1.CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE MODELĂRII MACROECONOMICE 1.1. Structura mecanismului macroeconomic Teoria microeconomică studiază deciziile agentilor economici (persoane sau firme) precum şi interacțiunile acestor decizii pe diverse piețe. Scopul teoriei microeconomice este acela de a explica modul de formare a prețurilor pe diverse piețe precum și determinarea cantităților de bunuri și servicii schimbate. De asemenea, teoria microeconomică studiază efectele reglementărilor adoptate de puterea publică (de exemplu guvernul) asupra prețurilor și cantităților din bunurile și serviciile individuale schimbate pe diverse piețe. Teoria macroeconomică studiază economia națională ca un întreg și conexiunile sale cu economia mondială, precum și modul în care se formează și evoluează agregatele macroeconomice. Scopul teoriei macroeconomice este acela de a explica prețurile medii precum și venitul total, producția totală și utilizarea globală a forței de muncă etc. De asemenea, teoria macroeconomică mai studiază efectele pe care le au acțiunile de reglementare ale puterii publice (impozite, cheltuieli publice, deficitul bugetului public) asupra veniturilor totale și ansamblului locurilor de muncă. Structura mecanismului macroeconomic este data de elemente şi conexiuni Decidenţii sunt reprezentați de agenții economici. Decidenți pot fi: 1. gospodăriile - sunt reprezentate de orice grup de persoane care locuiesc împreună şi iau decizii ca un tot unitar. 2. firmele - sunt organizaţii care utilizează resurse şi pentru a produce bunuri şi servicii. 3. guvernul (autoritatea publică, administraţia publică).- este o organizaţie ce stabileşte legi şi reguli, impune un mecanism de respectare a acestora, stabileşte impozite şi taxe pentru gospodării şi firme, produce bunuri publice şi servicii ca de exemplu apărarea naţională, sănătate publică, transport sau educaţie. Prin modificarea legilor, regulilor, a impozitelor şi cheltuielilor, puterea publică căuta să influenţeze alegerile (deciziile) firmelor şi gospodăriilor. Pieţele reprezintă orice modalitate prin care vânzătorii şi cumpărătorii iau contact, schimbă informaţii şi fac afaceri împreună. Piaţa este dată de reţeaua de producători, utilizatori şi intermediari ce cumpără şi vând. Pietele se pot clasifica in: 1. piaţa bunurilor - se schimbă servicii şi bunuri 2. piaţa factorilor de producţie - pe piaţa factorilor se cumpără şi se vând factori de producţie. Factorii de producţie reprezintă resursele productive ale economiei. Factorii de producţie se clasifică în patru tipuri: 1. munca (forţa de muncă) - reprezintă timpul şi efortul pe care oamenii îl alocă pentru producţia de bunuri şi servicii; Munca este răsplătită prin salarii. 2. pământ - reprezintă totalitatea resurselor naturale utilizate pentru producerea de bunuri şi servicii. Acest factor de producţie nu se rezumă doar la terenurile folosite în agricultură; el înseamnă totalitatea resurselor naturale oferite de planetă. Preţul acestui factor de producţie este renta. 3. capitalul - În teoria economică, capitalul2 reprezintă totalitatea echipamentelor, clădirilor, utilajelor şi altor bunuri fabricate ce sunt utilizate în producţia de bunuri şi servicii. Preţul capitalului este dobânda. 4. abilităţi antreprenoriale (manageriale) -sunt un tip special de resursă umană prin care se organizează ceilalţi trei factori de producţie, se iau deciziile de afaceri, se fac inovaţii, se asumă riscul afacerilor. Acest factor de producţie este recompensat prin profit. Gospodăriile şi firmele decid asupra tranzacţiilor ce se efectuează pe piaţa bunurilor şi respectiv piaţa Gospodăriile decid cât din muncă, pământ şi capital vor vinde sau închiria pe piaţa factorilor. Ele vor primi venituri sub formă de salarii, rente, capital sau profit. De asemenea, gospodăriile decid cum vor cheltui veniturile pentru bunuri şi servicii produse de firme. Firmele decid ce cantităţi de factori de producţie vor cumpăra, cum le vor utiliza în producţie, ce bunuri şi servicii vor produce şi în ce cantităţi. Rezultatul producţiei este vândut pe piaţa bunurilor.
Procesul alegerii (deciziei) publice este dat de regulile şi reglementările impuse de administraţia publică, taxele şi impozitele stabilite precum şi bunurile şi serviciile utilizate. Coordonarea deciziilor.
Rolul coordonării deciziilor este asumat de pieţe. Pieţele coordonează deciziile individuale prin procesul de ajustare (modificare) a preţurilor. Deciziile de producţie şi consum, de vânzare şi cumpărare sunt ajustate în mod continuu şi echilibrate prin intermediul modificării preţurilor. Uneori preţurile sunt fixe (rigide). Deciziile de coordonare ale pieţei determină cine consumă bunurile şi serviciile produse. Piaţa reprezintă una dintre alternativele mecanismelor de coordonare a deciziilor. Cealaltă alternativă este aceea a mecanismului de comandă. Un mecanism de comandă este o metodă de a determina ce, cât şi unde vor fi produse bunurile şi serviciile precum şi cine le va consuma prin utilizarea unei structuri organizaţionale ierarhice, în care oamenii vor respecta instrucţiunile primite. O economie în care acţionează mecanismele de coordonare prin intermediul pieţei se numeşte economie de piaţă. În economia reală însă există şi coexistă ambele mecanisme de coordonare a activităţii economice. O economie în care funcţionează atât mecanismele de coordonare de piaţă cât şi cele de comandă se numeşte economie mixtă. Politica economică
Se defineşte prin acţiunile administraţiei publice (guvernului) şi ale instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele economiei. Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor, atâta timp cât este clară şi deschisă, poate contribui în mod obiectiv la dezvoltarea teoriilor economice. S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice: 1. eficienţă - generală - implică trei condiţii distincte şi anume: eficienţa producţiei, eficienţa consumului şi eficienţa schimbului. O producţie eficientă se realizează în condiţiile în care fiecare firmă îşi desfăşoară activitatea cu costurile cele mai mici posibile. Aceste costuri includ atât costurile interne specifice firmei, cât şi costurile externe, impuse de mediul în care activează firma. Un consum eficient este realizat atunci când fiecare gospodărie este maxim posibil satisfăcută de cumpărarea şi consumul bunurilor şi serviciilor de pe piaţă. Un schimb eficient este atins în condiţiile în care fiecare este specializat într-o activitate ce-i permite să obţină beneficiul economic maximum posibil. În condiţiile atingerii eficienţei economice nu este posibilă îmbunătăţirea situaţiei unei persoane fără ca altcineva să îşi diminueze satisfacţia iniţială. 2. echitatea - reprezintă corectitudinea economică sau justiţia economică. O economie eficientă nu este în mod necesar şi echitabilă, deoarece se poate ajunge ca o minoritate să obţină venituri foarte mari în timp ce marea majoritate a populaţiei obţine venituri foarte mici. 3. creştere economică - este dată de sporirea veniturilor şi producţiei pe persoană. Cresterea economica rezultă din aplicarea de inovaţii tehnologice, din acumularea unor mari cantităţi de echipamente productive şi de creşterea standardelor educaţionale. Creşterea economică poate fi impulsionată sau descurajată prin intermediul măsurilor de politică economică adoptate de către administraţia publică. 4. stabilitate economică este dată de absenţa fluctuaţiilor din cadrul ratei de creştere economică, a nivelului şomajului şi a preţurilor. În cea mai mare parte teoria macroeconomică s-a dezvoltat pentru a explica aceste probleme şi mulţi economişti s-au specializat în determinarea
1.2 Instrumentele analizei macroeconomice 1.2.1. Modele şi date Analiza economică utilizează ca punct de plecare date şi modele economice. Prin noţiunea de model vom înţelege un mod de reprezentare a realităţii în care se efectuează o serie de ipoteze simplificatoare despre fenomenele şi procesele reale studiate şi cu ajutorul căruia se descrie modul în care se înţelege fenomenul sau procesul respectiv. Datele ce vor fi introduse în modele permit, pe de o parte, cuantificarea proceselor şi fenomenelor studiate, iar pe de altă parte, sunt utile în procesul testării modelelor elaborate. Din mulţimea datelor înregistrate este necesară extragerea şi determinarea datelor relevante pentru descrierea fenomenului şi includerea în modele doar a acestora, renunţându-se la cele nesemnificative. I. Modele economice Un model economic trebuie să aibă următoarele caracteristici: 1. consistenţă logică - relaţiile dintre elementele modelului trebuie să surprindă aspectele esenţiale, fiind logice şi determinante în explicarea comportamentului sistemului real. 2. validitate - va indica modul în care modelul surprinde realitatea. Un model care nu surprinde realitatea în mod corespunzător nu poate fi folosit în analize. Pentru a verifica validitatea modelelor elaborate este necesară utilizarea datelor economice, precum şi evidenţierea celor mai importante influenţe. 3. simplitate - în cazul în care trebuie să se decidă între două modele care descriu realitatea în mod asemănător, criteriul după care se va alege unul dintre modele pentru analize este simplitatea acestuia. Analiza unei probleme presupune parcurgerea a trei etape: 1. observarea fenomenului; 2. elaborarea modelului; 3. testarea modelului şi efectuarea prognozelor. II. Date economice Pentru a obţine şi utiliza date, economiştii apelează la două surse fundamentale de date. 1. Prima dintre acestea este sursa ”primară” - respectiv direct agenţii economici: firme sau gospodării. În cazul firmelor datele provin din situaţia contabilă, respectiv din bilanţul contabil anual, balanţa contabilă, precum şi din alte sisteme de înregistrare la nivelul firmei (mişcarea stocurilor de exemplu). În cazul gospodăriilor datele provin din anchete şi sondaje întreprinse de cercetători, şi constau în răspunsurile directe date de acestea cu privire la comportamentul uzual: achiziţii de bunuri şi servicii, economisire, utilizarea timpului liber etc. 2. A doua sursă de date este cea a organizaţiilor specializate, private sau publice, interne sau internaţionale. În România principala organizaţie care colectează date cu privire la situaţia economică este Institutul Naţional pentru Statistică. Alte organizaţii de la care se pot obţine date sunt: Banca Naţională a României, Institutul de cercetări pentru Calitatea Vieţii, institute private de sondaj (IRSOP, IMAS, etc.), băncile comerciale, bănci de date computerizate ş.a. Printre organismele internaţionale ce oferă date cu privire la situaţia economică găsim Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, OECD, FAO, Organizaţia Naţiunilor Unite, agenţiile de rating (Moody’s, Standard and Poor, ş.a.) etc. 1.2.2. Organizarea datelor I. Tabele de date Cea mai întâlnită formă de prezentare a datelor este cea tabelară. Un tabel de date trebuie să conţină, în mod necesar, următoarele elemente: 1. titlul tabelului – în care se specifică datele ce sunt conţinute în acesta; 2. informaţii specifice - unităţi de măsură, unităţi temporale, unităţi de evaluare, locul în care sa făcut înregistrarea precum şi momentul în care s-a efectuat; 3. conţinutul efectiv al tabelului – cu informaţiile specifice cerute;
4. sursa de date - respectiv instituţia care a furnizat datele respective şi publicaţia în care o face (eventual pagina la care pot fi regăsite). II. Serii de timp O serie de timp reprezintă nivelul unei variabile la diverse momente de timp. Informaţiile pot fi prezentate sub formă de tabel sau sub formă grafică. Un grafic trebuie să conţină următoarele elemente: 1. titlul graficului – care va descrie datele prezentate; 2. axele gradate, în care pe axa OX vom regăsi timpul, exprimat în unităţi de măsură corespunzătoare, iar pe axa OY variabila ce va fi măsurată; 3. unităţile de măsură, unităţi de evaluare şi momentul evaluării; 4. reprezentarea efectivă a datelor (sub formă de histogramå de exemplu); 5. sursa de date, respectiv instituţia care a furnizat datele şi publicaţia din care provin; 6. legenda graficului – care va conţine alte informaţii considerate a fi necesare. Reprezentarea datelor sub formă grafică este în multe situaţii foarte sugestivă şi eficientă. Totuşi, cu ajutorul acestora se pot manipula unele prezentări. III. Date încrucişate Datele încrucişate evidenţiază, pentru un anumit moment, modul în care o anumită variabilă economică este corelată cu anumite grupuri de indivizi sau cu o altă variabilă economică. IV. Indici Un indice este un număr real, pozitiv, care indică evoluţia unei variabile faţă de o valoare de bază dată. Acesta se calculează ca raport între valoarea variabilei în perioada curentă şi valoarea aceleiaşi variabile în perioada de bază (sau de referinţă). În cazul în care perioada de bază considerată este fixă, atunci avem indici cu bază fixă, iar dacă este variabilă (perioada de bază o constituie perioada anterioară celei curente), atunci avem indici cu bază în lanţ. Observaţie. Indicele poate fi exprimat şi procentual. În acest caz numărul rezultat din raportarea valorilor indicatorului în perioadele curentă şi respectiv de referinţă se înmulţeşte cu 100. V. Indici agregaţi In unele situaţii este necesară evidenţierea evoluţiei unui sector (agregat), în condiţiile în care sunt cunoscute variaţiile părţilor componente. În acest caz se construiesc indicii agregaţi, pornind de la indicii individuali şi de la ponderile pe care le au părţile componente. Relaţia de calcul este: n I ik gk k 1 cu: I – indicele agregat; ik – indicele individual al componentei k; gk – ponderea (greutatea specifică) a componentei k în total în perioada de bază; n – numărul total de componente. 1. Indicele preţurilor de consum (IPC) Indicele preţurilor de consum se calculează lunar şi reprezintă un indice agregat al preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate de către gospodării. Evoluţia acestuia este descrisă atât pe componente individuale (cheltuieli pentru lapte, carne, pâine, chirii, transport etc.), la nivel de agregare mediu, pe categorii de bunuri şi servicii (pentru bunuri alimentare, bunuri nealimentare şi servicii) precum şi la nivel total, agregat. IPC este cel mai cunoscut indicator care măsoară variaţiile în costul vieţii. În multe situaţii, variaţia anuală a IPC este echivalată cu nivelul inflaţiei. Calculul indicelui preţurilor de consum se efectuează în două etape: 1. În prima etapă se calculează evoluţia preţului pentru fiecare categorie de bun sau serviciu inclusă în cadrul coşului de consum. dologia descrisă anterior). 2. Variabile nominale şi variabile reale Venitul nominal este suma obţinută de o persoană la un moment dat, în preţurile perioadei curente.
Venitul real este dat de cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu venitul nominal; cu alte cuvinte va fi determinat pe baza venitului nominal şi a modificărilor survenite în preţurile bunurilor de consum. Relaţia de bază între o mărime nominală şi o mărime reală este: A a p unde: a este mărimea reală considerată; A este mărimea nominală considerată (exprimată în preţurile perioadei curente); p este nivelul preţurilor (în cadrul analizelor în dinamică este indicele preţurilor – în diverse forme ). 3. Măsurarea dinamicii variabilelor economice
1.3 Principii ale sistemului contabilităţii naţionale 1.3.1. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii închise Gospodăriile vând, iar firmele cumpără muncă, pământ, capital şi abilităţi antreprenoriale. Pentru aceşti factori, firmele plătesc gospodăriilor salarii pentru muncă, dobânzi pentru utilizarea capitalului, rente pentru utilizarea pământului şi profituri pentru abilităţile antreprenoriale. Firmele vor reţine o parte din profit – cea care nu este distribuită gospodăriilor, şi de asemenea o parte din venitul gospodăriilor. Venitul total obţinut de gospodării, ca plată pentru serviciile oferite reprezintă venitul agregat (Y). Firmele vor vinde, iar gospodăriile vor cumpăra şi consuma bunuri şi servicii de pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Cheltuielile totale efectuate de către gospodării pentru aceste bunuri şi servicii reprezintă cheltuielile (personale) de consum (sau Consumul - C). Achiziţionarea unei noi fabrici, unui echipament nou, clădiri şi creşterea stocurilor reprezintă investiţii (I).
Venitul Y poate fi consumat sau economisit (acumulat). Acumulările (economisirea - S) reprezintă partea din venit ce rămâne după efectuarea cheltuielilor de consum. Firmele îşi finanţează investiţiile împrumutând economiile gospodăriilor (de pe piaţa financiară). Cei care cumpără producţia (agregată) vor plăti o sumă egală cu cheltuielile agregate, iar vânzătorii producţiei agregate vor plăti o sumă egală cu venitul agregat. Cum cheltuielile agregate sunt egale cu veniturile agregate putem evalua producţia agregată (totală) prin două metode ce vor conduce la acelaşi rezultat. Astfel, producţia agregată (PIB) este egală (ca valoare) cu cheltuielile totale şi respectiv cu veniturile totale. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor reprezintă fundamentul determinării produsului intern brut şi cheia înţelegerii modului în care fluxurile investiţionale se concretizează în creşterea stocului de capital. Dacă vom privi această variantă simplificată a economiei (în care s-au omis sectorul guvernamental şi cel exterior) şi fără a ţine cont de deprecierea capitalului, taxele indirecte şi transferurile firmelor, atunci venitul total şi PIB sunt echivalente cu venitul agregat sau outputul agregat. Prima relaţie este cea dintre outputul produs şi cel vândut: Y=C+I (1.1) Următorul pas este acela de a stabili o relaţie între economisire, consum şi PIB. Gospodăriile vor încasa venitul agregat Y ; o parte a acestuia va fi alocată consumului (C), iar o altă parte va fi economisită (S), deci avem: Y=C+S (1.2) Din relaţiile (1.1) şi (1.2) rezultă: C+I=Y=C+S (1.3) Partea stângă a relaţiei (1.3) conţine componentele cererii, iar partea dreaptă arată alocarea venitului. Această relaţie evidenţiază faptul că outputul produs este egal cu outputul vândut. Valoarea outputului produs este egală cu venitul total încasat, iar venitul încasat va fi la rândul său cheltuit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, sau economisit. Din (1.3) rezultă: I=Y–C=S (1.4) Această identitate indică faptul că într-o economie simplă valoarea investiţiilor este egală cu valoarea acumulărilor (economisirii). I. Preţurile pieţei şi costul factorilor. Prin însumarea tuturor cheltuielilor finale pentru bunuri şi servicii se obţine produsul intern evaluat la preţurile pieţei. O altă modalitate de evaluare a bunurilor şi serviciilor este costul factorilor, care constă în însumarea costului tuturor factorilor de producţie utilizaţi pentru obţinerea acestor bunuri şi servicii. 1.3.2. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii deschise Administraţia publică (guvernul) cumpără bunuri şi servicii de la firme precum şi diverse resurse, iar acestea se numesc cheltuieli publice (sau achiziţii guvernamentale G). Veniturile publice provin din impozite şi taxe directe (Td) ce se impun asupra veniturilor (salarii, rente, dobânzi, profituri) şi din taxe indirecte (Te) impuse asupra bunurilor şi serviciilor. Administraţia publică utilizează impozitele şi taxele totale pentru a plăti cheltuielile proprii (G) şi pentru transferuri (GTR). TA = Td + Te (1.5) Transferurile reprezintă sume de bani transmise de către administraţia publică gospodăriilor şi firmelor ca ajutoare sociale, alocaţii de şomaj, subvenţii etc. Transferurile nu se includ în venitul naţional sau în PIB, deoarece nu corespund unei valori adăugate sau unui output net. Taxele (TA) şi transferurile (TR) (TR = GTR + BTR, unde GTR reprezintă transferurile administraţiei publice iar BTR reprezintă transferurile firmelor), reprezintă doar o redistribuire
a veniturilor între plătitorii de taxe şi cei care primesc ajutoarele şi subvenţiile. În schimb cheltuielile publice pentru bunuri şi servicii (G) creează output net şi prin urmare va conduce la o creştere a producţiei firmelor ce oferă aceste bunuri şi servicii, respectiv o creştere a consumului gospodăriilor care primesc veniturile corespunzătoare. Prin urmare, cheltuielile G vor fi incluse în PIB. Produsul naţional poate fi evaluat atât la preţurile pieţei (incluzând impozitele indirect pe bunuri şi servicii), cât şi la preţurile de producţie (costul factorilor sau la preţurile primite de producători după plata taxelor indirecte). Produsul intern brut exprimat la preţurile pieţei măsoară produsul intern inclusiv taxele indirecte pentru bunuri şi servicii. Produsul intern brut exprimat în costul factorilor măsoară produsul intern exclusiv taxele indirecte pe bunuri şi servicii. Măsurând C, I şi G la preţurile pieţei vom obţine valoarea adăugată sau outputul net al economiei închise astfel: PIB la preţurile pieţei: PIBp = C + I + G (1.6) PIB la costul factorilor
PIBcf = C + I + G – Te + Sv6
(1.7)
Partea dreaptă a ecuaţiei (1.7) reprezintă PIB măsurat prin însumarea cheltuielilor pentru bunuri şi servicii finale, respectiv o măsură a outputului net, fiecare exprimată la costul factorilor. Partea stângă reprezintă PIB măsurat ca sumă a veniturilor; el este exprimat la costul factorilor, deoarece prin plata factorilor şi a profiturilor, firmele plătesc gospodăriilor exact valoarea outputului net măsurată la preţurile pieţei, fără taxele indirecte. Veniturile gospodăriilor exprimate la costul factorilor sunt suplimentate de transferuri (GTR) şi diminuate prin taxele directe (Td) şi astfel vom obţine venitul disponibil (YD). Acest indicator agregat arată venitul pe care gospodăriile îl pot cheltui sau economisi: YD = PIBcf +GTR – Td (1.8) Cum YD = C + S, atunci S = YD – C, şi de aici: PIBcf = C + S – TR + Td (1.9) Din (1.7) şi (1.9) obţinem: C + S – TR + Td = PIBcf = C + I + G – Te +Sv (1.10) De aici rezultă alte două relaţii importante: S + Td + Te = I + G + TR (1.10a) S – I = G + TR – TA (1.10b) Partea stângă a relaţiei (1.10a) evidenţiază componentele care părăsesc fluxul circular al plăţilor, în timp ce partea dreaptă conţine componentele care intră în fluxul circular. Totalul ieşirilor trebuie să fie egale cu totalul intrărilor pentru a avea o înregistrare corectă în conturile naţionale. Relaţia (1.10b) arată faptul că reţinerile nete din fluxul circular (S – I), respectiv surplusul financiar al sectorului privat, trebuie să fie exact acoperite de intrările nete din sectorul public (G + TR – TA) (sau deficitul bugetar). Sectorul privat
Sectorul privat (ca întreg)va înregistra un surplus doar dacă guvernul înregistrează un deficit şi reciproc. Atunci când cheltuielile publice depăşesc taxele nete (G > NT) guvernul înregistrează un deficit bugetar, deficit care va fi finanţat din împrumuturi de pe piaţa financiară. Sectorul extern
Sectorul extern face legătura dintre economia naţională şi restul lumii. Firmele exportă bunuri şi servicii către restul lumii, dar şi importă bunuri şi servicii din exterior. Dacă din valoarea exporturilor X vom scădea valoarea importurilor (IM) se obţine exportul net (NX). Dacă exporturile nete sunt pozitive (X > IM), atunci fie restul lumii împrumută de la economia internă, fie vor vinde active cumpărate anterior de pe pieţele financiare. Dacă exporturile nete sunt negative (X < IM) atunci economia internă fie va împrumuta de la restul lumii, fie va vinde active străine achiziţionate anterior. Importurile reprezintă o „scurgere” de bani din fluxul circular, iar exporturile reprezintă intrări („injecţii”) de bani în fluxul circular.
