BIOLOGIE ANIMALĂ
Student anul I (2010/2011):
Marius Danciu
1. Particularităţile proceselor fiziologice la protozoare Corpul (celula) protozoarelor are o structură asemănătoare cu celula animală, are toate componentele celulare tipice şi realizează toate procesele celulare de bază. Deşi este unicelular, un protozoar este un organism complet, care realizează toate procesele fiziologice prezente la organismele animale. Protozoarele sunt alcătuite din membrana plasmatică (plasmalena), citoplasma (protoplasma) şi nucleul. Procesele fiziologice: 1. Hrănirea protozoarelor este de trei tipuri: autotrofă: capacitatea de sinteză totală a substanţelor organice, pornind de la CO2 , apă şi elemente minerale, în prezenţa unei surse de energie; este prezentă numai la fitoflagelate , care prezintă cloroplaste; heterotrofă: capacitatea de a utiliza energia substanţelor oraganice sintetizate de organismele autotrofe ;poate avea loc prin osmoză (difuziune prin peretele corpului) sau fagocitoză (înglobarea şi introducerea particulelor alimentare în celulă); mixotrofă: în prezenţa luminii hrănirea este autotrofă, iar la întuneric heterotrofă. Cele mai multe protozoare sunt heterotrofe, se hrănesc cu bacterii, alge, alte protozoare, substanţe organice în descompunere; numeroase specii sunt parazite. Majoritatea protozoarelor nu prezintă structuri specializate pentru preluarea particulelor alimentare şi eliminarea substanţelor nedigerate. Excepţie fac protozoarele ciliate. La acestea apare o gură celulară sau citostom, un faringe celular sau citofaringe şi un anus celular sau citoproct. Particulele alimentare, preluate prin peretele corpului sau prin citostom, sunt incluse în vacuole digerate sunt absorbite în citoplasmă, iar cele nedigerate rămân în vacuolă, care devine astfel o vacuolă fecală, de unde prin peretele corpului sau prin citoproct sunt eliminate la exterior.
Produşii care rezultă în urma procesului metabolic ajung la exterior prin difuziune (amoniacul) sau sunt excretaţi prin 1-2 vacuole contractile care au şi rol osmoreglator (de menţinere constantă a presiunii osmotice interne). 2. Respiraţia la protozoare poate fi de două tipuri aerobă sau anaerobă. Formele libere şi ectoparazite au respiraţie aerobă, iar cele endoparazite sunt anaerobe, cu excepţia speciilor parazite în sânge care respiră aerob. Schimburile de gaze respiratorii (O2 şi CO2 ) se realizează pe întreaga suprafaţă a corpului, prin plasmalemă, o parte din dioxidul de carbon este eliminat şi prin vacuola contractilă. Formele endoparazite îşi obţin energia necesară metabolismului prin descompunerea glicogenului sau paraglicogenului în acizi graşi şi dioxid de carbon. Alte protozoare folosesc oxigenul rezultat în urma fotosintezei endosimbioşilor. 3. Locomoţia la protozoare se realizează cu ajutorul structurilor locomotoare, reprezentate de flageli, cili şi pseudopode. Flagelii şi cilii sunt prelungiri permanente ale plasmalemei şi au aceeaşi structură ultramicroscopică. Flagelii sunt mai lungi decât corpul şi bat sincron. Cilii sunt mai scurţi decât corpul, mai numeroşi şi bat asincron, pot diferenţia prin fuzionare, membranele, membrane ondulate sau cirri (cili aglutinaţi şi acoperiţi de o teacă citoplasmatică externă). Pseudopodele (gr. Pseudos= fals; podos = picior)sunt prelungiri temporare ale plasmalemei, cu forme diferite: lobate (lobopodii ), filamentoase (filopodii), fine şi anastomozate în reţea (reticulogranulopodii), triunghiulare şi susţinute de un ax central rigid (axopodii). Protozoarele prezintă o sensibilitategenerală nespecifică, realizată de întreaga celulă. Informaţiile tactile sunt recepţionate cu ajutorul flagelilor, cililor şi pseudopodelor. La flagelate există şi organe fotosensibile : stigma, o acumulare de pigment carotenoid; un ocel celular. La ciliate se întâlnesc dispozitive pentru perceperea forţei gravitaţionale: cristale în protoplasmă,
concfeţiuni închise într-o vacuolă. Excitaţia se poate transmite din aproape în aproape, prin citoplasmă sau prin structuri specializate. Protozoarele răspund la excitanţii externi prin mişcări: formele sesile prin poziţii orientate (tropisme) , iar cele libere prin mişcări orientate (taxii), care pot fi pozitive sau negative şi denumite după natura excitantului (fototropism, fototactism, chimiotropism, chimiotactism). 4. Reproducerea protozoarelor este asexuată şi sexuată. Cele două modalităţi de reproducere pot alterna, astfel încât apare o alternanţă între generaţiile asexuate şi cele sexuate, fenomen care poartă numele de metageneză. Reproducerea asexuată constă în separarea unei celule în două (diviziunea binară) sau mai multe celule (diviziunea multiplă) şi are loc în general prin mitoză. Reproducerea sexuată constă în unirea a două celule cu neclei diferiţi sexual şi haploizi, numiţi gameţi, cu formarea zigotului (oului) diploid. Gameţii se formează prin meioză (diviziune reducţională). Tipurile de reproducere sexuală întâlnite la protozoare sunt: - copulaţia- unirea unui gamet mascul cu un gamet femel, cu formarea zigotului diploid; - comjugarea – recombinarea materialului nuclear al partenerilor; se realizează prin alipirea temporară a doi indivizi între care are loc un schimb de substanţă nucleară (micronuclei); - pedogamia(autogamia) – unirea gameţilor produşi de un individ tânăr; are loc sub un chist, în condiţii de temperatură scăzută şi hrană puţină.
