II .
Povestea copilăriei
2. 1. Istoria copilăriei ca disciplină Istoria copilăriei, ca disciplină, există de câteva decenii, de la sfârşitul anilor ‘80, mai exac exact, t, iar succ succes esul ul de care care s-a s-a bucu bucura ratt aces acestt nou nou peri perime metr truu de stud studiu iu a cond condus us la constituirea unei asociaţii internaţionale, al cărei sediu se află în Wisconsin (SUA). Ca în orice demers academic autentic, una dintre temele majore care i-au preocupat pe istoricii de gen a constitui constituit-o t-o delimitare delimitareaa noţională noţională a termenilo termenilorr centrali: centrali: copil-co copil-copilărie pilărie.. Termeni Termeni comple com plecşi cşi,, evolu evoluând ând odată odată cu dom domen eniil iilee cu care care inter interfer fereaz ează, ă, între între care care nu exist existăă o similitudine totală. Limitele de vârstă ale copilăriei sunt fragile, cea mai corectă fiind definirea prin particularităţile psihologice şi prin preocupări. Din această perspectivă, grija centrală a copiilor fiind jocul, periodizarea ar depinde de atenţia care i se acordă plăcutei îndeletniciri, la care nici adulţii nu renunţă complet, ceea ce înseamnă că unii îl păstrăm încă încă pe copilul copilul din noi chiar chiar şi la maturi maturitat tate. e. De ce ar fi intere interesan santt de urmărit urmărit istori istoriaa copilăriei pe parcursul evoluţiei istorice? Pentru că această disciplină poate spune extrem de mu multe lte,, şi încă încă lucrur lucrurii impor importan tante te,, despr despree o societ societate ate,, doar doar privin privindd spre spre copiii copiii ei. Atitudinea familiei, a societăţii faţă de indivizii aflaţi în primii ani ai vieţii, care reprezintă, nu metaforic, ci foarte real, viitorul comunităţilor umane, poate deveni o radiografie a mental men talulu uluii colec colectiv tiv,, a struct structurăr urării ii social sociale. e. Copilăr Copilăria ia este este o vârstă vârstă foarte foarte impor important tantă. ă. Asociată cu puritatea, candoarea, curiozitatea şi naivitatea, copilăria e poarta intrării în viaţă. Felul în care ne-o petrecem se reflectă în traiectul nostru ulterior, de adulţi. Istoria copilăriei este un teritoriu recent luat în posesie de mentalişti. Mai exact, o importanţă deosebită trebuie să i se acorde lui Philippe Ariès, pentru lucrarea sa, L’enfant et la vie familiale sous l’Ancien Régime
(1960) 1, 2 ani mai târziu tradusă în engleză –
Centuries of Childhood . „Sentimentul” copilăriei ia naştere, în viziunea lui Philippe Ariès,
în secolul al XVI-lea, odată cu scăderea mortalităţii infantile . Ideile Ideile lui au fost fost prelua preluate te de Lawren Lawrence ce Stone Stone în lucrar lucrarea ea The family, Sex and Marriage in in England. England. 1500-1800, 1500-1800, (1979);
10
Lucrarea lui Philippe Ariès a determinat apariţia unor „istorii-răspuns” din partea medieviştilor, care au contrazis ipoteza lui (ex: Shulamith Shahar, Childhood in the Middle Ages, Londra, 1989).
Apariţia monumentalei Encyclopedia of Children and Childhood. In History and Society,
Londra, 2004, 3 vol. (445 de articole, grupate pe teme; peste 400 de lucrări de
specialitate identificate) 2 aduce o nouă viziune asupra copilăriei şi momentul apariţiei ei. Istoria copilăriei începe să joace un rol important în spaţiul românesc odată cu schiţarea teritoriului de către Alexandru Duţu, în Universul copilăriei în viziunea umaniştilor europeni.
O valoare deosebită pentru cunoaşterea aprofundată a copilăriei manifestate în spaţiul românesc o au lucrările autorilor Adrian Majuru, Copilăria la români. Schiţe, tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, şi Luminiţa Dumănescu, Transilvania copiilor. Dimensiunea demografică a copilăriei la românii ardeleni (1857-1910)3.
