Constiinta de Sine

Constiinta de sine de-a lungul ontogenezei ontogenezei

Primul an de viaţă

21. Momente semnificative ale dezvoltării conştiinţei de sine pentru procesul de desăvârşire a personalităţii „Constiinta este o modalitate procesuala superioara a sistemului psihic uman, elaborata prin activitate sociala si enculturatie, mijlocita prin limba, bazata pe un model comunicational intern si intern-extern, constand din reflectare codificata prin cunostinte, autoorganizare cu efecte emergente si autoreglaj la nivelul coordonarii necesitatilor subiective cu necesitatea obiectiva, esentiala.“ (27, p. 138). Constiinta trebuie considerata in primul rand in unitate cu activitatea sociala de transformare a lumii, de adaptare de tip uman. Ea isi pastreaza la nivel social si individual, legatura sa vitala cu activitatea si dobandeste, in plan subiectiv, forma de desfasurare a activitatii, pentru ca, dupa cum arata A. N. Leontiev (27, p. 138), odata cu transformarea structurii activitatii omului se schimba si structura constiintei. El precizeaza: „in fata omului se afla reteaua fenomenelor naturii. Omul instinctelor, salbaticul nu se desprinde pe sine din natura. Omul constient se desprinde pe sine, categoriile sunt treptele acestei desprinderi, adica ale cunoasterii lumii, puncte nodale in reteaua care-l ajuta s-o cunoasca si s-o s- o cucereasca“ (27, p. 139). Pierre Janet (27, p. 139) considera ca „a fi constient inseamna a te inscrie povestea propriei tale experiente“, experiente “, iar Henri Ey E y (12) arata ca „asumandu-si „asumandu -si functia de a vorbi, subiectul se ridica in fata lumii sale, caci identificand aceasta lume el se infrunta cu sine insusi, isi apare siesi.“ (12, p. 299). Constiinta este un proces de reflectare cognitiva de catre om a lumii si a lui insusi. Vorbim astfel despre constiinta despre lume si constiinta despre sine. in timp de constiinta despre lume este coercitiva, prezentand masura reala a lucrurilor, necesitatea obiectiva inexorabila, constiinta despre sine este conditia esentiala a activismului autoreglator, a selectivitatii si a interventiei creative in mediu. Constiinta despre lume se bazeaza pe modele sau imagini ale realitatii obiective, pe cand constiinta despre sine se intemeiaza pe modelul eului si pe trasaturile personale. Eul este nucleul personalitatii in alcatuirea caruia intra cunostintele si imaginea despre sine, precum si atitudinile fie constiente, fie inconstiente inconstiente fata de cele mai importante interese si valori. Eul, inteles ca ansamblul insusirilor personalitatii, este alcatuit din urmatoarele ansambluri: eu fizic sau biologic, ce are in vedere atitudinile corporale care se identifica cu schema corporala; eu spiritual, alcatuit din totalitatea t otalitatea dispozitiilor psihice innascute sau dobandite; eu social, ce are in vedere atitudinile fata de relatiile sociale ale individului. 

 

Gordon Allport (3) se intreaba daca ideea de eu este necesara si daca nu ar fi cazul sa fie inlocuita cu alta ceva mai cuprinzatoare, incluzand simtul corporal, self-identitatea, autoaprecierea, self-extensiunea, gandirea rationala, imaginea de sine, tendinta proprie, functia cunoasterii toate acestea fiind denumite prin conceptul „proprium“. Dupa G. Allport, constiinta reprezinta o structurarea a catorva stari ale eului, in special: respectul fata de sine; imaginea de sine; efortul central.   

Eul este ceva de care suntem imediat constienti. G. Allport Il considera „regiunea calda, centrala, strict personala a vietii noastre. Este un fel de nucleu al fiintei noastre si totusi nu este un nucleu constant“ (3, p. 123). Eul se elaboreaza treptat, incepand din copilaria mica, atunci cand copilul este „unicentrat“, dar nu egocentric dupa Allport, si apare mai intai „non -eul“, adica „TU“. Eul corporal care incepe sa se dezvolte este o ancora a constiintei de sine. 1