2. Diversitatea ecologică a protozoarelor Protozoarele sunt organisme mobile sau sesile, solitare sau coloniale, care se întâlnesc în medii diferite. Ca mod de viaţă pot fi libere, comensale, endosimbionte sau parazite. Protozoarele libere trăiesc în medii umede: ape dulci, permanente sau temporare; ape salmastre, chiar suprasărate; mări şi oceane, în muşchi; în interstiţiile nisipurilor; în porii solului (forme edafice); în substanţe organice în descompunere (forme saprofite). Pot fi liber înotătoare sau sesile. Sunt cosmopolite, unele fiind răspândite sub formă de chişti cu ajutorul vântului, plantelor sau pe picioarele păsărilor acvatice. Protozoarele abundă în bălţile provenite din topirea zăpezilor sau după ploi. Unele trăiesc pe suprafaţa gheţii sau zăpezii. Speciile marine intră în alcătuirea zooplanctonului şi a zoobentosului. Exstă grupe de protozoare specifice apelor dulci, caracterizând diferite tipuri de ape şi sunt utilizate ca indicatori biologici. Astfel, Chrisomonadele (dintre flagelate) şi tecambienii trăiesc în turbării. Speciile genului Metopus (dintre ciliate) sunt indicatori pentru apele sulfuroase, Trachelomonas hispida (dintre flagelate) pentru cele feruginoase. În izvoarele termale trăieşte tecambianul Trinema (la 40-45○) şi ciliatul Nassula elegans (la 50-55○). Stările coloniale ale protozoarelor sunt temporare sau permanente, iar în cadrul coloniei fiecare membru îşi păstrează individualitatea funcţională. Indivizii coloniei sunt uniţi prin punţi protoplasmatice sau printrun înveliş gelatinos comun. Există protozoare parazite : ectoparazite (parazite externe, pe tegument sau în alte cavităţi ale corpului care comunică direct cu exteriorul) şi endoparazite (parazite interne, care pot fi intarcelulare, intratisulare sau intracavitare).
3. Diversitatea şi clasificarea metazoarelor
Metazoarele reprezintă un grup divers de eucariote pluricelulare, cu nutriţie heterotrofă, care preiau hrana în principal prin ingerare. Au dimensiuni variate, în general mari comparativ cu protozoarele, putând ajunge până la 30 m lungime (balena albastră); există şi animale foarte mici , microscopice, cum sunt cei mai mulţi rotiferi, unele nematode, unii acarieni (căpuşe). Toate animalele sunt capabile de mişcare, cel puţin în anumite etape ale ciclului de viaţă. Majoritatea au reproducere sxuată, urmată de o dezvoltare caracterizată printr-o succesiune specifică de stadii. La metazoare se realizează diferenţierea morfo- funcţională a celulelor corpului, astfel, la majoritatea animalelor celule de acelaşi fel se asociază formând ţesutiri (epitelial, conjunctiv, muscular, nervos, glandular), iar ţesuturile formează organe (plămâni, inimă, rinichi, gonade). Mai multe organe, care funcţionează în corelaţie pentru realizarea diferitelor procese foiziologice, formează sisteme de organe. Datorită prezenţei a două ţesuturi unice – muscular şi nervos, animalele sunt capabile să răspundă rapid la acţiunea stimulilor externi. Principalele sisteme de organe sunt sistemul tegumentar, muscular, osos, nervos, senzorial, endocrin, digestiv, respirator, circulator, excretor şi reproducător, care nu sunt prezente la toate grupele de animale nevertebrate. Clasificarea animalelor se realizează prin gruparea acestora într-un mod care să reflecte cât mai corect istoria lor evolutivă. În prezent se utilizează două sisteme de clasificare: sistemul tradiţional (sistematică tradiţională), care se bazează pe caracterele morfologice ale organismelor animale şi sistemul modern (sistematica moleculară), care integrează informaţiile furnizate de genetica moleculară şi în special cele rezultate în urma analizei secvenţiale a ARN-ului. Cele peste 1.200.000 de specii cunoscute de animale sunt încadrate în circa 35 de filumuri actuale, care se disting după gradul de complexitate a organizării corpului, particularităţile dezvoltării embrionare, simetria corpului, segmentaţia corpului.
