Referatul va fi abordat din prisma unei metodologii ce vizează o analiză de corelare al sistemului axiologic cu sistemul de deprinderi si abilitati(valori): Comunicare profesionala>confidentialitate Comunicare non verbala>dreptate Punctualitate>responsabilitate Rezistenta>libertate Spirit de echipa>dreptate Spirit de conducator>legalitate Pentru ca proiectul să se încadreze în liniile unei analize cât mai obiective şi realiste voi tine cont, în realizarea lui de principalele aspecte prevăzute de Legea 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici şi de Codul de Conduită al funcţionarilor publici. 1. Aspecte generale privind deontologia functiei publice Termenul „deontologie” provine din grecescul „deontor” care inseamna ceea ce se cuvine si „logos” care inseamna stiinta. Deontologia poate fi desemnata ca fiind ansamblul normelor etico-juridice care contureaza un comportament profesional sau privat. Pornind de la definitia generala data deontologiei, putem sa particularizam deontologia functionarului public si sa o definim ca fiind ansamblul normelor ce guverneaza comportamentul profesional si privat al functionarului public, ca titular al functiei publice. In situatia in care functionarul public a incalcat normele privind deontologia functiei publice, respectiv, si-a incalcat obligatiile profesionale deduse din raportul de functie publica precum si normele de comportament in interiorul si in afara institutiei publice, intervine raspunderea disciplinara a acestuia. Prin astfel de abateri disciplinare, functionarul public isi lezeaza demnitatea si prestigiul, statutul sau socio-profesional si moral. Reglementarea comportamentului profesional al functionarului public se face atat prin dispozitii constitutionale cu valoare de principiu, cat si prin acte juridice emise de organul legislativ, alte categorii de acte normative, dar si cu ajutorul normelor cutumiare, in special in domeniul do meniul diplomatiei sau al jurisprudentei. DEFINIREA CONCEPTELOR UTILIZATE
Funcţia publică - este un complex de atribuţii specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuţii exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal investite, în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societăţii. Funcţionarul public - este persoana numită, într-o funcţie publică şi investită în mod legal cu atribuţiile acesteia, persoană titulară de drepturi şi obligaţii chemată să le exercite în scopul realizării competenţei autorităţii publice sau instituţiei publice din care face funcţia publică.
Functia in cadrul administratiei publice, poate fi definita “ca un ansablu de atributii stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza si in executarea legii, atributii pe care le indeplineste o persoana fizica angajata intr-un organ al administratiei publice si care are abilitatea legala de a indeplini aceste atributii ale administratiei publice”. Fiecare functie publica se caracterizeaza prin anumite trasaturi, dar tuturor functiilor publice le sunt comune urmatoarele urmatoarele functia publica reprezinta un complex de drepturi si obligatii, care nu sunt facultative, ci obligatorii pentru persoana investita; de asemenea functia publica are caracter de continuitate care decurge din insasi continuitatea existentei statului; din aceasta nu trebuie sa tragem concluzia ca functia publica nu poate fi exercitata intermitent; nu trebuie confundata functia insasi cu realizarea ei; functia publica nu poate face obiectul unei intelegeri intre parti; ea este rezultatul unui act universal de vointa prin investirea legala ce acorda persoanei care exercita functia; functia publica este accesibila tuturor cetatenilor, in conditiile legii; Asupra functiei publice exista mai multe tipuri de conceptii pe care le au in general, functionarii: functia publica publica este vazuta ca: *o meserie de contact cu publicul (functiile de ghiseu, functiile prin care se realizeaza anumite prestatii in favoarea cetatenilor, functile prin care se exercita controlul de vama, de bilete de tren etc.); *o meserie tehnica, dificila si adesea periculoasa, functionarul nefiind intr-un raport direct cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferata ce dirijeaza circulatia trenurilor); mijloc de exprimare a autoritatii, functie ce le da functionarilor anumite satisfactii; *functia publica este privita prin natura sa ca o functie sociala; aceasta implica de la inceput ca acela care o exercita sa aiba o veritabila vocatie de a se preocupa de cauza publica. Functionarul pubic este, deci, persoana fizica investita cu o functie publica cu caracter de permanenta in serviciile autoritatii centrale sau locale, ori in institutiile publice care apartin acestora. Ocuparea functiei de catre functionar, in mod legal se face prin simpla investire sau prin investirea urmata de incheierea unui contract de munca, sau prin simpla incheiere a unui contract de munca.
COMUNICAREA Procesul care satisface aceste trebuinte ale omului si care este în stransa legatura cu latura sociala a acestuia este comunicarea . Procesul comunicarii, in sine, poarta cinci intelesuri majore: Comunicarea reprezinta intelegerea dintre doua sau mai multe entitati
Aceasta inelegere se bazeaza pe transfer si contratransfer informational. Altfel spus, intelegerea se bazeaza pe emisie de informatie, pe perceptia si darea unui sens acestei informatii. Intelegerea dintre doua entitati se realizeaza in baza unui principiu si anume: orice entitate emitenta trebuie sa aiba capacitatea de a se transforma intr-o entitate receptoare si
orice entitate receptoare trebuie sa aiba capacitatea de a se transforma intr-o entitate emitenta. Procesul comunicarii, ca intelegere, este unul circular in care cele doua entitati participante isi schimba mereu rolurile. Comunicarea inseamna si comunitate
Pe baza procesului de comunicare-intelegere, mai multe entitati ce comunica intre ele pot ajunge la concluzii, teluri, norme, valori si principii comune fiind capabile, astfel, sa creeze structuri sociale intragrup. Prin procesul de comunicare comunitatile nu numai ca se creeaza dar ele se si dezvolta si din pacate se si distrug. Comunicarea vazuta ca participare sau coparticipare
Comunicarea este un proces in care se cedeaza si se primesc informatii. Este un proces implicativ in care participarea membrilor unui anumit grup este necesara. Aceasta participare nu trebuie înteleasa ca fiind existenta doar la nivelul procesului de comunicare deoarece existenta grupurilor si a actiunilor comune ale acestora implica participarea. Coparticiparea reprezinta o implicare partiala. In orice grup exista un nucleu constant care participa efectiv la realizarea telului propus si duce tot greul actiunilor si exista si anumite elemente care nu sunt nici ostile dar nici pasive dar care participa, uneori, doar la anumite actiuni in vederea atingerii acelui tel comun. Comunicarea poate fi inteleasa si ca organizare
Existenta grupurilor si mai ales a structurilor sociale formale din cadrul acestora implica, alaturi de norme, legi, reguli, ierarhizare, automat si organizarea. Putem afirma ca unul dintre marile avantaje ale organizarii actiunilor este reprezentat de scurtarea perioadei de timp in care se atinge telul propus. Un alt mare avantaj al organizarii este cresterea nivelului de siguranta al membrilor grupului precum si increderii in ceea ce priveste atingerea telului propus. Ultimul mare avantaj pe care o sa-l evidentiem legat de organizare este reprezentat de posibilitatea controlului actiunilor. La nivel macro, comunicarea-organizare se imparte in doua, rezultand comunicareaorganizare intrasistemica, caz in care focalizarea se manifesta in interiorul sistemului si comunicarea-organizare intersistemica, situatie in care actiunile sunt axate pe legatura sistem-sistem. Comunicarea este şi neintelegere
Intelegerea este valenta pozitiva sub care recunoastem, in general, comunicarea iar neintelegerea este cea negativa ce poate avea, de cele mai multe ori, efect pozitiv. Neintelegerea poate sa apara intre emitator si un receptor atunci cand fluxul informational este bruiat sau cand sursa de zgomot este prea puternica. Comunicarea-neintelegere se poate datora insa si neintersectarii sau intersectarii pe falii foarte restranse a repertoriilor entitatilor participante la transferul şi contratransferul informational. O alta cauza a neîntelegerii dintre doua sau mai multe entitati entitati este reprezentata de diferenta de opinii, de pareri dar mai cu seama de diferenta dintre interesele acestora. Memorarea informatiilor
Dobandirea informatiilor
Preluarea
Prelucrarea
informatiilor
Predarea
informatiilor
informatiilor
publică
Transmitere
Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au obligaţia să se apropie de membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact permanent cu aceştia. În acest sens, administraţia publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în considerare cetăţeanul.
Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea instituţiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind informaţii de utilitate publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetăţenilor existenţa oraganizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general. Comunicării publice îi revine rolul de a convinge, că prin politicile instituţionale realizate, precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general, obţinându-se astfel adeziunea cetăţenilor. Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în considerare dorinţele şi nevoile. In cadrul instituţiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele forme: *punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local; *prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile locale; *promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale. Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să ştie cum se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze, ce proceduri trebuie să urmeze. Instituţiilor publice locale le revine obligaţia de a pune la dispoziţia publicului informaţii cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetăţenilor regulile pe care trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în raport cu serviciile publice locale.1 1
O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de informaţii în ambele sensuri. Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă, care are obligaţia să caute modelele cele mai eficiente şi specifice pentru realizarea feed-back-ului şi pentru cunoaşterea resurselor locale. Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul proceselor de prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are un impact puternic asupra comportamentului funcţionarilor publici, a eficienţei şi oportunităţii în interacţiunile cu cele mai diverse categorii de cetăţeni.
Comunicarea între funcţionarul public şi cetăţean În procesul comunicării, relaţia funcţionar public-cetăţeni constituie substanţă a actului de administraţie publică.Unităţile comunicaţionale, respectiv funcţionarul public (ca emiţător) şi cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emiţătorul îşi propune să informeze, să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent, să înţeleagă, să reţină. Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de informare, dezbateri, sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi cu caracter culturaleducativ, participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea prin forme scrise sau orale de informaţii diverse spre şi dinspre structurile de conducere şi de specialitate ale instituţiilor de administraţie publică. Liderii din administraţia publică trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării funcţionarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. În acest sens, putem identifica următoarele sarcini: *diagnosticarea problemelor; *culegerea, verificarea şi diseminarea informaţiilor; *trasmiterea rezultatelor evaluării informaţiilor; *rezolvarea conflictelor. Pentru realizarea acestor sarcini, pot fi avute în vedere următoarele căi de rezolvare: *ascultarea activă; *stimularea autoanalizării problemelor; *controlul tonului vocii; *cultivarea întelegerii şi toleranţei; *detensionarea atmosferei. Parteneriatul interactiv funcţionar public-cetăţean presupune circulaţia informaţiei în ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia funcţionar publiccetăţean trebuie să conţină o anumită doză de informaţii. Comunicarea este absolut esenţiala pentru organizare. Este evident că fără comunicare nu poate fi organizare, căci atunci nu există posibilitatea ca grupul să influenţeze comportamentul individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare va determina, în mare parte, modul în care funcţiile de luare a deciziilor pot şi trebuie distribuite în instituţie. . Profesionalismul este principiul care le impune funcţionarilor publici să-şi îndeplinească exemplar atribuţiile şi sarcinile de servici. Corelativ acestui principiu
sistemele administrative şi-au dezvoltat un sistem de perfecţionare şi pregătire continuă, atât în interiorul autorităţilor cât şi prin instituţii specializate din cadrul ministerelor de resort sau din afara administraţiei dar în raport contractual cu instituţiile beneficiare. În România există centru regionale de pregătire şi perfecţionare contină precum instituţii universitare care asigură cursuri postuniversitare de perfecţionare. Prin ordonanţa 82/2002 s-a înfiinţat Institutul Naţional de Administraţie. Clauza de confidentialitate
La articolul 26 din Codul Muncii se precizeaza: "Prin clauza de confidentialitate partile convin ca, pe toata durata contractului individual de munca si dupa incetarea acestuia, sa nu transmita date sau informatii de care au luat cunostinta in timpul executarii contractului, in conditiile stabilite in regulamentele interne, in contractele colective de munca sau in contractele individuale de munca." Exista si o prevedere care este valabila atat pentru angajator, cat si pentru angajat. "Nerespectarea acestei clauze de catre oricare dintre parti atrage obligarea celui in culpa la plata de daune-interese." In alte tari se semneaza un fel de clauza de confidentialitate inca de la interviul de angajare, de obicei la cel de-al doilea prin care trece candidatul. Acest model este preluat si in noul Cod al Muncii romanesc, la aliniatul 5 din articolul 17: "Cu privire la informatiile furnizate salariatului, prealabil incheierii contractului individual de munca, intre parti poate interveni un contract de confidentialitate." Confidenţialitatea este obligaţia funcţionarilor publici de a nu face publice problemele petenţilor cu care au fost însărcinaţi să le rezolve, sau să nu facă publice actele sau anchetele de la dosar. Spre exemplu obligaţia asistenţilor sociali de a nu face cunoscut situaţia situaţia unei anumite persoane sau familii decât celor în drept a rezolva cazul social respectiv.
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au studiat limbajele neverbale si au constatat că proporţia în care folosim limbajul limbajul verbal şi limbajele neverbale este, în comunicarea orală, urmatoarea: 7% cuvinte, 38% paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în principal expresia feţei, gesturile şi postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.2 De cîte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin: • expresia feţei- un zâmbet, o încruntare; • gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal; • poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi; • orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor; 2
proximitatea- distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi; • contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl privim; • contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor; • mişcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să continue; • aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei; vorb irii- variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea ra piditatea • aspectele nonverbale ale vorbiriivorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”); scrisul de mână, aşezare, organizare, • aspectele non-verbale ale scrisuluiacurateţe şi aspectul vizual general; Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicării este uneori denumit “metacomunicare” (cuvântul grecesc “meta” înseamnă “dincolo” sau “în plus”). “Metacomunicarea” este deci ceva în plus faţă de comunicare şi trebuie să fim totdeauna conştienţi de existenţa sa. Trebuie să subliniem că metacomunicarea, care însoţeşte orice mesaj, este foarte importantă. •
DreptateA: Principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaşte drepturile fiecăruia şi de a acorda fiecăruia fiecăruia ceea ce i se cuvine. ♢ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. Punctualitate: exactitate, exactitudine. (~ cu care a venit la întâlnire.) 2. promptitudine. (Om de o rară ~.)/Însuşirea de a fi punctual; exactitate, regularitate în executarea unei lucrări Responsabilitatea este principiul conform căruia funcţionarul public trebuie să poarte responsabilitatea pentru actele sale. În acest sens există şi protecţia, reglementată în toate sistemele de drept, pentru funcţionarii publici prin facultatea de a discerne toate chestiunile care îi sunt supuse atenţiei de problemetica specifică realizării competenţilor funcţiei publice pe care o exercită. P. Fauconnet ( La La responsabilite. Etude de sociologie, 1920) considera că r. a evoluat de la forma obiectivă, dominantă în societăţile arhaice, la cea subiectivă, caracterizînd societăţile moderne. În societăţile marcate de conformism, constrîngerea exercitată de instanţele socializatoare şi de control determină consolidarea unei morale eteronome şi expiatoare şi a unei r. obiective. În societăţile moderne, caracterizate prin diferenţiere socială şi solidaritatea de tip organic, se pune accentul pe cooperare, care presupune autonomia părţilor şi o morală a respectului, stînd la baza r. subiective (intenţionale). R. şi sancţiunea sînt disociate în acest caz. Cele două forme de r. coexistă, cu ponderi diferite, în toate tipurile de societăţi, dar accentul s-a mutat, în cursul istoriei, de la r. obiectivă, colectivă şi transmisibilă la r. subiectivă, individualizată şi interiorizată. Rezistenta: 1. proprietate a unui material de a rezista forţelor (solicitărilor) exterioare care tind să-l deformeze sau să-l rupă. o ă materialelor = disciplină care studiază stările de tensiune şi de deformaţie ale corpurilor solide sub acţiunea forţelor exterioare. ♢ forţă care se opune efectului unei alte forţe.. II. împotrivire, opoziţie; (spec.) respingere a atacurilor inamicului. ♢ piedică, obstacol, greutate. Calitatea unui corp de a rezista la
acţiunea unui alt corp (care tinde să-l rupă). ♦ Forţa de opunere a unui mediu la realizarea unei acţiuni. II. (Fig.) Împotrivire, opoziţie. ♦ Piedică, obstacol, greutate /Faptul de a rezista; împotrivire, opoziţie, apărare împotriva unui atac. ♦ Respingerea atacurilor repetate ale inamicului şi menţinerea poziţiilor proprii. 1. Calitatea de a fi rezistent. ♦ Forţa de opunere a unui mediu la realizarea unei acţiuniValorile functionarului public se schimba "de fatada" odata cu schimbarea valorilor sefilor, fapt care se concretizeaza intr-o foarte serioasa rezistenta la schimbare. Succesul unui management performant in in administratie este proportional cu gradul de implicare implicare si de motivare a functionarului public. De aceea, obiectivitatea, transparenta si consecventa in evaluarea performantelor profesionale reprezinta elemente esentiale care influenteaza angajamentul functionarului public in institutia publica si in relatiile cu cetatenii.
Libertate:Posibilitate a unui sistem (persoană, grup, organizaţie, colectivitate) de a realiza finalităţile sale. Pentru sistemele social-umane, caracterizate printr-o logică proprie, cristalizată în finalităţi specifice, posibilitatea de a realiza aceste finalităţi reprezintă o cerinţă funcţională fundamentală. Cu cît un sistem social prezintă o autonomie funcţională mai ridicată, dinamica sa fiind orientată de finalităţi proprii, cu atît l. va constitui pentru el o cerinţă mai accentuată, luînd forma idealului, aspiraţiei, revendicării. ♦ L. are două nivele: Un nivel negativ - eliberarea de factori perturbatori care împiedică realizarea finalităţilor proprii. Funcţionarea autonomă a unui sistem poate fi stînjenită fie de dominaţia unui alt sistem (constrîngere), care îi limitează posibilităţile de acţiune impunîndu-i o orientare care nu îi este proprie, fie de procese perturbatoare induse din afară, limitări ale propriei funcţionări (boală, accidente, criminalitate, insecuritate, criză economică, războaie etc.). În acest sens, eliberarea apare ca o aspiraţie pe care o găsim frecvent cristalizată fie la nivel individual, fie colectiv, Un nivel pozitiv - posibilitatea instrumentală de a realiza finalităţile proprii. Eliminarea constrîngerii, minimizarea proceselor perturbatoare induse din exterior reprezintă doar o condiţie a funcţionării autonome; existenţa unor posibilităţi de realizare efectivă a acestor finalităţi reprezintă a doua condiţie, implicînd existenţa cunoştinţelor, tehnicilor necesare. L. este posibilitatea, efortul unui sistem de a-şi promova propriul determinism, determinismul interior, aşa cum acesta este cristalizat sub formă de finalităţi. ♦Îîn sociologia actuală, tema l. este legată în mod special de modificările profunde ale relaţiei dintre individ şi colectivitate, de tranziţia de la formele tradiţionale ale autorităţii la democraţie şi participare. Spirit de echipa: Conţinutul şi rolul spiritului de echipă: • stabilirea unei misiuni şi a unor scopuri clare la care aderă persoanele; • derularea de procese decizionale participative; • motivarea puternică, individuală şi de grup, pentru a contribui la realizarea ţelurilor comune. Clement sugerează apariţia şi manifestarea spiritului de echipă în condiţiile participării şi dirijării procesului de către leader.
Heifetz aste de părere că atunci când oamenii sunt supuşi unui mare stress din cauza diferenţei dintre felul în care lucrurile sunt şi cum ar dori ei să fie, ei au două tendinţe la fel de disfuncţionale: • Prima este să încerce să dea vina pentru acest stress pe o anumită persoană sau organizaţie - să găsească un „ţap ispăşitor”. Această atitudine simplifică problema şi oferă o modalitate de îndepărtare a stress-ului. • Cea de-a doua este să caute o persoană drept salvator - să aibă încredere nelimitată în capacitatea unui anumit individ de a-i „conduce” departe de dificultăţi. Aproape întotdeauna dictatorii ajung la putere într-o perioadă de stress naţional, când oamenii caută cu disperare pe cineva care să le rezolve problemele. Comunicarea e esenţială. Liderul este cel care ascultă, se consultă, se implică, explică atât de ce, cât şi ce trebuie făcut. „...Lăudaţi cu voce tare, criticaţi încet.” (Catherine The Great).
Spirit de conducator: A fi un leader inseamna, in primul rand, a fi viu, a-ti pastra creativitatea, curiozitatea, compasiunea si dragostea pentru oameni chiar si atunci cand esti umilit, inabusit sau redus la tacere. Dar oameni de toate culorile/rasele, din orice colt al lumii, se auto-protejeaza si se izoleaza din frica de esec. Auto-protejarea are sens atata timp cat pericolele sunt adevarate. Atunci cand te ascunzi si nu mai esti tu insuti, cand lupti sa supravietuiesti si sa te autoconservi, risti, in egala masura, sa pierzi insasi esenta - inocenta, curiozitatea si compasiunea. Acestea devin cinism, aroganta si nesimtire. Cea mai dificila sarcina a unui leader este sa invete sa treaca peste suferinta. A conduce si, totodata, a-ti depasi stress-ul personal care vine odata cu procesul de conducere, necesita disciplina interioara. A conduce inseamna a-ti dezvolta capacitatea de a te gestiona singur, de a-ti administra cu intelepciune propriile resurse psihice si fizice. Exista sapte pasi simpli, practici prin care responsibilitatea de leader poate fi indeplinita pana la capat, fara a pierde din eficienta sau a ceda la presiuni: 1. Leadership-ul este atat activ, cat si reflexiv. Fiecare om poate alege intre a fi participant sau observator. Walt Whitman a descris acest lucru ca fiind, in acelasi timp, "inauntrul si in afara jocului". Chiar daca asta este usor de inteles, devine mult mai dificil de pus in practica. De regula, in loc sa mentinem o perspectiva asupra evenimentelor care ne inconjoara, suntem absorbiti de ele. 2. Distinctia dintre sine si rol Un leader poarta cu el responsabilitatea fata de ceilalti si trebuie sa distinga intre sine si rolul pe care il joaca la un moment dat. El trebuie sa interpreteze reactiile celorlalti la actiunile sale drept reactii la rolul pe care il joaca si perspectiva pe care o reprezinta intr-o anumita situatie. A face distinctia intre sine si rol, ro l, fara insa a tine emotiile si pasiunile la distanta, ne permite sa nu interpretam gresit anumite semnale si sa nu luam personal diverse declaratii si evenimente care nu sunt indreptate neaparat impotriva persoanei noastre. 3. Externalizarea conflictului Distinctia dintre sine si rol ajuta la externalizarea conflictului, atragand atentia asupra
problemelor si conducand la conturarea cauzelor si actorilor conflictului. Internalizarea conflictului cauzeaza probleme si conduce la interpretari gresite ale situatiei. Problema devine imediat personalizata si este interpretata ca o problema personala, chiar daca nu este cazul. Mai mult, ea conduce la lipsa de actiune pentru ca permite oamenilor sa-si indrepte atentia catre alte persoane si sa 'paseze' responsabilitatea catre acestea. In plus, persoana angrenata intr-un conflict care ameninta sa escaladeze, se simte datoare sa reactioneze si sa se apere, ceea ce perpetueaza aceasta dinamica. 4. Partenerii Chiar daca greutatea responsabilitatii fata de sperantele si durerile celorlalti apasa pentru o vreme pe umerii tai, leadership-ul nu poate fi exersat de unul singur. Orice leader are nevoie de sustinere pentru a distinge clar sinele de rol si a identifica problemele care exista. Partenerii sunt, in general, de doua tipuri: confidentul si aliatul. Confidentul este acea persoana care ne ofera sustinerea de care avem nevoie pentru ca, la randul nostru, sa-i putem sprijini pe ceilalti, care ne ajuta sa ne mentinem linistea si echilibrul interioare. Al doilea tip de partener este aliatul. Aliatul este un partener care opereaza, de obicei, dintr-o pozitie de autoritate sau o structura organizationala bine definita. Chiar daca aliatii impartasesc valori comune sau puncte de vedere similare si au, de cele mai multe ori, incredere intre ei cu privire la probleme strategice, limitarile organizationale pot limita scurgerea de informatii intre acestia. 5. Ascultarea: A te folosi pe tine insuti ca informatie de referinta! Pentru interpretarea corecta a evenimentelor, un leader are nevoie sa inteleaga modul propriu in care proceseaza si interpreteaza ceea ce aude. Pentru a face fata stress-ului, un leader trebuie sa-si cunoasca propriile subiectivitati pentru a sti sa le compenseze. Ascultarea reprezinta o serie de incercari si greseli pentru gasirea de interpretari corecte, identificarea deficientelor si revizuirea lor. Pentru a gasi reactia adecvata, este bine sa ne pastram un nivel ridicat de auto-examinare 6. Gasirea unui sanctuar! Pentru a te auto-evalua, este nevoie de un loc in care sa te poti asculta cum gandesti, sa iti redefinesti propriile obiective, sa pui lucrurile in perspectiva si sa iti recapeti curajul si motivatia. O data ce suntem atenti la aspiratiile conflictuale din noi insine, putem sa distingem intre vocea interioara si vocile din exterior care ne solicita atentia. Ca leaderi, suntem de cele mai multe ori absorbiti de munca. De aceea, ocaziile pentru reflectie si analiza trebuie planificate pentru a putea anticipa reevaluarea perspectivei. 7. Sa pastrezi directia de mers! Obiectivele precise sunt o busola, ca singura sursa de orientare pentru o actiune tehnica sau pentru una de adaptare. Dar, mai presus de orice obiectiv precis, este sensul actiunilor noastre care ne ajuta sa facem un pas inapoi si sa revizuim, poate cu indoiala, poate cu satisfactie, valorile care ne orienteaza si care sunt inradacinate in toate misiunile noastre. De-a lungul timpului, obiectivele precise pot sa nu reprezinte corect realitatea curenta sau sa aminteasca de modul in care au evoluat valorile. Progresul si evolutia nu sunt niste procese discontinue, ci, mai degraba, evolutive si incrementale. Pastrandu-ne directia de mers, reusim sa prevenim esecurile in cascada. O buna directie de mers ne ofera o capacitate continua de a genera noi posibilitati.
Legalitatea este principiul conform căruia exercitarea funcţiei publice şi realizarea tuturor actelor de competenţă trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a tuturor legilor în spirutul şi litera lor. De asemenea principiul legalităţii presupune şi aplicarea legilor în interesul cetăţenilor şi pentru atingerea interesului general pentru care au fost elaborate. Astfel dacă procedurile administrative sau normele metodologice ale unor acte normetive diferite sunt în conflict, funcţionarul public trebuie să facă aplicabilă norma care priveşte drepturile cetăţeanului. Altfel spus în practica eticii funcţionarilor publici sa consacrat principiul că legea sau norme ale ei nu pot fi piedici pentru realizarea unor drepturi dacă substanţa legii presupune conferirea acelui drept. În toate statele europene acestă discuţie teoretică, care îşi are resortul în problemele practice, se dezvoltă pe marginea principiilor deontologice care guvernează administraţia. Legalitatea - care vizează pe lângă "loialitatea faţă de Constituţie şi lege" respectarea şi principiile eticii funcţiei publice; Loialitatea faţă de lege este reglementată de un capitol special privind "raporturile funcţionarului public cu legea" şi presupune mai multe aspecte: a. respectarea legalităţii prin toate acţiunile şi inacţiunile sale b. punerea în aplicare a unei decizii fundamentate din punct de vedere legal fără a se putea opune sau fără a putea să o zădărnicească. c. Funcţionarul public are obligaţia de a refuza executarea unei decizii administrative "pe care o considera ilegală", în condiţiile în care va face o motivare în scris către superiorul său ierarhic şi în măsura în care acesta nu stăruie în apşlicarea deciziei, astfel acţiunea sa ar "contravine prevederilor art. 43, alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare". d. funcţionarul public are îndatorirea de a susţine şi oferi informaţii pentru orice activitate întreprinsă în vederea înfăptuirii actului de justiţie, normă prevăzută şi de codul de procedură civilă. Această obligaţie este prevăzută cu amndamebntul că pentru informaţiile confidenţiale se va cere acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei din care face parte. e. funcţionarul public are obilgaţiade a pune în aplicare a hotărârii instanţelor judecătoreşti Codul de conduită a funcţionarilor publici A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice, sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt personae, nu simpli executanţi, că ei au propriile valori, vin din medii diferite iar dorinţa lor de afirmare ca profesionişti ai administraţiei nu se reduce la conformism, datorie pe sarcină, salariu, sancţiune, premiere, ci ca identitatea profesională devine o componentă a identităţii personale. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul scop ul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor, încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. Codul de conduită al funcţionarilor publici este unul din puţinele coduri care au fost reglementate de legiuitorul român prin Legea nr. 7 din 18 februarie 2004.
Codul de conduită a funcţionarilor publici, reglementează în cuprinsul său normele de conduită profesională a functionarilor publici. Normele obligatorii pentru funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Obiectivele codului de conduită urmăresc să asigure creşterea calităţii seviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin: a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituit funcţiei publice şi al funcţionarilor publici; b) informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit să se aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice; c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte . Actualul Cod de conduită a definit drept principiu care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici următoarele: a) supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării; b) prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcţiei publice ; c) asigurarea egalităţii eg alităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare; d) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate; e) imparţialitatea şi independenţa, principii conform carora funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei publice; f) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie; g) libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri; h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de bunăcredinţă; i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor;
Prin intermediul unui asemenea cod în exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura , în condiţiile legii, transparenţa administrativă, pentru a câştiga şi a mentine, încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice. TIPUL IDEAL DE FUNCTIONAR PUBLIC Ce ii este necesar functionarului public pentru a efectua o activitate etica? In primul rand activitate etice este acea activitate care nu contravine cu scopul initial pentru care a fost delegat, iar in ceea ce priveste etica ca si conduita, este acel mod de organizare a ativitatii administrative care are ca scop deservirea cetateanului, a contribuabilului conform regulilor stabilite de catre stat in conformitate cu nevoile sectorului pe care administratia il deserveste. O activitate etica este o activitate eficienta Dupa parerea celor mai multi dintre noi raspunsul este destul de simplu si radical. Functionarul nu ar avea nenoie de nimic, pentru ca oricum nu se va schimba absout nimic. Dezamagirea cetateanului roman fata de sistemul actual este mult prea mare pentru a mai crede in schimbare, cu toate ca aceasta este eminenta si inevitablila. Cel putin in plan teoretic exista elemente care aduc schimbarea, elemente care sunt reglemntate de Codul de conduita. In primul rand functionarul public are obligatia de a asigura un serviciu de calitate, in beneficiul cetatenilor, prin participarea activa la luarea deciziilor si la transpunrea lor in practica. De asemenea functionarii publici au obligatia de a avea un comportament profesionist, precum si de a asigura transparenta administrative pentru a castiga si mentine increderea publicului in integritatea, impartialitatea si eficacitatea autoritatilor si institutiilor publice. In conformitate cu atributiile care le revin si cu respectarea eticii profesionale, functionarii publici au obligatia de a respecta si a fi loiali Constitutiei Romaniei, loiali fata de autiritatile statului si institutiile publice. Adevarul este ca cea mai mare parte a functionarilor publici nu au opregatire speciala pe care ar trebui sa o aiba. Varsta joaca de asemenea un rol important in comportamentul functionarilor carora le este destul de greu sa se dezobisnuiasca de sistemul trecut si sa imbratiseze noul sistem. Acestia nu constientizeaza locul lor in societatea romaneasca,menirea pe care o au si anume de a deservi cetateanul. Chiar daca aceste sunt prevederi ale unei legi, functionarii par sa nu fie deranjati de faptul ca cetatenii sunt de cele mai multe ori dezamagiti de serviciile publice. Calitatea lor este data de felul in care sunt primiti de functionari la ghiseuri, de starea de spirit pe care acestia o genereaza, de felul in care primesc contribuabilii, care este de cele mai multe ori plictisit si gata sa plece lasandu-ne cu problemele noastre. Nimeni nu spune ca functionarii publici nu trebuire sa aiba probleme sau nu ar trebui sa simta stres, suparare, nemultumire,dar intelegand rolul pe care acestia il joaca in viata civila, rol care este extrem de important. Acestia ar trebui sa calmeze, sa fie sprijin pentru cei care le platesc onorariul, nu sa fie izvor si cauza de stres.
Alta parere ar fi ca tocmai pentru ca isi inteleg rolul si puterea pe care o au, functionarii publici, abuzeaza de aceasta in nenumarate feluri. Cel mai des utilizat fel este modalitatea lenta de a rezolva problemele cetatenilor, sau modul deficitar si lacunar de rezolvare. Functionarul ideal ar trebui sa fie prietenos, deschis conversatiilor cu publicul ni probleme care tin de competenta sa, ar trebui sa raspunda prompt cererilor cetatenilor in vederea eficientizarii serviciilor publice si a acresterii increderii ni acest serviciu. Functionarilor publici le este interzis sa se implice in viata politica de orice natura. Acestia ar tebui sa se comporte respectuos fata de cetateni atat ca oameni ci cu atat mai mult ca functionari care deservesc interese publice si care sunt strict in serviciul contribuabiluilui care de altfel cum am amintit este platit de catre cel pe care ar trebui sa il deserveasca impecabil. Remuneratia functionarului public ar trebui (si este de altfel) un factor important in modelarea comportamentului acestuia. Aceasta ar trebui sa fie pe masura muncii si efortului depus in solutionarea problemelor de serviciu. Salariile in sectorul public nu sunt nici pe departe stimulante, si de aceea in sectorul privat unde salariile sunt cu mult mai mari, vom gasi o servire incomparabila cu cea din sectorul public. Etica in activitatea serviciului public da eficienta acestiu sector. Codul deontologic contine prevederi mai mult decat de ajuns pentru a crea o activitate etica. Tot ceea ce este necesar este vionta, si deschiderea functionarilor de a permite schimbarea. Toate aceste aspecte sunt deja implementate noilor generatii de functionari publici, care invata inca de pe bancile scolii ca bunastarea cetateanului este bunastarea si multumirea unei natiuni. Si daca acest lucru sta in mana a catorva sute de oameni, si daca acesti oameni suntem noi, de ce sa nu realizam acest lucru? De ce sa nu fim veriga in acest lant? De ce sa nu lasam la o parte interesele personale egoiste in favoarea intereselor generale ale societatii care oricum ne va recompensa intr-un fel sau altul?