În acest moment putem oferi o definiţie completă a produsului intern brut pentru o economie deschisă. Produsul Intern Brut (PIB) măsoară outputul produs de către factorii de producţie interni indiferent de proprietarii acelor factori. PIB reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse în ţară într-o perioadă dată. Aşa cum am mai arătat, veniturile totale (agregate) primite de gospodării sunt egale cu cheltuielile totale (finale)(C + I + G + Nx), şi de asemenea egale cu sumele cheltuite pentru consum (C) plus economisirea (S), plus sumele ce reprezintă taxele nete (NT), cu alte cuvinte, PIB la preţurile pieţei este: C + I + G + Nx = PIBp = C + S + NT (1.11) NT = TA – GTR (1.11’) Din (1.11) se pot deduce alte două ecuaţii (similar cu relaţiile (1.10a) şi (1.10b)): S + TA + IM = I + G + GTR + X (1.11a) S–I = G + GTR – TA + Nx (1.11b) Interpretarea acestor relaţii este similară cu cele anterioare, dar pentru o economie deschisă. Rearanjând termenii ecuaţiei (1.11a) obţinem: I = S + (NT – G) + (IM – X) (1.12) Această relaţie ne permite să identificăm indicatori agregaţi importanţi ce vor explica mecanismul financiar al investiţiilor: private (ale gospodăriilor): S = (Y – NT) – C; ublice: BS = (NT – G); – G) = Y – C – G; - Nx = (IM – X). Se poate observa că termenul (Y – NT) reprezintă venitul personal disponibil agregat (YD). Dacă I > NS atunci investitorii interni trebuie să împrumute de la restul lumii o sumă egală cu I – NS = IM – X. I. Legăturile dintre PIB şi PNB, PNB şi VN (Venitul Naţional). Produsul naţional brut (PNB) măsoară venitul total obţinut de cetăţenii unei ţări, indiferent de ţara în care ei îşi alocă factorii de producţie. PNB este de asemenea valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse prin intermediul factorilor de producţie în proprietatea gospodăriilor şi firmelor naţionale. Produsul Intern Brut şi Produsul Naţional Brut sunt diferite deoarece, pe de o parte, firmele şi cetăţenii străini produc o parte a outputului din interiorul ţării, iar profiturile şi dobânzile sunt returnate către restul lumii, iar pe de altă parte, unii agenţi economici naţionali deţin resurse productive în alte ţări iar profiturile şi dobânzile revin proprietarilor interni. Diferenţa dintre sumele primite din exterior şi plăţile făcute către exterior reprezintă venitul net din străinătate (sectorul extern) deci: PNB = PIB + venitul net din străinătate Capital şi Investiţii
Capitalul este o noţiune macroeconomică fundamentală prin dimensiune şi rol. În această secţiune prin capital vom înţelege fabricile, echipamentele, clădirile, stocurile de materiale şi semifabricate utilizate în producerea altor bunuri şi servicii. Stocul de capital este influenţat de două fluxuri de bază: investiţiile şi deprecierea. Investiţiile nete se concretizează în achiziţionarea a noi bunuri de capital de către firme. Deprecierea reprezintă scăderea valorii stocului de capital datorată uzurii fizice şi morale şi se mai poate numi consumul capitalului. Suma totală cheltuită pentru creşterea stocului de capital şi a înlocuirii capitalului depreciat se numeşte investiţie brută. Investiţia netă este dată doar de creşterea stocului de capital, deci investiţia netă este egală cu investiţia brută minus deprecierea. Vom avea: PNB - deprecierea (consumul de capital) = Produsul Naţional Net (PNN) PIB – deprecierea capitalului = Produsul Intern Net (PIN).
Avuţie şi Economisire (Acumulare)
Avuţia (naţională) reprezintă valoarea tuturor bunurilor deţinute de populaţie. Dimensiunea avuţiei depinde de fluxul veniturilor. Acumularea (economisirea) contribuie la creşterea avuţiei, în timp ce dezacumularea (dezeconomisirea) conduce la descreşterea acesteia. Deprecierea se mai poate măsura şi ca valoare totală a amortizării (sau amortizarea) într-o anumită perioadă. Stocurile reprezintă bunuri păstrate de firme în mod curent pentru producţie sau vânzări viitoare. Bunurile din stocuri neutilizate în cursul perioadei curente pentru producţie sau vânzare sunt considerate bunuri de capital. Creşterea stocurilor reprezintă investiţii în capital lucrativ iar descreşterea stocurilor este considerată ca o investiţie negativă sau dezinvestiţie. Venitul naţional este produsul naţional net al economiei evaluat la costul factorilor şi se calculează ca diferenţă dintre PNB la costul factorilor şi depreciere. 1.3.3. Metode de măsurare a fluxurilor Pentru a determina PIB va trebui să calculăm: a) valoarea totală (agregată) a bunurilor şi serviciilor produse de sectorul privat şi sectorul public în decursul unui an – care reprezintă metoda de producţie (outputurilor) sau metoda valorii adăugate; b) valoarea cheltuielilor totale pentru bunuri şi servicii finale efectuate în decursul unui an – metoda cheltuielilor; c) valoarea outputului naţional calculată la costul factorilor ca sumă a plăţilor pentru factorii de producţie utilizaţi – metoda veniturilor. I. Metoda producției
Partea de producție a conturilor naţionale măsoară fluxul bunurilor şi serviciilor produse în perioada considerată. Prin această metodă se evaluează producţia agregată de bunuri şi servicii pentru consum final şi bunuri de investiţii produse de totalitatea firmelor din ţară într-o anumită perioadă (de obicei un an). Astfel vom măsura valoarea totală a bunurilor şi serviciilor finale produse sau, echivalent, suma valorilor adăugate din economie. Bunurile/serviciile finale sunt acele bunuri şi servicii achiziţionate de ultimul utilizator. Acestea sunt fie bunuri cumpărate de gospodării, fie bunuri de capital achiziţionat de firme. În aprecierea bunurilor de capital se presupune că acestea nu sunt folosite integral într-o secvenţă a procesului de producţie. Bunurile/serviciile intermediare sunt bunuri (semifabricate sau parţial finisate) sau servicii ce vor forma inputuri pentru producţia altor firme şi vor fi utilizate în întregime în procesul de producţie. Valoarea adăugată reprezintă creşterea valorii bunurilor ca urmare a procesului de producţie. Se calculează ca diferenţă dintre valoarea outputului firmei şi costul bunurilor şi serviciilor folosite ca inputuri de către firmă pentru producerea acelui output.
II. Metoda cheltuielilor
Prin această metodă se calculează volumul total al cheltuielilor efectuate de gospodării şi firme în cadrul unui an. Se vor include: - cheltuielile consumatorilor pentru bunuri și servicii (C); - cheltuielile autorităţilor publice pentru bunuri și servicii (G); - investiţiile firmelor (I); - exportul net (Nx); - modificarea stocurilor (sunt incluse ca cheltuieli nominale împreună cu investițiile). Cheltuielile agregate nu includ toate bunurile cumpărate de populație și de firme, ci doar cheltuielile finale. Cheltuielile ce nu fac parte din acestea sunt: bunuri și servicii intermediare, bunuri uzate şi active financiare. Suma acestor componente formează PIB la prețurile pieței. În cazul în care dorim să obţinem PIB la costul factorilor, atunci vor trebui efectuate câteva ajustări. Datele statistice colectate sunt exprimate la prețurile pieței și pot fi (uneori sunt) distorsionate de impozite şi subvenţii care nu reflectă costul real. De exemplu, subvențiile reduc în mod artificial preţurile pieţei şi vor fi adăugate, în timp ce impozitele indirecte cresc prețurile și prin urmare vor fi scăzute: Costul factorilor = preţul pieţei + subvenţii – taxe indirecte Evaluarea la preţurile pieţei reprezintă un principiu ce nu este aplicat în mod uniform deoarece există anumite componente ale PIB (sau PNB) dificil de evaluat. Serviciile publice sunt evaluate prin costuri, deci salariile angajaţilor autorităţii publice sunt considerate ca o contribuţie a acestora la formarea PIB (PNB). Cheltuielile publice de bunuri şi servicii sunt cheltuieli efectuate la toate nivelele puterii publice, deci vor include şi cheltuielile cu apărarea naţională, justiţie şi ordine publică, iluminarea străzilor, colectarea gunoiului etc. Ele nu includ transferurile (TR). O altă ajustare se va efectua în ceea ce priveşte preţurile produselor exportate, respectiv a preţurilor produselor importate (prin considerarea taxelor vamale). III. Metoda veniturilor
Prin această metodă se evaluează totalul veniturilor încasate de populaţie şi firmele din ţară în decursul unui an. Aceste venituri pot fi sub formă de salarii, rente, profituri etc.
Compensaţiile salariale reprezintă totalitatea plăţilor efectuate de firme pentru angajaţi. Acestea vor include salariile nete primite de angajaţi în fiecare săptămână sau lună plus taxele reţinute pe câştiguri, plus contribuţiile pentru fondurile de pensii şi securitate socială. Profiturile corporaţiilor sunt profiturile totale înregistrate de corporaţii. O parte a acestor profituri va fi plătită gospodăriilor ca dividende şi o parte reţinută de corporaţii ca profit nedistribuit. Dobânzile nete reprezintă valoarea dobânzilor încasate de gospodării pentru împrumuturile acordate, minus dobânzile pentru sumele luate cu împrumut de către gospodării. Rentele reprezintă veniturile ce provin din închirierea pământului sau a altor inputuri aducătoare de venituri; se includ veniturile provenite din închirierea locuinţelor etc. Veniturile proprietarilor reprezintă un amestec din elementele prezentate anterior. Suma acestor 5 componente ale venitului formează venitul intern net la costul factorilor. În final este important să reamintim o serie de probleme ce sunt implicate de aceste evaluări (unele fiind deja menţionate): - problema dublei înregistrări; - problema transferurilor; - subestimarea valorii bunurilor şi serviciilor ce nu sunt oferite pe piaţă (care nu sunt înregistrate); - serviciile neplătite nu sunt incluse (de exemplu contribuţia casnicelor la formarea PIB); - colectarea datelor poate fi inadecvată sau cu erori; astfel, o parte a informaţiilor este colectată cu alte scopuri (cum ar fi returnarea unor taxe deja plătite Ex: returnările de TVA); - creşterea „economiei negre” („pieţei negre”, economia subterană) – datorită activităţilor economice nedeclarate – şi prin urmare neimpozitate.
Rezumat analitic 1. Produsul Intern Brut la preţurile pieţei (PIBp) 2. Produsul Intern Brut la costul factorilor (PIBcf) 3. Produsul Naţional Brut la preţurile pieţii 4. Produsul Naţional Net la preţurile pieţii 5. Produsul Naţional Net la costul factorilor (Venitul Naţional) 6. Venitul Personal Disponibil (VPD) 7. Cheltuieli pentru consum (Cheltuieli de consum personale) 8. Cheltuieli publice pentru bunuri şi servicii 9. Exportul net de bunuri şi servicii 10. Economiile (Acumulare) 11. Impozite (impozite directe Td + impozite indirecte Te) 12. Transferuri către străinătate 13. Venitul net din străinătate 1.4.INDICATORI SINTETICI – METODE DE CALCUL 1.4.1.Produsul Intern Brut (P.I.B) 1.4.1.1.Metoda valorii adăugate:
1.4.1.2.Metoda cheltuielilor (utilizării producției finale)
Yp Ycf PNBp PNNp Y YD C G Nx S TA Tf VNS
1.4.1.3.Metoda veniturilor:
1 . 4 . 2 . Produsul National Brut (P.N.B)
1.4.3.Produsul Intern Net si Produsul National net (P.I.N si P.N.N) 1.4.3.1.Metoda valorii adăugate brute:
1.4.3.2. Metoda costului factorilor agentilor economici:
1.4.3.3.Metoda utilizării finale:
SVANS – Soldul veniturilor agentilor nationali si straini FNC - formarea neta de capital
1.4.4.Alte relații:
2. AGREGATELE MACROECONOMICE 2.1 Static şi dinamic Creşterea economică reprezintă dezvoltarea capacităţii unei economii de a produce bunuri şi servicii şi se măsoară prin creşterea Produsului Intern Brut real. Ea poate fi influentata de: - dinamica productiei - inflatia - somajul Producţia (outputul) potenţial reprezintă nivelul producţiei ce ar putea fi atins în condiţiile utilizării complete a tuturor factorilor de producţie. Acest nivel tinde să crească lin (pe linia trendului) în timp, pe măsură ce nivelul factorilor de producţie se dezvoltă ( creşterea populaţieiconduce la creşterea nivelului forţei de muncă; investiţiile în educaţie şi utilajele noi cresc stocul de capital uman şi fizic, iar progresul tehnic conduce la creşterea productivităţii pentru orice stoc dat de factori). PIB nominal reprezintă valoarea outputului total din economie, exprimat în preţurile perioadei curente, respectiv ale perioadei în care a fost produs. PIB real reprezintă valoarea producţiei totale produsă într-o perioadă exprimată însă în preţurile unui anumit an de bază (de referinţă). Pentru a trece de la PIB nominal la PIB real este necesară utilizarea unui indicator care să reflecte evoluţia preţurilor tuturor bunurilor din economie. Cei mai importanţi indici utilizaţi pentru măsurarea nivelului preţurilor sunt: 1) Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) -> măsoară evoluţia preţurilor unui coş de bunuri şi servicii reprezentativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie tipică. 2) Deflatorul PIB -> arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor incluse în PIB*.
3) Indicele preţurilor de producţie (IPP) -> măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare consumului final (incluzând preţurile materiilor prime şi semifabricatelor). Scopul principal al determinării IPC şi deflatorului PIB îl reprezintă măsurarea inflaţiei. Rata inflaţiei reprezintă modificarea tuturor preţurilor (exprimate procentual) într-o anumită perioadă. Rata creşterii economice este dată în principal de rata creşterii PIB real. Rata şomajului reprezintă proporţia populaţiei care, aptă fiind de muncă şi în căutarea unei jlujbe, nu poate găsi de lucru într-o anumită perioadă.
Legea Okun afirmă faptul că rata şomajului scade cu 0,5% pentru fiecare procent de creştere a PIB peste o rată a trendului de 2,25%: 2.2 Cererea agregată şi oferta agregată Elementele cheie în analiza producţiei, inflaţiei, creşterii economice şi rolului politicilor economice sunt cererea agregată (CeA), respectiv oferta agregată (OA). Rolul modelului CeA – OA este de a explica şi previziona fluctuaţiile PIB real de-a lungul trendului şi fluctuaţiile nivelului preţurilor. Cererea agregată
de bunuri şi servicii a economiei naţionale reprezintă cantitatea bunurilor şi serviciilor solicitate de gospodării, firme (pentru investiţii), autoritate publică şi sectorul extern. Dacă vom menţine constante
toate celelalte influenţe asupra CeA in afara nivelului preţurilor, atunci CeA va avea o pantă negativă. Prin urmare, o creştere a nivelului preţurilor vaconduce la scăderea cantităţii cerute. Oferta
de bunuri şi servicii (OA) reprezintă suma cantităţilor de bunuri şi servicii finale (în expresie valorică) produse de toate firmele din economie. OA se exprimă ca relaţie între cantitatea de bunuri şi servicii oferită şi nivelul preţurilor, celelalte elemente fiind menţinute constante. Echilibrul economic pe termen scurt se atinge în punctul în care PIB real cerut este egal cu PIB real oferit, respectiv la intersecţia curbei CeA cu curba OAS. Echilibrul economic pe termen lung este atins în punctul în care PIB real egalează PIB potenţial, în condiţiile utilizării complete a factorilor de producţie. 2.3 Veniturile şi cheltuielile de consum. Efecte de multiplicare Cererea agregată (CeA)
Este dată de: Modificarea neplanificată a stocurilor:
IU = CeAE – CeA i) i când cererea agregată (CeA) nu este egală cu outputul Y: Y – CeA = IU Prin definiţie, producţia (outputul) de echilibru (respectiv venitul) este acel nivel al producţiei Y pentru care CeA este egală cu outputul. Concluzii: a) În condiţiile în care preţurile şi salariile sunt constante în timp, atunci outputul se află în echilibru pe termen scurt dacă CeA egalează outputul produs; b) CeA determină nivelul de echilibru al outputului; c) La echilibru IU = 0, iar consumatorii cumpără întreaga cantitate pe care doresc să o achiziţioneze; d) Orice proces de ajustare a outputului bazat pe modificarea stocurilor (IU) va conduce la deplasarea către nivelul de echilibru. Funcţia de consum şi cererea agregată
Prima componentă a cererii agregate (CeA) este consumul personal (C), iar acesta poate fi definit în raport cu nivelul venitului prin intermediul funcţiei de consum: C =
+ cY,
-> reprezintă consumul autonom Y -> reprezinta venitul agregat(total) c -> reprezintă înclinaţia marginală pentru consum / propensiunea pentru consum (IMC), care este o funcţie de venit. Dacă vom considera o economie simplă, fără a include sectorul public şi sectorul extern, atunci acumularea este egală cu venitul minus consumul: S = Y – C => (1-c) -> înclinaţie marginală pentru economisire / acumulare (IMS). Cea de-a doua componentă a cererii agregate, investiţiile, pot fi exprimate în raport cu nivelul producţiei (Y) şi al ratei dobânzii r, I = f(y,r). Pentru moment vom presupune că investiţiile planificate se menţin constante la nivelul
, astfel:
Determinarea nivelului de echilibru al outputului, Yo:
Multiplicatorul
Reprezintă cantitatea cu care se modifică outputul în condiţiile în care cererea agregată autonomă creşte cu o unitate. Acelaşi rezultat se obţine dacă plecăm de la ecuaţia formării PIB, pe care o diferenţiem considerând G şi T constante:
Se constată că derivata funcţiei de consum, (C’) este tocmai IMC, deci C’ = c.
