 1872, fiului ei, Mihai Cantacuzino, ctitorul spitalului şi al bisericii Colţea. Fata acestuia, tot Ilinca, s-a măritat la 1696, cu Dumitraşcu Racoviţă, cel care devenit, în acest fel, epitrop al fundaţiei socrului său. De la Racoviţeşti proprietatea a ajuns în posesia lui Costache Suţu, tot prin căsătorie (1816). Ilustrul genealogist Emanoil Hagi-Moscu îi schiţează astfel portretul: „Costache Suţu nu a fost un om şters. I-a plăcut viaţa şi a jucat un rol în societatea timpului. Inteligent, ambiţios, intrigant, era fiul baş-capuchehaiei şi Caimacam al Munteniei la 1812, Grigore beizadea Suţu şi al soţiei sale Safta Dudescu.“ Elegantul edificiu pe care îl vedem astăzi a fost ridicat tot de Costache Suţu alături de vechea casă a Racoviţeştilor care a dăinuit până către jumătatea veacului al XIX-lea. Planurile acestui adevărat palat în stil neogotic, expresie a arhitecturii de factură romantică în care se regăsesc ecouri medievale, au fostîntocmite de arhitecţii Johann Weit şi Conrad Schwink. Un an mai târziu, în octombrie 1836, proprietarul a comadat meşterului austriac Eser executarea unui splendid policandru de alamă cu 24 de sfeşnice, aidoma celui de la biserica Sf. Ioan Nou. În 1862 cunoscutului sculptor Karl Storck i-a fost încredinţată decorarea interioarelor. Acesta s-a ocupat de pictarea şi decorarea tavanelor, a construit impozanta scară de acces la etaj, a aşezat în hol o imensă oglindă de Murano deasupra căreia a sculptat medalionul ce înfăţişează portretul Irinei Suţu, fata bogatului bancher Ştefan Hagi Moscu. Pe locul blocului din spatele palatului se găsea un parc cu sere în care creşteau plante exotice. Tot în grădină, după mărturia aceluiaşi Emanoil Hagi-Moscu, „se afla (ca la Mitropolie), pe o consolă din marmură, un ceasornic solar, cu un tun 39

în care se punea praf de puşcă şi care, la miezul zilei, sub acţiunea razelor soarelui, lua foc, vestind ora 12.“ Mai departe, vasta grădină se mărginea cu serele Universităţii, construite de Carl Fiederich Wilhelm Mayer, mutate ulterior în Grădina Botanică. Perioada de maximă strălucire a fost în timpul urmaşului lui Costache, Grigore (primul născut în familie, la 15 aprilie 1819), în vremea căruia „balul de la Şuţu era unul dintre cele mai pretenţioase baluri din vremea aceea“, după cum consemnază Victor Bilciurescu în cartea sa „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi“, adăugând că prezenţa fie şi la un singur bal la Şuţu „conta ca un titlu de aristocraţie“. În epocă, soţii Suţu alcătuiau o pereche cam nepotrivită, el scund (chiar dacă purta tocuri foarte înalte) şi ea înaltă şi subţire, nepotrivire de statură care i-a lăsat indiferenţi pe bucureştenii amatori de ironii: au fost porecliţi „Turcul şi Cămila“. Epoca de glorie a palatului a apus treptat după moartea lui Grigore. Între 1929-1932 a funcţionat aici Primăria, ulterior casa fiind închiriată Băncii Chrissoveloni (1932-1942). După război a fost naţionalizată şi reamenajată pentru a putea găzdui, cu începere din 1959, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, funcţiune ce s-a păstrat până astăzi.

Arhitect: arh. Johann Weit şi Conrad Schwink

Anul: 1833-1835


Link catre monument: http://www.bucurestiulintrozi.ro/harta/locatie/PalatulSutu-93.html

Statuia „Lupoaica Romei“ Istoria acestei statui – dar al Romei din 1906 – este poate una dintre cele mai interesante dacă e s-o comparăm cu a altor monumente de for public ale Capitalei. Niciun alt monument nu a fost mutat din locul său de atâtea ori, pentru a reveni, într-un final, poate nici de data asta în mod definitiv, pe amplasamentul ce-i fusese hărăzit iniţial. În anul 1906 Bucureştiul a fost locul unde s-a desfăşurat jubileul ocazionat de aniversarea a 40 de ani de când Regele Carol I devenise domnitor al Principatelor Unite şi a 25 de ani de la instaurarea regalităţii (10 mai 1881), ocazie cu care a fost amenajat Parcul Carol I. Povestea statuii e însă legată de o a treia aniversare, mult estompată de grandoarea celorlalte două amintite anterior. De fapt, în acest an, se împlineau1800 de ani de la cucerirea Daciei şi începutul colonizării ei de către romani. Iată, de fapt, care e tâlcul acestui dar venit din partea Romei, sau, după cum spune Alexandru Predescu în cartea „Vremuri vechi bucureştene“, „evenimentul care a prilejuit Romei gestul fratern al preţiosului dar“. Copia statuii – originalul (cunoscut sub denumirea latină de „Lupa Capitolina“) se găseşte la Roma la Museo Nuovo din Palazzo dei Conservatori din Roma, considerat de unii a fi de provenienţă etruscă (sec. V î.Hr.), după alţii datând din Evul Mediu târziu (sec. al XIII-lea), căruia i s-au adăugat cei doi gemeni în perioada Renaşterii – a fost realizată la Roma şi a ajuns în Bucureşti la data de 6 septembrie 1906, însoţită de contele de San Marino, viceprimarul Romei. Iniţial, vreme de trei săptămâni, statuia a fost adăpostită în sălile nou-construitului Palat al Artelor care se găsea în Parcul Carol, aproximativ pe locul unde se ridică obeliscul de astăzi, fiind apoi instalată în incinta Arenelor Romane. „Mă leg ca Lupoaica pe una din pieţele Capitalei, care să poarte numele de Piaţa Romei“, declara entuziast, în prezenţa omologului său, Alexandru Circu, reprezentantul municipalităţii bucureştene. Într-adevăr, nu a trecut mult până când Lupoaica a fost solemn aşezată în mica deschidere de la răspântia străzii Lipscani cu Uliţa Colţei (actualul bulevard I. C. Brătianu), deschidere botezată apoi „Piaţa Romei“. Nu trecuseră trei decenii de la instalarea ei aici când primarul Bucureştilor, Dem. I. Dobrescu, modernizând la 1931 Dealul Patriarhiei hotărărăşte acest loc drept o aşezare mai pe potriva unui asemenea august dar. Din nefericire, felul în care a fost aşezată statuia, cu spatele (sic!) către Mitropolie, nu a avut darul de a fi pe placul înaltelor feţe bisericeşti, care, ridicându-se cu vehemente proteste împotriva acestei nepotrivite aşezări determină, într-un final, după trei ani, municipalitatea să mute statuia de pe măgura Patriarhiei. Noul loc ales spre a găzdui pe Lupoiacă era scuarul de la începutul Căii Dorobanţi, adică în Piaţa Confederaţiei Balcanice (actuala Piaţă Alexandru Lahovary). Aici avea să rămână mai multe decenii, fără a fi ferită, totuşi de vandalisme, până în anul 1997 când a fost reamplasată în Piaţa Romană, loc unde se părea că îşi va găsi finalmente liniştea. Treisprezece ani mai târziu, edilii, constatând proporţia îngrijorătoare de şoferi neatenţi care îi tot căutau, parcă cu dinadinsul soclul, au hotărât să readucă „urgisita sălbăticiune“, cum hazliu se exprima Alexandru Predescu, în piaţeta din capîtul străzii Lipscanilor, loc ce îş i mai aşteaptă acum doar atribuirea bombasticei titulaturi de „Piaţă a Romei“.

40

Bucurestiul Intr-o Zi

Recommend Documents