Constiinta de sine de-a lungul ontogenezei


Mai tarziu, din al doilea an de viata, factorul limbaj este foarte important, pentru ca prenumele este o delimitare stricta a Eului. Numele este strans legat de respectul de sine, dar si de simtul identitatii de sine. Respectul de sine (self-esteem) apare in relatia normala dintre copil si mediu din „impulsul explorator“. Simtul eului apare cand actiunile lui sunt zadarnicite si zdruncinate. Nevoia de autonomie este semnul principal al Eului. Gordon Allport considera ca „proprium“-ul are in structura lui sapte aspecte: GENEZA ASPECTE A1: Simtul eului corporal EU TIMPURIU (0-3 ani) A2: Simtul unei identitati de sine continue A3: Respectul fata de sine, mandria A4: Extensia eului 4-6 ani A5: Imaginea eului 6-12 ani A6: Eul ca factor rational Adolescenta A7: Efortul personal central „Proprium“-ul se considera a fi unificarea celor sapte aspecte. În abordarea personalitatii umane, Gordon Allport o considera ca fiind „organizarea dinamica, in cadrul individului, a sistemelor psihofizice care determina comportamentul sau caracteristic si ideile sale.“ (3, p.94) M. Zlate (53) considera ca pentru cunoasterea naturii si personalitatii umane are mare importanta: ce este omul in realitate; ce crede el ca este; ce doreste sa fie; ce gandeste despre altii; ce considera ca gandesc altii despre el. El abordeaza personalitatea privind mai multe „fatete“ ale acesteia: personalitatea reala; personalitatea autoevaluata personalitatea ideala; personalitatea perceputa; personalitatea proiectata; personalitatea manifesta.     

     

PRIMUL AN DE VIATĂ După R. Zazzo şi A. M. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa imagine, dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. Din acest moment el surâde în oglindă, vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă) 

2


Anteprescolarul

ANTEPREŞCOLARUL Autorul francez renumit, H. Wallon aprecia că apariţia conştiinţei de sine este un început pentru dezvoltarea personalităţii în următorul stadiu Procesul de identificare realizat la această varstă inseamnă de fapt punerea bazelor conştiinţei de sine, acest lucru e favorizat de următoarele aspecte ale acesteiperioade: independenţa motorie dublată de activitatea cu obiecte, finalitatea sau ţelurile activităţilor, toate ducand la conştientizarea sa ca subiect al activităţii. Construcţia reprezentării despre sine imbracă aspecte privind ce face, ce ar dori să facă, ce ar dori alţii ca el să facă şi cum ar dori alţii ca el să fie. Apare astfel un Alter Ego (alt eu) in care există o imbinare a datelor rezultate din interiorizarea cerinţelor şi interdicţiilor adulţilor in raport cu modul lui in care acţionează in diferite situaţii, ulterior şi mult mai tarziu apare şi posibilitatea de a şti ceea ce ar trebui să facă comparativ cu alţi copii, moment in care putem vorbii de formarea unor elemente morale cu valoare apreciativă şimplă. Se trece treptat de la plăcerea acţiunii la inţelegerea regulilor şi la acceptarea lor caz in care aceşti acceptori ai acţiunii au funcţie de control pentru toate demersurile practice ale copilului. Procesul identificării e legat de conştientizarea identităţii ce incepe odată cu etapa recunoaşterii in oglindă. Autori diferiţi pe un interval foar te lung de timp (1885 – 1975) au apreciat că identificarea este plasată intre 1 an şi 1/2 pană la 3 ani dar divergenţele de opinii se datorează diferitelor grade de inţelegeri a recunoaşterii, astfel cei care consideră că incepe la 1 an şi 1/2 se raportează la o cunoaştere evidentă fără reacţii insoţitoare, cei care o plasează in jurul la 2 ani vorbesc şi de trăirile insoţitoare şi cei care consideră că in al-3-lea an are loc identificarea completă se raportează la o conduită complexă cuprinzand stările gra duale ce incep cu uimirea continuă, cu bucuria de recunoaştere şi evitare a privirii in faţa celuilalt urmand un comportament in care imaginea din oglindă este o dublură a propriei sale existenţe, o dublură cu existenţă proprie, urmată de o stare de animism (insufleţire) in care aşa cum la preşcolaritate (cu umbra) incearcă să insufleţească imaginea din oglindă, indicandu-i mişcări diferite. Problema identificării este complexă, nu poate fi redusă la manifestările sporadice, pană la trei ani ne existand dif erenţieri ale faţetelor eului, semnalăm doar că este etapa inceputului punerii bazelor pentru dezvoltarea conştiinţei. Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni, Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. Identitatea se construieşte procesual, astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu, Verza, Zlate, 1993). Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. După R. Zazzo şi A. M. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa imagine, dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. Din acest moment el surâde în oglindă, vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă), apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de -al doilea an de viaţă). 

Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o

perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). Între 18 şi 24 de luni, apreciază autorii, copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi, că imaginea nu prezintă un alt copil, stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie, aceasta fiind doar o imagine. Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii



şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care -l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor, ca urmare, copiind comportamentul părinţilor, copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii, oferind în acest fel propria lor recompensă. Cercetările arată că, astfel, relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi. Aşadar, în dezvoltarea conştiinţ ei de sine se parcurg următoarele etape: - separarea acţiunii de obiecte (proces început încă de la sfârşitul primului an de viaţă) copilul reuşind să aplice aceeaşi mişcare la mai multe obiecte; - separarea acţiunilor şi mişcărilor de propriul eu, copilul găsindu-se pe sine drept agent al mai multor acţiuni şi exprimând verbal acest aspect astfel: „bebe nani”, „bebe pa -pa” sau folosind prenumele său „Petrişor nani” etc.; - folosirea pronumelui „eu” pentru a generaliza desprinderea propriei fiinţe de acţiuni şi de a se diferenţia de ceilalţi; - recunoaşterea în oglindă, care arată că antepreşcolarul îşi percepe propriul chip mai clar şi mai diferenţiat. Descoperirea propriului eu se poate afla în centrul unei crize specifice de dezvoltare

numită „criza afectivă de la 2½ ani 3 ani”. Ea este declanşată de tendinţa copilului de a se manifesta autonom când se loveşte de interdicţiile şi acţiunile protectoare ale părinţilor.

4


PREŞCOLARUL Eul fizic este cel mai bine

Prescolarul



constituit si constientizat (dintre cele trei), desi formarea sa se va încheia abia dupa puseul de crestere si maturizare sexuala din pubertate. Copilul îsi constientizeaza Eul fizic prin: - corecta recunoastere a propriei fizionomii; - extinderea Eului asupra unui anumit spatiu fizic-obiectual (came ra “mea”, hainele “mele”…) si psihologic (dorintele “mele”, durerea “mea”….), copilul intuind tot mai bine apartenenta la sine a unor elemente din realitatea înconjuratoare; întelegerea apartenentei sale sexuale (“eu sunt baiat, ea este fata”). Eul psihologic (spiritual), alcatuit din totalitatea trasaturilor psihice dobândite sau înnascute, este slab constientizat în etapa prescolaritatii, el neputând fi descris pe baza unei evaluari proprii. Copilul si-l descrie în termenii adultului, preluând de la acesta toate afirmatiile despre el (adesea chiar este precizata sursa – “eu sunt cuminte pentru ca asa spune mama mea”). Daca i se cere sa -si aprecieze calitatile personale în legatura cu o situatie reala (“cum esti tu la gradinita?”) copilul se descrie în termeni maximi (“eu stiu cele mai multe poezii”, “eu alerg cel mai repede”) datorita egocentrismului si centrarii pe sine, precum si datorita imposibilitatii de a face ierarhizari. Prescolaritatea înregistreaza de-a lungul ei si o extensie a Eului spiritual, prin aparitia si stabilizarea unor trasaturi, ca si prin gruparea lor în anumite configuratii (constructe personale) specifice fiecarui copil. Eul social, alcatuit din atitudinile stabile manifestate în cadrul relatiilor sociale, este deasemenea slab definit si constientizat. Prescolarul constientizeaza pozitia lui de copil, atât în cadrul familiei cât si în afara ei, si întelege spontan si natural rolurile asociate acestei pozitii (de supunere, de ascultare, de solicitare de ajutor, de respect, de raspuns afectuos). În familie, tendinta identificarii cu parintii constituie o sursa fundamentala de integrare a noi modele atitudinale si comportamentale în relatiile interpersonale. Dificultatile de identificare sau lipsa posibilitatilor de identificare, îngreuiaza procesul cristalizarii personalitatii sub aspectul ei social. Deasemenea, daca familia ofera identificari negative copilului, acesta va avea dificultati în relatiile extrafamiliale. Desi odata cu intrarea în gradinita copilul îsi simte apartenenta la grup, recunoaste grupul ca fiind al sau, el nu este preocupat de pozitia pe care o ocupa în cadrul acestuia. Caracteristicile acestui Eu social incipient vor suferi modificari substantiale în viitor, dar îsi vor pastra o anumita influenta asupra relatiilor sociale ale viitorului adult.


Şcolarul mic

VÂRSTA ŞCOLARĂ MICĂ În ceea ce priveşte conştiinţa de sine, se constată apariţia în acest stadiu, a interesului pentru viaţa interioară proprie şi a tendinţei copilului de a-şi exprima trăirile şi comportamentele. Aceste momente sunt de scurtă durată şi relativ rare, dar ele indică deja o anume direcţie a dezvoltării viitoare. Imaginea de sine are surse noi de clarificare pe de o parte reprezentate de rezultatul şcolar şi pe de altă parte de confruntarea şi compararea zilnică şi în diverse situaţii cu cei de aceeaşi vârstă. Pot avansa mai ales eul spiritual care se confirmă în principal prin prestaţia şcolară şi cel social care se sprijină pe o viaţă de grup mai largă şi mai persistentă în timp. Însuşirile individuale ale personalităţii tind să se reliefeze din ce în ce mai mult în comportamentele acestor şcolari. Prin urmare, confruntările şi chiar conflictele cu egalii săi îl pot face să se orienteze din când în când spre sine, să -şi pună întrebări, să fie uneori frământat în legătură cu fiinţa sa. Toate acestea vor contribui la dezvoltarea imaginii de sine în cele trei planuri ale ei: eul fizic, cel spiritual şi cel social. Eul fizic al copilului are în fundamentele sale o schemă corporală consolidată, identitatea sexuală este deja relativ clarificată, îşi dă seama de asemănarea sa cu cei din familie, dar şi de c eea ce îl deosebeşte de ceilalţi. Nu acordă prea mare atenţie eului său fizic, mai ales la începutul stadiului. Spre sfârşitul acestui ciclu şcolar se va orienta mai frecvent spre eul fizic, va tinde să fie mai îngrijit, să poarte haine la fel ca ceilalţi, să-şi dea seama de unele calităţi fizice. Dar nu realizează o implicare afectivă prea puternică în acest plan. Eul spiritual se conturează clar în contextul confruntărilor şcolare, a aprecierilor şi evaluărilor curente. Elevul începe să înţeleagă relaţia dintre rezultatele lui şi unele capacităţi pe care le are şi poate spune: „sunt mai bun la citire, dar la matematică sunt aşa şi aşa”. El este foarte sensibil la evaluările învăţătoarei şi aprecierile şi admiraţia colegilor. Dacă în toate aceste situaţii copilul a avut semnale pozitive, îşi construieşte o imagine de sine bună care-l poate susţine şi în condiţii de insucces trecător. Dar dacă şi-ar fi format o imagine de sine mai puţin bună, are tendinţe de a-şi diminua bucuria chiar când ceva îi reuşeşte foarte bine (U.Şchiopu, E.Verza, 1995, p.188). Însă în cea mai mare parte calităţile pe care şi le percepe au drept sursă aprecierile învăţătoarei şi ale părinţilor. Eul social este puternic influenţat de viaţa de grup a şcolarului mic, aceasta fiind cu mu lt mai bogată decât a preşcolarului, şi de noul său statut de elev care-i schimbă poziţia chiar şi în cadrul familiei (părinţii sunt interesaţi de activitatea lui şcolară şi tind să -i respecte drepturile privind spaţiul de învăţare, respectarea timpului destinat acestei activităţi). Şcolarul mic are conştiinţa apartenenţei la grupul clasă şi a locului său între ceilalţi, îşi dă seama dacă este apreciat de colegi sau nu. Cel cu rezultate şcolare foarte bune şi bune, este preferat de toţi, este ales lider, este luat drept model. Cel cu dificultăţi şcolare este marginalizat, izolat, neluat în seamă. El riscă să acumuleze multe insatisfacţii, şi să -şi găsească în altă parte atenţia şi acceptarea de care are nevoie, şi poate astfel, să cadă sub influenţe nefaste. Este vorba de grupuri care-l îndeamnă spre furt, vagabondaj, agresivitate nemăsurată etc. De aceea, atenţia pe care învăţătoarea trebuie să o acorde dezvoltării unei imagini se sine pozitive, reprezintă o importantă contribuţie a ei la reuşita şcolară din acest stadiu şi la pregătirea pentru ciclurile următoare şi pentru integrarea generală în viaţă şi în societate. 


Preadolescenta & Adolescenţa

PREADOLESCENŢA Preadolescenţa se caracterizează prin intensificarea conştiinţei de sine datorită mai ales ur mătorilor factori: a) transfor mările biologice intense; b) schimbarea atitudinilor celor lalţi faţă de preadolescenţi; c) capacităţile cognitive crescute care le permit să înţeleagă, mai mult şi mai bine, ceea ce se refer ă la propria fiinţă. Unul din efectele intensif icării conştiinţei de sine constă în modificări la nivelul imaginii de sine. 

• Eul fizic este puternic reliefat în structura imaginii de sine. Adică preadolescentul tinde să-şi cunoască atât calităţile cât şi defectele fiind alternativ încântat şi dezamăgit de sine dar încercând deja să optimizeze această latur ă a fiinţei lui. Această accentuată orientare către sine a fost numită de autori psihanalişti, narcisism preadolescentin. • Eul social este într-un mare proces de schimbare datorită cr eşterii atr acţiei spre grup şi a importanţei acestuia pentru dezvoltarea psihică generală a preadolescentului. Acesta ajunge treptat să-şi cunoască locul în grup şi reputaţia de care se bucur ă şi poate fi foarte anxios datorită fa ptului că grupul l-ar putea respinge sau izola; • Eul psihic este, de asemenea, în progres, preadolescenţii îşi dau seama de unele însuşiri ale atenţiei, memoriei, gândirilor. Nu mai interiorizează necondiţionat părerile părinţilor, ci caută să se cunoască singuri mai bine. Dacă desfăşoară activităţi autoformative îşi pr opun să optimizeze şi eul spiritual.



ADOLESCENŢA

De-a lungul preadolescentei si mai ales în adolescenta individualizarea se realizeaza progresiv, în directa legatura cu formarea deplina a constiintei de sine. Individualizarea are ca efect dobândirea identitatii proprii fiecarei persoane si odata cu ea se constituie pe deplin Eul fizic, Eul psihic si Eul social,

1. Individualizarea fizica - constituirea Eu-lui fizic - este procesul prin care se dobândeste identitatea fizica. Elemente componente ale Eu-lui fizic apar înca din anteprescolaritate dar acum are loc definitivarea sa prin asimilarea noii scheme corporale, rezultata în urma cresterii fizice si maturizarii sexuale. 2. Individualizarea psihica - constituirea Eu-lui spiritual - este procesul prin care se construieste identitatea spirituala cu toate particularitatile sale intelectuale, motivational-afective, de personalitate si comportament. 3. Individualizarea sociala - constituirea Eu-lui social (se mai numeste si individualizare relationala) - este procesul prin care se dobândeste identitatea sociala. Eul social încorporeaza diversele statusuri ale tânarului (elev, coleg, fiu, prieten, actor în formatia de teatru...) si rolurile care decurg din ele. Prin intermediul acestora individul uman se pozitioneaza în câmpul relatiilor sociale. Eul social este totodata depozitarul prestigiului, recunoasterii si consideratiei de care se bucura persoana în mediul sau si care îi confera acesteia o identitate anume. Individualizarea sociala se face în contextul deplasarii relatiilor tânarului din zona familiei în cea a grupului. Ca urmare a cresterii experientei sociale preadolescentul devine tot mai nesigur pe hotarârile sale si ale familiei în legatura cu rezolvarea unor probleme de viata care lui i se par capitale, în cautare de solutii pentru framântarile sale, el începe sa constate ca valorile oferite de familie nu



functioneaza ca adevaruri absolute si ca exista numeroase alte posibilitati pe care ea nu le ia în calcul. Familia îi apare tot mai mult ca un univers restictiv, închistat în sabloane, nerezonant cu el si incapabil sa-1 înteleaga. Pe acest fond familia pierde prioritatea în fata grupului care devine tot mai important în viata preadolescentului, în calitatea sa de rezonator perfect cu starile sale afective. Deja la 11-12 ani copilul începe sa aibe initiative si sa-si largeasca treptat regimul de independenta, gasind un suport în grupul care îi accepta initiativele si-l securizeaza în fata nelinistilor pe care le încearca. Acest proces se va amplifica în adolescenta când tânarul va fi tot mai atras de petrecerea timpului liber cu prietenii si colegii, având loc o anumita insensibilizare la cerintele familiei care se devalorizeaza relativ pentru el. în familie încep sa se modifice solicitarile fata de tânar - uneori el este considerat copil, i se impun conduite de ascultare si i se contesta dreptul de a decide, alteori i se atribuie responsabilitati corespunzatoare unei iesiri din copilarie. Fata de aceasta incertitudine de status si rol traita în familie, opozitia tânarului începe sa creasca si el se va simti tot mai bine în grupul de prieteni care-1 valorizeaza într-un mod mai cert si coerent, si în care nelinistea, exuberanta si uneori agresivitatea sa rezoneaza cu ale celorlalti. Adolescentul are o dorinta pregnanta de afirmare personala care este expresia intensei sale socializari. În adolescenta prelungita tinerii, fie ca sunt integrati în forme de munca sau îsi continua pregatirea scolara, dispun de o identitate relationala care îi plaseaza într-un mod clar în câmpul relatiilor sociale. În aceasta etapa, în care independenta le-a fost deja recunoscuta si acceptata de catre familie, are loc o reîntoarcere a tânarului catre aceasta si o restabilire a raporturilor apropiate, dar de pe alte pozitii, de egalitate si nu de acceptare a dominarii. Imaginea de sine şi identitatea de sine sunt mai clarificate datorită: a) intensificării conştiinţei de sine; b) intensificării trebuinţelor de autoafirmare şi autorealizare. Principalele căi de autocunoaştere folosite de adolescenţi sunt : autoobservaţia, reflecţia şi meditaţia asupra a ce au trăit, cum au acţionat, dialogul cu părinţii, profesorii, colegii, confruntarea şi comparaţia cu alţii, implicarea în fel de fel de activităţi, atenta recepţionare a atitudinilor celor din jur faţă de ei. Folosind aceste căi adolescenţii caută răspunsurile legate de identitatea de sine la următoarele întrebări: 1) ce sunt; 2) ce pot; 3) ce voi fi. Reuşesc astfel sa -şi clarifice aspecte noi ale identităţii de sine, ceea ce îi ajută să se implice în activităţi şi relaţii şi să se manifeste în mod activ şi responsabil. Un celebru autor american, E. Erikson a studiat aceste aspecte şi a constatat că adolescenţii se pot grupa în patru categorii după felul în care îşi pot răspunde la cele trei întrebări, prezentate mai sus: a) găsirea unei identităţi adecvate după căutări intense şi responsabile. Ştiu ce vor face şi cum anume şi astfel se integrează în activităţile corespunzătoare şi se adaptează bine la toate felurile de solicitări; b) găsesc relativ repede răspuns la întrebări prin identificarea cu părinţii, prin alegerea de a deveni ca ei. Aceştia se vor adapta bine în prezent dar ar putea fi dezamăgiţi mai târziu că nu şi-au valorificat adevăratele lor capacităţi; c) au deocamdată, pe o perioadă chiar lungă, o identitate confuză care generează oscilaţii şi schimbări surprinzătoare şi-i face să nu se angajeze cu responsabilitate în activităţi şi relaţii; d) cei ce ajung la o identitate negativă sub influenţa unor grupuri cu orientări deviante Eu – l fizic rămâne tot în centrul atenţiei şi este valorizat în contextul relaţiilor dintre sexe (T. Creţu, 2001). Adolescenţa are o atitudine activă de optimizare faţă de eul fizic şi caută variate căi de a l îmbunătăţi. Eu – l spiritual este în centrul autocunoaşterii. Adolescenţii sunt preocupaţi de a-şi cunoaşte nivelul inteligenţei şi gradul de cultură dar şi însuşiri caracteriale şi temperamentale care sunt importante în relaţiile cu alţii. Reuşesc să-şi identifice măcar o parte din calităţi dar şi defecte; 8



Eu – l social care

a traver sat în stadiul anterior o perioadă complexă datorită integrării în grupuri, este mai clar în adolescenţă (ştiu ce loc ocupă în grup şi de ce popularitate se bucură) şi se află într-un mai bun echilibru cu cerinţele grupurilor. În adolescenţă pot fi constatate niveluri mai înalte ale conştiinţei morale pentru că sunt capabili să înţeleagă mai bine valorile morale şi comportamentele oamenilor şi să formuleze judecăţi asupra acestora din urmă dar şi asupra propriilor conduite. În ceea ce priveşte caracterul în adolescenţă se produc schimbări foarte importante. Unele însuşiri caracteriale apărute în copilărie se consolidează dar cele care sunt legate de relaţiile cu persoanele adulte şi cu instituţiile sociale intră într -un proces de mari prefaceri care nu este lipsit de tensiune, contradicţii, conflicte şi pe care cercetătorii l-au numit „criza de originalitate a adolescentulu

9

Constiinta de Sine

Recommend Documents