Creşterea totală a outputului rezultă din relaţia (2.8):
2.4. Sectorul public ( guvernul) Politica fiscală / bugetară
Reprezintă politica autorităţii publice în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor publice, al transferurilor precum şi structura şi nivelul taxelor şi impozitelor. O politică de stabilizare constă în acţiuni ale autorităţii publice îndreptate spre controlul nivelului outputului şi menţinerii sale cât mai aproape de nivelul ocupării complete a factorilor. Relaţia de echilibru este:
Comparând ecuaţiile (2.14) şi (2.8) vom observa următoarele diferenţe:
Un stabilizator automat
Este orice mecanism economic care reduce dimensiunea modificării outputului ca rezultat al modificării cererii autonome.
Un sistem de impozitare proporţional reprezintă un exemplu bun de stabilizator automat. Un alt stabilizator automat îl reprezintă ajutorul de şomaj (care permite şomerilor să consume chiar dacă aceştia nu au de lucru). Aceste câştiguri vor conduce la o scădere a cererii mai puţin accentuată decât dacă aceştia nu vor avea deloc câştiguri. Scăderea investiţiilor va avea un efect mai mic în prezenţa unui stabilizator automat (printr-o reducere mai puţin accentuată a producţiei) decât în absenţa acestuia. Cu alte cuvinte, prezenţa unui stabilizator automat în economie va reduce nivelul fluctuaţiilor.
Primul termen al relaţiei (2.18) indică dimensiunea modificării cheltuielilor de la nivelul iniţial la cel determinat de reducerea taxelor. Al doilea termen indică modificarea cererii agregate determinată de un venit mai mare. Cum , relaţia (2.19) indică o creştere a venitului la echilibru ( ). Prin urmare, o reducere a impozitelor (respectiv a ratei de taxare) conduce la creşterea nivelului veniturilor. 3) Efectul creşterii transferurilor este de acelaşi tip cu al cheltuielilor publice, dar cu o dimensiune mai mică, deoarece doar o parte a transferurilor este consumată (
), iar cealaltă parte
este economisită ( ). Paradoxul acumulării demonstrează că o modificare a nivelului acumulările planificate (înclinaţiei către acumulare) conduce la modificarea nivelului de echilibru a venitului. Dacă nu intervin modificări în nivelul economiilor, atunci acestea trebuie să egaleze nivelul planificat al investiţiilor. Bugetul guvernamental (public).
Reprezintă descrierea planurilor de cheltuieli şi respectiv a finanţării acestora de către sectorul public (guvernamental) la nivel naţional sau local. Cheltuielile publice (guvernamentale) sunt date de cantitatea de bunuri şi servicii cumpărate în timpul unui an precum şi de dimensiunea transferurilor. Surplusul bugetar (BS) este mărimea veniturilor publice (provenite din taxe şi impozite) ce depăşeşte cheltuielile publice (care constau din achiziţii de bunuri şi servicii (G) respectiv transferuri (GTR).
Un surplus bugetar negativ, respectiv un nivel al cheltuielilor mai mare decât cel al taxelor, reprezintă deficit bugetar (BD). Dacă vom presupune că există doar un sistem de taxe proporţionale, respectiv TA = t*Y, atunci relaţia (2.20) devine: modificările din surplusul bugetar:
multiplicatorul bugetului echilibrat:
Surplusul bugetar
Rezultat din utilizarea completă a factorilor (BS*) reprezintă nivelul venitului agregat în condiţiile utilizării complete a factorilor:
Componentă ciclică a bugetului
Reprezinta diferenţa dintre bugetul cu utilizarea completă a factorilor şi cel curent: şş
3. MECANISMUL PIEŢEI: MODELE NEOKEYNESIENE DE ECHILIBRU MACROECONOMIC
3.1. Capital, investiţii şi rata dobânzii Stocul de capital al unei economii este dat de materii prime, semifabricate, produse finite.
Investiţiile reprezintă achiziţii de bunuri de capital ce vor fi utilizate pentru producerea altor bunuri şi servicii. Stocul de capital al unei economii se modifică prin intermediul investiţiilor, iar variaţia acestuia este dată de nivelul investiţiilor nete (investiţiile brute minus deprecierea capitalului). O parte a investiţiilor este efectuată de autoritatea publică, iar o parte a stocului de capital este deţinută de sectorul public. În Sistemul Contabilităţii Naţionale investiţiile publice sunt incluse în cheltuielile guvernamentale (G). Cu alte cuvinte, investiţiile publice reprezintă o parte a cheltuielilor guvernamentale ce asigură realizarea infrastructurii capitalului social. Rata dobânzii este suma de bani primită de proprietar şi plătită de cel care a luat cu împrumut capitalul , şi se exprimă procentual faţă de totalul împrumutului. Vom face distincţie între rata nominală a dobânzii R şi rata reală a dobânzii r, astfel încât rata reală este egală cu rata nominală a dobânzii minus inflaţia π: r=R-π (3.1.) Preţul capitalului (respectiv venitul adus de acesta) este dat de rata reală a dobânzii. O influenţă majoră în deciziile de investiţii private o au rata aşteptată a profitului şi rata reală a dobânzii. Astfel, cu cât va fi mai mare rata aşteptată a profitului, cu atât vor fi mai mari şi investiţiile. Important este costul de oportunitate, care este dat de rata reală a dobânzii. Rata reală a dobânzii pierdute (datorită faptului că suma nu a fost dată cu împrumut) este costul de oportunitate pentru utilizarea în investiţii a profitului reţinut. Astfel, cu cât este mai scăzută rata reală a dobânzii, cu atât vor fi mai mari investiţiile. Cererea de investiţii (CeI) este relaţia dintre nivelul planificat al investiţiilor şi rata reală a dobânzii, dacă celelalte elemente rămân nemodificate. Observaţie O modificare a ratei reale a dobânzii va determina o deplasare de-a lungul curbei cererii de investiţii; cu cât rata dobânzii este mai scăzută, cu atât investiţiile planificate sunt mai mari. Curba cererii de investiţii are panta negativă, ceea ce corespunde ipotezei că o reducere a ratei dobânzii creşte profitabilitatea stocului de capital şi astfel conduce la creşterea cheltuielilor pentru investiţiile planificate. Poziţia curbei cererii de investiţii este determinată, pe de o parte, de panta funcţiei CeI, iar pe de altă parte de nivelul investiţiilor autonome I , ceea ce într-o formă simplă, liniară va fi: I = Ī - br, b > 0 (3.2) Firmele vor analiza doar investiţiile care le pot aduce un profit suplimentar, profit ce nu va fi obţinut în cadrul unei singure perioade (an), ci pe o perioadă mai mare. Pentru a estima beneficiul net al unei investiţii este necesară calcularea valorii prezente nete a veniturilor viitoare în raport cu un factor de discont (de actualizare). Din acest motiv, estimarea veniturilor viitoare aduse de un anumit proiect de investiţii trebuie actualizată cu o rată a discontului (rată de actualizare) pentru a obţine valoarea prezentă. Acest proces este similar cu calculul dobânzilor compuse, dar inversat. Rata de actualizare reprezintă costul de oportunitate al capitalului, care este în realitate rata dobânzii, respectiv sumele ce pot fi obţinute cu risc zero (de exemplu dobânzile obţinute prin depozite la bănci cu risc de faliment scăzut, cele garantate de stat sau la CEC). În situaţii de instabilitate economică (fluctuaţii ciclice), rata de actualizare va include şi un coeficient de risc care se justifică prin necesitatea de a reduce riscurile. Valoarea prezentă a fluxurilor de venit anuale se compară cu costul achiziţionării bunurilor de capital (KC). Dacă valoarea prezentă este mai mare decât costul, atunci venitul net actualizat este pozitiv şi se va demara investiţia, iar dacă acesta este negativ (cost mai mare decât valoare prezentă) atunci investiţia nu se va mai efectua.
Acest proces poate fi descris în raport cu fluxurile de venit actualizate astfel:
Venitul (Y) obţinut în urma investiţiei este actualizat în fiecare an în raport cu rata de actualizare (r) pentru perioada considerată (n ani). În acest caz rata de actualizare va avea o expresie zecimală şi nu procentuală (30% = 0,3). În relaţia (3.3) avem: PV – valoarea prezentă; Y – venitul net adus de investiţie (Yt venitul net din anul t); n – numărul de ani de funcţionare a proiectului; r – rata de actualizare / discont. O abordare alternativă, sugerată de Keynes, se bazează pe aceleaşi principii dar porneşte de la rata internă a venitului (RIV). Astfel, putem scrie:
Firmele estimează valoarea ratei interne a venitului (RIV) care conduce la o valoare prezentă egală cu costul bunurilor de capital, adică determină x astfel încât PV = KC. Firmele cu un comportament raţional vor investi doar dacă RIV este mai mare decât rata de actualizare, respectiv x este mai mare decât r. Rata internă a venitului se mai numeşte şi eficienţa marginală a capitalului (EMK). Firmele vor investi şi îşi vor creşte stocul bunurilor de capital până la punctul în care EMK este egală cu rata dobânzii. Evident, eficienţa marginală a capitalului descreşte atunci când stocul de capital creşte, astfel, analog celorlalţi factori de producţie, respectă legea productivităţii marginale descrescătoare. Deci EMK descreşte odată cu creşterea capitalului, iar curba descrescătoare ce figurează capitalul în raport cu EMK reprezintă curba cererii de capital. Panta negativă a curbei provine şi din faptul că cele mai profitabile investiţii vor fi efectuate primele, iar cele mai puţin profitabile vor fi analizate ulterior, pentru acestea înregistrându-se nivele mai scăzute de productivităţi marginale. Profitul de echilibru al firmei (maxim) se va obţine în punctul în care eficienţa marginală a capitalului este egală cu rata de discont, respectiv pentru EMK = r. Programele de investiţii pot fi ierarhizate după RIV corespunzător rezultând o evaluare a cererii pentru investiţii care se compară cu oferta de fonduri destinate acestui scop. Este evident că nivelul profitului este un factor determinant al cererii de investiţii. Din acest punct de vedere criteriul RIV/EMC nu este absolut corect întrucât nu conduce întotdeauna la aceiaşi ierarhizare a proiectelor de investiţii ca şi criteriul PV. Dacă vom compara două proiecte, unul care aduce profit mare în viitorul îndepărtat şi altul, cu un venit mai mic în viitorul apropiat, atunci este posibil ca la primul proiect să se obţină un nivel ridicat al PV pentru o rată mică a dobânzii, în timp ce pentru cel de-al doilea proiect să se obţină un nivel ridicat al PV pentru un nivel mare al ratei dobânzii şi va surclasa primul proiect. Pentru ilustrare considerăm exemplul descris în tabelul următor:
Se constată că ordonarea proiectelor după criteriul PV oferă soluţii diferite în funcţie de rata de piaţă a dobânzii, respectiv pentru rate ale dobânzii între 0 şi 66,66%este mai profitabil să se aleagă proiectul 1, iar pentru rate ale dobânzii de peste 66,66%, va fi ales cel de-al doilea proiect. Aplicarea criteriului EMK dă o soluţie unică, ce nu ţine seama de costul de oportunitate al investiţiei (rata de piaţă a dobânzii).
Diferenţa provine din faptul că ordonarea după PV depinde de rata de piaţă a dobânzii (rata la care câştigurile pot fi reinvestite), în timp ce RIV nu este legată de rata de piaţă. Ca urmare ierarhizarea după cele două criterii poate fi diferită. Investiţiile agregate la nivel naţional sunt finanţate din economiile (acumulările) agregate şi din împrumuturi de la restul lumii. Împrumuturile din exteriorul ţării provin fie din acumulări private, fie din acumulările publice (guvernamentale) ale ţărilor partenere şi sunt determinate de deciziile gospodăriilor şi de politica fiscală publică. Totuşi, sursa cea mai importantă pentru finanţarea investiţiilor o reprezintă economisirea gospodăriilor din economia naţională. Printre cei mai importaţi factori ce influenţează acumularea gospodăriilor şi deciziile de consum se pot aminti: rata reală a dobânzii, venitul disponibil, puterea de cumpărare a avuţiei nete, veniturile aşteptate în viitor etc. Rata reală a dobânzii. În condiţiile în care celelalte elemente rămân nemodificate, cu cât este mai scăzut nivelul ratei reale a dobânzii, cu atât va fi mai mare consumul şi în consecinţă, o acumulare mai mică. Astfel, o creştere a consumului într-un an determină o acumulare mai scăzută, iar dobânzile ce ar putea fi obţinute prin acumulare sunt pierdute. Puterea de cumpărare a activelor nete. Evident, în viaţa reală o gospodărie deţine anumite proprietăţi, are o anumită avere, precum are şi datorii. Averea netă (activele nete) a unei gospodării va fi dată de averea deţinută, minus datoriile sale. Puterea de cumpărare a gospodăriei (sau a activelor nete deţinute de o gospodărie) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu aceste active. O putere de cumpărare mare conduce la un consum mare la nivelul gospodăriilor (ceilalţi factori rămânând neschimbaţi). Puterea de cumpărare este direct influenţată de nivelul preţurilor, deoarece o creştere a preţurilor conduce la scăderea averii reale şi de aici la scăderea consumului. Veniturile viitoare aşteptate. Dacă o gospodărie se aşteaptă să câştige în viitor mai mult, atunci şi consumul său va fi mai mare. Aşa cum am văzut, cheltuielile de consum şi acumulare sunt influenţate de mai mulţi factori şi dintre aceştia vom analiza doi, şi anume rata dobânzii şi venitul disponibil. Rata reală a dobânzii, care reprezintă costul de oportunitate al consumului, determină alocarea pe termen lung a venitului disponibil între consum şi acumulare. Utilizând un raţionament similar pentru cererea de investiţii (CeI), pot fi introduse funcţiile cererii de consum şi a ofertei de economii. Funcţia cererii de consum (CeC) arată relaţia dintre cheltuielile de consum şi rata reală a dobânzii (dacă celelalte elemente rămân nemodificate). Funcţia ofertei de economii (OS) arată relaţia dintre economii / acumulare şi rata reală a dobânzii.
Figura 3.3 Observaţii: 1. Pentru cele două curbe prezentate în figura 3.3 am presupus că celelalte influenţe asupra consumului şi acumulării rămân nemodificate. Una din cele mai importante influenţe o are venitul disponibil. Cum acesta este constant (YD) de-a lungul celor două curbe, atunci valoarea consumului plus cea a economiilor formează venitul disponibil: CeCA + OSA = (YD) CeCB + OSB = (YD)
2. Pentru fiecare nivel al ratei dobânzii, cheltuielile de consum plus economiile egalează venitul disponibil. Orice creştere a ratei reale a dobânzii va conduce la scăderea consumului şi la creşterea economiilor (deplasarea din A în B). 3. Dacă venitul disponibil creşte, atunci vor creşte atât consumul cât şi acumularea, deci curbele CeC şi OS se vor deplasa către dreapta (translaţie). Dimensiunea creşterilor va fi dată de către înclinaţia marginală către consum (IMC) respectiv înclinaţia marginală către economisire (IMS).având în vedere că c > s, şi c + s = 1, rezultă o creştere mai mare a nivelului consumului decât a acumulării. 4. Influenţele puterii de cumpărare a activelor nete şi a veniturilor viitoare aşteptate asupra cheltuielilor de consum şi acumulării sunt de sensuri contrare, adică orice modificare ce măreşte cheltuielile de consum, pentru un nivel dat al venitului disponibil, va reduce acumularea. Pentru un nivel dat al venitului disponibil, o creştere a puterii de cumpărare sau o creştere a veniturilor aşteptate va determina creşterea consumului, respectiv deplasarea curbei CeC către dreapta, şi scăderea economiilor cu deplasarea curbei OS către stânga. 3.2. Modelul IS – LM Modelul IS – LM arată legăturile existente între sectorul bunurilor şi serviciilor şi sectorul monetar, legătura ce există între pieţele bunurilor şi cea a activelor financiare. În figura 3.4 este prezentată structura modelului.
Variabilele de bază ce fac legătura dintre pieţe sunt PIB / PNB şi rata dobânzii. Teoria macroeconomică modernă (neokeynesianismul) se fundamentează pe modelul IS – LM deoarece acesta oferă un instrument simplu şi puternic de analiză a efectelor politicilor fiscale/bugetare şi monetare asupra producţiei şi a ratei dobânzii.
3.2.1. Piaţa bunurilor şi serviciilor. Modelul IS Funcţia IS reprezintă sectorul real al economiei şi explică mecanismul său de funcţionare. Curba IS arată legătura ce există între ratele dobânzilor şi nivelul outputurilor pentru care cheltuielile planificate egalează venitul agregat (PNB,PIB). Cu alte cuvinte, fiecare punct de pe curba IS arată combinaţia de venit agregat şi rate ale dobânzilor pentru care investiţiile planificate sunt egale cu acumulările planificate. Curba IS poate fi determinată atât grafic cât şi analitic. În figura 3.5 este ilustrată deducerea grafică a acesteia utilizându-se 4 cadrane; analiza efectuată presupunem preţurile constante şi o economie închisă. Citirea figurilor se efectuează în sens opus acelor de ceasornic, de la (5.a) la (5.d). Cadranul (5a) prezintă legătura dintre investiţii şi rata dobânzii, respectiv cererea de capital, sau curba eficienţei marginale a capitalului.
Cadranul (5b) reprezintă condiţia de echilibru pentru o economie închisă fără sector public, respectiv Economii = Investiţii (S = I), iar geometric este reprezentată de prima bisectoare. Cererii de investiţii din (5a) îi corespunde în 5(b) acumularea necesară acoperirii acesteia. În cadranul (5c) sunt descrise funcţiile de acumulare analizate în secţiunea 3.1. Se presupune că economiile au o legătură directă cu venitul astfel încât panta acestor funcţii este pozitivă şi depinde de înclinaţia marginală către economisire (IMS). Echilibrul obţinut în (5b) pentru economii este proiectat în (5c) şi astfel vom obţine venitul agregat necesar generării nivelului corespunzător de economii pentru realizarea echilibrului. Cadranul (5d) prezintă curba IS. Pe cele două axe avem venitul agregat (Y) care corespunde celui din cadranul (5c) şi rata dobânzii ce corespunde cadranului (5a). Deci, proiecţia cadranelor (5c) şi (5a) în cadranul (5d) conduce la un punct unic de echilibru, respectiv combinaţia de rate ale dobânzii şi venit agregat ce determină egalitatea dintre acumularea planificată şi investiţiile planificate, respectiv curba IS. Punctele A şi B ale curbei IS s-au identificat prin mecanismul prezentat mai sus. Cheltuielile publice pot fi uşor ataşate modelului prin adăugarea lor orizontală în cadranul (5a), la curba EMK, ceea ce va genera o deplasare către dreapta a acestei curbe cu G unităţi, respectiv va fi I + G. Pentru a descrie influenţa modificării taxelor şi impozitelor vom începe cu cadranul 5c, în care curba acumulării se va deplasa către dreapta cu T, respectiv va deveni S + T.