Diferenţierea pe grupe de animale se face în funcţie de următoarele caracteristici: numărul foiţelor embrionare, gradul de dezvoltare al celomului şi destinaţia blastoporului. După numărul foiţelor embrionare, se deosebesc: - animalele dipoblastice (didermice sau diblastice), cu două foiţe embrionare (ectoderm şi endoderm). Diviziunea Radiata Diploblastica se împarte în două ramuri, care la rândul lor sunt alcătuite din câte două filumuri. - animalele triplobastice (tridermice sau triblastice), cu trei foiţe embrionare (ectoderm, mezoderm şi endoderm). Prezenţa mezodermului a permis apariţia unor noi organe şi sisteme de organe, ceea ce a condus la creşterea posibilităţilor de organizare a corpului animalelor. În consecinţă, animalele triplobastice , mai complexe, au reuşit să dezvolte noi startegii de supravieţuire şi adaptare şi astfel să populeze o mare diversitate de habitare aparţinând mediului acvatic şi terestru. Diviziunea Bilateralia Triploblastica, se subdivide în patru ramuri şi anume : Protostomieni Acelomaţi, Protostomieni Pseudocelomaţi, Protostomieni Celomaţi, Deuterostomieni. Fiecare din cele patru ramuri sunt alcătuite din mai multe filumuri astfel: Protostomieni Acelomaţi - Mesozoa, Plathelminthes, Nemertini, Gnathostomulida Protostomieni Pseudocelomaţi - Gastrotricha, Rotatoria (Rotifera), Kinorhyncha, Acantocephala, Entoprocta,Nematoda, Nematomorpha Protostomieni Celomaţi - Phoronida, Brachiopoda, Mollusca, Priapulida, Sipunculida, Echiurida, Anenlida, Tardigrada, Pentastomida Onychophora, Arthropoda Deuterostomieni - Pigonophora, Echinodermata, Chaetognatha, Hemichordata, Chordata
4. Particularităţile anatomo-fiziologice şi ontogenetice ale spongierilor care au determinat încadrarea acestora în grupul Parazoa.
Spongierii au fost plasaţi în grupul Parazoa, pentru faptul că au o organizare simplă; prin gradul slab de diferenţiere şi interdependenţă a celulelor din structura corpului, spongierii reprezintă cel mai primitiv grup de animale. Cele mai recente dovezi moleculare arată că spongierii se află la baza tuturor metazoarelor şi reprezintă un grup monofiletic. După tipul dominant de elemente scheletice, cele peste 6000 de specii cunoscute de spongieri sunt încadrate în 3 clase: - Calcarea, cu schelet format din spiculi calcaroşi, - Hexactinelluda, cu schelet format din spiculi silicioşi de tip triaxonic dublu, - Desmospongiae, cu schelet din spiculi silicioşi şi/sau fibre de spongină. Corpul spongierilor este străbătut de numeroşi pori şi canale prin care circulă un curent dea pă care pătrunde în cavitatea internă, numită spongocel şi iese printr-o deschidere largă numită oscul, situată la polul opus discului de fixare. Spongierii nu prezintă ţesuturi, corpul lor fiind alcătuit din categorii de celule diferenţiate funcţional. Celulele sunt susţinute de un schelet, care are şi rol de protecţie. Peretele corpului este format din două straturi de celule(care nu formează ţesuturi) separate print-o matrice gelatinoasă, bogată în proteine, numită ectomezenchim. Stratul extern, dermic este alcătuit din celule poligonale, turtite, numite pinacocite, iar cel intern, gastric din celule cu guleraş citoplasmatic şi flagel, numite coanocite. Acestea din urmă au rol de hrănire, iar prin mişcarea continuă a flagelilor întreţin curentul de apă ce străbate corpul.