2. 2. Istoria „oamenilor mici” din întreaga lume Etapa copilăriei din viaţa unui om a fost privită, de-a lungul timpului, în mod diferit, în funcţie de cultura şi de credinţele fiecărei societăţi în parte. Astfel, eschimoşii 4 îşi centrează toată atenţia asupra copiilor şi nu îi ceartă niciodată, pentru că ei cred că în fiecare copil este reîncarnat un strămoş, al cărui spirit s-ar întoarce împotriva celui care nu l-a respectat aşa cum se cuvine. Copiii pigmeilor 5, din Africa, sunt alăptaţi de toate mamele din trib, iar specialiştii susţin că ei ar fi mai bine pregătiţi pentru viaţă, întrucât, fiind purtaţi în spate de mamele lor, ei învaţă din activităţile pe care acestea le fac zilnic. ___________________________________________ 1
Philippe Ariès L’Enfant et la Vie familiale sous l’Ancien Régime, Plon, 1960. http://www.faqs.org/childhood/In-Ke/IQ.html , accesat 08.12.2009. 3 Luminiţa Dumănescu Transilvania copiilor. Dimensiunea demografică a copilăriei la românii ardeleni (1857-1910), Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2006. 4 http://www.ziare.com/magazin/experiment/istoria-intunecata-a-copilariei-219318, accesat 14.01.2010. 2
5
Ibidem.
În schimb, au existat şi părţi ale lumii (peninsula Yucatan) 6, în care copiii erau înfăşaţi până la vârsta de trei ani, pentru ca adulţii să îşi poată efectua, în linişte, treburile. 11
Copiii nu s-au putut remarca în istorie, pentru că nu au ştiut să scrie, iar amintirile din copilărie sunt întotdeauna subiective, fiind relatate din perspectiva adultului, care se întoarce cu nostalgie în vremurile în care era copil. Durata traversării copilăriei a fost definită în mod diferit în culturile lumii. Într-un cod de legi 7 din 1652 de la noi, terminologia vârstelor vieţii cuprindea şapte etape, într-o clasificare ce punea accent pe forţa fizică a bărbatului: cocon (de la naştere până la 4 ani), băiat (4 - 14 ani), catarig (15 - 22 de ani), voinic, adică june (23 - 42 de ani), bărbat (42 - 56 de ani), bătrân (56 - 69 de ani) şi mator (70 - 80 de ani). În Evul Mediu românesc, termenul de „copil” înseamnă, în funcţie de accentuare, „bastard” sau un statut social (paj, copil de casă) şi nu se referă la o vârstă anume. Copiii de casă de la curţile domnitorilor şi boierilor erau adulţi care se încadrau în acest statut social. Tema copilăriei, ca subiect de cercetare istorică, este recentă, datând din anii '70. Cercetătorii americani pasionaţi de acest subiect au adus la iveală aspecte surprinzătoare în ceea ce priveşte comportamentul adulţilor faţă de copii. Aceştia erau mutilaţi sau chiar ucişi, mai ales dacă erau de sex feminin, ori castraţi, dacă erau băieţi, de la o vârstă foarte fragedă, pentru a face parte din corul bisericii. Copiii dormeau cu părinţii în acelaşi pat, motiv pentru care li se făceau clisme. Medicii recomandau, ca metodă de educaţie, bătaia şi chiar biciuirea. Camera separată pentru copil a apărut în secolul al XVIII-lea. În secolele XVI – XIX, abuzarea copiilor a fost o practică curentă. La 1900, existau oameni care credeau că bolile venerice puteau fi tratate prin contactul sexual cu un copil. Societăţile europene din trecut nu au avut o reprezentare a copilului şi a copilăriei, ca etapă distinctă în viaţa unei persoane. Copilul era considerat un adult inferior, un om neîmplinit, care odată ce învăţa să meargă şi să se hrănească singur, fără ajutorul mamei, nu mai sensibiliza pe nimeni. Sentimentul
copilăriei
nu
a
existat
înainte
de
secolul
al
XIX-lea.
_________________________________ 6
Ibidem. Ibidem.