În nici unul din cele două cazuri analiza fundamentală nu este modificată, iar curba IS va conţine şi cheltuielile publice precum şi taxele şi impozitele corespunzătoare. Modificarea pantei curbei IS depinde de: Elasticitatea investiţiilor în raport cu dobânda. Cu cât investiţia este mai senzitivă la rata dobânzii, cu atât IS tinde către orizontală; Înclinaţia marginală către economisire (IMS). Cu cât IMS este mai mare, cu atât IS tinde către verticală (este mai înclinată); Rata de taxare / impozitare. Creşterea ratei de taxare şi impozitare conduce la rotirea curbei IS către stânga (se apropie de orizontală) în timp ce scăderea ratei de taxare roteşte către dreapta curba IS (tinde spre verticală). Deplasările curbei IS rezultă din: Modificarea cheltuielilor publice (G). O creştere a cheltuielilor publice va deplasa curba IS la dreapta, în timp ce o readucere a lor o va deplasa către stânga; Modificarea volumului absolut al taxelor şi impozitelor (T). O creştere a taxelor şi impozitelor va deplasa curba către stânga, în timp ce o scădere a acestora o va deplasa către dreapta. (in curs zice sa se vada anexa 3.2 - ceea ce in opinia mea este indicat pentru intelegere.) Curba IS (Investment – Saving, Investiţii – Acumulare) descrie sectorul real, sectorul bunurilor şi serviciilor din economie şi reprezintă echilibrul în condiţiile în care cererea agregată de bunuri şi servicii este egală cu oferta agregată (pentru orice punct al curbei), respectiv CeA = Y. De asemenea, se poate determina curba IS analitic, utilizând condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Expresia cea mai generală a curbei IS este: Diferenţiind (3.4) şi considerând Ḡ constant, vom obţine: (cu C’ = c = IMC - înclinaţia marginală pentru consum) => panta curbei IS este negativă. Cum cererea agregată (CeA) este: CeA = C + I + G, obţinem:
Din această relaţie rezultă forma simplificată a curbei IS:
Analiza acestei ecuaţii confirmă afirmaţiile anterioare: 1. Dacă investiţiile sunt puternic senzitive în raport cu rata dobânzii, atunci coeficientul b este mare, iar curba IS este aplatizată (se apropie de orizontală). În consecinţă modificări mici ale ratei dobânzii conduc la modificări mari ale venitului agregat. Reciproc, pentru un coeficient b mic (corespunzător unei senzitivităţi reduse), curba IS tinde către verticală, respectiv modificările ratei dobânzii nu au o influenţă prea mare asupra outputului/venitului agregat. 2. Variaţia mare a cheltuielilor autonome Ā conduce de asemenea la o modificare mare a nivelului de echilibru al venitului. Astfel, puterea publică poate influenţa nivelul venitului agregat (Y) prin intermediul instrumentelor de politică fiscală G şi TR. Analog deplasării lui Ā se vor comporta şi componentele sale, respectiv o creştere a cheltuielilor publice (G) sau a transferurilor (TR) deplasează curba IS către dreapta. Dimensiunea deplasării depinde de mărimea multiplicatorului. O reducere a (G) sau (TR) deplasează curba IS către stânga. 3. Nivelul venitului depinde şi de multiplicatorul G. Cu cât este mai mare acest multiplicator, cu atât mai mult va creşte venitul. Mărimea multiplicatorului depinde de înclinaţia marginală către consum (IMC) şi de rata de impozitare (t). O creştere a lui t conduce la reducerea multiplicatorului. Evident, o rată de taxare ridicată va conduce la un venit disponibil redus şi de aici şi acumulări reduse, deci o curbă IS ce tinde să fie orizontală.
4. Din relaţia (3.4’) se poate scrie explicit formula ratei dobânzii: Această relaţie ne permite să sesizăm modul în care parametrii consideraţi (instrumentele politicii fiscale de exemplu) influenţează rata dobânzii. Astfel, rata dobânzii este influenţată direct (pozitiv) de modificările cheltuielilor autonome Ā (cu toate componentele acestora) şi este influenţată negativ (invers) de senzitivitatea investiţiilor (b) şi dimensiunea multiplicatorului (αG). Curba IS reprezintă punctele de echilibru ale pieţei bunurilor şi serviciilor. În consecinţă, punctele ce se află deasupra curbei IS caracterizează o situaţie cu exces în ofertă de bunuri, iar punctele de sub curba IS reprezintă un exces de cerere de bunuri. 3.2.2. Pieţele activelor financiare. Modelul LM 1. Active financiare: Depozite la vedere şi monedă Alte depozite Instrumente de creditare (certificate, bonds-uri) Asigurări de viaţă şi rezervele fondurilor de pensii Alte active financiare 2. Active tangibile (în expresie fizică) 3.2.2.1.Agregatele monetare
Stocul de bani reprezintă un activ ce poate fi utilizat curent şi rapid pentru efectuarea de plăţi. Există diferite definiţii referitoare la „agregatele monetare”, şi toate acestea reprezintă forme ale „banilor”. Pentru analiza macroeconomică sunt relevante două definiţii, şi anume: masa monetară (banii, moneda) în sens restrâns M1şi masa monetară în sens larg M2: M1 = banii cash, bancnote şi monede în circulaţie + + depozite la vedere în băncile comerciale (mai puţin depozitele altor bănci, ale guvernului şi guvernelor străine) + + cecuri de călătorie eliberate de instituţii nonbancare + + alte depozite (de tip cecuri sau carduri sau cărţi de credit - ATS = automatic transfer from savings). M2 = M1 + depozite de o zi cu dobândă fixă (overnight repurchase agreement) + + depozite de o zi cu dobândă variabilă (overnight eurodollars) + + depozite la Fonduri Mutuale + + conturi de depozite bancare + + depozite bancare pentru economisire (pe termen mediu şi lung) + + depozite pe termen scurt. Masa monetară în sens larg oferă indicaţii asupra lichidităţii din economie, în timp ce masa monetară în sens restrâns defineşte resursele financiare utilizate pentru tranzacţii curente – cele ce sunt opuse economisirii. Certificate de depozit (bond-uri). Un certificat de depozit reprezintă un act prin care cel care se împrumută acceptă să plătească celui de la care a împrumutat o anumită sumă la o dată specificată (la maturitatea certificatului) şi de a plăti o anumită dobândă anuală în restul timpului. Certificatele de depozit sunt emise de guvern, municipalităţi şi corporaţii. Ratele dobânzilor pentru certificate sunt diferite, în raport cu cel care împrumută, şi reflectă gradul de risc al împrumutului, respectiv riscul de neplată. Un certificat perpetuu (perpetuity) este acela prin care se promite plata unei dobânzi pentru totdeauna (fără a se returna suma iniţială). Acţiunile reprezintă (sau dau) dreptul proprietarului asupra unei părţi din profitul unei întreprinderi. Acţionarii pot încasa venitul sub două forme: fie sub formă de dividende, fie prin
creşterea valorii acţiunilor datorită reinvestirii profitului obţinut. În urma reinvestirii se creează premisele obţinerii unor profituri viitoare mai mari, în plus faţă de creşterea valorii acţiunilor. Astfel, pe piaţa acţiunilor la bursă preţul acestora poate creşte şi în acest caz acţionarii înregistrează un câştig de capital, fie poate să scadă, iar acţionarii înregistrează pierderi de capital. Venitul adus de acţiuni este dat de suma dintre dividende şi câştigul de capital. Active reale (sau activele tangibile) sunt date de utilaje, pământ, alte structuri durabile deţinute de corporaţii, bunurile de folosinţă îndelungată precum şi locuinţele gospodăriilor. În raport cu tipurile activelor, vom avea venituri diferite. Valoarea acţiunilor şi certificatelor de depozit deţinute de agenţi poate fi adăugată la avuţia reală (tangibilă) din economie pentru a se obţine averea totală a agenţilor. În teoria macroeconomică, pentru o mai bună delimitare a activelor, le vom împărţi în două categorii şi anume: bani (monedă) şi celelalte active (active purtătoare de dobândă). Cererea nominală de bani reprezintă sumele cerute de agenţi (în monedă naţională) la un moment dat sau într-o anume perioadă. Cererea reală de bani reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată cu sumele cerute de agenţi. Se calculează ca raport între cererea nominală de bani şi nivelul preţurilor / indicele preţurilor. Cantitatea nominală de bani raportată la nivelul preţurilor / indicele preţurilor reprezintă masa monetară reală. Cererea reală de bani formează cererea de masă monetară reală. Tot astfel, putem să definim masa reală de certificate ca fiind cantitatea de certificate (în expresie monetară), raportată la indicele preţurilor. Restricţia bugetară privind averea impune ca, pe pieţele activelor, cererea de masă monetară reală (L) plus cererea reală de certificate (CB) să fie egală cu avuţia financiară reală a agenţilor (WN / P) , cu P – nivelul preţurilor / indicele preţurilor: L + CB = ( WN / P ) (3.6) Avuţia reală a unei economii constă în masa monetară reală şi valoare reală a certificatelor (OB): ( M / P ) + OB = ( WN / P )
(3.7)
unde M reprezintă stocul nominal de bani, masa monetară nominală sau oferta nominală, iar OB reprezintă oferta de certificate de depozit. Relaţia (3.6) este o restricţie, în timp ce (3.7) reprezintă relaţia contabilă a existentului de avuţie financiară din economie. Din (3.6) şi (3.7) rezultă: [ L - ( M / P ) ] + ( CB - OB ) = 0 (3.8) Restricţia bugetară (3.8) indică faptul că dacă piaţa monetară este în echilibru L = ( M / P ) şi piaţa certificatelor este în echilibru, (CB = OB). În cazul în care există un exces de cerere de monedă L > ( M / P ) va exista un exces al ofertei de certificate Cererea de masă monetară reală depinde de nivelul venitului real deoarece agenţii păstrează monedă pentru a-şi achita cheltuielile, care la rândul lor depind de venit. Cererea de bani depinde de asemenea de costul păstrării banilor, cost care este dat de dobânzile pierdute de cei care păstrează banii în loc să îi utilizeze pentru achiziţionarea altor tipuri de active. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât mai puţini bani (cash) se vor păstra la fiecare nivel al venitului. Cererea pentru masa monetară poate fi separată în trei componente: Cererea pentru tranzacţii curente, care în teoria clasică este descrisă ca fiind necesară pentru a face legătura dintre momentul efectuării cheltuielilor şi cel al încasării veniturilor. Dimensiunea acestei cereri depinde de: diferenţa temporară dintre momentul efectuării cheltuielilor şi cel al încasării veniturilor; nivelul încasărilor şi cheltuielilor. Cererea pentru tranzacţii depinde de nivelul venitului agregat şi nu de rata dobânzii.
Cererea de siguranţă este dată de banii necesari acoperirii unor cheltuieli neprevăzute. În teoria clasică, unde se presupune că nu există incertitudine, această componentă nu există. Keynes a grupat cererea pentru tranzacţii şi cea de siguranţă într-un singur element ce depinde de nivelul venitului. Cererea speculativă de bani. Cererea speculativă de bani a fost introdusă pentru prima dată de Keynes. Necesitatea acestei cereri derivă din pierderile înregistrate prin variaţia cursului acţiunilor (în special prin scăderea cursului). Deci, rolul principal al cererii speculative de masă monetară este acela de a suplini pierderile pricinuite de scăderea cursurilor acţiunilor, obligaţiunilor şi altor tipuri de active riscante. În aceste condiţii, cererea speculativă de bani depinde de pierderile sau câştigurile anticipate pe pieţele speculative. Dorinţa indivizilor de a păstra bani în locul altor active financiare formează preferinţa pentru lichiditate. Pe baza relaţiilor ce există între preţul activelor speculative şi rata dobânzii se pot face următoarele ipoteze: Atunci când preţul activelor speculative este mare (iar rata dobânzii este scăzută), speculatorii se aşteaptă ca preţul certificatelor să scadă, deci se înregistrează o pierdere de capital. Ei vor încerca să evite astfel de pierderi prin vinderea acestor active şi sporirea masei speculative de bani. Deci, pentru rate scăzute ale dobânzii se manifestă preferinţe mari pentru lichiditate. De asemenea costul de oportunitate al păstrării banilor este scăzut. Atunci când preţurile certificatelor sunt scăzute (şi ratele dobânzilor înalte) speculatorii anticipează creşteri ale preţurilor activelor speculative şi deci un câştig. În consecinţă, ei vor prefera să păstreze acţiuni şi certificate în locul banilor. Cu alte cuvinte, rate înalte ale dobânzilor conduc la scăderea preferinţei pentru lichiditate. În aceste condiţii costul de oportunitate al păstrării banilor este mare.
Suma totală a preferinţelor pentru lichiditate din economie formează cererea de bani şi este funcţia L(y,r) reprezentată grafic în figura 3.6. Curba preferinţei pentru lichiditate exprimă relaţia dintre cererea de bani şi rata dobânzii corespunzătoare unui nivel dat al venitului agregat (y0). Dacă venitul agregat creşte (y1 > y0) atunci curba L se deplasează către dreapta şi invers. Chiar dacă fiecare individ are aşteptări diferite în ceea ce priveşte evoluţiile viitoare ale activelor riscante sau ratei dobânzii, agregarea cererilor individuale conduce la o curbă continuă a preferinţelor, reprezentată în figura 3.6. Se constată că la orice nivel al lui Y care fixează ( mai mult sau mai puţin) cererea pentru tranzacţii, se obţine o scădere a cererii speculative atunci când rata dobânzii creşte. De asemenea, la orice rată a dobânzii dată, care fixează cererea speculativă, pe măsură ce creşte Y va spori şi cererea pentru tranzacţii mărind astfel cererea totală.
Pentru o rată a dobânzii r1 mare, preţurile activelor speculative este mic, de aici aşteptări ale speculatorilor ca preţul acestora să crească, implicit un câştig de capital, iar cererea speculativă este minimă (eventual zero), deci vor fi ceruţi bani doar pentru tranzacţii curente şi pentru siguranţă (L1). În condiţiile unei rate a dobânzii scăzute (r2) şi preţurile activelor mari, deţinătorii de active anticipează o scădere a preţurilor acestora, şi în consecinţă, pentru evitarea pierderilor le vor vinde, deci creşte cererea speculativă de bani (L2 în figura 3.6). Partea orizontală a curbei preferinţelor pentru lichiditate se mai numeşte capcana lichidităţii. În această zonă cererea de bani este infinit elastică în raport cu rata dobânzii, şi reducerii ulterioare ale ratei dobânzii, vor conduce la creşterea dorinţei de a păstra masa monetară în numerar. Rezultă că aşteptările celor care doresc o dezvoltare internă prin creşterea investiţiilor (prin capital împrumutat la o rată a dobânzii mică) vor eşua, deoarece orice creştere a ofertei de bani pentru reducerea suplimentară a ratei dobânzii nu va avea rezultatul scontat, deoarece populaţia va prefera păstrarea banilor, iar politicile monetare vor fi ineficiente în aceste condiţii. Linia verticală reprezintă oferta de monedă care este independentă de rata dobânzii deoarece este fixată de către autorităţile pieţei monetare. După cum s-a arătat, curba cererii de bani L(Y,r) corespunde unui nivel fixat al venitului agregat Y. Dacă venitul agregat este Y1 (cu Y1 > Y0), atunci curba cererii de bani L(Y,r) se deplasează la dreapta iar rata de echilibru a dobânzii va creşte (pentru o ofertă de monedă menţinută constantă). Modificări ale ratei dobânzii se pot obţine prin: deplasări ale curbei lichidităţilor ca rezultat al modificării preţurilor aşteptate pentru certificate; o deplasare a ofertei de masă monetară determinată de autorităţi. Observăm că o creştere a masei monetare reale în zona orizontală, (respectiv cea a capcanei lichidităţilor) va lăsa nemodificată rata dobânzii, suplimentul de masă monetară fiind păstrat de populaţie. Astfel, politica monetară devine slabă şi ineficientă. Cererea reală de bani depinde de nivelul outputului/venitului agregat şi de rata dabânzii, deci: L = k (y) + l (r) (3.9) Unde k (y) este cererea pentru tranzacţii (CeTb), iat l (r) este cererea speculativă (CeSb) de bani. Cele două funcţi care compun cererea reală de bani sunt reprezentate grafic în figura 3.7.
Dacă în concordanţă cu definiţiile anterioare vom presupune existenţa unor relaţii liniare între variabile, atunci cererea reală de masă monetară poate fi scrisă astfel: L = kY – h * r k, h > 0 (3.9’) Parametrii k şi h reflectă senzitivitatea cererii de masă monetară reală în raport cu veniturile şi rata dobânzii. Relaţia (3.9’) arată faptul că pentru un nivel dat al venitului cererea de bani depinde descrescător de rata dobânzii, respectiv depinde crescător de nivelul venitului. 3.2.2.2.Echilibrul pe piaţa monetară şi curba LM
Curba LM (Liquidity – Money sau Loan - Money), sau curba de echilibru pe piaţa monetară arată combinaţia de rate ale dobânzii şi nivele ale venitului/outputului agregat astfel încât cererea reală de masă monetară să fie egală cu oferta. Toate punctele situate pe curba LM indică echilibre posibile ale pieţei monetare.
Curba LM reprezintă sectorul monetar al unei economii şi se poate figura în sistemul cu patru cadrane. În figura 3.8 este prezentat acest sistem. Cadranul a) indică cererea speculativă de bani în raport cu rata dobânzii. Curba este de pantă negativă, ceea ce arată relaţia inversă dintre preţurile activelor şi rata dobânzii. Cadranul b) prezintă curba ofertei de masă monetară. Proiectând cererea speculativă din a) în b), vom obţine nivelul cererii speculative de masă monetară. Dacă vom presupune că doar cererea pentru tranzacţii curente este semnificativă, atunci pentru un nivel fixat al ofertei de masă monetară diferenţa dintre ofertă şi cererea speculativă va fi cererea pentru tranzacţii curente şi reciproc, astfel ca suma celor două componente să formeze cererea totală care este egală cu oferta totală. Curba ofertei de monedă va fi deci o dreaptă paralelă cu a doua bisectoare (va face un unghi de 1350 cu axele) şi la intersecţia cu axele vom găsi acelaşi nivel Fiecare punct de pe această dreaptă (în zona pozitivă) indică distribuţia masei monetare între cererea pentru tranzacţii curente şi cererea speculativă, deci, dat fiind un anumit nivel al cererii speculative, (din a) rezultă şi cererea pentru tranzacţii. În cadranul c) se prezintă relaţia care există între cererea pentru tranzacţii curente şi nivelul venitului (Y) necesar pentru obţinerea acelei cereri. Panta acestei curbe este pozitivă şi arată faptul că odată cu creşterea venitului creşte şi cererea pentru tranzacţii curente pentru a se acoperi creşterea numărului şi volumului tranzacţiilor. Proiectând cererea pentru tranzacţii curente din cadranul b) în cadranul c) vom obţine pe axa OX nivelul venitului de echilibru necesar unei asemenea cereri. În cadranul 4 (d) este figurată curba LM, care dă dependenţa dintre venitul /outputul agregat (Y) şi rata dobânzii (r). Din proiecţia venitului de echilibru Y din cadranul c) şi cea a ratei dobânzii din cadranul a) se obţine, la intersecţie, un punct al curbei LM. Pornind din diverse puncte (cereri speculative / rate de dobânzi) vom obţine prin astfel de proiecţii curba LM. Panta curbei LM depinde de: elasticitatea cererii speculativă de bani în raport cu rata dobânzii. Cu cât această elasticitate este mai mare, cu atât curba LM este mai plată (înclinaţie mai mică). senzitivitatea cererii pentru tranzacţii curente faţă de modificările venitului agregat. Cu cât această senzitivitate este mai mare, cu atât curba LM tinde către verticală (pantă mai mare). Deplasarea curbei LM rezultă din modificarea ofertei de masă monetară. O creştere a acesteia determină deplasarea către dreapta a curbei LM, iar o scădere determină deplasarea către stânga. Fiecare punct de pe curba LM indică perechea venit agregat – rată a dobânzii pentru care cererea de bani este egală cu oferta de bani, şi va descrie în consecinţă echilibrul sectorului monetar. Curba (LM) se determină analitic din egalitatea dintre cererea de masă monetară (3.9) şi oferta de masă monetară astfel:
Concluzii: 1. Cu cât dependenţa cererii de bani faţă de venit (măsurată de k) va fi mai mare şi dependenţa cererii de rata dobânzii (măsurată de h) va fi mai mică, cu atât curba LM va tinde către verticală. O cerere de bani relativ insensibilă la rata dobânzii (h = 0) conduce la o curbă LM verticală. Dacă cererea de bani este foarte sensibilă la rata dobânzii, adică avem un h mare, curba LM devine orizontală. 2. Oferta reală de masă monetară se menţine constantă de-a lungul curbei LM. Rezultă că orice modificare a ofertei de monedă conduce la deplasarea curbei LM. Dacă, de exemplu, creşte oferta reală de bani, în figura 3.6 dreapta verticală se va deplasa la dreapta iar pentru noul echilibru rata dobânzii va fi mai mică. Pentru a restabili echilibrul pieţei monetare la un nivel dat al venitului (Y0 sau Y1), noul punct de echilibru poate fi găsit prin deplasarea spre dreapta şi în jos a curbei LM în cadranul 4 (d). Astfel, pentru fiecare nivel al venitului, rata dobânzii la echilibru trebuie să fie mai mică, iar populaţia va păstra o cantitate mai mare de monedă. De asemenea, pentru fiecare nivel al ratei dobânzii (presupus a se menţine constant), nivelul venitului trebuie să fie mai mare, respectiv să obţinem o creştere a cererii pentru tranzacţii curente şi o absorbţie a suplimentului de ofertă de masă monetară. Aceste puncte pot fi determinate din condiţia de echilibru a pieţei (3.10). 3. Orice punct din dreapta şi sub curba LM indică un exces de cerere de bani (ECM), iar punctele din stânga (sus) a curbei (LM), indică un exces de ofertă de bani (EOM). Din relaţia (3.8) rezultă de asemenea că un exces de ofertă de bani (EOM) conduce şi la un exces de cerere de certificate de depozit (active speculative). 3.3. Echilibrul pieţelor Modelul IS – LM va arăta combinaţia de output / venit agregat şi rată a dobânzii care conduc simultan la echilibre pe ambele pieţe (în ambele sectoare: cel real şi cel monetar), astfel că economia este privită ca un întreg. Punctul de echilibru este unic, iar grafic este reprezentat în figura 3.9, prin venitul Y0 şi rata dobânzii r0.