5. Diversitatea morfo-structurală a cnidarilor În mod tradiţional cnidarii fac parte din subdiviziunea Coelenterata. Cele aproximativ 11 000 specii de cnidari sunt incluse în 3 clase : Hydrozoa, Scyphozoa, Anthozoa. La acestea se mai adaugă în unele clasificaţii o a patra clasă- Cubozoa. Cnidarii sunt animale diploblastice, cu simetrie radiară (hidrozoarele şi scifozoarele) sau bilaterală (antozoarele). Sunt cele mai simple animale cu ţesuturi. Se prezintă sub două tipuri morfologice, care reprezintă stadii diferite ale ciclului de viaţă: polipul, în general, fixat şi asexuat; meduza, liberă şi sexuată. Cân meduza lipseşte din ciclul de dezvoltare, polipul este sexuat. Peretele corpului este alcătuitdin două straturi de celule, unul externectodermul şi unul intern – endodermul, separate print-un strat gelatinos intermediar , numit mezoglee, cu grosime variabilă. Ectodermul are în structura sa celule mioepiteliale, celule senzoriale, celule interstiţiale şi celule urticante. Endodermul este format din celule digestive, celule glandulare, celule interstiţiale şi cnidocişti. La cnidari se diferenţiază un sistem nervos si un sistem muscular de tip primitiv. Sistemul nervos este reprezentat printr-o reţea difuză (plex nervos), situată în mezoglee şi aflată în legătură cu celulele ectodermului şi endodermului. La meduze, care sunt forme libere, active, plexul nervos suferă un proces de condensare, cu formarea de inele nervoase sau ganglioni nervoşi. Stimulii externi sunt recepţionaţi cu ajutorul organelor de simţ reprezentate prin: celule senzoriale, situate în ectoderm; ochi simpli (oceli), cu rol vizual; statocişti, cu rol în echilibru, ropalii, organe de simţ complexe cu funcţie vizuală, olfactivă şi de echilibru. Sistemul muscular este format din fibre musculare netede care nu formează straturi distincte ci intră în structura celulelor mioepiteliale şi digestive; este bien dezvoltat la scifozoare şi antozoare. Cnidarii au o singură cavitate a corpului – cavitatea gastrală sau gastrovasculară, saciformă sau compartimentată, care comunică cu exteriorul printr-o singură deschidere- orificiu buco-anal. Nu prezintă
sistem respirator, circulator şi excretor. Hrănirea, respiraţia, circulaţia şi excreţia sunt realizate prin intermediul lichidului din cavitatea gastrică, care acţionează şi ca schelet hidrostic. Celulele sexuale se diferenţiază din celulele interstiţiale ale ectodermului sau endodermului. Polipul - este alcătuit din trei regiuni : discul bazal sau pedios, care serveşte la fixare, coloana polipului, în care se găseşte cavitatea corpului şi discul bucal, care poartă orificiul buco-anal înconjurat de tentacule. Polipii pot fi solitari sau coloniali, liberi sau fixaţi. Meduza – are formă de clopot sau umbrelă, cu o faţă exumbrelară convexă şi o faţă subumbrelară concavă, care poartă în centru orificiul buco-anal, la capătul unei prelungiri tubulare numită manubriu. Pe marginea umbrelei se găsesc tentacule. Cavitatea gastrală este compartimentată, formând un sistem gastrovascular. Plexul nervos se condensează, iar organele de simţ sunt bine dezvoltate. Se deplasează prin înot. Sunt în general forme cu sexe separate. Gonadele sunt fie de origine ectodermică – la hidrozoare, fie de origine endodermică – la scifozoare şi antozoare.
6. Particularităţile reproducerii şi dezvoltării la celenterate Din subdiviziunea celenteratelor fac parte filumul Cnidaria şi filumul Ctenophora. Se poate face fie asexuat prin înmugurire sau diviziune, sau sexuat. Majoritatea celenteratelor au metageneză în ciclul de viață. De regulă,la cnidari, polipul are proprietatea dae înmuguri şi dă naştere fie la colonii de polipi (strobili), fie le meduze, fie la stadii de regresiune ale meduzei (meduzoid, gonofor, sporosac). Mugurele apare ca o îngroşare, fie pe polipul mamă, fie pe axul coloniei (stolon). Există cazuri când înmuguresc şi meduzele (Sarsia sp., Rathkea sp., Eleutheria sp.), pe manubriu, pe marginea umbrelei sau pe canal radiar.
Când există ambele tipuri morfologice (polip şi meduză), ciclul de dezvoltare este o alternanţă de generaţii asexuate şi sexuate numită metageneză. La ctenoforii sunt animale hermafrodite şi au reproducere sexuată. Produsele sexuale ajung în cavitatea gastrică şi apoi sunt expulzate la exterior. Fecundaţia este externă şi încrucişată. Ctenoforii nu prezintă metageneză şi stadiul de palnulă. La unele specii se întâlneşte fenomenul de dissogonie: animalul se reproduce de două ori- ca tânăr şi ca adult. Au o capacitate extraordinară de regenerare, chair şi atunci când jumătate din corp a fost distrusă.