7
Lipsa de importanţă acordată copilului se reflectă şi în imaginea lui figurativă. În secolul al VI-lea, dispare orice reprezentare a copiilor. Nici măcar monumentele funerare
12
nu au efigii ale imaginii copiilor defuncţi. Ele vor apărea în arta occidentală în secolele X XIV. În reprezentările medievale, copiii au caracteristici corporale şi faciale asemănătoare adulţilor de o talie mai mică. Chiar şi pruncul Iisus este reprezentat ca un adult în miniatură în braţele mamei sale. Această maturitate precoce a copilului apare şi în literatură, unde eroii romanelor sunt prezentaţi, încă de mici, cu un comportament de adult. Începând cu secolul al XV-lea, Iisus pierde trăsăturile de adult şi sobrietatea, pentru a deveni, în picturile renascentiste, un bebeluş dolofan. Indiferenţa faţă de copii şi mortalitatea infantilă 10 ridicată a Evului Mediu i-au făcut pe părinţi să fie incapabili să se ataşeze de copiii lor. Pentru un copil mort se ţinea doliu trei zile, iar pentru un adult, 40. Oamenii din clasele de sus ale societăţii, dar şi cei mai înstăriţi, îşi duceau copiii, după naştere, la doică pentru un an şi jumătate, doi, fapt care determina o apropiere mai mare faţă de doică decât de mamă. Sentimentele materne şi paterne nu erau accentuate, părinţii nu se ataşau de copii, pentru că erau supuşi unei educaţii aspre, fiind trimişi in internate şi şcoli militare (băieţii). De cele mai multe ori, mamele îşi abandonau copiii la porţile bisericilor, de unde aceştia erau găsiţi şi duşi la orfelinat. Clericii considerau copiii drept nişte fiinţe ale răului, nişte unelte ale diavolului, menite să aducă numai rău celor din jurul lor. Din punct de vedere juridic, copiii suportau aceleaşi pedepse ca adulţii. Abia în 1810, codul lui Napoleon Bonaparte, împăratul Franţei, a introdus noţiunea de discernământ, care caracterizează faptele adulţilor. Începând cu secolul al XX-lea, statutul copilului se schimbă. El devine centrul atenţiei familiei, iar părinţii descoperă cum să se bucure alături de fiii/fiicele lor. _________________________________ 10
Adrian Majuru Copilăria la români. Schiţe, tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, Bucureşti, Ed. Compania, 2006, pp. 18-28.
Consideraţi, astăzi, o binecuvântare de la Dumnezeu, mai ales pentru mamele care au avut probleme cu sarcina, copiii au un cuvânt decisiv de spus în toate privinţele.
2. 3. Istoria copilăriei pe teritoriul românesc 13
În teritoriul românesc, copilăria ne interesează sub mai multe aspecte: Relaţia care se stabileşte între copii şi părinţi, între copil şi şcoală, între copii şi ceilalţi copii, între copii şi jocurile care îi însoţesc. Foarte importantă este atitudinea oamenilor mari faţă de „oamenii mici”. Acum mai bine de un secol, copiii erau bine reprezentaţi în populaţia din Transilvania, depăşind un sfert din aceasta. O istorie a lor şi a copilăriei ardelene are gustul dulce al jocului şi pe cel amar al morţii care nu-i cruţa 11. Un cercetător clujean, o mamă, mereu în contact cu dezvoltarea copilului ei şi cu o istorie care refuză să mai rămână minoră, a luat în serios un domeniu pe care toţi „oamenii mari”
12
îl privesc de sus.
Cauza istoriilor mici nu a fost niciodată foarte bine văzută de Marea Istorie, cea cu războaie, cu nume importante şi date din ce în ce mai multe. Luminiţa Dumănescu s-a oprit asupra unei alte istorii, cu războaie cu săbii de lemn, cu nume de alint şi incantaţii nebuneşti. O istorie a copilăriei şi a copiilor, cu tot ce au ele bun şi rău. În studiile sale, cercetătoarea de la Cluj pătrunde în universul complex al copiilor care, acum un secol, reprezentau mai bine de un sfert din populaţie 13. Mai mult, în lucrarea Transilvania copiilor. Dimensiunea demografică a copilăriei la românii ardeleni (1857-1910), Luminiţa
Dumănescu aduce argumente demografice puternice pentru a începe şi în România o cercetare sistematică a istoriei copilăriei. De când se năşteau, copiii secolului trecut se aflau sub ameninţarea morţii. Rata mortalităţii era foarte mare, astfel încât nu se punea problema numărului nou-născuţilor, ________________ 11
Luminiţa Dumănescu „ Introducere în istoria copilăriei. Trecutul unei discipline de la Aries la SHCY”, în Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă(coord.) , „In medias res. Studii de istorie culturală”, Iaşi, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza ”, 2007, pp. 21-42. 12
Ibidem. Ibidem.
13
ci a celor care supravieţuiau. Din studiul făcut de Luminiţa Dumănescu pentru Transilvania copiilor , reiese
că majoritatea familiilor clujene aveau parte de doi, trei sau
maxim patru copii, numai familiile sărace şi cele de rromi ajungând la cifre fabuloase. „Majoritatea însă se opreau la 2-3 copii. Familiile care aveau ceva stare aveau copii puţini. Probabil că a intervenit şi aici problema împărţirii averii.”, explică cercetătoarea.
14
De teamă ca noii născuţi să nu moară nebotezaţi, moaşele erau întotdeauna pregătite să ia locul preoţilor . Atunci când copilul prezenta probleme vizibile de sănătate, moaşa putea să boteze copilul cu busuioc şi aghiasmă. Copiii sănătoşi parcurgeau întreg ritualul de botez. Istoricii străini, care s-au ocupat de studierea istoriei copilăriei în Evul Mediu, precizează că această teamă a părinţilor, ca nou-născutul să moară imediat după ce a venit pe lume, a dus la o indiferenţă a părinţilor faţă de copii. Acest lucru se datora, aşadar, mortalităţii infantile foarte ridicate, lucru care îi determină pe părinţi să nu investească sentimente în copil, pentru a se proteja. După ce treceau de prima copilărie şi erau în afara oricărui pericol, universul copiilor se contura pe latura ludică, dar şi pe cea economică şi socială. Jocurile copiilor de la ţară erau menite, de multe ori, să-i formeze pentru munca la câmp, pentru creşterea animalelor, iar pe fete pentru a deveni soţii şi mame. În căutările elementelor acestui univers al copilăriei, Luminiţei Dumănescu i-au trecut prin mâini sape şi coase de jucărie, războaie de ţesut şi pătuţuri de legănat copiii, toate în miniatură, făcute tocmai pentru a încăpea pe mâna celor mici. Între jocurile preferate de copii era periculosul „lapta”,
14
interzis de
părinţii îngrijoraţi de soarta băieţilor lor. Primele magazine de jucării au apărut destul de târziu, unul dintre ele fiind amintit, la Arad, la începutul secolului al XX-lea. La Szeghed a fost deschis chiar şi un atelier de jucării, ca urmare a invaziei jucăriilor germane. Astfel, Oszkar Ganyi face jucării la Szeghed, care vor ajunge în mâinile copiilor marilor familii din Ungaria şi Transilvania. Balerine, clovni şi alte jucării luminau lumea copiilor din aceste regiuni. Pentru majoritatea copiilor, perioada copilăriei era marcată de perspectivele ce li se deschideau, mai exact de cele alese de părinţi sau, în multe cazuri, de ereditate. Acum un secol, în satele Transilvaniei fetele creşteau ca să devină soţii şi mame. De mici, li se _____________________________________________ 14
Luminiţa Dumănescu Transilvania copiilor. Dimensiunea demografică a copilăriei la românii ardeleni (1857-1910), Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2006, p. 57.
puneau în mână obiecte care ulterior se vor regăsi în viaţa lor cotidiană. De aceea, de multe ori, joaca avea în ea şi puţină muncă, pentru a face din băieţei, bărbaţi (dincolo de schimbatul cămăşii lungi cu pantaloni) şi din fetiţe, femei. Ciclul era întreţinut, chiar dacă, la un moment dat, familia migra spre periferiile oraşelor.
15
În mediul urban, mai totul ţinea de modă, la nivelul elitelor, şi de moştenire, în păturile de negustori. Elitele îşi pregăteau copiii să devină avocaţi, profesori sau chiar doctori. Pătura de mijloc îşi îndemna copiii să îi preia meşteşugul şi să îl înflorească odată cu trecerea timpului. La oraş, copiilor le mai era rezervată şi plăcerea lecturii, aceştia ajungând la metode ingenioase de a intra în posesia cărţilor 15. „Şi nu reuşeau să le prindă şi făceau liste de aşteptare ca să ajungă la acele cărţi”, precizează Luminiţa Dumănescu. Copilăria a început să fie privită drept o vârstă privilegiată acum un secol, maximum un secol şi jumătate. În Occident, Era Victoriană şi-a pus amprenta asupra acestei perspective, mai mulţi protagonişti ai scenei politice şi culturale luptând împotriva celor care îi exploatau pe copii, în mine sau în fabrici. Astfel, prin prevederile legislaţiei adoptate în prima parte a secolului al XIX-lea, în Anglia a fost interzisă exploatarea copiilor. În modul acesta, victorienii au impus o perspectivă pozitivă asupra copilăriei, punând în centrul vieţii lor familia şi copiii. Copilăria şi sentimentul copilăriei suferă traume pe întreg teritoriul românesc. Plecând de la ideea lui Philippe Ariès, conform căreia sentimentul copilăriei ia naştere în secolul al XVI-lea, odată cu scăderea mortalităţii infantile, trebuie să apelăm la datele istoricilor demografi, care s-au preocupat de aspectele natalităţii şi ale mortalităţii infantile. Mai exact, mortalitatea neo-natală, de exemplu, în secolele XVII-XVIII – definită ca rata mortalităţii în prima lună de viaţă 16 – s-a situat între 150 şi 180 la mie, respectiv 1 copil mort la 5 sau 6 născuţi. Societatea românească nu a fost ocolită nici ea de marile epidemii, ceea ce a determinat ca mortalitatea infantilă să cunoască vârfuri _____________________________ 15
„Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Astra a început un program consistent de a tipări broşuri, cu poveşti pentru copii, din colecţia Biblioteca Poporală. Se făcea, într-adevăr, reclamă la aşa ceva. Este greu de estimat cât de multe ajungeau direct la copii sau în familiile cu copii. Ceea ce e sigur este că pătrundeau cărţi din vechiul Regat în bibliotecile de la Blaj sau de la Deva. Am găsit nişte scrisori şi jurnalul unui preot din Apuseni, ţinut în vremea când era diecut la Blaj, în care el povesteşte cum se băteau pentru cărţile din bibliotecă: pentru Rănică Vulpoiul sau pentru altele venite din Regat.”, susţine cercetătoarea. 16 Luminiţa Dumănescu, op. cit. , p. 58.
îngrozitoare. Epidemiile nu sunt însă singurele care înclină balanţa în favoarea morţii: seceta, alimentaţia săracă, condiţiile de igienă necorespunzătoare şi competenţa medicală limitată, sunt alte cauze care menţin constantă mortalitatea infantilă. Analizând datele statistice, sesizăm o diferenţiere în raportul urban/rural. Oraşul beneficiază de ajutor 16
medical, condiţii de igienă, naştere asistată de medic, tratamente pentru boli. Majoritatea copiilor însă, se nasc şi mor în mediul rural, unde locuieşte o populaţie sătească, ce se încadrează şi azi în „comportamentele generale ale lumii rurale” 17. Această statistică tragică vizează atitudinea adultului, care se caracterizează prin indiferenţă, mizerie, muncă puţină şi efort minim. Toate aceste aspecte ar fi putut fi mai uşor depăşite de copii, în cazul în care comportamentul adulţilor români faţă de ei ar fi fost unul pozitiv. Din păcate, teza de doctorat a Aurorei Anghelici Vlad inventariază o mulţime de „cruzimi faţă de copii ” sub formă de mutilări fizice : „coasta sau falca ruptă”, „gâtul răsucit”, „trupul opărit”, şi cruzimi morale: copiii erau lăsaţi în camere friguroase, nemâncaţi, bolnavi, cu plăgi deschise. La toate acestea se adaugă cea mai mare nenorocire dintre toate : pruncuciderea, când unii părinţi, împinşi de sărăcie şi mizerie, le răpesc copiilor şansa la viaţă. Trecerea de la familia medievală la cea modernă s-a realizat odată cu apariţia funcţiei educative la nivelul familiei. Aşadar, în medievalitate, şcoala apare mai târziu în viaţa tinerilor şi este axată, mai degrabă, pe nevoile familiei decât pe cele ale copilului. Procesul instructiv-educativ începe încă din trecut, cu grădiniţa, care joacă rolul primului colectiv. În Capitală, în anul 1896, aceste grădini de copii 18 oferă îngrijiri şi un început de instrucţie elementară. Grădiniţele respectă regulile de igienă, iar educarea copiilor se va realiza cu blândeţe 19 . Conform statisticilor, mediul rural nu beneficiază de grădini de copii până în anul 1910, iar în mediul urban accesul oamenilor săraci era foarte restrâns. ________________ 17
Luminiţa Dumănescu „ Introducere în istoria copilăriei. Trecutul unei discipline de la Aries la SHCY”, în Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă(coord.) , „In medias res. Studii de istorie culturală”, Iaşi, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza ”, 2007, pp. 21-42. 18 Adrian Majuru, op. cit . , pp. 56-117. 19
Ibidem.
Cu timpul, grădiniţa se transformă, dintr-un lux, într-un mare ajutor pentru familiile de la oraş şi o formă de deschidere pentru mediul rural. Şcoala urmează şi ea, în mare, acelaşi traseu, de la o instituţie de învăţământ rezervat elitelor, la una ce se adresa tuturor copiilor. Diferită a fost însă atitudinea adulţilor faţă de această instituţie. Şcoala este privită
17
ca o nenorocire bugetară 20, şi prin urmare, nu este susţinută nici de primării (care întocmeau un buget insuficient pentru buna funcţionare a acesteia), nici de părinţii care nu îşi trimiteau copiii la şcoală. La sate, şcoala avea un local total neadecvat, friguros, murdar, neigienic, umed şi greu de suportat. La oraş, lucrurile erau mai aşezate, căci primăriile erau conduse de oameni cu studii, conştienţi de importanţa instruirii publice. În ceea ce priveşte atitudinea părinţilor, la sate este evidentă ignoranţa oamenilor şi ura împotriva şcolii şi învăţătorului. Ei consideră că şcoala le „fură” 21 copiii, care ar trebui să se dedice muncilor agricole. Băieţii erau îndreptaţi către munca agricolă, creşterea animalelor, iar în cazul micilor meşteşugari, spre comerţ. Fetele erau orientate şi ele către formarea unor abilităţi practice, care să le asigure existenţa în viitor. Aşadar, în secolul al XIX-lea, poziţia socială a familiei este determinantă pentru educaţia şi viitorul copilului. În familiile cu o educaţie şi cultură peste medie, copilul este susţinut şi îndreptat către instituţia şcolii. Din păcate, cei mai mulţi dintre copii provin din familii de ţărani şi muncitori, şi sunt privaţi de şansa de a merge la şcoală. În relaţia copiilor cu ceilalţi copii, se remarcă o diferenţiere în raport cu statutul lor social. Copiii săraci sunt marginalizaţi, deopotrivă, de copiii bogaţi şi de profesori. Bogaţii batjocoresc copilul sărac, urât îmbrăcat şi neîngrijit. Copilul sărac suportă glumele crude, plânge, suferă, ajungând în final să se depărteze de şcoală şi să o respingă. În afară de problemele mai sus menţionate, copiii se confruntă cu problema igienei în spaţiile publice. Instituţia publică devine nulă, dacă sănătatea nu primează. Şcoala românească prezintă carenţe şi în metodele folosite de către învăţători şi profesori. De cele mai multe ori, instrucţia era însoţită de o vargă, bici sau „trei curele”. _________________________ 20
Adrian Majuru, op. cit . , p. 157.
21
Ibidem.
Copiii care nu îşi făceau datoria erau bătuţi şi maltrataţi, ca formă de educare şi evitare a greşelilor viitoare. Mai grav este că aceste pedepse erau permise, fără ca dascălul să suporte consecinţele. Acest tip de „pedagogie neagră”
22
însoţea, în special, şcolile de
mahala. În şcolile elitelor, evaluarea se baza pe metode mai puţin violente. Toate aceste elemente negative nu caracterizează în totalitate şcoala din România, mulţi autori menţionând „profesori blânzi şi erudiţi”.
18
Principala problemă cu care se confruntă şcoala românească (chiar şi în prezent) este aceea că majoritatea copiilor nu iubesc şcoala. Motivele sunt variate: primul motiv se datorează trăsăturilor psihoindividuale ale copilului de vârstă mică – timiditatea şi sensibilitatea; un al doilea factor se referă la modul în care familia influenţează copilul, prezentându-i şcoala ca o instituţie înspăimântătoare, care pedepseşte orice greşeală; sărăcia părinţilor este considerată o cauză principală a absenţei elevilor, care trebuiau să muncească în egală măsură cu părinţii. Aceştia din urmă nu conştientizează folosul şcolii şi îi împiedică pe copiii lor să o frecventeze, mai ales în cazul fetelor. Acestea trebuiau să ofere ajutor în casă şi să se supună concepţiei, conform căreia „femeia nu trebuie să ştie prea multă carte” 23. Aşadar, şcoala înseamnă pentru copii un cadru ce impune obligaţii şi restricţii, a căror încălcare aduce sancţiuni şi pedepse, care în final determină exmatricularea copilului. Uneori, şcoala depăşeşte aceste bariere, când este susţinută de un local încăpător şi igienic, curat şi călduros. Copilăria, ca perioadă în viaţa fiecărui copil, este trăită şi resimţită diferit de copii, în raport cu statutul lor social. În trecut, copiii se supuneau mai mult nevoilor familiilor din care proveneau, decât nevoilor individuale ale fiecăruia în parte. Nici în ceea ce priveşte afecţiunea îndreptată către propriul copil, românul nu se situează la un nivel îmbucurător. Pentru o perioadă lungă de timp, copilul este principalul ajutor în casă şi gospodărie, fiind mai degrabă exploatat decât protejat. Afecţiunea pentru _________________________ 22
Adrian Majuru, op. cit . , p. 159.
23
Ibidem.
copil e vagă şi puţină, supravegherea educaţiei este aproape nulă, modelele oferite sunt defectuoase, dar uşor de imitat şi însuşit. În acest context, copilul cade uşor pradă delictelor. Undeva în secolul al XVII-lea, singurele legături dintre părinţi şi copii sunt obligaţiile care derivau din posesiunea pământului şi dreptul de a moşteni averea părinţilor. Aceste obligaţii vizau cinstea şi respectul faţă de părinţi.
19
Chiar şi aşa, părinţii nu protejează copilul, sacrificându-se în numele lui. Acest lucru este lesne de dedus, dacă ne raportăm la problemele vechi ale societăţii româneşti de secol XVI, care se caracterizează prin exploatarea copiilor ca obiecte sexuale sau pentru forţa braţelor, prin numărul crescut de copii abandonaţi şi prin delincvenţa juvenilă a multora dintre cei crescuţi în familii necorespunzătoare. Până nu demult, sintetizând informaţiile oferite de literatura consacrată acestei teme, evoluţia raporturilor dintre părinţi şi copii putea fi descrisă, schematic şi făcând abstracţie de nuanţe, în următoarele teze: 1. pentru societăţile preindustriale, nu se poate vorbi despre o funcţie educativă specifică a părinţilor; educaţia se desfăşura ca activitate indistinctă, difuză, în interiorul unei comunităţi mai largi (familiale sau locale), nediferenţiate sau slab diferenţiate din punct de vedere educativ; 2. interesul părinţilor pentru educaţia copiilor şi rolurile educative parentale specifice sunt „achiziţii” relativ recente ale familiilor nucleare, izolate din comunităţile mai largi, pe măsură ce s-a trecut la producţia de tip industrial; 3. în condiţiile progresului industrializării şi urbanizării, funcţia educativă a familiei se diminuează progresiv, fiind preluată de instituţii sociale specializate (şcolare). Elisabeta Stănciulescu afirmă, într-un foarte laborios studiu despre educaţia familială24, că funcţia educativă a familiei este de dată recentă. Până de curând, părinţii erau cvasi-indiferenţi faţă de propriii copii, pe care îi plasau unor instanţe externe (doică, la vârstele fragede, sau, în adolescenţă, în alte familii). De fapt, socializarea era realizată de întreaga societate, cu care familia nu se află în discontinuitate. Mai mult, între ________________ 24
Elisabeta Stănciulescu Sociologia educaţiei familiale , Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 101.
societate şi familie există o coerenţă perfectă, dată de extrapolarea valorilor familiale în cadrul societăţii lărgite şi de interiorizarea valorilor publice în spaţiul familial. Simbioza era aproape desăvârşită. Pedagogia, ca să folosim un termen care doar de curând a căpătat aura ştiinţifică cu care se mândreşte astăzi, era un fenomen difuz şi implicit. Familia nu trebuia să-şi „educe” membrii pentru a-i transforma în fiinţe sociale; ei se năşteau în societate, întrucât erau membri ai unei familii. Cele mai semnificative instanţe 20
ale socializării erau constituite de riturile de trecere, care integrau indivizii în corpurile sociale, făcându-i indistincţi în cadrul acestora, conform cu anumite modele superioare naturii umane. Pentru unii autori, rolul educativ al familiei este o „descoperire” a societăţilor moderne contraceptive, fiind legat de apariţia sentimentului copilăriei şi a sentimentului familiei. Secolul al XVIII-lea a fost secolul consacrării, al triumfului copilului; în secolul următor, pot fi puse în evidenţă un sentiment al propriei copilării şi memoria acesteia. Sentimentul copilăriei reprezintă o expresie particulară a sentimentului familiei. Apariţia şi dezvoltarea acestuia, identificate începând cu secolul al XVI-lea, sunt legate, mai ales, de evoluţiile sentimentului copilăriei şi ale şcolii. Progresul vieţii private, al intimităţii domestice şi izolarea familiei nucleare au avut, de asemenea, o contribuţie importantă. Reţelele de sociabilitate se rarefiază, începând cu secolul al XVII-lea, dar direcţia în care au evoluat societăţile occidentale nu a fost individualismul, ci familia. Rezumând, istoria vest-europeană a raporturilor dintre părinţi şi copii, aşa cum e descrisă de Philippe Ariès, opune familiei tradiţionale – specifică perioadei medievale şi caracterizată prin indistincţia spaţiului şi timpului copiilor de cele ale membrilor adulţi ai comunităţii, prin creşterea şi educarea frecventă a copiilor în exteriorul familiei de origine (educaţia se realizează prin experimentarea directă a vieţii sociale), prin indiferenţa faţă de particularităţile şi nevoile copiilor, rezultată din absenţa sentimentului copilăriei şi care implică o slabă preocupare pentru controlul naşterilor – familia modernă – apărută progresiv, începând cu secolul al XVI-lea, şi caracterizată prin constituirea treptată a sentimentului copilăriei şi a sentimentului familiei, prin asumarea treptată a unei funcţii afective, raporturile emoţionale dintre soţi, ca şi cele dintre părinţi (în special mamă) şi copii, intensificându-se pe măsura rarefierii sociabilităţii comunitare, prin grija pentru copil şi investiţia afectivă şi materială în el (în special educaţia sa), această grijă implicând limitarea naşterilor şi separarea temporară a copilului de lumea adultă. În evoluţia acestor raporturi, Philippe Ariès distinge trei etape 25: 1. etapa medievală, a copiilor care părăsesc familia;
21
2. o etapă tranzitorie, cuprinsă între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, a copiilor care rămân în familie, devin un element indispensabil al vieţii cotidiene a acesteia, o preocupare a părinţilor, fără a fi, totuşi, nucleul vieţii familiale; 3. etapa familiei nucleare moderne constituite din grupul solitar al părinţilor şi copiilor, în care copilul reprezintă pivotul întregii vieţi familiale. Descoperită de multă vreme de psihologia dezvoltării, psihiatrie, etnografie, etnologie, antropologie, istorie şi socio-demografie, tematica legată de copilărie şi de rolul educativ al părinţilor este revalorizată în ultimii ani în ramuri ale sociologiei, cum sunt sociologia familiei, sociologia educaţiei sau sociologia devianţei. În viaţa unui om din secolul al XXI-lea, sursa cea mai importantă de fericire este dragostea şi cea mai frumoasă „urmare” a dragostei este copilul (sau copiii). Împlinirea, dobândirea armoniei proprii este dată de viaţa familială fericită. Bazele acesteia sunt sănătatea, precum şi înţelegerea, comunicarea între membrii familiei. În ziua de astăzi, situaţia s-a schimbat mult, întrucât tehnologiile medicale noi sunt accesibile tuturor. S-a modernizat şi medicina, dar şi părinţii învaţă creşterea şi îngrijirea copilului înainte de conceperea lui. Părinţii sunt mai responsabili. Mamele citesc, se informează deja în timpul sarcinii, despre fiecare trimestru de sarcină, despre metodele de naştere, despre leuzie, caută prin cărţi, reviste şi pe Internet răspunsuri la întrebările lor, sfaturi legate de diverse probleme care pot apărea în viaţa lor şi a copiilor lor. Cu alte cuvinte, îşi adună cunoştinte legate de creşterea, îngrijirea copilului, exact ca şi cum s-au pregătit profesional pentru un anumit loc de muncă. Aşa pot preveni multe probleme şi îşi întemeiază o familie sănătoasă, fericită. Taţii au devenit mai responsabili, tot mai implicaţi în creşterea copilului. În zilele noastre, a fi părinte nu mai este doar o calitate dată de aducerea copiilor pe lume, vârstă sau înţelepciune, ci devine tot mai mult o responsabilitate care cere ________________ 25
Elisabeta Stănciulescu , op. cit. , p. 112.
cunoştinţe şi competenţe. În România, familia se confruntă tot mai des cu situaţii precum paternitatea şi maternitatea în adolescenţă, căsătoriile nelegalizate, familiile monoparentale, rata ridicată a divorţurilor, noile căsătorii, şomajul, sărăcia, lipsa locuinţelor. În acest context, e legitim să ne întrebăm cine, unde şi cum are responsabilitatea creşterii şi educării copilului. 22
Evoluţia rolurilor parentale a înregistrat mari schimbări. Are loc o estompare a diferenţelor între cei doi părinţi, fiecare putând lua, după caz, locul celuilalt. Nu sunt puţine cazurile în care mama stă la serviciu mai mult timp, câştigă mai mult, iar tatăl se ocupă de copii. Numărul de copii dintr-o familie a scăzut, în acelaşi timp însă au crescut investiţiile părinţilor în vederea creşterii şi educării copilului. Practicile educaţionale s-au modificat, observându-se o largă deschidere a familiei spre sprijin extern, familia nu mai are monopolul educării tinerei generaţii. Pe de altă parte, s-au modificat şi relaţiile cu şcoala, tot mai mulţi părinţi înţelegând importanţa implicării în viaţa şcolară a copilului. În îngrijirea copilului, ambii părinţi au roluri la fel de importante şi ar trebui să se implice în mod egal. Sunt familii în care s-a înţeles acest lucru, iar tatăl participă inclusiv la naşterea copilului. În cadrul familiei moderne se încearcă stabilirea unui parteneriat între membrii acesteia, care sunt cu toţii colaboratori şi parteneri, spre deosebire de familia tradiţională, în care toate acţiunile sunt centrate şi subordonate creşterii şi educării copilului.
23