Orice punct din afara curbelor IS şi LM reprezintă dezechilibre pentru ambele sectoare (monetar şi real) din economie. Deplasarea acestor puncte către nivelul de echilibru conduce la modificarea simultană a venitului şi ratei dobânzii.
Atunci când piaţa monetară este în dezechilibru, ea se poate ajusta rapid prin vânzarea – cumpărarea de certificate, rata dobânzii se ajustează de asemenea rapid, astfel încât piaţa monetară se presupune în echilibru majoritatea timpului. Orice deplasare de la punctul de echilibru pe piaţa monetară va fi aproape instantaneu corectată printr-o modificare a ratei dobânzii, astfel încât să se revină pe curba LM, deci la echilibru. Piaţa bunurilor se ajustează în schimb mai lent, deoarece firmele trebuie să-şi modifice programele de producţie, ceea ce necesită un timp suplimentar. Pentru a determina analitic punctul E, respectiv venitul de echilibru şi rata dobânzii corespunzătoare vom rezolva sistemul:
- cheltuielile autonome
-> masa monetară reală 3.3.1.Multiplicatorul politicii fiscale / bugetare (indica modul în care variaţia cheltuielilor publice influenţează nivelul de echilibru al producţiei (venitului agregat) dacă vom menţine masa onetară nemodificată) : 3.3.2.Multiplicatorul politicii monetare (indica influenţa pe care o are creşterea masei monetare reale asupra nivelului de echilibru al venitului dacă vom menţine politica fiscală / bugetară nemodificată)
3.3.3.Factorii ce influenţează rata dobânzii: Se pleaca de la forma generala a IS-LM:
Ultima relatie ne evidentiaza mărimea cu care trebuie să crească rata dobânzii de-a lungul curbei LM pentru a menţine echilibrul pieţei banilor atunci când se modifică nivelul outputului agregat. 3.3.4.Multiplicatorul politicii fiscale prin G:
3.3.5.Multiplicatorul politicii fiscale prin taxe cu t(Y) =
are forma:
3.3.6.Multiplicatorul politicii monetare
se obţine considerând că nivelul preţurilor este constant (p0) şi că oferta reală de bani este variabilă, adică:
=> sporul de investiţii ce rezultă din scăderea ratei dobânzii, r, indusă de creşterea ofertei reale de bani:
Înmulţind relaţia precedentă cu l’ se obţine: Întrucât I’ şi l’ sunt negative, multiplicatorul dY / d m rămâne pozitiv.
3.4. Piaţa forţei de muncă Forţa de muncă (L) este dată de totalul angajaţilor (N) şi al şomerilor (Ş): L=N+Ş
(3.14)
3.4.1.Cererea de forţă de muncă. Curba cererii de forţă de muncă arată nivelul forţei de muncă pe care firmele doresc să îl utilizeze corespunzător diverselor nivele ale salariului real. Pentru a determina această curbă vom introduce noţiunea de funcţie de producţie. Aceasta descrie relaţia între factorii de producţie (capital K şi forţă de muncă N) şi nivelul producţiei Y. Forma generală a unei funcţii de producţie este: Y = F(N, K ) (3.15) unde: N – reprezintă numărul de salariaţi; K - capitalul utilizat (presupus constant pentru simplificare); Y – nivelul outputului (producţiei).
Dacă vom presupune că nivelul capitalului ( K ) este constant, atunci singura variabilă a funcţiei de producţie este N. Forma dependenţei dintre output (Y) şi forţa de muncă ocupată (N) este descrisă în figura 3.3. În prima zonă (pentru N N1) funcţia de producţie este convexă, ceea ce reprezintă randamente crescătoare la scară, iar în zona a doua (pentru N N1) avem o funcţie concavă, ceea ce conduce la randamente descrescătoare la scară. Când o firmă măreşte numărul salariaţilor, atunci creşterea outputului este indicată de productivitatea marginală a muncii YmL (MPL). Creşterea veniturilor datorată creşterii numărului salariaţilor, respectiv creşterea costurilor sunt date de: W – reprezintă salariul nominal iar p – nivelul preţurilor. YML = Y / N (productivitate medie a muncii) YmL = ∆Y / ∆N (productivitatea marginală a muncii)
Observaţie La nivelul maxim al YML avem YmL = YML, iar în dreapta acestui punct avem YmL < YML Firma va continua să angajeze salariaţi până în momentul în care ∆R = ∆C, astfel: p * ( ∆Y / ∆N ) * ∆N = W * ∆N sau ( ∆Y / ∆N ) = w cu w = W / p (3.18) Cu alte cuvinte, nivelul optim al angajărilor se atinge în punctul în care productivitatea marginală a muncii este egală cu salariul real. Din relaţia (3.18) se poate determina funcţia cererii de forţa de muncă: w = f(N) cu f ' (N) < 0 (3.19) (datorită legii productivităţii marginale descrescătoare) 3.4.2.Oferta de forţă de muncă
Curba ofertei de forţă de muncă indică ce cantitate de muncă planifică gospodăriile să o ofere în raport cu salariile reale oferite de firme. Gospodăriile vor determina oferta de muncă individuală maximizându-şi satisfacţia, ce va fi descrisă de funcţia de utilitate U, sub restricţia bugetară:
Din (3.20) rezultă (prin determinarea lui N = T – S şi agregare) curba ofertei de muncă:
În figura 3.11, sunt reprezentate cele două curbe într-un sistem de axe cu forţa de muncă ocupată (N) ca abscisa şi salariu real (w) ca ordonată. Intersecţia curbelor cererii şi ofertei de muncă indică punctul de echilibru al pieţei muncii.
4. INFLUENŢA SECTORULUI EXTERN ASUPRA ECHILIBRULUI MACROECONOMIC 4.1. Concepte fundamentale Tarile efectueaza bunuri din diverse motive: - resursele naturale nu sunt impartite in mod egal pe glob => unele tari pot avea un surplus dintr-o resursa pe care o vor putea valorifica - unele bunuri depind de conditiile climaterice => surplus ce poate fi valorificat - nivelul tehnologic si specializarea nu sunt la acelasi nivel => diferenta intre productia bunurilor ca si calitate 4.1.1.Principiul avantajului comparativ Legea costurilor comparative demonstrează că ţările pot câştiga din specializare, iar schimbul bunurilor arată diferenţele de cost relativ în producerea acelor bunuri. Se demonstreaza raportand productivitatea muncii a 2->n entitati considerate. 4.1.2.Principiul avantajului absolut Dacă una dintre ţări este mai eficientă în producţia a 2 bunuri considerate, atunci aceasta are un avantaj absolut. Se demonstreaza raportand productivitatea muncii a 2->n entitati considerate. Chiar dacă una dintre ţări are avantaj absolut, atunci poate fi profitabil pentru aceasta să se specializeze în producţia acelui bun pentru care are avantaj relativ mai mare iar ţara ce este în dezavantaj absolut să se specializeze în producţia bunului cu dezavantajul relativ mai mic. Rezultatul unui comerţ liber este acela că în ambele ţări nivelul de trai va creşte. Dar salariile reale, care se bazează pe productivitatea absolută, vor fi mai mari în ţara cu avantaj absolut decât în cealalta. 4.1.3.Câştigul din comerț. Termenii de schimb comercial, definiţi ca raportul g1/g2 (REZULTATE PENTRU DIFERITE PERIOADE) trebuie să fie cuprinşi între raportul costurilor interne de oportunitate din cele două ţări. Comerţul va continua atâta timp cât raportul costurilor interne de oportunitate în cele două ţări este diferit. Acestia descriu proporţia în care se schimbă bunurile produse de cele două ţări. În realitate cantităţile de bunuri sunt schimbate contra unui preţ plătit în diverse monede. Dacă eficienţa schimbului va fi măsurată prin intermediul indicelui termenilor de schimb (ITS) atunci vom avea: 𝐼𝑇𝑆 =
𝐼𝑛𝑑𝑖𝑐𝑒𝑙𝑒𝑝𝑟𝑒𝑡𝑢𝑟𝑖𝑏𝑢𝑛𝑢𝑟𝑖𝑒𝑥𝑝𝑜𝑟𝑡𝑎𝑡𝑒 𝐼𝑛𝑑𝑖𝑐𝑒𝑙𝑒𝑝𝑟𝑒𝑡𝑢𝑟𝑖𝑏𝑢𝑛𝑢𝑟𝑖𝑖𝑚𝑝𝑜𝑟𝑡𝑎𝑡𝑒
Indicele pentru anul de bază este 100. O îmbunătăţire a termenilor de schimb comercial se obţine în cazul creşterii indicelui termenilor de schimb (ITS), ceea ce va indica faptul că dat fiind un volum al exporturilor, pentru contravaloarea acestor exporturi se poate obţine o cantitate mai mare de bunuri importate. O scădere a acestui indice va indica o înrăutăţire a termenilor de schimb (raport nefavorabil), ceea ce va face ca pentru acelaşi volum al exporturilor să se importe o cantitate mai mică de bunuri. Concluzii: 1. Atunci când două ţări au relaţii comerciale, fiecare dintre acestea va exporta produsele pentru care deţine un avantaj comparativ. Aceasta se va întâmpla indiferent de productivitatea absolută din cele două ţări. 2. Câştigul obţinut din schimb este dat de creşterea outputului total datorită specializării fiecărei ţări în produsele pentru care deţine avantaj relativ. 3. Împărţirea câştigului între ţări depinde de raportul preţurilor produselor schimbate. Aceasta va fi definită prin intermediul termenilor de schimb comercial, definit mai simplu ca raport al preţurilor pe
care ţările le primesc pentru bunurile exportate şi preţurile plătite pentru bunurile importate. Dacă preţurile la export cresc relativ la preţurile la import, atunci termenii de schimb se îmbunătăţesc. 4. Pe termen lung diferenţele dintre productivităţile absolute tind să fie eliminate prin deplasarea forţei de muncă şi a altor resurse către regiunile cu productivitate înaltă. Teoria schimburilor comerciale de asemenea atrage atenţia că transferul resurselor de la producţia unui bun către altul poate conduce la pierderi de eficienţă şi de asemenea, transportul bunurilor între ţări – care este la rândul lui costisitor – poate influenţa avantajul costurilor relative. Dotările cu factori de producţie sunt diferite de la ţară la ţară. Aceasta se va reflecta în preţurile factorilor de producţie şi va afecta structura producţiei în fiecare ţară. Ca rezultat al schimbului veniturile aduse de factori se vor deplasa între ţări, iar salariile şi ratele dobânzilor din cele două ţări devin relativ egale. Dacă acest fenomen se manifestă pe termen lung, atunci şi preţurile factorilor se apropie în cele două ţări. Această situaţie poate fi realizată în condiţiile unei mişcări libere a factorilor de producţie pe plan mondial. Cum în realitate deplasarea factorilor este restricţionată, atunci libera circulaţie a bunurilor produse cu aceşti factori poate fi un substitut pentru deplasarea acestora, iar efectul va fi acelaşi, de egalizare a preţului factorilor. Acest rezultat mai poate fi întâlnit sub numele de teorema de egalizare a preţurilor factorilor. Teorema este aplicabilă în urma unor ipoteze foarte restrictive, ipoteze ce nu sunt îndeplinite în totalitate în viaţa reală. 4.1.4.Evoluţia conceptului de avantaj comparativ Avantajul comparativ se fundamentează pe dotarea cu factori: muncă, capital fix, resurse naturale şi capital financiar. Această noţiune are în prezent o semnificaţie mai largă decât cea dată de Adam Smith (cel care a introdus conceptul de avantaj absolut) şi de David Ricardo (care a introdus conceptul de avantaj comparativ). Conform înţelesului iniţial al avantajului absolut, o ţară exporta un bun dacă acesta era produs la costul cel mai mic. David Ricardo observa că piaţa alocă resursele naţionale către ramurile în care ţara respectivă este mai eficientă în fabricarea acelor bunuri. Ambele tipuri de avantaj sunt necesare pentru a înţelege modul în care se derulează comerţul interregional. Naţiunile care dispun de factori abundenţi vor avea un avantaj comparativ şi astfel vor exporta bunurile rezultate din ramurile care ce folosesc aceşti factori dar vor importa bunurile pentru care înregistrează dezavantaj comparativ. De exemplu, Korea de Sud exportă produse care înglobează un consum intensiv de muncă, Suedia exportă oţel (deoarece deţin minereuri de fier pur), sau ţările dotate cu teren arabil sau materii prime vor exporta produse agricole şi materii prime. 4.1.5.Avantajul competitiv Este generat de creşterea productivităţii la nivel naţional, al ramurilor sau firmelor. Conceptul este aplicabil la nivel microeconomic, nivel regional şi al unităţilor economice, dar focalizarea în cadrul cestei abordări este orientată către rolul întreprinderilor în crearea eficienţei maxime şi a competitivităţii. Eficienţa şi prosperitatea depind de crearea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea afacerilor, iar aceasta depinde de instituţiile care susţin acest „mediu”. Prosperitatea şi competitivitatea nu reprezintă un joc cu sumă nulă, multe naţiuni pot să îşi îmbunătăţească simultan productivitatea şi bogăţia. Succesul depinde organizarea politicilor, a legislaţiei şi a instituţiilor care asigură cadrul necesar creşterii productivităţii. Însă productivitatea şi competitivitatea necesită specializare. Aceasta se obţine prin crearea unor grupuri de firme interconectate care acoperă toate verigile procesului de producţie, de la aprovizionare până la desfacere şi care sunt prezente într-o anumită zonă geografică sau economică, constituind o structură complexă, denumită „grup” sau „aglomerare”. Aspecte ce determină strategiile competitive sunt: a) structura ramurii în care firmele concurează; b) poziţionarea firmei în cadrul ramurii. În orice ramură se analizează cinci forţe ale competitivităţii (vezi Figura 4.2.): 1. pericolul intrării unor noi competitori;
2. puterea de negociere a reţelei de aprovizionare; 3. rivalitatea dintre competitorii existenţi în sistem; 4. puterea de negociere a cumpărătorilor; 5. pericolul unor produse de substituţie. 4.1.5.1.Factorii determinanţi ai avantajului competitiv naţional: 1. condiţii privind factorii (muncă, resurse, capital, etc.); 2. condiţii privind cererea; 3. asigurarea industriilor susţinătoare sau cu care se cooperează (aval - amonte); 4. strategia firmei, structura şi rivalitatea. Factorii descrişi anterior formează un sistem cu interacţiuni. 4.1.5.2.Principalele etape în dezvoltarea productivităţii sunt: - atragerea resurselor (angajarea factorilor); - atragerea investiţiilor; - crearea inovării; - dezvoltarea avutiei. 4.1. .Restricţii asupra schimbului 4.1.6.1.Protecţionism: tarife = taxe asupra importurilor; cote = limitarea fizică a cantităţii dintr-un bun importat; subvenţii = plata anumitor sume producătorilor interni în scopul de a reduce preţurile lor de producţie sub cele ale concurenţei externe; reglementarea (controlul) cursului de schimb = limitarea sumelor în monedă străină disponibile pentru plata importurilor; controlul fizic = limitarea sau interzicerea accesului anumitor bunuri pe teritoriul ţării (embargoul). 4.1.6.2.Argumente: - protejarea unei industrii noi sau în dezvoltare – cazul industriei tinere; - eliminarea deficitului balanţei de plăţi externe; - protejarea economiei interne de şomajul datorat importurilor prea multor bunuri; - protejarea economiei interne de o competiţie neloială, incorectă, - protejarea industriilor strategice Pe termen lung, protecţia conduce la o pierdere de eficienţă şi inventivitate, iar în eventualitatea revenirii în competiţia internaţională firmele protejate nu vor putea face faţă datorită scăderii competitivităţii şi a dotărilor insuficiente. Comerţul internaţional poate fi cea mai bună metodă de formare a legăturilor dintre ţări şi de promovare a cooperării internaţionale. Încercările de intervenţie în comerţul internaţional poate conduce la un comerţ deficitar. Înfiinţarea Pieţei Unice Europene (PUE) de către Uniunea Europeană (UE) este un exemplu de teorie a comerţului internaţional pusă în practică. 4.2. Balanta de plati externe (BPE) Balanţa de Plăţi este un instrument care înregistrează tranzacţiile rezidenţilor unei ţări cu restul lumii. entru explicarea rezultatelor este importantă analiza performanţelor secţiunilor componente. Există două mari conturi ale balanţei de plăţi: contul curent şi contul de capital, însoţite de un al treilea, de dimensiune mai mică, contul acordurilor oficiale. Contul curent înregistrează plăţile pentru importul bunurilor şi serviciilor, câştigurile (încasările) din exportul bunurilor şi serviciilor, dobânzile nete plătite străinătăţii şi transferurile nete (cum ar fi ajutoarele externe). Soldul se calculează ca diferenţă dintre valoarea exporturilor şi valoarea
importurilor, la care se adună dobânzile nete şi transferurile nete. Contul de capital înregistrează achiziţiile şi vânzările de active financiare ca acţiuni, certificate de depozit şi obligaţiuni, pământ. Contul acordurilor oficiale înregistrează modificarea rezervelor oficiale ale ţării. Rezervele oficiale sunt constituite din activele financiare străine deţinute de stat şi administrate de Banca Centrală. O creştere a rezervelor oficiale conduce la o balanţă negativă a acordurilor curente. Deţinerea de active străine este privită ca o investiţie în străinătate, ceea ce în contul de capital este evidenţiată cu semnul minus, ca şi în contul acordurilor oficiale. Suma soldurilor celor trei conturi este întotdeauna zero. Astfel, pentru plata deficitului de cont curent fie vom împrumuta din exterior fie vom descreşte rezervele oficiale pentru acoperirea deficitului. Concluzie: Surplusul balanţei de plăţi = creşterea rezervelor oficiale = = surplusul contului curent + fluxul net privat de capital către interior. 4.2.1.Politici de corectare a deficitului Un deficit al balanţei de plăţi arată că pe termen scurt populaţia unei ţări are un standard de viaţă mai înalt decât cel pe care şi-l poate permite prin propriile resurse. O asemenea situaţie poate fi menţinută pe termen lung doar dacă există rezerve suficiente. Tehnici corectare: - devalorizarea monedei naţionale, pentru a face exporturile mai ieftine şi importurile mai scumpe; - controlul importurilor care se poate face la desfacerea cu amănuntul; - politici de reducere a cheltuielilor (consumului). Prin acestea se reduce nivelul cererii interne pentru toate bunurile, inclusiv pentru cele importate. Aceasta are însă un cost înalt în raport cu producţia internă şi cu utilizarea forţei de muncă; - politici de substituire a cheltuielilor – prin care să se modifice cheltuielile prin deplasarea acestora de la achiziţionarea bunurilor importate către cele produse în interior. Un exemplu în acest sens este creşterea preţurilor bunurilor importate relativ la cele interne prin impunerea taxelor vamale; - subvenţii sau ajutoare pentru exportatori;
4.3. Ratele (cursurile) de schimb 4.3.1.Piaţa valutară Piaţa valutară este un sistem de relaţii financiar – valutare prin care se desfăşoară vânzăricumpărări de valută (efectivă şi în cont) şi de devize. Valutele sunt monede naţionale care sunt în circulaţie, au putere de plată şi pot fi constituite ca rezerve în alte ţări. Devizele sunt active financiare /mijloace de plată formate din valute efective şi cecuri, disponibilităţi la bănci în străinătate, titluri de valoare externe şi alte disponibilităţi utilizate ca mijloc de plată în relaţiile internaţionale. Monedele internaţionale sunt valute care au o mare putere liberatoare şi circulă în afara statului emitent, servind ca mijloc de plată şi rezerve pe piaţa internaţională. Există două categorii de monede internaţionale, respectiv monede naţionale consacrate şi înstrumente monetare şi unităţi de cont. Instrumentele monetare şi unităţile de cont sunt emise de către organisme financiare internaţionale şi în cele mai multe situaţii sunt unităţi monetare artificiale: D.S.T., E.C.U., EURCO, E.U.A.3 etc Preţul la care o monedă se schimbă cu alta se numeşte rata de schimb sau curs de schimb. Legea cererii se aplică şi monedei naţionale: - Efectul tranzacţiilor provine din exporturile firmelor româneşti şi din costul tranzacţiilor. Cererea de monedă depinde de cererea străinilor pentru bunuri interne, ceea ce implică necesitatea de a avea moneda internă pentru a le plăti. - Pentru o valoare aşteptată dată a monedei, cu cât este mai scăzută valoarea acesteia faţă de acel
nivel, cu atât este mai mare câştigul de capital aşteptat din păstrarea monedei interne şi ca urmare este mai mare cantitatea de monedă cerută. Măsurarea cursului de schimb (e). e = MS / MN sau MN / MS (N – nationala; S – straina) Cursul de schimb real este raportul dintre preţurile străine şi interne măsurat în aceeaşi monedă. El va măsura competitivitatea ţării în comerţul internaţional. 𝑃𝑓 ∗ 𝑒 𝑅= , 𝑃𝑓 = 𝑛𝑖𝑣𝑒𝑙𝑝𝑟𝑒𝑡𝑢𝑟𝑖𝑒𝑥𝑡𝑒𝑟𝑛𝑒; 𝑃 = 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛𝑒 𝑃 Creşterea cursului de schimb real arată că bunurile şi serviciile din străinătate au devenit mai scumpe decât cele interne şi de aici rezultă o creştere a competitivităţii bunurilor interne. Reciproca e valabila. 4.3.2.Teoria parităţii puterii de cumpărare (PPC) Valoarea unei monede relativ la cealaltă depinde de puterea de cumpărare relativă a celor două monede în ţările de provenienţă. Cu alte cuvinte cursul de schimb se va stabili în punctul în care puterea de cumpărare a unei unităţi de monedă este aceeaşi în fiecare ţară. Ţările în care inflaţia este mai mare decât a restului lumii vor înregistra o depreciere a cursului de schimb, în timp ce ţările cu o inflaţie scăzută vor înregistra o apreciere a ratei de schimb. Această relaţie dintre cursul de schimb şi inflaţie este foarte importantă pentru politica de redresare a balanţei de plăţi externe. Paritatea puterii de cumpărare depinde de factori interni dar şi externi. 4.3.3.Cursuri de schimb flexibile (flotante) Cursurile de schimb flexibile (flotante, libere) sunt acele cursuri care se formează ca echilibru între cererea şi oferta de monedă pe piaţa de schimb valutar internaţională. Caracteristici: - la încheierea unei afaceri de livrare a unor bunuri de către un partener străin cu plata în viitor în moneda străină nu vom şti exact cât va trebui plătit datorită fluctuaţiilor ce pot interveni → descurajare comert international - balanţa de plăţi trebuie să se autocorecteze permanent - într-un sistem al cursurilor de schimb libere acţiunile speculative tind să stabilizeze cursul pe termen lung prin faptul că se va cumpăra moneda atunci când este slabă şi se va vinde atunci când este puternică 4.3.4.Cursuri de schimb fixe Elimină incertitudinea asociată cursurilor flexibile. Sistemul cursurilor de schimb fixe a fost introdus prin Acordul de la Bretton Woods (1944) şi a devenit efectiv în 1947. Prin acest sistem se intenţiona stabilizarea comerţului mondial şi stimularea dezvoltării sale. Fondul Monetar Internaţional (FMI)) a fost de asemenea înfiinţat pentru a asista ţările a căror balanţă de plăţi este deficitară, înregistrând dificultăţi în plata datoriilor externe. Sistemul a fost abandonat în 1974. Fiecare valută avea un preţ fixat iar băncile naţionale din fiecare ţară trebuiau să intervină pe pieţele străine ori de câte ori apăreau modificări radicale. Intervenţiile pe pieţele de schimb se efectuează de către Banca Centrală prin vânzarea sau cumpărarea de valută. Devalorizarea are loc în acest caz ca un proces deliberat de reducere a cursului de schimb relativ la alte valute (ieftinirea monedei naţionale) şi are drept obiectiv creşterea competitivităţii exporturilor şi scumpirea importurilor. Revalorizare este procesul invers, care presupune creşterea cursului de schimb. Combinaţia dintre un regim de cursuri fixe şi cel de cursuri flotante considerând o zonă fixată de variaţie a ratei de schimb se mai numeşte regim (zonă) ţintă. Într-un regim ţintă Banca Centrală caută să menţină cursul de schimb între o limită inferioară şi una superioară. În interiorul zonei ţintă, cursul este determinat de raportul dintre cerere şi ofertă. Avantajul de bază al cursurilor de schimb fixe: - elimină incertitudinea din comerţul internaţional.