7. Particularităţile reproducerii şi dezvoltării la viemii plaţi Platelmiţii sau viermii laţi sunt animale triploblastice, cu corpul turtit dorso-ventral, moale, viermiform. Majoritatea au corpul unitar, cu excepţia teniilor la care corpul este împărţit în proglote. Viermii plaţi prezintă reproducere sexuată şi asexuată. Reproducerea asexuată – se realizează prin sciziparitate: împărţirea animalului, prin planuri de diviziune transversale, în numeroase segmente, care ulterior îşi refac părţile lipsă pe baza unor celule din parenchimul mezenchimatic, numite celule formative (celule suşe sau noeblaste). În procesul reproducerii asexuate se deosebesc două fenomene: -arhitomia = este ]mp[r’irea animalului , prin planuri de diviziune transversale, în numeroase segmente; fiecare segment se desprinde, după care, pe seama celulelor formative, totipotente, îşi refac părţile lipsă; -paratomia = fragmentele separate prin pereţi transversali despărţitori nu se desprind, ci fiecare îşi regenerează partea anterioară şi posterioară, formându-se astfel lanţuri de indivizi ce pot rămâne împreună, formând catene sau se pot desprinde.
Regenerarea părţilor lipsă, în cursul reproducerii asexuate, este influenţată de polaritatea corpului, segmentele anterioare se refac, în general, mai repede. Reproducerea sexuată – se realizează prin copulaţie. Fecundaţia este internă şi încrucişată. Transferul spermatozoizilor se poate realiza în mai multe moduri: -prin alipirea orificilor genitale, -prin injecţie hipodermică, când cirrul (penisul) înţeapă tegumentul partenerului, -prin depunerea spermatoforuluui pe suprafaţa corpului partenerului, spermatozoizii, prin chemotactism, străbat tegumentul, parenchimul mezenchimatic şi ajung la ovule. La formele libere dezvoltarea postembrinară este, în general, directă; există şi specii la care ciclul de viaţă include stadii larvare (dezvoltare indirectă). Turbelariatele, mai tot timpul anului, se reproduc asexuat, prin arhitomie sau paratomie; la unele specii, Catenulida, se formează lanţuri de indivizi sau catene, spre toamnă acestea îşi dezvoltă organe genitale. Majoritatea sunt hermafrodite proterandrice. La speciile de tricladida se întâlneşte fenomenul de ginogeneză, când spermatozoidul activează ovulul, dar nu se uneşte cu acesta. Majoritatea turbelariatelor sunt ovipare, ouăle fiind reunite în coconi pedunculaţi; există şi forme care nasc pui vii –vivipare. La Mesostoma ehrenbergi se întâlneşte fenomenul de heterogonie: depun două tipuri de ouă. Formele parazitare se caracterizează prin cicluri de dezvoltare complicate, care pot să includă mai multe forme de alrve, mai multe gazde sau mai multe generaţii, ciclurile de dezvolatare se pot petrece într-o singură gazdă (forme monoxene) sau în mai multe gazde (forme heteroxene): o gazdă definitivă, în care are loc fecundaţia şi 1-2 gazde intermediare, în care se realizează dezvoltarea larvază. La cestode, din ou se dezvoltă o larvă liber înotătoare prevăzută cu un înveliş celular ciliat (embriofor) şi trei perechi de cârlige, de unde şi denumirea de embrion hexacant sau oncosferă.
Trematodele au numai reproducere sexuală. Ciclul de dezvolatre este complex, cu mai multe gazde, mai multe forme larvare şi mai multe generaţii. Ciclul de viaţă al tremadelor se desfăşoară, de regulă, în două gazde (intermediară şi definitivă); uneori apare şi a doua gazdă intermediară (auxiliară), în care se continuă dezvoltarea larvară. Are mai multe generaţii: miracidium şi sporocistul reprezintă prima generaţie, redia a doua generaţie, iar cercarul, metacercarul şi adultul a treia generaţie.
8. Caractere de superioritate ale anelidelor Anelidele sunt animale marine, dulcicole şi terestre, cu corpul alungit, turtit dorso-ventral sau cilindric şi divizat în numeroase segmente succesive (d unde denumirea de viermi inelaţi). Sunt aproximativ 13500 specii de anelide, incluse în trei clase principale : Polychaeta, Oligochaeta şi Hirudinea. Anelidele au organismul format din 3 regiuni. - lobul cefalic sau prostomiu, care poartă organele de simţ şi la nivelul căreia se deschide orificiul bucal, - trunchiul sau soma metamerizată formată dintr-un număr variabil de segmente, - regiunea anală (pigidială) sau pigidiul, format dintr+un singur segment pe care se deschide orificiul anal. Ceea ce poate se consideră a fi un caracter de superioritate la nelide este sistemul nervos. Acesta este centralizat, bine dezvoltat şi format dintun creier şi un lanţ ganglionar ventral. Creierul este diferenţiat funcţional în creier anterior (protocerebron), creier median (deutocerebron) şi creier posterior (tritocerebron). La nivelul protocerebronului se găsesc centrii de asociaţie, cu rol în integrarea organismului în mediul ambiant. Lanţul ganglionar ventral este de regulă format din câte o pereche de ganglioni nervoşi în fiecare segment al corpului, de la fiecare ganglion pornesc nervi motori. Ganglionii din aceeaşi pereche sunt uniţi prin comisuri (legături transversale), iar cei din segmentele succesive prin conective ( legături longitudinale), astfel încât se formează un lanţ ganglionar scalariform.
Sistemul digestiv are trei regiuni ale tubului digestiv- stomodeum, mezenteron şi proctodeum – bine diferenţiate şi prezintă adaptări la regimul de hrană. Respiraţia anelidelor este brahială sau tegumentară. Branhiile, prezente la multe polichete şi la unele oligochete, sunt expansiuni tegumentare, bogat vascularizate, cu forme şi dispoziţii variate. La polichete, branhiile rezultă prin modificarea lobilor parapodelor. Puţine specii de oligochete prezintă la partea posterioară a corpului branhii digitiforme şi retractile. La oligochetele de apă dulce s-a observat existenţa respiraţiei intestinale. Altă caracteristică de superioritate o reprezintă sistemul circulator. Acesta este închis la majoritatea anelinelor, fiind alcătuit dinr-un vas de sânge dorsal şi un vas de sânge ventral, unite la capetele corpului, precum şi la nivelul disepimentelor, prin vase metamerice şi capilare sau sinusuri sanguine periintestinale. Vasul de sânge dorsal este cel care propulsează sângele în corp, prin mişcări peristaltice. Sângele circulă în vasul dorsal în direcţie antero-posterioară, iar în cel ventral în sens invers. La unele polichete şi la hirudineele evoluate sistemul circulator regresează, iar circulaţia se realizează prin celom, devenind deschisă sau lacunară. Sistemul excretor este reprezentat prin rinichi de acumulare şi rinichi de eliminare. Polichetele au sexe separate, iar oligochetele şi hirudineele sunt hermafrodite. La oligocheteşi hirudinee, la atingerea maturităţii sexuale, apar o serie de caractere sexuale secundare.
9. Diversitatea morfo-structurală a moluştelor
Moluştele sunt animale cu corpul moale, nesegmentat, uenle dinter acestea au corpul protejat de structuri calcaroase acre formează o cochilie sau alcătuiesc structuri de protecţie şi de suport pentru musculatură.
Există circa 140 000 specii de moluşte (actuale sau fosile) şi sunt clasificate în 7 clase: Monoplacophora, Aplacophora (Solenogastra), Polyplachophora, Gasteropoda, Bivalvia (Lamellibranchiata, Pelecypoda), Scaphopoda, Cephalopoda. Moluştele sunt animale cu simetrie bilaterală, unele (gasteropodele) au devenit asimetrice în cursul evoluţiei. Corpul moluştelor este alcătuit din 5 regiuni distincte: cap, picior, masă viscerală, mantaua (pallium) şi cochilia. Capul şi piciorul formează complexul cefalopodial (cefalopodium), iar maas viscerală şi pallium alcătuiesc complexul visceropaleal (visceropallium). Cochilia este alcătuită din carbonat de calciu sub formă cristalină şi o substanţă organică numită conchiolină (o scleroproteină). În structura cochiliei se disting 3 straturi: periostracum, ostracum şi hipostracum.
10. Caractere de superioritate ale cefalopodelor Sunt cele mai specializate moluşte. Au dimensiuni mari şia daptări pentru înot. (pot atinge 18-20 m, Architeuthis). Corpul cefalopodelor, bilateral simetric, a suferit o modificare sau rearanjare a axelor: axul antero-posterior s-a scurtat puternic, iar cel dorsoventral s-a alungit deoarece în timpul înotului activ acesta devine axul antero-posterior al corpului. Se diferenţiază două regiuni ale corpului. Cefalopodium, format din cap şi picior fuzionate şi visceropalim (sacul visceral), format din masa viscerală şi manta. Masa viscerală, original dorsală, are o poziţie posterioară şi este acoperită de manta, care delimitează ventral cavitatea paleală. Capul poartă anterior orificiul bucal, iar lateral doi ochi. Piciorul este modificat: din partea sa anterioară s-au format braţe sau tentacule prehensibile, situate în jurul gurii, iar partea sa posterioară a format pâlnia sau sifonul. Tentaculele sunt în număr diferit la diferitele grupe de cefalopode.
Sifonul este un organ musculos, situat la limita dintre cap şi sacul visceral şia re rol în depalsarae (înotul) prin propulsie. Cefalopodele prezintă un schelet intern (endoschelet) format din plăcuţe dermice situate în jurul creierului, la baza tentaculelor, de-a lungul aripioarelor înotătoare şi chiar în branhii. Plăcuţele dermice din jurul creierului formează o capsulă cefalică cartilaginoasă. Depalsarea cefalopodelor se face prin înot realizat prin jet de propulsie. Oeganele de simţ sunt bine dezvoltate, ca adaptare la viaţa activă şi modul prădător de hrănire şi sunt reprezentate prin: -celule chemoreceptoare şi tactile, pe ventuze şi în regiunea gurii, -doi statocişti, situaţi în capsula cefalică, -ochi, cu structură asemănătoare ochilor de la vertebrate, -gropiţe olfactive, situate sub ochi, -osfradii, la Nautilis, situate pe cap, în apropierea ochilor. Cefalopodele sunt animale cu sexe separate. Sunt clasificate în funcţie de structura aparatului respirator în două subclase: Tetrabranchiata şi Dibranchiata.
11. Diversitatea ecologică a artropodelor Artropodele sunt animale cu corpul metametarizat, bilateral simetric, acoperit de un exoschelet chitinos şi prevăzut cu apendice articulate perechi. Reprezintă grupul dominant de organisme de pe Pământ, cu cea mai mare diversitate morfologică şi fiziologică. Peste 80% din totalul speciilor actuale sunt artropode şi şi se încadrează în patru filumuri:
-Trilobitomorpha, cu clasa Trilobita, care conţine numai forme fosile; -Chelicerata, cu trei clase: Merostomata, Arachnida( Ordinul Scorpiones, Ordinul Pseudoscorpiones, Ordinul Opiliones, Ordinul Acarina) şi Pantopoda(Pycnogonida); -Branchiata(Diantenata), cu clasa- Crustacea; -Tracheata (Uniantenata ) cu cinci clase: Diplopoda, Chilopoda, symphyla, Pauropoda şi Hexapoda sau Insecta.
12. Diversitatea morfo-structurală a arahnidelor Arahnidele sunt artropode adapatate la viaţa în mediul terestru; unele forme au devenit secundar acvatice. Se cunosc 84. 000 de specii, încadrate în 10 ordine. Reprezentanţii diferitelor ordine de arahnide se deosebesc între ei în primul rând prin gradul diferit de segmentare a corpului, în special a abdomenului şi prin specializarea diferită a apendicelor prosomei, adaptate pentru îndeplinirea unor funcţii diferite. Ordinul Scorpiones cuprinde arahnide de talie relativ mare (1,320cm), cu corpul alcătuit din trunchi şi coadă. Trunchiul rezultă din unirea prosomei cu prima regiune a opistosomei numită mezosomă(preabdomen), iar coada este formată din a doua regiune a opistosomei numit, matasomă (postabdomenul) şi telson. Ordinul Pseudoscorpoines sunt arahnide de talie mică (2-8 mm lungime), asemănătoare ca morfologie externă cu scorpionii. Ordinul Aranea sunt arahnide cu talia de până la 8-9 cm lungime. Ordinul Opiliones ( picioroange), au corpul format din prosomă şi opistosomă, unite printr-o bază largă. Ordinul Acaria reprezintă un grup eterogen de arahnide, cu o mare varietate şi cu dimensiuni mici, majoritatea speciilor au 0,1-2 mm lungime. Corpul este format din prosomă şi opistosomă, nesegmentate şi fuzionate.
13. Particularităţile reproducerii şi ciclului de viaţă la hexapode La majoritatea hexapodelor sexele sunt separate, reproducerae fiind amfigonă. Fecundaţia este internă. Există şi cazuri de partenogeneză, pedogeneză sau neotenie(reproducere în stadiul de larvă sau pupă) şi hermafrodism. La multe specii se întâlneşte atât reproducere partogenică cât şi reproducere amfigonă, astfel încât se realizează o alternanţă între generaţiile partogenetice şi cele bisexuale, în funcţie de sezon şi cantitatea de hrană disponibilă. Majoritatea speciilor de insecte sunt ovipare : femela depune ouă care se dezvoltă în mediul extern; există şi specii ovovivipare şi vivipare. La multe specii ouăle sunt eliminate împreună cu o secreţie proteică care le fixează de substrat. La altele (Blattaria) ouăle sunt incluse într-o ootecă, care le protejează de deshidratare. Dezvoltarea insectelor poate fi directă (ametabolă) sau indirectă (cu metamorfoză). -la insectele cu dezvoltare ametabolă, fără metamorfoză, indivizii eclozaţi sunt asemănători cu adulţii, dar mai mici şi fără gonade. -la insectele cu dezvolare indirectă, după complexitatea procesului de metamorfozare se deosebesc două tipuri de dezvoltare la insectele metabole: dezvoltare hemimetabolă sau heterometabolă dezvoltare holometabolă. În ciclul de viaţă al insectelor se disting următoarele stadii: ou, larve sau nimfe şi adult, în cazul insectelor hemimetabole; ou, larve, pupă şi adult , în cazul insectelor holometabole. Dezvoltarea stadiilor imature (larve sau nimfe) se caracterizează prin năpârliri repetate, separate prin perioade de hrănire. La insectele holometabole, stadiu de larvă este activ şi se hrăneşte intens, iar cel de pupă este imobil sau aproape imobil. Pe parcursul stadiului de pupă au loc procese complexe de histoliză a organizaţiei larvare şi histogeneză a organizaţiei adultului.
14. Caractere de morfologie externă utilizate în identificarea grupelor şi speciilor de peşti Caracterele morfologice externe care ajută la identificarea grupelor şi speciilor de peşti sunt: - forma corpului variază în funcţie de biotop şi de modul de locomoţie - înotătoare perechi – pectorale şi ventrale – şi neperechi – dorsală, anală, codală, susţinute de lepidotrichii - exoscheletul format din diferite tipuri de solzi: cosmoizi, ganoizi, elasmoizi (cicloizi şi ctenoizi).
15. Particularităţile reproducerii şi ciclului de viaţă la amfibienii din fauna României Majoritatea masculilor nu au organe de acuplare. Fecundaţia poate fi externă sau internă. La urodelele primitive şi majoritatea anurelor fecundaţia este externă şi este precedată de amplex (îmbrăţişarea femelei de către mascul). La majoritatea urodelelor fecundaţia este internă, fără organe de acuplare. Masculii depun un spermafor în apă sau pe uscat, pe care femela îl ia cu cloaca. Majoritatea amfibienilor sunt ovipari; există şi specii ovovivipare. Dezvoltarea amfibienilor se face în trei etape: dezvoltarea embrionară dezvolatrea larvară dezvoltarea postlarvară (metamorfoza). Ciclul de viaţă este complex, majoritatea speciilor având faze acvatice şi faze terestre.
16. Diversitatea României
ecologică
a
amfibienilor
din
fauna
Răspândirea amfibienilor este controlatăde umiditate, temperatură şi salinitate. În fauna României se găsesc 20 de specii din ordinele Urodela şi Anura. Speciile din fauna României sunt inactive pe parcursul iernii, hibernând fie pe uscat, fie în apă şi se pot grupa în trei specii: predominant active predominant terestre arboricole.
17. Diversitatea ecologică a reptilelor din fauna României Există 23 de specii de reptile în fauna României şi se împart în clase astfel: - Anapsida – ordinul Chelonia - Lepidosauria: o ordinul Squamata (reptile care năpârlesc): subordinul Lacertilia (şopârle) subordinul Ophidia (şerpi)
18. Caractersticile anatomo-fiziologice ale determinate de adaptarea la locomoţia prin zbor.
păsărilor
Membrele anterioare au fost transformate în aripi, au corpul fusiform; acesta poate fi turtit dorso-ventral la speciile acvatice sau comprimat lateral la cele adaptate la viaţa în desişuri.
19. Particularităţile morfo-structurale ale grupelor ecologice de păsări determinate dea adaptarea la diferite medii de viaţă Membrele posterioare diferă în ceea ce priveşte inserţia, lungimea şi dispoziţia degetelor, ca adaptarela diferite medii de viaţă. Secreţia de substanţă grasă pentru ungerea penajului. Producţiile cornoase ale epidermei: - ramfoteca, învelişul cornos al ciocului, - podoteca, învelişul cornos al picioarelor, - pintenii, - ghearele, - penele.
20. Caractere morfo-structurale utilizate în identifiacrea grupelor şi speciilor de mamifere Mamiferele se clasifică după modalitatea de reproducere în două subclase: - Prothoteria- ordinul Monotremata, mamifere primitive ovipare (echidna şi ornitorincul) - Theria – mamifere vivipare, cu două infraclase: Mathateria- ordinul Marsupialia, Eutheria – majoritatea mamiferelor actuale, numite şi plancentare.