Dezavantaje: - dacă rata de schimb iniţială este prea mare (prea depărtată de punctul de echilibru) atunci va fi dificil de obţinut un echilibru al balanţei de plăţi; - politicile economice interne vor fi supuse necesităţii de a menţine cursul extern al monedei naţionale; - cursurile de schimb fixe sunt supuse unor mari presiuni speculative. 4.3.5.Echilibrul si ajustarile lui intr-o economie deschisa Cheltuieli pentru bunuri interne: = A + NX = (C + I + G) + (X – Z) = (C + I + G) + NX Y = A(Y,r)+X(Yf,R)–Z(Y,R)=A(Y,r)+NX(Y,Yf,R) X → export; Z → import; A → cheltuieli interne; r → rata dobanzii; Y → venit agregat intern; R → rata reala de schimb; Yf → venitul straintatii. Înclinaţia marginală către importuri (z) se calculează ca raport între sporul de importuri şi cel de venituri (z = ΔZ/ΔY), arătând cât din veniturile suplimentare realizate se cheltuieşte pentru importuri. Multiplicator cheltuieli publice:
1 < 𝛼𝑔 1 + 𝑧 − 𝑐(1 − 𝑡) Efectele unei creşteri a cererii externe vor fi creşterea ratei dobânzii, a producţiei interne şi a gradului de ocupare a factorilor. 𝛼 ∗𝑔
4.3. .Fluxurile de capital şi balanţa de plăţi Pe plan internaţional, capitalul este perfect mobil atunci când investitorii pot achiziţiona active în orice ţară doresc cu un cost scăzut al tranzacţiilor şi într-o sumă nelimitată. Fluxurile de capital (CF) depind de diferenţele dintre rata internă a dobânzii (r) şi ratele dobânzilor din străinătate (rf), astfel că surplusul/ deficitul balanţei de plăţi (BP) este: BP = Nx(Y, Yf, R) + CF(r – rf) Echilibrul extern există atunci când balanţa de plăţi are un sold apropiat de zero. Altfel, banca centrală va pierde sau va câştiga rezerve. Echilibrul intern este atins atunci când economia se află la nivelul ocupării complete a factorilor. Implica astfel r = rf O politică monetară expansionistă va îmbunătăţi situaţia utilizării factorilor dar, va înrăutăţi balanţa de plăţi întrucât scade rata internă a dobânzii r şi capitalul se deplasează către exterior. În acest context fluxurile de capital, sensibile la rata dobânzii, sugerează soluţia problemei: o creştere a ratei dobânzii va conduce la finanţarea deficitului comercial. Aceasta arată faptul că pentru atingerea echilibrului intern şi extern trebuie utilizate simultan atât politici fiscale cât şi politici monetare. Modelul Mundell – Fleming de analiza a economiilor cu mobilitate perfecta a capitalului: a) În condiţiile unor cursuri de schimb fixe ţările nu pot adopta o politică monetară independentă. Ratele dobânzilor nu pot devia de la cele existente pe plan mondial.
Orice încercare de a diminua masa monetară va conduce la pierderea de rezerve, determinând astfel necesitatea unei politici monetare expansioniste şi masa monetară revine la nivelul iniţial. b) În condiţiile unor cursuri de schimb perfect flexibile banca centrală nu va interveni pe piaţa monetară deoarece cursul de schimb se ajustează automat, astfel încât să se păstreze echilibrul balanţei de plăţi (BP = 0). Orice deficit al contului curent trebuie finanţat prin fluxuri de capital din exterior, iar un surplus al contului curent conduce la fluxuri de capital către exterior (restul lumii). Expansiunea fiscală (ce se poate obţine prin reducerea taxelor sau creşterea cheltuielilor publice G) va determina o creştere a cererii asemănătoare creşterii exporturilor. În acest caz va avea loc efectul de substituţie (crowding out) deoarece o apreciere a monedei va reduce exporturile nete. Expansiune monetară (respectiv o creştere a ofertei de bani M1 > M0) va deplasa curba LM la dreapta în punctul de echilibru (Y1, r1), cu Y1 > Y0.
4.3. .Influenţa preţurilor într-o economie deschisă Considerând Yf , Pf şi rf constante, ecuaţia (4.6) devine: BP = X(P, e) – Z(Y, P, e) – CF (r) (cu CF(r) = fluxul de capital net către exterior). Echilibrul contului curent în expresie monetară, respectiv surplusul balanţei de plăţi vor fi: X–Z=PX(P , e)–Pf * e * Z(Y, P, e) BP = Nx(Y, P, e) – CF(r) indica: - deficitul (surplusul) balanţei de plăţi (rate de schimb fixe) - punctul de echilibru al cursului de schimb e (rate de schimb flexibile BP = 0) Obs. BP = 0 ↔ Nx(Y, P, e) = CF(r)
6.Analiza Macroeconomica a Inflatiei si Somajului 6.1. Inflatia in economiile modern: DEF: Inflatia = procesul de crestere seminificativa si persistenta a nivelului preturilor; - Inflatie -> scaderea puterii de cumparare; - Inflatie -> tendinta de a cumpara in prezent; - Inflatie -> economii scazute -> investitii mai mici -> ecomie in scadere; DEF: Inflatie taratoare = inflatie intre 1-3% pentru o economie in expansiune; DEF: Hiperinflatie = inflatie peste 50% Inflatie anticipata si inflatie neanticipata: DEF: Inflatie anticipata = inflatia la care toti agentii economici se asteapt in dercursul perioadei urmatoare; DEF: Inflatie neanticipata = crestere surprinzatoare a preturilor, neanticipata de agentii ec. 6.1.1.Masurarea Inflatiei Se face prin indicatori: - IPC – indicele preturilor bunurilor de consum - IPP – indicele preturilor de productie - IGP – indicele general al preturilor - Deflatorul PIB IPC – masoara evolutia preutirlor unui cos de produse semnificativ pentru cheltuielile unei gospodarii representative (cosul de produse este construit de INS prin sondaj) IPP – masoara evolutia preturilor in stadiile anterioare consumului final (preturile produselor inainte sa fie puse pe piata – materii prime, semifabricate, produse finite) IGP – masoara evolutia tuturor preturilor din economie – cel mai general mod de masurare a inflatiei Deflatorul PIB – masoara evolutia nivelului mediu al preturilor tuturor bunurilor si serviciilor incluse in PIB; Deflator PIB = PIB nominal / PIB real x 100; * In calculul indicatorilor ponderile cantitatilor analizate se presupun a fi nemodificate – situatie nesatisfacatoare – nu reda realitatea din piata; 6.1.2.Cauzele Inflatiei - Inflatia prin salarii si prin costuri o cresc salariile -> creste costul de productie -> cresc preturile -> inflatie o cresc preturile materiilor prime->creste costul de productie-> cresc preturile->inflatie o Inflatia importanta = se manifesta intr-o economie puternic dependenta de mediul extern: cresc preturile bunurilor importante-> creste costul de productie -> cresc preturile -> inflatie - Inflatie prin cerere o Creste cererea -> cresc preturile -> inflatie o Cresc cheltuielile guvernamentale -> creste economia -> creste cererea si daca oferta nu creste -> cresc preturile ->inflatie
o Cresc veniturile -> creste cererea -> preturile -> inflatie
-
Inflatie prin politica monetara o Creste masa monetara -> cresc preturile -> inflatie
Curba IS -> dreapta => creste oferta => creste rata dobanzii => cresc preturile => inflatie
o Creste masa monetara + Creste productia => scade dobanda => creste cererea pt investiti => cresc preturile => inflatie; 6.2. Explicarea inflatiei prin teoria cantitativa a banilor Ideea de baza: O gospodarie tipica nu cumpara bunuri si servicii in acelasi timp cu vanzarea fortei de munca => urmatoarea restrictive bugetara pe o anumita perioada:
- suma de bani detinuta la sfarsitul perioadei - suma de bani detinuta la inceputul perioadei - cerera de bunuri si servicii
* - venitul la un moment dat intr-o gospodarie, proportional cu valoarea nominala a
cererii de bunuri. k-coeficient de proportionalitate sau inclinatia medie pentru bani lichizi. La echilibru
=> ;
CeA = OA,
MD = MS.
Afirmaţia că variabilele nominale se modifică proportional cu modificarea cantităţii de bani iar variabilele reale rămân constante se numeşte neutralitatea banilor. Relaţia * în care YD = YS, reprezintă în acelaşi timp ecuaţia cantitativă a banilor şi evidenţiază factorii care determină nivelul preţurilor. Modelul clasic presupune k constant. Cel de-al doilea factor care determină modificarea preţurilor este nivelul ofertei agregate ( OA = YS ), care se află la nivelul său maximal din punctul de vedere al pieţei forţei de muncă. Acest factor poate provoca inflaţie numai dacă oferta agregată va scădea permanent. După opinia economiştilor monetarişti singura cauză a inflaţiei este creşterea stocului de bani
(MS ) şi ulterior a cererii aggregate => ; În economia contemporană se constată că indicatorul k nu este constant şi ca urmare inflaţia poate fi provocată şi de variaţia înclinaţiei pentru bani lichizi. Consideram 1/v = k => M x v = P x y, unde v este viteza de rotatie, iar y este nivelul outputului real. 6.2.1.Politici antiinflationiste Inflatia prin costuri – controlul pretului / pe termen scurt / putin recomandata Inflatia prin salarii – controlul salariilor / pe termen scurt datorita posibilelor convulsii din cauza angajatilor / recomandata Reducerea cererii aggregate – prin reducerea chelt. publice direct prin cresterea taxelor si impozitelor sau indirect prin cresterea ratei dobanzii care determina scaderea de investitii, care la randul ei determina scaderea inflatiei. Politica de venituri – are rezultate doar pe termen lung: Deficiente: Veniturile mijlocii sunt puţin afectate de aceste măsuri; întrucât aceste venituri formează, în statele dezvoltate economic, partea cea mai mare a veniturilor agregate, impactul politicii este
redus. Vor fi mult mai afectate veniturile scăzute şi cele mari. politică de control severă conduce la controlul alocării resurselor, alocare ce poate fi neeconomică. Întârzierea (lagul) dintre momentul introducerii măsurilor de control şi cel al intrării efective în practică poate genera pierderi de resurse şi ineficienţă atât pe plan intern cât şi în relaţiile cu exteriorul. Politica monetara – daca pm restrictive => creste dobanda => scad investitiile => scade inflatia. 6.3. SOMAJUL Indicatorii stiintifici: Absoluti – sau de nivel – se refera la numarul efectiv de someri. Somajul este de scurta durata (<1an) si de lunga durata (>1an). Efectivul somerilor se calculeaza in doua feluri: 1. Someri inregistrati – cei care s-au declarant someri si inscrisi oficiul fortei de munca; 2. Someri in sensul BIM (Biroul International de Munca): pers peste 15 ani si care: o nu desfasoara activitati in scopul obtinerii de venituri; o sunt in cautarea unui loc de munca utilizand in ultimele 4 saptamani diferite metode pentru a-l gasi; o sunt disponibile sa inceapa un nou loc de munca in urmatoarele 15 zile; o persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă; o persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să înceapă lucrul. Indicatori stiintifici Relativi: -rata somajului = 6.3.1.Rate de somaj Rata globală standardizată BIM, care se calculează ca raport între numărul şomerilor în sens BIM şi populaţia activă totală; are cea mai mare sferă de cuprindere, fiind cea mai utilizată în comparaţiile internaţionale; Rata globală standardizată UE care este raportul dintre numărul de şomeri şi populaţia activă civilă; Rata globală standardizată OECD care se determină ca raport între numărul de şomeri şi populaţia activă totală. Rata parţială de şomaj se referă la o anumită categorie de forţă de muncă sau la o anumită regiune geografică sau administrativă, se determină ca raport între numărul de şomeri proveniţi din categoria respectivă şi populaţia activă din categoria respectivă. Rata integrală (compusă) de şomaj şi subocupare vizibilă se calculează ca raport între timpul de muncă disponibil neutilizat corespunzător persoanelor în şomaj şi a celor aflate în stare de subocupare vizibilă (persoane care au un loc de muncă dar care lucrează involuntar în timp parţial) şi timpul de muncă total disponibil sau timpul de muncă utilizat – somajul potential. Modalităţi de calcul a indicatorilor şomajului:
Pentru determinarea lor se folosesc surese statistice specific: -
BA - anchetele prin sondarea forţei de muncă; E - estimările oficiale; FA - statisticile asigurărilor sociale; NA - statisticile oficiilor forţei de muncă.
Somaj este voluntar si involuntar: Procentul şomerilor care sunt neangajaţi voluntar este cunoscut, potrivit unor definiţii, ca fiind rata naturală a şomajului. 6.3.2.Tipuri de somaj - Conjunctural = somaj cauzat de conjuncture economica interna / international. - Frictional = somajul asociat perioadei necesare pentru gasirea unui loc de munca: D0 cererea de muncă, S0 oferta de muncă, w0 salariul mediu pe piaţă şi E0 numărul de angajaţi. Momentul 0: Piata in echilibru, cererea si oferta de munca sunt egale pentru salariul w0. Figura ilustreaza somajul frictional pe o piata a muncii D = S
Structural (de neadaptare) = consecinţa unui dezechilibru între structurile ocupţional-profesionale, teritoriale, demografice ale ofertei forţei de muncă şi ale cererii. Aceste neconcordanţe pot apare datorită: structurii sectoriale şi teritoriale a economiei, progresului tehnologic, structurii sistemului educational. In cazul restructurarii economiei reprezinta principal forma de somaj. A – piata pentru muncitorii din industria automobilelor B – piata pentru specialiştii din domeniul computerelor A,B in echilibru initial (D=S) A – Apare somaj B – E nevoie de oameni. Daca oamenii din A s-ar putea specializa pentru piata B cu costuri reduse, somajul din A s-ar transforma in oferta de munca pentru piata B, astfel somajul structural fiind evitat. Somaj structural este si cel regional cauzat de diferentele geografice si cel de asteptare cauzat de somerii care doresc sa astepte pana la aparitia unei slujbe cu un salariu mai atractiv. -
În funcţie de raportul cerere-ofertă pe diverse pieţe şi de impactul acestora asupra piaţei muncii, teoria economică a pus în evidenţă două forme de şomaj: - Somaj clasic = ca urmare a reţinerii întreprinzătorilor de a produce o cantitate mai mare de bunuri şi servicii. acest tip este numit şi şomaj prin eficienţă a producţiei - Somaj ciclic = sau şomaj prin insuficienţa cererii, care apare atunci când cererea de bunuri şi servicii din toate sectoarele economiei (economia reală, sectorul menaje sau restul lumii) este mai mică decât oferta. - Somaj sezonier = este similar celui ciclic, în sensul că este determinat de fluctuaţiile cererii de forţă de muncă. În acest caz, fluctuaţiile cererii de muncă pot fi anticipate şi urmează un model sistematic de-a lungul anului.
În economiile contemporane nu există forme pure de şomaj. Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei muncii şi este asociată cu ocuparea totală a forţei de muncă. Şomajul poate fi considerat excesiv, în orice ţară, dacă depăşeşte nivelul său natural. Unii economişti definesc rata naturală a şomajului ca fiind rata la care atât salariile cât şi inflaţia sunt fie stabile, fie la nivele acceptabile. Economiştii au două modalităţi diferite pentru a estima rata naturală a şomajului. În primul rând ei determină o ecuaţie prin care corelează şomajul agregat de rata inflaţiei. Conceptual, rata naturală a şomajului este prezentă atunci când rata şomajului nu creşte şi nici nu scade. Astfel, atunci când inflaţia este constantă, ecuaţia ce stabileşte legătura între rata inflaţiei şi şomaj furnizează un estimator pentru rata naturală a şomajului. A doua metodă de estimare a ratei naturale a şomajului se bazează pe datele istorice legate de rata şomajului de-a lungul unor perioade mari de timp. Aceste date sunt diferite în funcţie de grupurile demografice. Se estimează ratele şomajului pentru aceste grupuri demografice şi apoi se agregă aceste estimări. Rata naturală a şomajului este analizată şi din perspectiva legăturii şomajului cu inflaţia: atunci când rata inflaţiei este stabilă, constantă, se vorbeşte de rata naturală a şomajului, numită şi NAIRU, ( “ Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment” ). 6.4. SOMAJUL SI INFLATIA Relaţia dintre inflaţie şi şomaj este reprezentată grafic prin curba Philips. Pentru ca relatia dintre somaj si inflatie nu este intotdeauna stabil vorbim defapt de mai multe curbe, o familie de curbe Philips, representative pentru diferite perioade.
Cu ajutorul curbelor Philips pentru un anumit nivel al inflaţiei se poate determina nivelul NAIRU, dar se pot elabora şi anumite politici macroeconomice. Curba Phillips pe termen scurt arată că rata şomajului este cu atât mai mică cu cât salariile cresc mai repede.
Observaţie. Dacă anticipările sunt apropiate de nivelul real atunci g este apropiat de 1. Chiar dacă în primele perioade anticipările nu vor fi corecte, adică rpa < rp, teoria aşteptărilor rationale arată faptul că agenţii economici învaţă din propriile greşeli şi după o anumită perioadă anticipările vor deveni corecte. Aceasta va conduce la înclinarea tot mai accentuată a curbei Phillips, până devine verticală, adică rata inflaţiei nu va mai depinde de rata şomajului, ci evoluează independent.
8. Capitolul 8 8.1. Fluctuaţiile ciclice şi trendul economic Ciclurile afacerilor reprezintă un tip de fluctuaţii a activităţii economice agregate a unei ţări, în care agenţii economici sunt organizaţi preponderent în întreprinderi de afaceri. Un ciclu al afacerilor constă în creşterea simultană a nivelului majorităţii activităţilor economice, urmată de o scădere a acestor niveluri, după care urmează faza de expansiune a ciclului următor. De regulă, ciclurile se definesc ca fluctuaţii în jurul unei mărimi, care este o medie a creşterii economice într-o perioadă; ele sunt recurente dar nu periodice, durata lor variind de la un an la 10-12 ani. Indicatori: produsul naţional brut în preţuri curente şi în preţuri constante, volumul vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata, nivelul debitelor bancare, indicele volumului fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor de muncă în ramurile neagricole, timpul lucrat în ramurile neagricole, venitul personal, preţurile etc.; se descrie dinamica sistemului economic analizat şi se pun în evidenţă, printr-o prelucrare adecvată, fluctuaţiile ciclice Prelucrarea statistică aplicată seriilor cronologice a indicatorilor aminitiţi constă în determinarea trendului (T), avariaţiei sezoniere (S) şi a celei întâmplătoare (I), care are ca efect izolarea fluctuaţiei ciclice (C). Yt = Tt* St* Ct* It Componenta ciclică a variaţiei totale (Yt) a unui fenomen economic, (produsul naţional brut spre exemplu) 1 se elimină în primul rând variaţia sezonieră, cu metode statistice cunoscute, rezultând o curbă: YSt = Tt * Ct * It Curba trendului Yt, care reprezintă variaţia medie a fenomenului analizat şi poate fi considerată ca normă a dezvoltării economice. Punctul B de pe curba Y St marchează nivelul activităţii după eliminarea fluctuaţiei sezoniere (FS), mărimea acesteia la momentul th este: FSth = Y Ath - Y Bth Diferenţa FCIth = Y Bth - YC th reprezintă fluctuaţia ciclică şi cea întâmplătoare măsurată ca deviaţie faţă de linia trendului. +- (ΔFCIth *Yth) 100, pentru th = 1, 2, …, T, se reprezintă de o parte şi de alta a normei. 8.2.Tipuri de cicluri ale afacerilor. După durata lor, ciclurile de afaceri sunt de trei feluri: cicluri majore, cicluri minore şi macrocicluri. 8.2.1.Ciclurile minore
Sunt fluctuaţii de intensitate relativ moderată în care oscilaţiile sunt notabile dar nu severe şi apar la fiecare 3-4 ani. 8.2.2.Ciclurile majore
Se caracterizează prin oscilaţii largi în activitatea de afaceri, având o periodicitate de aproximativ 10 ani. 8.2.3.Macrociclurile sau ciclurile lungi
Sunt fluctuaţii de 50-60 ani, putând conţine mai multe cicluri majore şi cicluri minore în interiorul său. Este posibil să apară un declin pe termen scurt în timpul unei expansiuni pe termen lung, după cum poate să apară o mică creştere într-o contracţie pe termen lung. Aceste oscilaţii mari se datoresc dinamicii specifice diferitelor componente ale sistemului social-economic (populaţie, forţă de muncă, fonduri fixe, resurse de materii prime şi energie, mecanismul economic), a interacţiunii dintre acestea, a contradicţiilor ce se manifestă în dezvoltarea economico-socială, a reacţiei întârziate a agenţilor economici la diferite modificări, a inerţiei pe care o manifestă unele componente.
Cauzele care determină aceste fluctuaţii sunt externe sistemului economic (dinamica populaţiei, perturbaţii sociale şi politice etc.) şi interne acestuia. Forţele interne au mobilitate mai mare; de aceea este unanim acceptată ideea că în această zonă trebuie căutată originea majorităţii cauzelor fluctuaţiilor ciclice. În plus, acestea depind direct de acţiunea agenţilor economici, ceea ce permite pe de o parte cunoaşterea intercondiţionărilor dintre cauze şi efect iar pe de altă parte facilitează posibilităţile de orientare şi dirijare, ţinând seama de legile care guvernează această dinamică. Fazele ciclului afacerilor. Având în vedere structura fluctuaţiilor ciclice, studiile teoretice şi aplicative au pus în evidenţă patru faze distincte – prosperitatea, recesiunea, depresiunea şi învoirea – care formează o succesiune ce poate fi urmărită în figura 8.3.
Prosperitatea reprezintă acea stare a economiei în care toate activităţile operează la nivel înalt, recesiunea se caracterizează prin declin notabil al nivelului activităţilor, depresiunea este perioada în care toate activităţile economice au scăzut la nivelul cel mai mic dintr-un ciclu, iar înviorarea se manifestă prin creşterea nivelului activităţilor economice. Nu se poate vorbi de o periodicitate definită a ciclului, deoarece variaţia lungimii acestuia faţă de medie este foarte mare. De asemenea nu este uşor de făcut o demarcaţie precisă între recesiune şi depresiune sau între înviorare şi prosperitate. Cu toate că statul poate interveni prin diverse măsuri economice, cum ar fi cele monetare şi fiscal pentru a preveni fluctuaţiile mari ale producţiei, ocupării forţei de muncă şi a veniturilor, într-o economie de piaţă fluctuaţiile nu pot fi eliminate în totalitate. Caracterizarea fiecărei faze se poate face analizând un număr de cel puţin 17 factori principali, a relaţiilor dintre aceştia şi a dinamicii lor pe parcursul fluctuaţiei ciclice, factori ce sunt redaţi în tabelul 8.1. Există multe forţe interne care determină dinamica economiei, dar cei 17 factori prezentaţi au importanţă majoră. În continuare se vor analiza pe scurt modificările care au loc în cadrul intercondiţionărilor dintre factorii amintiţi, de-a lungul celor patru faze şi acestea se vor pune în legătură cu oscilaţiile ce apar în cadrul activităţii economice. Pentru formalizarea relaţiilor dintre factori== vezi grafice document original 8.3.Măsuri de politică antidepresionară 1. Măsuri care au ca scop sporirea consumului de bunuri şi servicii cum ar fi: salarii mai mari pentru muncitori, taxe progresive pe venituri, crearea unor fonduri de securitate socială. 2. Creşterea volumului de investiţii prin menţinerea ratei dobânzii sub nivelul eficienţei marginale a capitalului, până când se ajunge la ocuparea totală a forţei de muncă. De asemenea, prin măsuri de descurajare a unor investiţii se poate reduce inflaţia în perioadele de vârf.
3. Folosirea unor măsuri fiscale cum ar fi efectuarea unor cheltuieli de către guvern cu scopul de a estompa diferenţa dintre producţia totală şi cererea efectivă în cazul ocupării totale a forţei de muncă. Aceste cheltuieli care produc deficit bugetar au diferite surse de acoperire: taxe, împrumuturi de la diferite persoane, oameni de afaceri sau bănci (prin vânzări de obligaţiuni) sau tipărirea de bani. Măsura anticiclu la t = 1 (pentru reducerea tendinţelor inflaţioniste) are efect la t = 2, cauzând o recesiune mai mare (Figura 8.6). Măsurile de stimulare luate în C vor avea efecte în E, cauzând înflaţie. Astfel, monetariştii propun M.T.F.S. (medium term financial strategy): a) măsuri pe patru ani de reducere a M3 (bani în circulaţie + depozite la vedere şi la termen a sectorului privat + certificate de depozit la bănci a sectorului privat); b) reducerea cererilor de împrumut ale sectorului public. 8.4.Indicatorii fluctuaţiilor ciclice 1. Indicatorii reprezentativi au fost selectaţi dintre cei utilizaţi pentru a reflecta dinamica unor faza particulare ale activităţii economice, dar bazându-se pe corelaţia dintre fluctuaţiile dintr-un sector şi economie în ansamblul ei aceştia caracterizează indirect starea economiei naţionale. Din această categorie fac parte; 1.1. Nivelul producţiei de fier şi oţel care poate caracteriza pe termen scurt tendinţele ce se manifestă în economia naţională. 1.2. Plăţile bancare sau debitele bancare care sunt în corelaţie cu nivelul activităţilor economice. 1.3. Volumul transporturilor pe căile ferate. 1.4. Producţia de energie electrică (nu reflectă şi nivelul activităţilor din comerţ, finanţe, agricultură etc. cu care nu se corelează). 1.5. Alţi indicatori cum ar fi: nivelul producţiei de hârtie pentru ambalaj, nivelul producţiei de cărbune şi bitum, a producţiei de automobile. Se pot utiliza şi alţi indicatori ca profiturile, preţurile cu ridicata, producţia agricolă, numărul falimentelor etc. dar fiecare are deficienţe când se utilizează separat. 2. Indicatorii compuşi caracterizează mai multe faze ale activităţii economice şi cuprind: 2.1. Numărul de angajaţi în fabrici – calculat pe baza unui eşantion de fabrici care cuprinde peste 50% din personalul angajat. 2.2. Indicele plăţilor pentru forţa de muncă care surprinde şi modificările în numărul de ore lucrate săptămânal. 2.3. Indicele producţiei industriale se bazează pe un eşantion de fabrici şi mine care acoperă construcţiile şi serviciile. Este un bun indicator de avertizare pentru activitatea economiei naţionale, dar întrucât producţia bunurilor durabile fluctuează mai mult ca cea a bunurilor nedurabile, indicatorul tinde să exagereze schimburile în nivelul activităţii. 2.4. Produsul naţional brut în preţuri constante. 3. Indicatorii generali ai afacerilor combină o serie de indici ai diferitelor activităţi într-un indice general al activităţii de afaceri. 3.1. Indicele activităţii de afaceri – reflectă mişcarea combinată a 10 serii individuale: producţia de lingouri de oţel, lingouri de zinc, noi construcţii, consumul de bumbac, producţia de ţiţei, producţia de energie electrică, ocuparea forţei de muncă neagricole, volumul transporturilor, debitele bancare, vânzări prin magazine. 3.2. Indicatorii statistici pentru schimbările ciclice ale afacerilor – cuprinde un număr de 264 indici, fiecare măsurând un aspect diferit al activităţii economice şi se împarte în trei grupe. 3.2.1. Indicatorii de avertizare (Leading); 3.2.2. Indicatorii de coincidenţă (Coincident); 3.2.3. Indicatorii de întârziere (Lagging) 8.4.1.Indicatorii de avertizare (Leading Index)
Sistemul indicatorilor de avertizare cuprinde 12 indici care semnalează momentele ce preced modificările esenţiale ale fluctuaţiei ciclice, în special punctele extreme ale fazei de prosperitate şi depresiune. Cei doisprezece indicatori sunt: 1. Numărul mediu de ore lucrate săptămânal;
2. Noi înregistrări ale cazurilor de şomaj; 3. Formarea netă de întreprinderi noi; 4. Comenzi de bunuri de folosinţă îndelungată (comenzi pentru bunuri de consum); 5. Comenzi pentru fabrici şi echipamente; 6. Construcţii de clădiri şi locuinţe; 7. Schimbări ale inventarului; 8. Preţurile materialelor industriale; 9. Preţurile produselor comune stocate; 10. Profiturile corporaţiilor; 11. Raportul dintre preţ şi costul muncii; 12. Schimbări în datoria consumatorului. Sistemul indicatorilor de coincidenţă cuprinde 8 indici care îşi modifică semnificativ sensul mişcării, înregistrând schimbarea în acelaşi timp cu vârful prosperităţii sau punctul de minim al depresiunii: 13. Ocuparea forţei de muncă în sectoarele neagricole; 14. Rata şomajului; 15. Produsul naţional brut în preţuri curente; 16. Produsul naţional brut în preţuri constante; 17. Nivelul producţiei industriale; 18. Veniturile personale; 19. Vânzări prin comerţ de produse manufacturate; 20. Vânzări prin comerţul cu amănuntul. Sistemul indicatorilor de întârziere este format din 6 indici la care punctul de schimbare se înregistrează după momentul de vârf sau de minim a fluctuaţiei: 21. Rata şomajului pe termen lung; 22. Investiţii în fabrici şi echipamente; 23. Inventar de afaceri (al fabricilor şi comerţului); 24. Costul unitar al forţei de muncă; 25. Împrumuturi industriale şi comerciale; 26. Rata dobânzii la bănci (la împrumuturile pentru afaceri). 8.5. Influenţarea evoluţiei ciclurilor economice În economia contemporană s-a acutizat dezbaterea dintre economiştii keynesieni şi cei monetarişti în ceea ce priveşte modul în care poate fi influenţată evoluţia economiei. O parte a economiştilor, în special cei de factură keynesiană, militează pentru o strategie activă, care presupune intervenţia statului pentru stabilizare macroeconomică. Astfel, o strategie activă presupune modificări deliberate ale politicii fiscale şi monetare pentru a stimula cererea în perioadele de recesiune şi utilizarea de măsuri restrictive în perioadele de expansiune pentru a se „calma” un trend prea rapid al evoluţiei economice precum şi pentru minimizarea instabilităţii economiei. Pe de altă parte, economiştii monetarişti militează pentru strategii pasive de intervenţie, respectiv menţinerea unei rate de creştere constantă a masei monetare şi un buget echilibrat anual, independent de evoluţia economiei. În viziunea acestor economişti piaţa liberă este în măsură să se regleze prin forţe proprii, o perioadă de recesiune îndelungată nefiind posibilă tocmai datorită mecanismului autocorector al pieţei. Ambele curente acceptă faptul că erorile de politică economică accentuează instabilitatea economiei. 8.5.1. Strategii active de intervenţie publică
Banca Naţională a Statelor Unite - Fed (Federal Reserve) analizează în special trei indicatori înainte de a decide măsurile de politică pe care le va adopta. Aceşti indicatori sunt: a) preţurile bunurilor de consum; b) raportul dintre rata dobânzilor pe termen scurt şi rata dobânzilor pe termen lung; c) evoluţia ratelor de schimb.
Astfel, o creştere a preţurilor este un semnal pentru lansarea unei politici monetare restrictive pentru a se calma evoluţia inflaţiei. O scădere a preţurilor indică un posibil viitor pericol deflaţionist, şi prin urmare este necesară o politică monetară expansionistă. În ceea ce priveşte rata dobânzilor pe termen lung, aceasta este în general mai mare decât cea pe termen scurt, deoarece investiţiile pe termen lung sunt mai riscante. În aceste condiţii, o creştere a ratei dobânzilor pe termen scurt este un semnal pentru Fed de a promova o politică expansionistă (care va avea ca urmare o scădere a ratei dobânzilor pe termen scurt), iar o scădere a acestora va fi un semnal pentru promovarea unei politici restrictive. Pentru ratele de schimb, o creştere a cursului dolarului reprezintă un semnal pentru promovarea unei politici expansioniste, deoarece avem un dolar puternic, iar o devalorizare a acestuia va conduce la o politică restrictivă. În condiţiile în care cei trei indicatori au acelaşi sens al evoluţiei (de exemplu o scădere a preţurilor însoţită de o creştere a ratei dobânzilor pe termen scurt şi o apreciere a dolarului) atunci avem un semnal puternic pentru faptul că politica monetară este prea restrictivă, şi prin urmare se impune trecerea către o politică expansionistă. Sunt multe situaţii în care cei trei indicatori au o evoluţie contradictorie, şi prin urmare nu sunt indicii clare pentru tipul de politică ce trebuie urmat. În aceste condiţii deciziile se vor baza şi pe analiza altor indicatori, cum sunt cei de avertizare sau cei de coincidenţă. În perioadele de recesiune politicile intervenţioniste presupun şocuri pozitive din partea statului, respectiv creşterea ofertei de masă monetară şi reducerea taxelor. Din contră, în perioadele de învoire şi mai ales în faza de prosperitate, perioade în care se manifestă o puternică presiune inflaţionistă, pentru „calmarea” economiei şi menţinerea unor ritmuri de creştere relativ constant se impun măsuri restrictive (scăderea masei monetare, creşterea taxelor şi scăderea cheltuielilor publice). 8.5.2. Politici pasive de intervenţie publică
Teoreticienii monetarişti (în frunte cu Milton Friedman şi Robert Gordon) au afirmat că măsurile intervenţioniste nu au efectul dorit în economie datorită, în special, întârzierilor care se manifestă între momentul în care apare necesitatea adoptării unor anumite măsuri şi momentul în care acestea devin efective. În această viziune există trei tipuri de întârzieri ce pot să apară: a) întârzierile de recunoaştere, care reprezintă perioada de timp dintre momentul în care este necesar un şoc stabilizator şi momentul în care se percepe necesitatea unui asemenea şoc de către autoritatea publică. De cele mai multe ori este dificil de prevăzut pentru viitor care este momentul cel mai potrivit pentru modificarea politicii economice, şi de aici apare această diferenţă dintre momentul necesar şi cel efectiv al recunoaşterii necesităţii acestuia; b) întârzierile administrative, ce provin din durata pe care o presupune adoptarea măsurii respective şi implementarea acesteia în economie. Dacă măsurile monetare pot fi luate în general rapid (deoarece depind de Banca Centrală, măsurile de politică fiscală şi bugetară depinde de guvern şi de parlament, ceea ce conduce la întârzieri – uneori apreciabile – între momentul în care se cere luarea unei măsuri şi momentul în care aceasta este adoptată; c) întârzieri de impact, care vor arăta diferenţa dintre momentul în care măsurile au fost adoptate şi momentul în care acestea şi-au arătat primele efecte. Diverse cercetări au arătat că durata acestor întârzieri (cumulate) este de 12-18 luni în cazul măsurilor de politică monetară şi chiar mult mai mare în cazul celorlalte tipuri de şocuri (fiscale şi bugetare). În aceste condiţii adepţii monetarismului afirmă că măsurile de politică active nu au efectul scontat tocmai datorită acestor întârzieri, ba chiar pot deveni dăunătoare în momentul în care devin efective, deoarece între timp trendul economiei s-a modificat. Măsurile promovate de monetarişti se bazează pe trei reguli de bază în domeniul politicii monetare: regula masei monetare; regula venitului nominal; regula nivelului preţurilor. Regula masei monetare Indică o politică de creştere constantă a masei monetare (de exemplu într-un ritm mediu anual de 3%). Efectul acestei creşteri constante este următorul: într-o perioadă de expansiune, în care PIB creşte cu mai mult de 3%, atunci oferta de bani redusă va genera o scădere a ritmurilor de creştere, ceea ce este echivalentul unei politici restrictive. Dacă ritmul de creştere este sub 3%, atunci politica
monetară devine (relativ) expansionistă, ceea ce înseamnă şocuri pozitive în economie şi încurajarea relansării economice. Astfel evoluţia masei monetare nu mai constituie o sursă de instabilitate, ci un factor stabilizator, care acţionează în direcţia dorită (relansare sau restricţionare) indiferent de evoluţia economiei. Regula venitului nominal Presupune o creştere a venitului nominal cu aceeaşi rată cu care creşte outputul real pe termen lung. Astfel, această regulă (care este o altă variantă a regulii monetare) propune o creştere constantă a masei monetare (la nivelul outputului real pe termen lung), creştere care va genera o ajustare de la sine a venitului nominal cu outputul real pe termen lung. Regula nivelului preţurilor Impune de asemenea un ritm constant de creştere a preţurilor. Cum în viziunea monetariştilor, politica monetară nu poate influenţa venitul real, nivelul şomajului sau ratele dobânzilor pe termen lung, o evoluţie constantă a masei monetare va conduce la ajustări automate ale nivelului preţurilor în raport cu tipul perioadei străbătute, respectiv va genera o creştere a preţurilor în perioadele de recesiune şi o scădere a trendului ascendent al acestora în perioadele de avânt şi prosperitate. În ceea ce priveşte măsurile fiscale monetariştii susţin impunerea unor bugete echilibrate anual. Aceasta presupune susţinerea relativ constantă a ratelor de taxare, respectiv a cheltuielilor publice în PIB, indiferent dacă economia se află în recesiune sau în avânt. Efectul menţinerii ratei de taxare constante va fi următorul: în perioadele de avânt se vor înregistra surplusuri bugetare care vor „calma” încălzirea economiei, în timp ce în perioadele de recesiune se vor înregistra deficite bugetare, deficite care se vor constitui ca şocuri pozitive în economie. Cele două abordări sunt fundamental diferite, dar până acum nu s-a demonstrat falsitatea vreuneia dintre ele sau superioritatea uneia asupra celeilalte variante.
9.Capitolul 9 9.1.CREŞTEREA ECONOMICĂ ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE Creșterea economică este definită creșterea economică ca un spor al ritmului produsului național brut, a produsului intern brut sau a venitului național brut pe cap de locuitor, încercându-se tratarea simultană a aspectelor economice și sociale. Cheia stimulării ofertei dar și a cererii o constituie acumularea și investirea în noi capacități. Analiza creșterii economice operează cu concepte macroeconomice agregate cum ar fi: ritmul de creștere a populației, al producției, al forței de muncă, al șomajului, al capitalului fix etc., dar și cu indicatori ce surprind dinamica și interacțiunile componentelor sistemului economic național. 9.2.Teoria modernă a creșterii economice 1. Este o teorie a creșterii economice în tarile dezvoltate (pentru economiile subdezvoltate impune adaptări corespunzătoare). 2. Se disting două direcții de abordare: tratarea problemei din perspectiva ofertei încearcă să explice creșterea capacității productive a economiei, iar cea din perspectiva cererii se ocupă cu măsurarea și stimularea acesteia și cu determinarea condițiilor care asigură utilizarea completă a capacităților de producție în vederea satisfacerii cererii. 3. Descrie mecanismul de creștere a capacității de producție sub incidența dinamicii factorilor de producție și a ratei progresului tehnic. 4. Operând cu indicatori agregați, se acceptă ipoteza existenței unui singur fel de produs, a existenței a doi factori de producție, care se vând pe piață în condiții de competitivitate pură. 9.2.1.Econometria:
Analiza economico-matematică sau analiză cantitativă. 9.2.2.Modelul:
Formă de reprezentare a realității, destinat cunoașterii comportamentului și conducerii sistemelor reale (concept fundamental în științele economice).În modelarea proceselor de creștere economică s-au încorporat ideile novatoare ale teoriei economice și a celei matematice. 9.2.3.Economie structurală
Un cadru pentru realizarea scenariilor privind dezvoltarea durabilă2, în special ținând seama de opțiunile tehnologice și cele privind calitatea vieții. 9.2.4.Creșterea economică
Declanșează activarea unor mecanisme micro și macroeconomice dintre care esențial este următorul: sporul capacităților productive, a nivelului producției, a veniturilor etc. Urmărește asigurarea unui potențial pentru îmbunătățirea nivelului de trai. Este generată de sporul calitativ și cantitativ al resurselor productive ale economiei naționale, în special forței de muncă și capitalului. Latura cantitativă a ofertei de forță de muncă este determinată de dinamica populației, iar cea calitativă de resursele disponibile pentru educație și calificare profesională. Investiția în capital uman unul dintre factorii majori care generează creștere economică. Celălalt factor major al creșterii economice este formarea brută de capital, care constă în lărgirea stocului de capital determinată de sporul investițiilor brute. Calitatea stocului de capital depinde de nivelul tehnologiei încorporate în acesta. Ritmul anual de creștere a venitului național, ry . Sporul inputurilor / factorilor, rx Creșterea calității factorilor, măsurate cu indicatorul eficientei totale, e= y/x Ritm mediu anual , re ry = rx + re
Indicatorul care caracterizează eficienta investiților în capital este raportul dintre sporul producției și sporul investiției ( Δy / ΔI ). Progresul tehnic se încorporează în noi tehnologii de producție sau în noi produse. Tehnici de producție: Etapa de inovație, care constă în aplicarea de către o firmă a unei noi tehnologii de fabricație si etapa de difuzare care constă în extinderea și la alte firme a aplicării noii tehnologii. Aceste două etape sunt specifice și noilor produse, dar aici sunt importante și cercetările de marketing. Pe termen lung, oferta de factori de producție este cea care determină creșterea economică. Acționari în această direcție folosind următoarele pârghii: perfecționarea calității forței de muncă; stimularea investițiilor prin sistemul de taxare; menținerea ratei dobânzii la un nivel scăzut pentru a se reduce costul împrumuturilor destinate investițiilor; stimularea cercetării științifice și a dezvoltării tehnice; sporirea investițiilor în sectorul public. Daunele care însoțesc acest proces: deteriorarea mediului prin industrializare, urbanizare și în special poluare; modificarea rapidă a profesiunilor și a stilului de viață care produce inadaptări cu consecințe asupra calității vieții; schimbarea involuntară a stilului de viață și a calității acesteia determinată de societatea de consum. 9.2.5.Politici Macroeconomice
Pentru tarile în curs de dezvoltare și tranziție la economia de piață ține seama de starea socialeconomică caracterizată de rata mare de creștere a populației, venit mic pe cap de locuitor, volum mic de investiții atât în capital productiv cât și în capital social și infrastructură și limitele tehnice și economice în utilizarea eficientă a resurselor. Teoria creșterii economice Trei teorii majore: a) Teoria clasică a creșterii economice; b) Teoria neoclasică a creșterii economice; c) Noua teorie (teoria modernă) a creșterii economice. a) Teoria clasică se fundamentează pe ideea dependenței dintre creșterea populației și dinamica venitului pe persoană. Figura 9.1 explică mecanismul intercondiționării dintre salariul real și creșterea populației pe baza curbelor cererii (CFM) și ofertei (OFM) de forță de muncă. 9.1.a) Evidențiază echilibrul inițial E0 al pieței forței de muncă și modificarea salariului real de la 4 la 8. Datorită creșterii cererii de forță de muncă curba CFM0 se deplasează în CFM1 provocând sporirea salariului real și a nivelului ofertei de forță de muncă. 9.1.b) Când salariul real depășește nivelul salariului real de subzistență, populația începe să sporească numeric, va crește oferta de forță de muncă, curba OFM0 deplasându-se în poziția OFM1. E2 marchează un nivel de ocupare a forței de muncă mai ridicat. Salariul real a revenit la nivelul său de subzistență.
b) Teoria neoclasică5 explică creșterea economică într-o manieră mai complexă introducând în model acumularea, investițiile și progresul tehnologic. Parametrii exogeni: creșterea populației și progresul tehnologic, ei influențând creșterea economică, dar nu și invers. Motorul creșterii economice este stocul de capital și înzestrarea tehnică a muncii (k). Funcția de producție : realizează legătura între cele două variabile exogene și variabilele endogene, productivitatea medie a muncii și înzestrarea tehnică a acesteia. Dinamica înzestrării tehnice a muncii este determinată de cererea de capital (CK) și de oferta de capital (OK) - funcții de rata reală a dobânzii (r) și de o rată reală de referință constantă pe termen lung. Figura 9.2 reprezintă grafic dinamica variabilelor CK, OK și r. 9.2.a) Progresului tehnic sporește productivitatea capitalului având urmare curba cererii de capital se deplasează în poziția CK1 provocând o creștere a stocului de capital pe persoană la 60 și a ratei dobânzii la 7 % (E1). 9.2.b) rata reală a dobânzii a devenit mai mare decât rata reală de referință, crește volumul acumulării (economisirii) și al ofertei de capital6; curba OK se deplasează în poziția OK1 provocând creșterea stocului de capital și scăderea ratei reale a dobânzii. E2 stocul de capital pe persoană se stabilizează la nivelul de 70 deoarece rata reală a dobânzii egalează rata de referință iar acumularea devine zero.
c) Teoria modernă corectează slăbiciunile teoriei neoclasice acceptând că progresul tehnologic este endogen modelului.
Creșterea economiei este determinată de stocul de cunoștințe și idei productive acumulate ca rezultat al cercetării științifice și dezvoltării tehnologice. stocul de cunoștințe – nu acționează legea randamentului descrescător Dacă rata venitului aferent stocului de cunoștințe este mai mică decât rata reală de referință a dobânzii atunci stocul de cunoștințe este zero. Dezvoltarea cercetării științifice și tehnologice mărește rata venitului pentru stocul de cunoștințe. Rata venitului depășește nivelul ratei reale de referință se manifestă cerere pentru utilizarea stocului de cunoștințe. Acumularea (economisirea) este pozitivă, oferta de cunoștințe sporește iar creșterea economică continuă atâta timp cât rata venitului pentru stocul de cunoștințe depășește rata reală de referință pe termen lung. Teoriile creșteri economice sugerează următoarele direcții: a) stimularea acumulării (economisirii) private și naționale; b) promovarea și stimularea investițiilor în industrii și tehnologii de vârf; c) promovarea și stimularea investițiilor în capitalul uman; d) încurajarea comerțului internațional. 9.3.Modele agregate de creștere economică
unde: rY, rK, rL reprezintă ritmurile medii de creștere al producției naționale (P.N.B., P.N.N., sau V.N. ) , al capitalului fix și respectiv al forței de muncă; SK și SL reprezintă ponderea7 capitalului și respectiv a forței de muncă în valoarea producției naționale ( SK + SL = 1). Ritm mediu anual de rY. Perioade mici de timp: ritmul de creștere al productivității muncii ca diferența dintre rY și rL .
9.3.1.Dinamicii macroeconomice:
a) producția nu poate crește mai repede decât ritmul cel mai mare al factorilor: rY < max (rK, rL) ; b) ritmul de creștere al productivității muncii este determinat de ritmul înzestrării tehnice a muncii (rK - rL). în economiile contemporane rY > SK rK + SL rL , reformularea modelelor 9.1 și 9.2 și înlocuirea lor cu:
Mărimea reziduală rpt , care reprezintă partea din ry ce nu se poate explica prin rK şi rL. Producția potențială (y) definită prin:
Relația arată că ritmul de creștere al producției naționale potențiale rezultă din însumarea ritmului de creștere a productivității muncii (ry/L) și al ritmului forței de muncă disponibile (rL). 9.3.2.Caracterizare sintetică a modelelor unisectoriale
Patru perioade de creștere economică:
Primul constă în mișcarea din punctul 0, în care starea economiei este caracterizată prin cerere mică și grad înalt de neutilizare a factorilor către traiectoria AB care asigură eliminarea neutilizării factorilor. Al doilea tip de creștere constă în mișcarea economiei pe traiectoria AB către o creștere echilibrată pe termen lung, cum este traiectoria W1W1. Al treilea tip de creștere se realizează odată cu deplasarea economiei pe traiectoria W1W1 începând din punctul B. Ultimul trend descrie deplasarea între două traiectorii pe terme lung, care este cauzată de modificarea ratei de acumulare la momentul t1 cu consecințe pozitive asupra stocului de capital, înzestrării tehnice a muncii și a productivității.
W y L -
-
Notații: = y / L - productivitatea medie a muncii - producția reală –forța de muncă exprimată în om-ore (w2,w2) și (w1,w1) reprezintă trenduri de creștere cu panta egală cu ritmul de creștere al produc tiviții muncii (rw). trendul (w1,w1) are o rată rw. Trendul (w1,w1) are o rată de acumulare (economisire) mai mică decât ) (w2.w2)
Forța de muncă se tratează ca un parametru exogen, iar dinamica sa este descrisă de relațiile:
Aici l = Lλ , cu λ ritmul progresului tehnic încorporat în forța de muncă, iar Et reprezintă “forța de muncă efectivă” care se manifestă printr-un potențial productiv superior și ca urmare ritmul său de creștere este n = l + λ , denumit și rata naturală de creștere a economiei. Producția (yt) depinde de stocul de capital Kt și de forța de muncă Lt sau Et.
Daca funcție de producție este omogenă de grad unu (sau cu randamente constante la scală RCS), atunci putem scrie:
Funcție de producție în care productivitatea medie a muncii se exprimă ca funcție de înzestrarea tehnică a muncii (kt).
Acumularea (S), investițiile (I) și stocul de capital (K) sunt elemente fundamentale ale modelelor de creștere. Investiției neta (In).
Prin urmare CBS şi dinamica ei se definesc prin relațiile: Si
Coeficientul de capital f = K / y.
Condiția pentru utilizarea deplină a capitalului: Rata necesară de creștere a investițiilor nete și a producției: Pentru ca ambii factori, forța de muncă și capitalul, să fie utilizați îndeplinită condiția Harrod – Domar:
Dacă
va crește șomajul, iar
integral, trebuie
dacă va apare capital în exces și ca
urmare scăderea randamentului marginal al acestuia, reducerea profitului și descurajarea investițiilor. Rigiditatea modelului poate fi relaxată prin: a) utilizarea unei funcții cu factori substituibili și ca urmare f se determină în procesul de creștere; b) exprimarea ratei de acumulare ca fiind dependentă de profit sau de distribuirea venitului între capital și forța de muncă (de exemplu c) Combinații ale primelor două căi. Regula de aur a acumulării Într-o economie competitivă, descrisă de o funcție de producție cu randamente constante la scară (RCS), venitul9 ce revine capitalului – rata profitului ρ. Rata profitului, ρ, este tocmai producția marginală a capitalului,
Având în vedere că
Nivelul k* se obține din ecuația:
9.3.3.O scurtă prezentare a modelului static
Două categorii de fluxuri: a) intrările (inputurile) într-o anumită ramură sau subramură (reprezentând consumuri de resurse) ; b) ieșirile (outputurile) din fiecare ramură sau subramură, concretizate în producția rezultată și repartizată pe destinații. Principalele probleme metodologice sunt: 1) în fiecare ramură există o singură tehnologie de fabricație, caracterizată prin vectorul coeficienților de cheltuieli; 2) fiecare ramură pură produce un singur produs sau grup de produse omogene, iar produsele unei ramuri sunt interschimbabile; 3) coeficienții cheltuielilor sunt determinați de tehnologia de producție, iar modificarea lor este o consecință a progresului tehnic; 4) interdependențele dintre ramuri au caracter liniar; 5) cheltuielile de producție ale fiecărei ramuri sunt proporționale cu volumul producției ramurii respective; 6) dacă sunt îndeplinite o serie de condiții , printre care și cele de mai sus, se poate realiza producția finală în orice proporție, ceilalți factori de producție – adică forța de muncă și mijloacele de muncă – fiind considerați ca resurse nelimitate. Principalele probleme metodologice sunt: clasificarea și agregarea ramurilor, evaluarea elementelor balanței și tratarea importului.
Tabelul balanței statistice a legăturilor dintre ramuri
Notă. În această schemă importul (competitiv și necompetitiv) este inclus în cadranul III ca o resursă cu aceeași utilitate ca producția ramurilor. Ca rezultat cadranele I și II conțin numai fluxuri din producția internă. Există și varianta includerii importului în cadranul I împreună cu fluxurile Xij. Cadranul I caracterizează legăturile reciproce dintre ramurile economiei naționale, ceea ce reprezintă producția intermediară (pe linii) sau consumul intermediar (pe coloane).
Matricea pătratică a cadranului I se prezintă deci astfel: i reprezintă (pe linii) ramurile furnizoare, iar j (pe coloane) ramurile
consumatoare.
Elementul tipic al cadranului este Xij, care desemnează valoarea producției ramurii i consumată în ramura j. Sumele elementelor Xij ale cadranului I, pe fiecare linie (rând) și pe fiecare coloană au semnificații economice precise: a)
- producția intermediară a ramurii i repartizată pentru consum intermediar celor n consumatori;
b)
- valoarea totală a intrărilor în ramura j (consumul intermediar), adică totalul cheltuielilor materiale exclusiv
amortizarea și importul. Cadranul II reflectă structura utilizării finale a producției celor n ramuri, adică repartizarea producției finale a fiecărei ramuri (Yi) pentru consumul individual al populației (Yi ci), consumul colectiv al populației, (Yi cc), consumul instituțiilor social-culturale (Yisc ) și al administrației (Yia ), investiția brută de capital fix (Yi I), variația stocurilor și rezervelor (Yi v), exportul (Yi E) și pierderi (Yi P). Produsul final, la nivelul ramurii i (deci Yi ) are următoarea structură pe direcții de utilizare: Deci în cadranul II se prezintă fluxurile de bunuri și servicii ieșite din afara producției și intrate în sfera utilizării finale. Întrucât suma
constituie corespondentul material al valorii adăugate brute
(VA), rezultă că la nivelul economiei naționale, cadranul II caracterizează utilizarea valorii adăugate brute. Considerând cadranele I și II rezultă indicatorii: Total utilizări ale ramurii i: Producția totală a ramurii i:
(9.2.1)
în care: Xi - reprezintă producția totală a ramurii i; Xij – producția intermediară a ramurii i destinată a fi consumată în ramura j; Yi - produsul final al ramurii i. Cadranul III conține, pentru fiecare ramură, fondul de amortizare (Rj), venitul național creat (obținut după repartizarea primară ), valoarea adăugată (VAj = Rj + Vj ) și importul (Mj). Pe economia națională, aceste elemente devin:
- fondul de amortizare pe economie; - venitul național creat pe economie (suma veniturilor primare) - valoarea adăugată la nivelul economiei naționale, fiind formată din
Considerând simultan cadranele I și III obținem relațiile: (9.2.2) Însumarea producției interne a tuturor folosind ecuațiile (9.21 ) și (9.22) conduce la rezultat:
ramurilor, același
Obținem: Cadranul IV reflectă unele procese de redistribuire din economia națională, făcând legătura dintre elementele cadranelor III și II. Elementele cadranului IV nu sunt legate direct de sistemul de producție.
Prețul de producție al unui produs corespunde sumei costurilor bunurilor și serviciilor utilizate și remunerării factorilor de producție. Prețul de uzină se obține adăugând la prețul de producție impozitele nete pe produs vărsate de unitățile producătoare. Prețul de achiziție este prețul global plătit de utilizator, inclusiv eventualele rabaturi și rambursări (include adaosurile comerciale și cheltuielile de transport). Prețul c.i.f. este cel la care sunt înregistrate produsele importate şi se compune din valoarea f.o.b. (fere on board) a bunurilor (adică franco-frontiera tarii exportatoare) și cheltuielile de transport între frontiera tarii exportatoare și frontiera tarii importatoare. Prețul de vamă se obține adăugând la prețul c.i.f. impozitele nete referitoare la importuri. Prețul de achiziție al produselor importate se obține adăugând la prețul de vamă costurile de distribuție în interiorul tarii importatorului. Pentru evaluarea fluxurilor de bunuri și servicii în tabelul intrări-ieșiri. În cadrul sistemului net evaluarea fluxurilor se face astfel: producția – fără TVA facturată la producător, importurile – fără TVA facturată la producător, utilizările intermediare – fără TVA deductibilă, consumul final – inclusiv TVA, formarea brută de capital – fără TVA deductibilă, exporturile – fără TVA. Trei tipuri de tabele intrări-ieșiri: a) Tabelul intrări-ieșiri la preturi de producție, în care fluxurile sunt evaluate la preturi de producție pentru produsele de origine internă și la preturi c.i.f. pentru produsele importate. b) Tabelul intrări-ieșiri în preturi de uzină (fără TVA deductibilă) în care fluxurile se evaluează astfel: producția la preturi de uzină fără TVA deductibilă, importurile la preturi de vamă fără TVA facturată, iar utilizările intermediare și finale la preturi de uzină fără TVA deductibilă. O linie specială “TVA ce grevează produsele” la resursele tabelului realizează echilibrul între totalul utilizărilor și cel al resurselor. c) Tabelul intrări-ieșiri în preturi mixte în care fluxurile sunt evaluate ca în tabelul precedent, în afară de utilizările finale, care sunt evaluate la preturi de achiziție fără TVA deductibilă. Matricea (9.19) se utilizează pentru calculul coeficienților tehnici sau a cheltuielilor directe aij:
Pe denumită matricea producție:
tehnologică,
se
baza acestor coeficienți se constituie matricea A = ( aij ) definesc funcțiile cheltuielilor de
Înlocuind în (9.21) obținem următoarele ecuații de repartizare a producției:
Dacă vectorul produsului final este stabilit exogen, atunci rezultă soluția: