Introducere in Stiintele Comunicarii

Universitatea Constantin Brâncuşi - Facultatea de Litere şi Ştiinţe Sociale Introducere în ştiinţa comunicării – Suport de curs – anul I Lector univ. drd. Monica Munteanu

CURS I INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII Definirea obiectului, a conceptului de comunicare

„A trăi în societate înseamnă a comunica” spune Bernard Voyenne. Nevoia de a comunica, de a transmite sau afla de la semenii noştri idei, informaţii, sentimente este o trăsătură fundamentală a omului, devenind o necesitate vitală. Pe drept cuvânt, acelaşi teoretician francez afirmă că „schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism”. Dacă Pascal îl definea pe om drept „trestie cugetătoare”, iar Bergson ca homo faber, fiinţă care fabrică unelte şi inventează tehnici, şi mai fundamental decât un constructor de maşini, omul este, pentru antropologul Claude LeviStrauss, înainte de orice, un locutor, o fiinţă care vorbeşte. Cum bine ştim de la Aristotel, natura nu creează nimic fără un anume scop (telos), prin urmare, omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat (=semnul distinctiv al speciei noastre) ca să intre în legătură cu semenii săi, ca să comunice. Teoria comunicării este însă o ştiinţă relativ nouă. Datează de aproximativ jumătate de secol, iar aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcană, întrucât aduce cu sine întreaga încărcătură de Lector univ. drd. Monica Munteanu

1


ambiguităţi şi conotaţii acumulate de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen al sintagmei. Aflat într-o spectaculoasă creştere de popularitate, atât în limbajul uzual cât şi în terminologia unor tot mai diverse domenii ale ştiinţelor sociale (şi nu numai) conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o permanentă sursă de controverse. În dorinţa de a înţelege acest proces de proliferare semantică, cercetătorii americani Frank E. X. Dance şi Carl E. Larson au încercat, în urmă cu aproape 20 de ani, să adune într-o carte definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori, limitându-se la cele mai reprezentative 126 de formulări. S-a observat cu acest prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau ştiinţelor informaţiei (cibernetică, telecomunicaţii etc), termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, aflată nu o dată în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii. De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, „comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi”. Însă un sociolog sau un psiholog – care nu concep comunicarea în absenţa unui subiect dotat cu conştiinţă – ar fi înclinaţi să accepte, mai degrabă, definiţia dată de Carl I. Hovland, Irving I., Janis şi Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”.

Lector univ. drd. Monica Munteanu

2


Paradoxal, în semiotică (=ştiinţă a semnelor) comunicarea nu poate fi definită. Mai exact, există două repere extreme: 1. în sensul larg, comunicarea este orice transfer de informaţie. Prin aceasta se depăşesc mult limitele semioticii (de pildă, comunicarea intre generaţii). 2. George Mounin în Istoria lingvisticii spune că într-o sală de teatru, de exemplu, nu se petrece un act de comunicare. Aceasta întrucât un proces de comunicare are loc atunci când cele două instanţe – emiţătorul şi destinatarul – îşi schimbă rolurile şi fluxul de semnificaţii inversat se realizează prin acelaşi tip de semne. Într-o sală de teatru, chiar dacă şi spectatorii comunică cu cei de scenă, o fac prin aplauze, râsete, plâns, etc.,dar nu prin acelaşi tip se semne ca şi actorii. Aici e o contaminare, o comuniune. Mounin e filolog şi nu acceptă decât comunicarea grefată pe limbajul verbalizat. Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intenţionat emiţătorul cu ceea ce a înţeles destinatarul. Intenţiile emiţătorului de comunicare sunt semnificaţii intenţionale. Ceea ce rezultă din decodaj constituie semnificaţii finale. Vom întâlni diferite situaţii: Semnificaţii intenţionale / semnificaţii finale. E

R


3


Decalajul exact (egalitate totală între cele 2 Emiţător şi Receptor). Este un caz limită, un reper.

Decalajul amplificator,

Decalajul relativ, în

în care tot ceea ce a vrut

care

să spună emiţătorul a fost

înţelege doar o parte

înţeles, dar destinatarul

din ceea ce a vrut să

înţelegea mult mai mult.

spună emiţătorul.

destinatarul

R

E

Decalajul

aproximativ,

Decalajul

aberant,

în

în care se doreşte mai

care cele două sfere sunt

mult, dar ce se pierde.

exterioare,

printr-o

situaţie fizică a stimulilor (absorb pragul minim de receptare). aberant

Decalajul poate

rezultatul textul

fi

şi

faptului

că

poate

are

o

atât

de

încărcătură informaţională

mare, încât depăţeţte total capacitatea de receptare a Lector univ. drd. Monica Munteanu

4


destinatarului.

În concluzie, se observă că justa cumpănă dintre definiţia precisă, dar restrictivă (de pildă cea oferită de filologul George Mounin), care nu-l satisface decât pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris, şi cea cu caracter general, dar vagă (de exemplu, profesorul britanic de telecomunicaţii Colin Cherry afirmă: „comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele”), de care, până la urmă, nu e nimeni mulţumit, rămâne dificil de realizat. Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării se datoresc în mare măsură vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decât milenarei sale existenţe a acumulat progresiv conotaţii ce îngreunează mult misiunea celui care încearcă astăzi să-i expliciteze conţinutul. Apreciem că restituirea semnificaţiei iniţiale, printr-un demers de natură etimologică, poate contribui la luminarea sensului de bază al cuvântului, uşurând distincţia dintre ceea ce reprezintă substratul peren al conceptului şi notele conjuncturale, efemere, adăugate de un context istoric sau altul. Se presupune că la temelia formării verbului latin communico, – are ar sta adjectivul munis, -e, al cărui înţeles era „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”. Acest din urmă cuvânt a dat naştere unei familii lexicale bogate, din care reţinem adjectivele immunis = ”scutit de sarcini, exceptat de îndeplinirea unei datorii” (la Tit Liviu immunis militia figurează cu înţelesul de „scutit de serviciul militar”), de unde şi sensul actual „exceptat de la contractarea unei boli”, communis = ”care îşi împarte sarcinile cu altcineva”, iar mai târziu, în


5


epoca clasică, „ce aparţine mai multora sau tuturora”, (sursă a sensului derivat „obişnuit, banal”). Acesta din urmă, prin mijlocirea derivatului său communicus îl poate explica pe communicare, termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură. Apoi , o dată cu răspândirea creştinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvântul desemnând împărtăşirea credincioşilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu. Constantin Noica în „Cuvânt împreună despre rostirea românească” reliefează faptul că românii nu au reţinut decât înţelesul cultual, ecleziastic, al latinescului communicare, moştenit sub formă de cuminecare (= a se împărtăşi de la; a se împărtăşi întru ceva). În acest sens, filosoful român scrie: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri.”1. Wilbur Schramm, în studiul său Procesul comunicării, se referă la acelaşi înţeles al termenului: „Când comunicăm, încercăm să stabilim o comuniune cu cineva. Adică încercăm să împărtăşim o informaţie, o idee sau o atitudine.” Preluarea recentă, pe cale savantă, şi a sensului laic al cuvântului, reprezentat

de neologismul comunicare, a condus la apariţia unui dublet

etimologic ce dă seama de ambivalenţa procesului de comunicare, de dubla sa dimensiune, comunitară şi sacră.

1

Wilbur Schramm, Procesul comunicării, p. 190, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987.


6


„Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând şi controlând raporturile „orizontale” dintre oameni, dar angajează totodată şi aspiraţiile lor „verticale”, într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale realităţii”2. Nu putem să nu observăm paralela semnificativă cu dublul statut al cuvântului, care, pe lângă înţelesul comun, situat în sfera semantică a comunicării, îl are şi pe acela de Logos, Verb divin, apropriat prin cuminecare. Cu privire la „axa orizontală” a comunicării atragem atenţia asupra faptului că, de obicei, conceptul de comunicare se confundă cu limbajul, adică mijlocul de transmitere

a ideilor (unul din cele şase componente intrinseci

comunicării). Dacă în secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat anterior, începând cu secolul al XVI-lea, o dată cu dezvoltarea şi modernizarea căilor de comunicaţie (poşta, drumurile), el capătă o nouă semnificaţie: aceea de a transmite, pentru ca mai târziu, în secolele XIX şi XX, o dată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicaţie (tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea să însemne, de fapt, transmitere, adică difuzare. În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relaţie cu cineva aflat la distanţă, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; în epocile moderne, comunicarea înseamnă un transport (transfer) de „gânduri şi mesaje”, nu numai de „bunuri şi persoane”. Se modifică, o dată cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare, ci şi modurile şi mijloacele comunicării. 2

Mihai Dinu, Comunicarea, Ed Algos, p. 15, Bucureşti, 2000.


7


De la comunicarea directă, care presupune obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirectă, mediată (scrisul, presa-ziarul, radioul, televiziunea).


8


CURS II MODELE ALE COMUNICĂRII - A

În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele, ce pot fi grupate în funcţie de sensul schimbului de informaţii, de interacţiunile rezultate etc. De pildă, Ioan Drăgan operează cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informaţiei, modelul cibernetic), modele lingvistice, modele sociologice (modelul Scharamm, modelul Gerbner ş.a.m.d.). Alţi autori le clasifică în modele lineare, circulare şi interactive (R. Rieffel). În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare, structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relaţiilor publice. 1. Modelul Shannon şi Weaver (1949) Inginerii C. E. Shannon şi W. Weaver, angajaţi ai laboratoarelor Bell Telephone din New York au căutat să maximizeze eficienţa transmiterii semnalelor prin telefon unde radio. Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicării, aplicabilă şi în alte situaţii de transfer informaţional decât cele amintite, punctul


9


de plecare fiind lucrările lui R. V. L. Hartley, cel care a utilizat pentru prima dată cuvântul „informaţie” în sensul său matematic (1927). În linii mari, modelul propus de cei doi are următoarea structură:

Schema Shannon – Weaver prezintă traseul unui mesaj care, elaborat de o sursă, este codificat de un transmiţător sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a intervenţiei unei surse de zgomot, după care parvin la receptorul ce le decodifică, restituind mesajului forma iniţială şi încredinţându-l astfel destinatarului. Meritul fundamental al schemei este că, deşi concepută în vederea explicării unor aspecte specifice sferei telecomunicaţiilor (cum am precizat mai sus), ea ne îngăduie să înţelegem mai bine esenţa oricărei comunicări, de la transmiterea ereditară a caracterelor biologice, până la discursul poetic, muzical sau cinematografic. C. Shannon a avut ideea de a stabili o relaţie între informaţie şi incertitudine, în sensul că informaţia reduce incertitudinea. Cantitatea de informaţie pe care o obţinem când se produce un eveniment este egală cu cantitatea de incertitudine care este asociată înaintea acestui eveniment. Măsurând incertitudinea, Shannon ne oferă o unealtă pentru măsurarea informaţiei (incertitudinea depinde de doi factori – numărul de evenimente Lector univ. drd. Monica Munteanu

10


posibile, cu cât sunt mai numeroase cu atât incertitudinea celui care se va produce este mai mare, şi probabilitatea de producere a fiecăruia dintre evenimente). O primă distincţie importantă pe care o pune în evidenţă schema amintită este cea dintre sursă şi transmiţător. Sursa produce mesajul, dar, în general, ea nu dispune şi de mijloacele necesare pentru a-l face să ajungă la destinaţie. Ne confruntăm aici cu principalul paradox al comunicării, proces a cărui raţiune de-a fi este vehicularea de înţelesuri, care, prin însăşi natura lor, nu pot fi vehiculate. Termenul global mesaj acoperă o mare varietate de realităţi, pe care le desemnăm în limbaj curent prin cuvinte ca: gânduri, sentimente, idei, trăiri, emoţii, stări de conştiinţă. Nici una din manifestările menţionate ale psihicului uman nu poate fi sesizată direct de un dispozitiv material, fie acesta chiar atât de complex ca foarte sofisticatele noastre organe de simţ. De aceea, entitatea emiţătoare se vede obligată să procedeze prin substituţie: ea încredinţează unor semnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta indirect, prin procură, produsele impalpabile ale conştiinţei şi afectivităţii. Înlocuirea nu înseamnă însă transport, aşa încât acestea din urmă rămân şi pe urmă principial netransmisibile. Aspectul cel mai spinos al comunicării, paradoxul ei rezidă tocmai în această contradicţie dintre nevoia interlocutorilor de a-şi transmite mesaje şi


11


imposibilitatea practică în care se află ei de a emite şi recepţiona altceva decât semnale. Conceptul de sursă reclamă la rândul său anumite clarificări. Există numeroase situaţii în care emiţătorul nu face decât să repete cuvintele unei terţe persoane. În genere oricine preia, conştient sau nu, idei, expresii ori citate enunţate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enunţătorul exclusiv şi unic al mesajelor transmise. De fapt, cum bine ştim, prin gura sa vorbesc alţii: familia, educatorii, prietenii, grupul de apartenenţă socială sau profesională, opinia generală, spiritul epocii, etc. Dacă judecăm, aşadar, mesajele prin prisma originalităţii lor, iar sursa –în lumina „dreptului de autor” asupra celor enunţate, vom fi nevoiţi să concluzionăm că nu există decât surse colective şi că prin intermediul oricărui cuplu de comunicatori, stau în fond, de vorbă, mari mulţimi de indivizi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Transmiţătorul poate fi şi el multiplu, dar în cu totul alt sens decât sursa. O condiţie sine-qua-non pentru ca semnalele să ajungă la receptor este ca ele să posede o natură compatibilă cu cea a canalului de transmisie. Astfel, comunicarea sonoră e posibilă numai dacă mediul fizic interpus între cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil. În modelul propus de Shannon şi Weaver observăm că actul de comunicare este identificat cu informaţia, iar informaţia, cu transmisia de semnale.


12


Pe de altă parte, comunicarea este văzută ca proces linear, unidirecţional. Or, tocmai aici se află principală limită a modelului – nu există feed-back (cel ce modifică atât mesajul cât şi relaţia comunicaţională în sine). Nu există, de asemenea, nici o referire la importanţa contextului în care are loc comunicarea şi care o poate influenţa. Cu toate minusurile lui, acestui model îi datorăm debutul a ceea ce avea să devină „studiile comunicării”. 2. Schemă generală a comunicării după modelul lui W. Schramm (1954)

Câmpul experienţei

Câmpul experienţei

Sursa

Semnal

Decodificator

Interpret

Destinatar

Codificator

Mesaj Decodificator Interpret Codificator

Codificator Interpret Decodificator Mesaj


13


Pe baza modelului Schannon şi Weaver, Wilbur Schramm a elaborat propriul model, al cărui principal merit rămâne acela de a fi subliniat natura interactivă a procesului de comunicare. Schramm afirmă că în esenţă, procesul de comunicare constă în „punerea în acord a receptorului cu emiţătorul, cu privire la mesaj”, ceea ce implică două momente importante –codificarea şi decodificarea mesajului. Codificarea constă în faptul de a traduce mesajul într-un limbaj adecvat atât canalului de transmitere, cât şi receptorului, adică transformarea unei idei, a unei opinii, ş.a.m.d. în mesaj, constituit din semnale organizate după convenţiile unuia sau mai multor coduri (vom reveni mai pe larg asupra noţiunii de cod). Altfel spus, a codifica înseamnă a pune într-o formă inteligibilă, accesibilă şi transmisibilă semnalele şi simbolurile. Decodificarea se referă la „retraducerea” mesajului de către receptor, la extragerea semnificaţiilor necesare, adică înţelegerea şi interpretarea semnelor codificate ce compun mesajul. Al doilea model Schramm demonstrează natura interactivă a procesului de comunicare, ceea ce presupune existenţa unui „câmp de experienţă” atât la nivelul emiţătorului, cât şi la cel al receptorului, ca o condiţie absolut necesară „armonizării” celor doi. În desenul de mai sus observăm o zonă de suprapunere a celor două câmpuri de experienţă, deci „experienţa cumulată” a celor ce comunică.


14


Cu cât această suprafaţă este mai mare, cu atât comunicarea este mai eficientă. În completarea modelului său, W. Schramm relevă calitatea de interpret a individului aflat în relaţie comunicaţională: el este în acelaşi timp atât codificator cât şi decodificator de mesaj. Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicării – feed-back ul (retroacţiunea), reacţia de răspuns la un mesaj în scopul elaborării altui mesaj, ceea ce confirmă circularitatea procesului comunicaţional.

3. Modelul H.U.B. (1974)


15


Modelul circular al comunicării sau modelul concentric, cum mai este numit în literatura de specialitate, aparţine unui grup de cercetători format din Ray Hiebert, Donald Ungarait şi Thomas Bohn. El este inspirat de ideea din ce în ce mai răspândită în anii 1970, că procesul de comunicare nu urmează o schemă simplă, lineară, ci că legăturile dintre emiţător şi receptor sunt mult mai complexe şi mai variate decât s-a crezut până atunci. Prin urmare, s-au propus modele concentrice, în spirală, în elice, ş.a.m.d. ale comunicării, toate insistând asupra capacităţii receptorului de a selecţiona, a interpreta şi a reinterpreta mesajele. Modelul de faţă este aplicabil

în cazul comunicării de masă

(mediatizată), care implică în realitate o negociere sau o tranzacţie continuă între emiţător şi receptor (ceea ce justifică reprezentarea într-o formă dinamică). Vom observa un ansamblu de elemente concentrice şi o serie de acţiuni şi retroacţiuni continue. Într-o primă etapă, comunicatorii (redacţia unui ziar sau a unei televiziuni) produc mesaje ce trec mai întâi prin diferite stadii de comunicare (coduri), sub forma informaţiilor scrise sau audiovizuale. Anterior difuzării, acestea sunt filtrate de controlor, adică de profesioniştii ce decid asupra procesului de selecţie. În fine, mesajele sunt emise prin media (ziar, televiziune). Într-o a doua etapă intervin „regulatorii”, ce pot fi grupuri de presiune, instituţii (asociaţii) ce


16


pot exercita o anumită influenţă asupra media, prin urmare pot afecta conţinutul şi eficienţa mesajului. Urmează filtrele informaţionale de ordin fizic (oboseala receptorului, de pildă) sau psihologic (centrul de interes al receptorului). În fine, mesajele ating audienţa şi provoacă anumite efecte. Modelul integrează în schemă „zgomotele” (acestea pot fi specifice canalului de transmitere-imagine sau sunet de o slabă calitate, ori semantice, cum ar fi utilizarea unui limbaj greu accesibil), adică acele elemente care afectează calitatea comunicării (şi eficienţa ei), retroacţiunile (răspunsul receptorilor spre comunicatori ori controlori), precum şi amplificarea (acordarea unei mai mari importanţe unei anumite informaţii sau personalităţi prin raport cu celelalte).


17


CURS III Modele ale comunicării - B (format slides – ataşat material power point)

Modele ale comunicării

Prof. Monica Munteanu, 1.06.2006


18


I.

INTRODUCERE – cadrul conceptual

1. Ce este comunicarea (definiţie) •

Disciplină relativ nouă – primele concepte despre o ştiinţă a comunicării apar în sec. al XIX-lea – a cărei definire cunoaşte un proces de proliferare semantică (în 1976 cercetătorii americani Larson şi Dance numărau peste 126 de formulări);

•

Explicaţia constă mai ales în faptul că termenul COMUNICARE este folosit de majoritatea disciplinelor: biologie, sociologie, fizică, matematici, ştiiţele informaţiei etc.;

•

Etimologic: communis = ,,care îşi împarte sarcinile cu altcineva”; communicare = punerea în comun a unor lucruri, aducerea laolaltă, relaţionarea; (lb. română: termenul a pătruns iniţial cu sensul ecleziastic, euharistic cuminecare = ,,împărtăşirea credincioşilor ” vs. excommunicare = ,,interdicţie de a primi împărtăşania ” (sens ecleziastic) şi ,,punerea în afara legii ” (sens laic).


19


PERSPECTIVA FUNCŢIONALISTĂ/ SISTEMICĂ Biologul Edward O. Wilson: ,,Comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adapătivă pentru unul sau pentru ambii participanţi”. Filosoful american Charles Morris, Foundations of the theory of signs,1939 - ,,punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri”- exemplul radiatorului care comunicătemperatira obiectelor din jur; - ,,orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul ”. - în lb. engleză nu se face distincţia semantică între comunicare şi comunicaţie, de aceea trebuie să facem distincţia între ,,mijloc de comunicare ” şi ,,mijloc de comunicaţie ”- exemplul aerului care poate reprezenta ambele ipostaze; Louis Forsdale - Perspectives on Communication, 1981: ,,Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli” (presupune existenţa unui consens privitor la codul ăn care are loc transmiterea informaţiilor). Charles Morris - propune trihotomia: COMUNICAREA = SINTAXĂ + SEMANTICĂ + PRAGMATICĂ

Comunicarea umană Comunicarea umană se ocupă de sensul informaţiei verbale, prezentată în forma orală sau scrisă şi de cel al informatiei non verbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului. ¾ comunicare verbală - orală şi scrisă ¾ comunicare non verbală ¾ comunicare paraverbală.


20


TRIUNGHIUL COMUNICARII ce spui

7%

Nivelul logic

(cuvinte) Nivelul paraverbal

cum spui

38%

(ton, volum, viteza de rostire...)

Nivelul nonverbal

cum exprimi

55%

(expresia facială, poziţia, mişcarea, îmbrăcămintea...)

Ierarhia nevoilor umane - Maslow Autoperfecţ Autoperfecţionarea, stima de sine

Nivelul logic

Nevoi cognitive de cunoaş cunoaştere şi înţelegere Nevoi estetice Nevoia de recunoaş recunoaştere a realizărilor Nevoia apartenenţ apartenenţei la grup / familie Nevoia siguranţ siguranţei zilei de mâine Nevoi fundamentale fiziologice


21


Modelul retoric Apărută odată cu democraţiile greceşti (Atena şi Roma), retorica a avut ca scop practic reglementarea modului de comunicare publică în agora; Definită de Aristotel ca ,,facultatea (dynamis) de a găsi toate argumentele disponibile pentru un caz dat”; Funcţie primordial persuasivă, dar şi funcţie justificativă, demonstrativă sau deliberativă Prima teorie a comunicării umane se crede că a fost elaborată ed către Corax din Siracuza (secolul V î.H), când cetãţenii din Siracuza au rãsturnat conducerea tiranicã şi au stabilit reguli de convieţuire democratice; Corax a scris cartea "Arta retoricii", în care aratã cetãţenilor diferite moduri concrete de comunicare în cadrul unor procese de recuperare a averilor

Modelul retoric

Platon acceptă retorica în viaţa academicã greacã, la concurenţã cu filosofia, doar ca studiu al comunicării interumane, ridicând astfel comunicarea din sfera pragmatică la aceea de ştiinţă

Din această perspectivă, studiul comunicării umane parcurge cinci etape: 1. studiul cunoaşterii (conceptualizarea), 2. studiul sensului cuvintelor (simbolizarea), 3. studiul comportamentului uman şi al modurilor de abordare a vieţii (clasificarea) 4. studiul aplicãrii practice (organizarea) 5. studiul instrumentelor de influenţare a oamenilor (realizarea).


22


,,Retorica” lui Aristotel Orientată spre vorbitor, dar urmărind în mod raţional efecte emoţionale asupra auditorului pe care vrea să-l convingă de adevărul celor susţinute Tehnica şi ,,arta” persuasiunii Apelează trei dimensiuni ale spiritului– morală. raţională şi emoţională. Persuasiunea cuprinde 3 elemente interdependente: ¾ ETHOSUL (partea morala sau caracterul), ¾ LOGOSUL (partea rationala) ¾ PATHOSUL (partea emotionala sau pasiunea). Fiecare element este necesar, dar nu poate realiza persuasiunea de unul singur.

Modelul de comunicare al lui Aristotel Model Modelcentrat centratpe pe vorbitor vorbitor

Strategie Strategie persuasivă persuasivă

Vorbitorul/ oratorul

Strategia discursului

Auditoriul

Ethos (autoritate morală)

Logos (raţional)

Pathos (emoţional)

Scop şi efecte preconizate: demonstraţie – argumentaţie, dar şi manipulare, seducţie


23


Modelul retoric roman Un model al sistemului de comunicare aparţinând primilor filosofi romani apare în jurul anului 100 î.H. Acest model cuprindea cinci "acte": primul se numea 1. "invenţia" - se referă la decizia asupra a ce era de spus; 2. "stilul“ - alegerea cuvintelor celor mai adecvate pentru a exprima ceea ce era de spus; 3. "angajamentul" – organizarea a ceea ce era de spus în pãrţi distincte; 4. "memoria“ - prin care se pãstrau, pânã la prezentarea conţinutului, stilul şi organizarea discursului; 5. "livrarea", respectiv rostirea mesajului. În aceastã perioadã apare şi distincţia dintre teoria şi practica comunicãrii; teoria va fi reprezentată de retorică iar practica de oratorie. Spre deosebire de modelul grecesc, acesta se axează mai ales pe tehnica discursului.

Modelele informaţionale (procesuale) Se bazează pe transmiterea ,,informaţiei” sau a ,,mesajului” prin prin ,,codificare” şi ,,decodificare” Lasswell formula (1948) Shannon and Weaver (1949) Gerbner (1956) Westley & MacLean (1957)


24


Modelele informaţionale Modelul lui Harold D. Lasswell ¾ Cercetător american în domeniul ştiinţelor politice, Lasswell, prezintă, într-un articol din 1948 una dintre cele mai cunoscute formule din domeniul comunicării. ¾ El susţine că un act de comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde la următoarele întrebări: Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect? Ce spune? Mesaj

Cine? Emiţător

Cum? Mijloc de comunicare

Cui? Receptor

Cu ce efect? Efectul

Modelul lui Harold D. Lasswell ¾ Pentru fiecare dintre aceste întrebări Lasswell a identificat un câmp de cercetare

Cine? Emiţător

Analiza controlului organizaţiilor

Ce spune? Mesaj

Analiza conţinutului

Cum? Mijloc de comunicare

Analiza canalelor de comunicare

Cui? Receptor

Analiza publicului

Cu ce efect? Efectul

Analiza efectelor

¾ Modelul lui Lasswell a fost criticat pentru că nu iaîn considerare feed-back-ul, factorul contextual şi alte forme de comunicare, în afară de comunicarea cu ajutorul mass-media.


25


Modelul Shannon - Weaver Schema canonică a comunicării, comunicării, Claude Shannon, Warren Weaver - The Mathematical Theory of Communication, 1948

SEMNAL

MESAJ

SURSĂ

TRANSMIŢĂTOR

CANAL

COD

BRUIAJ

SEMNAL

MESAJ

RECEPTOR

DESTINAŢIE

COD

Distincţia SURSĂ – TRANSMIŢĂTOR: sursa produce mesajul, dar, în general, ea nu poate dispune şi de mijloacele necesare pentru a-l face să ajungă la destinaţie; Spre exemplu o persoană care vorbeşte la telefon - în acest caz, telefonul are valoare de emiţător TRANSMIŢĂTORUL are funcţia de a ,,traduce”, printr-un COD informaţia de tip mesaj în informaţie de tip semnal pentru a facilita transmiterea acesteia prin CANALUL de comunicare = CODIFICARE; Acelaşi exemplu: transformarea mesajului în impulsuri electrice şi transmiterea acestora printr-un fir electric cu valoare de canal de transmitere, până la alt dispozitiv telefonic cu valoare de receptor;

RECEPTORUL ,,traduce”, prin acelaşi COD, informaţia-semnal în informaţie-mesaj = DECODIFICARE; Informaţia ajunge la DESTINAŢIE sub formă de mesaj, adică în aceeaşi formă în care a fost transmisă de la SURSĂ;


26


MESAJ

MESAJ

SEMNAL

SURSĂ

TRANSMIŢĂTOR codificare

RECEPTOR decodificare

DESTINAŢIE

Dacă în sistemele informatice tehnice (telefonie, telegrafie, media, digitală, multimedia etc.) TRANSMIŢĂTORUL şi RECEPTORUL sunt sisteme complexe de codificare independente faţă de sursa sau destinaţia mesajului, în comunicarea interumană directă codificarea şi decodificarea mesajului sunt competenţe individuale ale emiţătorului şi ale destinatarului.

Codificarea mesajului în comunicarea interumană directă

MESAJ

SURSĂ

COD

SEMNAL= semn lingvistic, limbaj nearticulat gest, etc.

TRANSMIŢĂTOR


27


Termenul global de MESAJ acoperă realităţi care rămân inaccesibile sistemelor noastre senzoriale – manifestări ale psihismului uman: sentimente, trăiri, emoţii, stări de conştiinţă, produse ale fanteziei etc. Distincţia MESAJ - SEMNAL constă tocmai în faptul că transmiterea mesajului este limitată de necesitatea codificării acestuia în semnale materiale care limitează sensul. Asemenea unei aure invizibile, mesajul necodificat în semnal rămâne inaccesibil interlocutorului, care primeşte astfel numai acea parte a mesajului pe care cel care îl emite o poate codifica: MESAJ sentimente trăiri

MESAJ CODIFICAT

emoţii stări de conştiinţă

Procesul decodificării presupune acelaşi mecanism de limitare a informaţiei: 1. Chiar dacă destinatarul mesajului este cunoscătorul aceluiaşi COD, competenţele de utilizare a acestuia nu pot fi identice cu ale celui care a emis mesajul; 2. De asemenea, în procesul de decodificare intervin mecanismele incontrolabile ale psihismului uman ale receptorului: emoţii, sentimente, trăiri, stări de conştiinţă etc. Un alt factor care contribuie la modificarea informaţiei transmise printr-un anumit CANAL de comunicare este, aşa cum rezultă din schema canonică a lui Shannon şi Weaver, BRUIAJUL sau ,,sursa de zgomot” (cauze fizice, materiale sau morale).


28


Modificările mesajului în procesul comunicării Dacă: Dacă: MS = Mesajul produs de sursa actului de comunicare, comunicare, MC1 = Mesajul codificat prin codul comun, dar prin competenţ competenţele individuale ale emiţ emiţătorului privind utilizare a codului– codului– la nivelul sistemului de transmisie al acestuia, MB = Mesajul la ieş ieşirea din canalul de transmisie, transmisie, modificat de factorii de bruiaj, materiali sau morali, MC2 = Mesajul decodificat prin codul comun, dar prin competenţ competenţele individuale ale receptorului privind utilizarea codului, codului, MD = Mesajul acceptat de destinatar, potrivit mecanismelor psihice proprii, Atunci mesajul transmis la momentul T1 reprezintă reprezintă următoarea succesiune de neidentităţ neidentităţi:

Modificările mesajului în procesul comunicării SURSĂ

TRANSMIŢĂTOR

CANAL

MS

MC1

MB

Competenţe individuale de utilizare a codului comun

Bruiaj fizic, material sau moral

Mecanisme psihice individuale

RECEPTOR

MC2

Competenţe individuale de utilizare a codului comun


DESTINATAR MD

Mecanisme psihice individuale

29


Modificările mesajului în procesul comunicării verbale lingvistice

Ce doreşte să comunice emiţătorul

Ce spune de fapt

Ce se transmite pe calea aerului, în pofida zgomotului

Ce înţelege interlocutorul

Ce crede că dorea emiţătorul să-i transmită

Modele lingvistice (semiotice) Roman Jakobson

- Lingvistică şi poetică, poetică, 1960 - Componentele actului de

comunicare verbală: verbală:

“Cel care se adresează („transmiţ transmiţătorul” ătorul”) trimite un mesaj destinatarului („receptorul” receptorul”). Pentru ca mesajul săsă-şi îndeplinească funcţ funcţiunea, el are nevoie de un context la care se referă (sau, întrntr-o nomenclatură mai echivocă, echivocă, de un „referent” referent”), pe care destinatarul săsă-l poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod întru totul, sau cel puţ puţin parţ parţial, comun atât expeditorului, cât şi „destinatarului” destinatarului” (sau, (sau, cu alte cuvinte, cuvinte, comun comun celui care codează şi celui care decodează); decodează); în fine, are nevoie de contact, contact, conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi, doi, care care le dă posibilitatea să stabilească şi să menţ menţină comunicarea. comunicarea.”


30


Componentele şi funcţiile actului de comunicare lingvistică CONTEXT/ REFERENT

Funcţia poetică

TRANSMIŢĂTOR/ EMIŢĂTOR Funcţia Emotivă/ expresivă

Funcţia referenţială

MESAJ

CONTACT

Funcţia fatică

COD

RECEPTORDESTINATAR

Funcţia metalingvistică

Funcţia conativă

Emiţătorul şi receptorul Catherine Kerbrat – Orecchioni, Orecchioni, 1980 Trebuie făcută distincţie clară între MODELUL DE PRODUCŢIE şi MODELUL DE INTERPRETARE; COMPETENŢELE sunt cele care contează în comunicare care integrează limba aşa cum o posedă sau crede că o posedă fiecare:

COMPETENŢE LINGVISTICE COMPETENŢE PARALINGVISTICE COMPETENŢE IDEOLOGICE COMPATENŢE CULTURALE.

Codificarea şi decodificarea mesajului, atât la nivelul emiţătorului, cât şi al receptorului/ destinatarului, se face în funcţie de cele 4 tipuri de competenţe.


31


Emiţ Emiţătorul şi receptorul Modelul de producţ producţie şi modelul de receptare Constrângeri impuse de universul discursului

Constrângeri impuse de universul discursului

EMIŢĂTOR

RECEPTOR

MESAJ

COMPETENŢE LINGVISTICE COMPETENŢE PARALINGVISTICE

CODIFICARE

COMPETENŢE IDEOLOGICE COMPETENŢE CULTURALE

COMPETENŢE LINGVISTICE

DECODIFICARE

COMPETENŢE PARALINGVISTICE COMPETENŢE IDEOLOGICE COMPETENŢE CULTURALE

CANAL

DETERMINĂRI PSY

DETERMINĂRI PSY

MODELUL DE PRODUCŢIE

MODELUL DE RECEPTARE

Noile modele comunicaţionale


32


Noile modele comunicaţionale – universul comunicaţional Apar ca reactie la modelele inspirate de paradigmele structural-functionaliste, care au dominat multa vreme scena teoretica a analizei comunicarii Comunicarea nu se reduce la transmiterea „informaţiei” sau a „mesajelor” prin codificare şi decodificare sau prin indicaţii ale intenţiilor comunicative Comunicarea trebuie inteleasa ca o comprehensiune reciproca, ca intercomprehensiune (acces la subiectivitatea altuia, la intenţiile si motivele sale) Aceste demersuri consacră alte unităţi de analiză - persoana, grupurile, raporturile intersubiective, experienţa vieţii cotidiene. Modele complexe care iau in considerare circularitatea comunicarii (alternanţa participanţilor la procesul de comunicare în rolurile de emiţător şi receptor), deosebirile individuale în stapânirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor şi al atitudinilor în procesul comunicării, importanţa contextului social şi cultural al schimbului, inclusiv în cazul comunicării de masă.

SCOALA DE LA PALO ALTO (Colegiul Invizibil) Invizibil) Paul Watzlawick şi Don Jackson – membri ai ,,Colegiului Invizibil”- Une logique de la communication, 1972; Poziţia teoretică a şcolii se bazează pe considerarea comunicării ca fenomen social integrat Încearcă prin „gramatica” (sau „logica comunicării”) să construiască o punte de legatură între aspectele relaţionale şi cele organizaţionale, între mecanismele care reglează raporturile interindividuale şi cele care reglează raporturile sociale. Teza fundamentală: Totul este comunicare - Comunicarea este noul termen care exprima relatia omului cu lumea; Comunicarea furnizeaza regulile de intelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece stiinta, arta sau practicile cotidiene nu sunt decat sectoare continute in comunicarea care le inglobeaza. Studiul patologiei comportamentului comunicaţional (Don Jackson, psihiatru la Mental Research Institute, California).


33


Palo Alto – Axiomele comunicării Comunicarea este inevitabilă. - imposibilitatea de a nu comunica; - nu putem sa nu comunicam; - comunicarea nu se mai reduce astfel la limbajul verbal si, mai ales, la intentionalitate. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai; - orice comunicare nu se limiteaza sa transmita o informatie, ci induce in acelasi timp un comportament ; - un raport interesant se manifesta intre cele doua aspecte ale comunicarii: cu cat o relatie este mai spontana si sanatoasa, cu atat aspectul de relatie al comunicarii trece in plan secund. - invers, relatiile bolnave se caracterizeaza printr-o dezbatere fara sfarsit asupra naturii relatiei, iar continutul comunicarii sfarseste prin a-si pierde orice importanta.

Palo Alto – Axiomele comunicării Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza efect sau stimul raspuns - studiul interactiunii sau schimbului de mesaje intre parteneri - rolurile pe care si le asuma sau le revin partenerilor îi determina de fiecare data ca „stimuli” sau „raspuns” ai secventei comunicationale; Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica - termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital atunci cand opereaza cu o logica binara de tipul 0 si 1 si analogic, in cazul utilizarii unei logici cu o infinitate continua de valori; - numai in comunicarea interumana sunt posibile cele doua tipuri (omul este singurul gen de organism capabil sa utilizeze cele doua moduri de comunicare, digitala si analogica); - cele doua tipuri de comunicare nu exista paralel sau complementar; ele pot sa coexiste si sa se completeze in orice mesaj. - dupa toate probabilitatile, continutul se transmite digital si relatia analogic.


34


Palo Alto – Axiomele comunicării Orice proces se comunicare este simetric sau complementar, daca el se întemeiază, respectiv, pe egalitate sau diferenţă - în comportamentul comunicational se pot distinge sisteme simetrice in care partenerii adopta un „comportament in oglinda”, (intemeiat pe egalitate) si sisteme complementare, centrate pe diferenta (de exemplu, doctor-pacient, profesor student); Comunicarea este ireversibila - proprietatea oricarei comunicari de a produce, odata receptata, un efect oarecare asupra celui ce a primit-o, mai intens sau mai slab, prompt sau manifest cu intarziere; Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare - unicitatea experientei de viata si lingvistice a fiecaruia dintre noi atrage dupa sine necoincidenta sensurilor pe care locutori diferiti le confera acelorasi cuvinte.


35


CURS IV Structura şi funcţiile comunicării la Roman Jakobson

A. Structura comunicării

Modele lingvistice (semiotice) Roman Jakobson

- Lingvistică şi poetică, poetică, 1960 - Componentele actului de

comunicare verbală: verbală:

“Cel care se adresează („transmiţ transmiţătorul” ătorul”) trimite un mesaj destinatarului („receptorul” receptorul”). Pentru ca mesajul săsă-şi îndeplinească funcţ funcţiunea, el are nevoie de un context la care se referă (sau, întrntr-o nomenclatură mai echivocă, echivocă, de un „referent” referent”), pe care destinatarul săsă-l poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod întru totul, sau cel puţ puţin parţ parţial, comun atât expeditorului, cât şi „destinatarului” destinatarului” (sau, (sau, cu alte cuvinte, cuvinte, comun comun celui care codează şi celui care decodează); decodează); în fine, are nevoie de contact, contact, conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi, doi, care care le dă posibilitatea să stabilească şi să menţ menţină comunicarea. comunicarea.”

Indiferent de modelul asupra căruia ne îndreptăm atenţia, procesul comunicării presupune, deci, un transmiţător (emiţător, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar (receptor, ascultător); mesajul se raportează la un context. Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact. Lector univ. drd. Monica Munteanu

36


Cea mai simplă structură a comunicării – e vorba de cunoscuta relaţie din cadrul triadei: emiţător, mesaj, receptor –, ne-o propune pentru prima dată Karl Buhler, în cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie: Contex / mesaj / conţinut /

E

R Contact / cod / limbaj

Scop Codare / decodare

Ulterior, Roman Jakobson i-a adăugat încă trei componente: C.C.C.– Cod, Canal, Context3. Această relaţie de comunicare se realizează în felul următor: emiţătorul lansează un mesaj, care va fi înscris într-un cod (limbaj). Înscrierea mesajului într-un cod se numeşte codare. Destinatarul (receptorul) va realiza o acţiune de decodare, de descifrare a mesajului transmis.

M mesaj

RECEPTOR

EMIŢĂTOR F feed-back

3

Roman Jakobson, Probleme de stilistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964


37


Componentele actului de comunicare lingvistică Emiţ Emiţătorul şi receptorul Operează în interacţ interacţiune; Întrntr-o conversaţ conversaţie sunt reversibili; Statutele lor nu sunt identice:

¾ sunt personalităţ personalităţi diferite, ¾ cu determinări psihice diferite, diferite, ¾ cu backback-ground cultural diferit, ¾ cu competenţ competenţe diferite privind utilizarea codului comun, ¾ cu modalităţ modalităţi diferite de exprimare paraverbală (ton, (ton, volum, viteză viteză de rostire etc.), etc.), ¾ cu modalităţ modalităţi diferite de exprimare nonnon-verbală (expresia facială, facială, poziţ poziţia, miş mişcarea, îmbrăcămintea etc.).

Caracteristicile emiţătorului: 1. Motivaţia de transmitere a mesajului (de ce vrea să comunice). 2. Pregătirea socială, educaţională şi culturală. 3. Abilitatea de a comunica experienţa sa anterioară. 4. Relaţia personală şi situaţională cu receptorul. 5. Atributele psihologice şi fiziologice. Caracteristicile receptorului: 1. Obiectivele, atitudinile şi motivaţia de primire a mesajului. 2. Diferenţa de pregătire socială, educaţională şi culturală între emiţător şi receptor. 3. Relaţia personală cu emiţătorul. 4. Atributele psihologice şi fiziologice. Lector univ. drd. Monica Munteanu

38


5. Experienţa anterioară în situaţii similare. 6. Diferenţa în bogăţia de informaţii între emiţător şi receptor. Mediul Cum am amintit, comunicarea este o necesitate vitală a omului. Fără ea existenţa este de neconceput. Componentă fundamentală a vieţii, a progresului, a culturii şi a civilizaţiei omenirii, comunicarea (=schimbul de idei, de atitudini, de sentimente) presupune o relaţie complexă între un emiţător (E) şi un receptor (R), un mecanism dinamic al medierii, cu implicaţii profunde în modelarea umană. Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil şi se manifestă atât în medierea tehnică (universul calculatorului), cât şi în medierea umană. Medierea din perspectiva subiectului uman este o formă de refuz al rolului pasiv în comunicare, de reconstrucţie din partea subiectului receptiv, de menţinere a identităţii de sine în acest proces, de afirmare a exigenţelor umane prezente permanent în actul informaţional, deci, o formă a subiectivităţii, mai precis o manifestare a intenţionalităţii (=depăşirea de sine însăşi a intenţiei în actul gândirii), ca proprietate fundamentală a conştiinţei umane. Caracteristicile mediului: 1. Mediul ambiant total de ordin social, politic, economic în momentul comunicării. 2. Mediul total în trecutul în care au fost plasaţi emiţătorul şi receptorul. 3. Schimbări previzibile ale acestui mediu.


39


Feed-back-ul aduce emiţătorului informaţii despre mesaj, în felul acesta el poate verifica dacă mesajul a fost primit şi înţeles corect. El poate fi pozitiv (încurajează sursa să emită similar) sau negativ (descurajează), intern (provine din percepţia subiectivă a emiţătorului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reacţia imediată) sau amânat (mass-media tradiţionale:cartea, articolul). Feed-back-ul e folositor nu numai pentru emiţător, ci şi pentru receptor; el este o formă sui-generis de comportament în comunicare. Etapele feed-back-ului 4 1. Anvergura transferului. 2. Urgenţa efectuării transferului comunicaţional. 3. Perturbaţia existentă în sistem, în raport cu mesajul respectiv. 4. Lipsa de pregătire sau abilitate de a stabili calea transferului. 5. Lipsa educaţiei necesare pentru interpretarea informaţiei transferate. 6. Controlul informaţiei (emiţătorul verifică dacă şi în ce măsură mesajul/informaţia a ajuns la receptor, iar acesta îi oferă emiţătorului oportunităţi de a exercita influenţă asupra lui).

Mesajul şi codul

Transferul realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia pleacă de la E şi devine informaţie pentru R. Transferul are loc între două entităţi orientate 4

Ion Haineş, Introducere în teoria comunicării, p. 22.


40


către un scop: E are scopul de a oferi, R trebuie să fie predispus să recepteze. În anumite situaţii, pot apărea mesaje întâmplătoare – mesajele sunt discontinue. Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă: mesajul este totdeauna foarte concret, nuanţat, determinat de loc, de timp, de starea psihologică a emiţătorului; codul, dimpotrivă, e abstract, având un număr redus de semne. Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu, în timp ce codul, cel lingvistic, de pildă, conţine numai 28 de semne, cu ajutorul cărora se formează cuvintele, atunci când avem în vedere codul scris. Mesajul este mai bogat decât codul verbal, iar codul verbal este mai bogat decât codul scris. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi: vorbirea, gestul, mimica, privirea, ş.a.m.d., în timp ce codul scris e mult mai sărac, are la dispoziţie unele semne de punctuaţie şi unele categorii gramaticale. De aceea, lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trăsăturile comunicării.

Codul este acea convenţie tacită sau explicită în virtutea căreia se recunoaşte existenţa unei relaţii de tip funcţional între ceea ce semnifică ceva şi ceea ce este semnificat. Codul poate fi o relaţie între semn şi ceea ce e desemnat în cadrul axei paradigmatice (=priveşte relaţia dintre semnul pe care îl utilizez într-un enunţ şi Lector univ. drd. Monica Munteanu

41


setul de semne de care el a fost prelevat; e o axă „in absentia” şi dă seama de principiul selecţiei în constituirea textului), dar elemente de cod există şi în plan sintagmatic (axa sintagmatică priveşte relaţia existentă între semnele coprezente în text; prevalează principiul combinării) – unele mai evidente (de pildă,Vasile îl bate pe Gheorghe, Gheorghe îl bate pe Vasile), altele mai ascunse şi generatoare de conotaţii (exemplu: Preţul calului frumos a fost plătit de x; Preţul frumosului cal a fost plătit de x – în a doua propoziţie e întărită aura ce înconjoară subiectul). Ca noţiuni conexe ale codului avem: codaj sau codificare, decodaj sau decodificare. Codajul este actul prin care o serie de semnificaţii sunt transpuse prin intermediul regulilor într-un anumit text care foloseşte un limbaj anumit. Orice codaj este într-un anumit sens un transcodaj (nu există semnificaţii în sine). Decodajul sau transcodajul se referă la trecerea unui text dintr-un cod în altul (ex: din telegraf în cod normal). Subcodurile sunt acele elemente de cod care ţin de semnificaţii conotative. Cu privire la geneza codurilor precizăm că procesul de constituire a unui semn presupune două tipuri de acţiuni: a. repetiţia (prin care se fixează o anumită relaţie între semnul vehicul şi semnificaţie). De exemplu, când citesc un text prin anumite semne, îmi formez spontan un mod special de marcare în funcţie de ceea ce vreau să arăt prin acel marcaj.


42


Dacă sistemul este preluat de alţii, se realizează socializarea codului. Umberto Eco în „Tratatul de semiotică” reexaminează distincţia kantiană între judecăţi sintetice şi judecăţi analitice. Judecăţile sintetice după Immanuel Kant sunt acelea în care predicatul nu aduce nimic nou faţă de subiect. De exemplu: „toate corpurile au întindere”. Predicatul e inclus în subiect, semnificaţia e strict relaţională. În schimb, enunţul „Toate corpurile au greutate” are relevanţă. E o judecată analitică. Umberto Eco contestă această distincţie între judecăţile sintetice şi cele analitice şi propune înlocuirea lor prin judecăţi factuale şi judecăţi semiotice sau semantice. Judecăţile factuale sunt acelea care aduc ceva nou. Dacă spun: Mussolini a intrat în Roma la data de ..xxx…– aceasta este o judecată factuală, deoarece termenul Mussolini trimite la o noţiune ce nu are în componenţa ei această marcă semantică. Dacă, însă, această frază este spusă după zece ani, ea va deveni o judecată semantică, pentru că deja cuvântul Mussolini trimite la conţinutul semantic Mussolini care este un semem. O frază de tipul: „Mussolini a băut o cafea la patru ore după ce a intrat în Roma” nu are nici o şansă de a deveni o judecată semiotică. b. când vorbim de informaţie nu ne referim doar la informaţia gnoseologică - în realitate se depozitează şi stările afective. Într-un sens ideea de cod cade exact pe ideea de semn şi pe cea de limbaj. Lector univ. drd. Monica Munteanu

43


Cod şi semn În ciuda credinţei potrivit căreia cuvintele au un înţeles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificaţie intrinsecă. Mai exact, ele sunt semne, iar acestea au un caracter arbitrar. Ferdinand de Saussure în „Curs de lingvistică generală”, publicat în 1916, arată în mod expres că natura semnului este arbitrară. Între partea materială a semnului lingvistic (semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă (semnificat), nu există relaţie intrinsecă. Nu există o legătură internă între cutare semnificat: soră, de exemplu, şi lanţul fonic pe care îl reprezintă (s-o-r-ă). „Ideea de soră nu este legată prin nici un raport interior cu şirul de sunete care îi serveşte drept semnificat”5 De pildă, secvenţa de sunete „cor” înseamnă pentru român o formaţie vocală, pentru francez – un instrument muzical, pentru latin – inimă şi aşa mai departe. Definiţia acceptată a codului condiţionează comunicarea de existenţa unui repertoriu de semnale împărtăşite atât de emiţător cât şi de receptor, ceea ce ar presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le codifică. Există însă o listă completă, explicită şi unanim acceptată a echivalenţelor convenite dintre cuvinte şi înţelesurile lor?

5

F. de Saussure, Cours de linguistique generale, p. 100, Payot, reeditare, 1986.


44


Existenţa dicţionarelor explicative ar părea să pledeze pentru un răspuns afirmativ. La prima vedere, dicţionarul se prezintă într-adevăr ca o listă de corespondenţe care ne oferă cheia codificării lexicale a noţiunilor, în acelaşi fel în care, de pildă, „alfabetul Morse” ne dezvăluie modul în care literele şi cuvintele alcătuite din ele sunt codificate în sistemul binar al punctelor şi linioarelor. Făcând abstracţie de unele abateri, am putea vedea în dicţionar expresia unui cod şi în limbă modalitatea practică de utilizare a acestuia în comunicarea interumană. De fapt însă, raporturile dicţionarului cu limba vorbită sau scrisă sunt de o cu totul altă natură decât cele ale „alfabetului Morse”. În general, dicţionarele nu fac decât să consemneze un uz lingvistic, eşuând, în schimb, sistematic atunci când încearcă să îl impună, adică să joace efectiv rolul de instrument de codificare a gândurilor vorbitorilor. Dacă există un oarecare acord asupra conţinutului noţiunilor pe care le exprimă unităţile lexicale, acesta se limitează la sfera denotaţiei, singura, de altfel, pe care încearcă să o circumscrie definiţiile din dicţionar. Dar nesfârşitele nuanţe în care se colorează cuvintele ca urmare a şirului irepetabil de întâlniri cu ele ale fiecărui vorbitor în parte constituie un patrimoniu netransmisibil, o proprietate exclusivă, pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne îngăduie s-o transferăm minţii şi sensibilităţii interlocutorilor.


45


Cuvintele constituie simple semnale fizice (=semnificanţi) care nu transportă sensuri. Ele pot într-adevăr deştepta în conştiinţa receptorului un înţeles, dar aceasta numai dacă înţelesul se află deja acolo. În concluzie, lucrurile se desfăşoară în felul următor: emiţătorul doreşte să comunice un sens s1 pe care îl codifică, potrivit experienţei sale lingvistice personale, prin cuvântul c. Însă pentru cel ce primeşte mesajul, c înseamnă, mai mult sau mai puţin, altceva; el se asociază în mintea receptorului cu un înţeles s2, care constituie, la rândul său, o rezultantă a unor vectori semantici absolut individuali ce vin din trecutul biografic-comunicaţional al persoanei respective. Idiolectul –despre care ne vorbesc sociolingviştii – nu constă atât în repertoriul mijloacelor lingvistice de care dispune un locutor particular într-un moment determinat al vieţii sale, cât în înţelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor în acel moment. De pildă, înţelegem sensul cuvântului dragoste în moduri diferite la 10, 20, 40 sau 60 de ani, din cauza acumulării în timp a experienţelor, reale sau simbolice, legate de acest sentiment complex. Altfel formulat, comunicarea e minată de faptul că transmiţătorul şi receptorul nu operează cu un acelaşi cod. Din acest punct de vedere, comunicarea verbală deţine totuşi o poziţie privilegiată. În ciuda dificultăţilor menţionate mai sus, există aici convenţii acceptate (un pact semantic minimal), ce limitează marja de incomprehensiune la valori cu mult mai mici decât în cazul comunicării non-verbale. Lector univ. drd. Monica Munteanu

46


Revenind la problema de bază a procesului de comunicare – legată de cod – subliniem încă o dată faptul că necoincidenţa dintre codul transmiţătorului şi cel al receptorului limitează drastic posibilităţile comunicării.

Cod şi limbaj Am enunţat – la începutul discuţiei despre cod (ca fiind elementul cel mai important din structura comunicării) – faptul că, ideea de cod cade exact pe ideea de semn şi pe cea de limbaj. Ne vom opri în continuare la altă componentă a comunicării, şi anume la limbaj, la mijlocul de transmitere a ideilor, şi facem precizarea că de cele mai multe ori comunicarea este confundată cu limbajul. Pentru Levi– Strauss, omul este înainte de orice, un locutor, o fiinţă care vorbeşte. De ce să reţinem, printre toate semnele distinctive ale speciei umane, limbajul mai degrabă decât vreo altă trăsătură caracteristică? Într-un fel, limbajul nu este decât unul din elementele care caracterizează ceea ce se cheamă cultura umană, adică ceea ce omul „adaugă naturii”, ceea ce nu primeşte de la ascendenţii săi prin ereditate biologică, ci în care fiecare generaţie trebuie să se iniţieze prin învăţare. Învăţăm să vorbim limba noastră la fel cum suntem iniţiaţi în tehnica, ştiinţa şi religia noastră.


47


Este clar însă că limbajul joacă aici un rol cu totul privilegiat: el nu este numai un element al culturii printre altele, ci şi vehiculul tuturor celorlalte deprinderi culturale. Dacă copilul învaţă să cunoască obiceiurile, regulile morale, credinţele civilizaţiei în care s-a născut, etc este mai întâi pentru că i se vorbeşte şi pentru că în prealabil a învăţat să înţeleagă şi să vorbească limba sa maternă. Vorbirea este – cum sublinia în antichitate Aristotel – semnul distinctiv al omului considerat ca animal social (zoon politikon). Limbă/Limbaj În limba română limbaj şi limbă sunt folosite cu sensurile corespunzătoare, evitându-se confuzia amintită anterior. Termenul de limbaj are două accepţii: a. subordonat termenului de limbă; b. supraordonat termenului de limbă (limbaj verbalizat); limba apare ca principala formă a limbajului, alături de limbajul pictural, gestual, cinematografic, etc. Limbajul omenesc este convenţional În Cuvânt înainte la „Elemente de lingvistică generală”, Andre Martinet evocă anecdota nostimă a tirolezului care, „întorcându-se din Italia, lăuda în faţa compatrioţilor frumuseţea acestei ţări, dar adăuga că locuitorii ei sunt de bună


48


seamă nebuni de vreme ce se încăpăţânează să numească cavallo ceea ce orice om cu judecată ştie că este un Pferd. Şi este foarte adevărat că copiii sunt atât de obişnuiţi să identifice cuvintele din limba lor maternă cu lucrurile pe care le desemnează, încât le este destul de greu la început să înţeleagă însăşi existenţa limbilor străine. Dar multiplicitatea limbilor ne arată în mod evident transcendenţa gândirii în raport cu cuvintele, contingenţa cuvintelor în raport cu gândirea. În Curs de lingvistică generală, publicat în 1916 Saussure arată în mod expres că natura semnului este arbitrară. Între semnul lingvistic (pe care semiotica îl numeşte semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă (semnificat), nu există relaţie intrinsecă. Nu există legătură internă între un anume semnificat: mamă, de exemplu, şi lanţul fonic care îl reprezintă (m-a-m-ă). Saussure întrebuinţează expresia „semn”, pe care o preferă simbolului, pentru a desemna elementele limbajului şi a sublinia caracterul lor arbitrar. Totuşi, în general, termenii semn şi simbol se deosebesc: dacă, într-un fel, orice simbol este un semn, adică un lucru care ţine locul altui lucru, un semnificant care trimite la un semnificat, trebuie precizat că raportul simbolului cu ceea ce simbolizează el nu este de obicei pur extrinsec precum raportul dintre semn şi semnificat. Simbolul seamănă cu ceea ce simbolizează, el nu se limitează să reprezinte într-un mod cu totul convenţional şi arbitrar realitatea simbolizată, ci o


49


încarnează, ea trăieşte în el. Astfel balanţa este în sens propriu simbolul justiţiei al cărei ideal de precizie şi de imparţialitate matematică îl evocă. Simbolul nu este arbitrar, el nu poate fi înlocuit cu orice, în vreme ce pot substitui fără inconvenient cuvântul (semnul) sister cu vântului „soră”. Ideea esenţială care trebuie reţinută plecând de la analizele saussuriene este aceea că limbajul constituie, mai degrabă decât un fapt natural, o instituţie. Faptul universal al vorbirii (practicate de toate popoarele actuale) indică fără îndoială că funcţia simbolică este naturală omului. Dar pluralitatea limbilor vădeşte caracterul instituţional al fiecărui cod lingvistic. (Se poate merge mai departe pentru a sublinia că funcţia simbolică nu era de drept supusă vorbirii. Oamenii s-ar fi putut exprima prin gesturi; cuvintele au fost preferate gesturilor din motive practice. Darwin aprecia că populaţiile primitive au eliminat foarte repede limbajul prin gesturi pentru că pe de o parte el mobilizează întregul corp, iar pe de altă parte este impracticabil în condiţii de întuneric.) Folosirea vorbirii este ea însăşi instituţională. Surdul congenital rămâne mut dacă nu este educat (neauzind sunetele, el nu are înclinaţia de a le produce în mod spontan).


50


(Se poate chiar afirma, împreună cu Ombredane, că vorbirea „nu are organe proprii ci numai organe de împrumut”.6 Laringele, vălul palatului, limba sunt, „la origine organe de respiraţie şi alimentaţie şi se menţin ca atare atunci când vorbirea se constituie şi se esercită”. E adevărat că bolile limbajului au permis localizarea centrilor cerebrali ai vorbirii.)

Ombredane are dreptate, fără îndoială, să spună că „limbajul este o funcţie în definitiv indiferentă faţă de organele senzoriale şi motorii pe care le împrumută pentru folosinţele sale (....) Limbajul este o activitate simbolică, artificială, care se exercită prin intermediul unor organe angajate iniţial în activităţi de alt ordin.” Vorbirea este mai curând o instituţie socială decât un instinct biologic. Benveniste: „limbajul reproduce lumea, dar supunând-o organizării sale proprii”.7 Se poate arăta pe baza unor exemple speciale că în fapt practica socială a fiecărui popor este aceea care decupează, din realitatea non-lingvistică, domeniul acoperit de fiecare cuvânt. Studiul argoului arată foarte clar legăturile limbajului cu practica socială. Concluzionăm afirmând că limba reflectă practica socială şi – cum remarcam la începutul acestui subiect – cu cuvintele lui Roman Jakobson: „nu există proprietate privată în domeniul limbajului, aici totul este socializat”. Cu

6 7

L’Aphasie et l’élaboration de la pensée explicite, pp. 282-283, P.U.F. Benveniste, Probleme de lingvistică generală, p. 25.


51


alte cuvinte, limbajul ne apare înainte de toate ca transmitere de informaţii. Comunicarea nu are sens fără informaţie. Teoria informaţiei (facultativ) Reamintim mai întâi că cuvântul informaţie are două sensuri tradiţionale. Unul – sensul aristotelic – vrea să spună comunicare a unei forme, a unei structuri specifice, a unei organizări calificate care vine să „informeze” o materie iniţial omogenă: sculptorul „informează” un bloc de marmură omogen, îi dă de exemplu forma de statuie a lui Hermes. Celălalt sens aparţine limbii curente: transmitere a unui mesaj. Pentru cel care practică relaţiile publice ambele sensuri ale informaţiei sunt importante, cu un accent evident însă (dacă vrea să convingă anumite publicuri) pe sensul aristotelic al informaţiei. Pentru fizician, al doilea sens al informaţiei se asociază cu primul: o maşină informaţională transmite o formă, o „structură specifică circulară”. În esenţă, informaţia constă aşadar în comunicarea eficace a unei structuri. Plecând de aici putem sesiza, cel puţin aproximativ unul din principiile fundamentale ale teoriei informaţiei: informaţia este contrariul entropiei (respectiv informaţia creează ordine, entropia dezordine). Informaţia este trecerea de la informal la formă, de la omogenitate nediferenţiată la o structură specifică. Dimpotrivă, entropia este o distrugere, o dezorganizare, o întoarcere la omogen. (Să presupunem că o parte ab a unei bare AB este adusă la o temperatură superioară restului barei. Al doilea principiu al termodinamicii implică faptul că în mod progresiv temperaturile diverselor regiuni ale barei se egalizează. Diferenţa de temperatură între segmentul ab şi restul lui AB scade până când temperatura devine omogenă în toată bara. Entropia (care a crescut pe tot parcursul acestui proces de destructurare, de întoarcere la informal) este atunci la maxim.


52


Dacă îmi scriu numele pe nisip, comunic o informaţie (în sens curent) şi, în acelaşi timp, dau acelui nisip o formă, o structură. Bineînţeles, suflul vântului va distruge rapid această structură, va şterge informaţia; nisipul redevine omogen. Acest proces care distruge informaţia este destul de asemănător cu entropia.). Cum s-ar putea însă măsura informaţia? Înfăţişările ei sunt, precum am arătat mai sus, infinit de variate. Există informaţie într-un articol de ziar, dar şi în schimbarea de culoare a semaforului sau a obrazului unui prieten, în memoria computerului dar şi în Sonata nr. 32 a lui Beethoven, ş.a.m.d. O unitate de măsură comună a unor fenomene atât de variate va trebui, desigur, să facă abstracţie de toate trăsăturile lor particulare, oricât de importante sunt acestea. De obicei, informaţia se referă la întâmplări, la evenimente, la ceva ce s-a petrecut sau se petrece în momentul de faţă, la un proces al cărui rezultat nu ne este încă cunoscut înainte de primirea ştirii. Or, nu întotdeauna aflarea rezultatului unui atare proces ne surprinde, căci se poate întâmpla ca, încă înainte de a surveni deznodământul, noi să îl cunoaştem deja, fie în urma experienţei, fie în urma unei deducţii logice. Noutatea unei veşti e cu atât mai mare cu cât datele de care dispuneam nu ne îngăduiau să prevedem desfăşurarea evenimentelor. Prin urmare, informaţia este cu atât mai bogată cu cât elimină o cantitate mai mare de ignoranţă, de incertitudine. Numai existenţa mai multor variante de desfăşurare a evenimentelor, conferă caracter informaţional producerii acestor evenimente. Pe de altă parte, e limpede că pe măsură ce numărul de variante creşte, posibilitatea noastră de a o ghici pe cea care se va realiza efectiv se reduce, iar aducerea la cunoştinţă a deznodământului ne va elibera de o incertitudine mai mare, furnizându-ne ca atare mai multă informaţie. În concluzie, producerea unui eveniment furnizează cu atât mai multă informaţie cu cât acesta este mai puţin probabil. Ziariştii ştiu foarte bine acest lucru, iar specialiştii în relaţii publice trebuie la rândul lor să ţină cont de el.


53


Definiţia hazlie, dar banalizată prin citare excesivă pe care ziariştii o dau ştirii de presă (faptul că un câine a muşcat un preot nu e o ştire, în timp ce faptul că un preot a muşcat un câine este una) confirmă întocmai cele spuse mai sus. În general, entropia informaţională rămâne parametrul esenţial prin intermediul căruia putem estima cantitativ caracterul de noutate sau, dimpotrivă, banalitatea mesajelor transmise în procesul de comunicare. Dificultatea maximă de a ghici ce urmează să se întâmple se asociază valorii celei mai mari a entropiei, iar cunoaşterea anticipată cu certitudine a deznodământului anulează entropia procesului. După cum reiese din cele spuse mai sus, în teoria comunicării, conceptul de informaţie e luat sub aspectul de cantitate de informaţie, aşa cum îl şi defineşte Umberto Eco în Tratatul de semiotică generală: informaţia „semnifică o proprietate statistică a sursei, şi anume desemnează cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă.” 8 Există mai multe tipuri de informaţie: actuală / potenţială, originală / reprodusă, condensată (articolul ştiinţific) / rarefiată (articolul de popularizare), utilă / inutilă, veche / nouă, directă / indirectă, imediată / târzie, durabilă / trecătoare, profundă / superficială, explicată (pedagogică) / comentată, informaţia pe care o deţine o sursă de autoritate, informaţia simbolizată etc. Competenţa informaţională presupune o abilitate de a comunica, specifică atât emiţătorului cât şi receptorului, de a o primi şi reţine. Valabilitatea informaţiei e dată de verosimilitatea ei (dacă e plauzibilă sau absurdă) şi de autoritatea sursei, care trebuie să se bazeze pe argumente, dovezi, judecăţi.

8

Umberto Eco, Tratatul de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p 57.


54


CURS V Structura şi funcţiile comunicării B. Funcţiile comunicării În cunoscuta sa Teorie a limbii, din 1934, Karl Buhler defineşte actul comunicării lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonică, ceea ce îl determină să adopte, pentru prima dată, termenii, astăzi consacraţi, de emiţător, mesaj şi receptor. Buhler constată că vorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul, ca reprezentare în raport cu mesajul şi ca apel în raport cu destinatarul. Astfel, el distinge funcţiile expresivă, reprezentativă, apelativă. Lector univ. drd. Monica Munteanu

55


După cel de-al doilea război mondial, profitând şi de achiziţiile conceptuale ale teoriei informaţiei, lingvistul Roman Jakobson (şcoala formală rusă) completează tabloul funcţiilor comunicării, propunând o clasificare ce are în vedere şi alte elemente ale procesului, cum ar fi codul şi canalul de transmisie. De asemenea, el operează distincţia dintre forma şi conţinutul mesajului, ataşând funcţii distincte acestor două componente. În general formaliştii ruşi (şi în particular Roman Jakobson) pornesc de la principiul că fiecare funcţie a limbajului se grefează pe un constituent al situaţiei de comunicare. Astfel, vom avea un emiţător, un mesaj (text). Roman Jakobson opune mesajul codului (între cele două componente raportul e de autonomie): Cod -------------------- mesaj Limbă ----------------- vorbire Structură -------------- eveniment Abstract --------------- concret Esenţă ----------------- fenomen Normă ----------------- utilizarea normei Sistem ----------------- proces.


56


Componentele şi funcţiile actului de comunicare lingvistică CONTEXT/ REFERENT

Funcţia poetică

TRANSMIŢĂTOR/ EMIŢĂTOR Funcţia Emotivă/ expresivă

Funcţia referenţială

MESAJ

CONTACT COD

Funcţia fatică

RECEPTORDESTINATAR

Funcţia metalingvistică

Funcţia conativă

După Roman Jakobson structura comunicării cuprinde: emiţătorul, mesajul (textul), contextul, canalul, codul, receptorul; lor le corespund cele şase funcţii ale limbajului. 1. Funcţia emotivă constă în autoproiectarea emiţătorului în text şi mai precis prezenţa identificabilă a emiţătorului în text (de pildă, am fost bucuros că am văzut expoziţia „Lumini şi umbre – patru secole de pictură franceză”). Într-o poezie lirică ponderea funcţiei emotive e mai mare decât într-o poezie etică sau într-un tratat de istorie. 2. Funcţia poetică constă în autoreflexivitatea textului, centrarea textului asupra lui însuşi, ceea ce duce la faptul că textul nu mai poate fi ignorat în procesul de receptare, că e văzut şi ca text. S. Langer vorbeşte de simboluri prezentative faţă de simboluri reprezentative – cuvinte folosite în mod obişnuit. Lector univ. drd. Monica Munteanu

57


Se ştie că, spre deosebire de limbajul ştiinţific, pentru care ceea ce contează cu precădere este despre ce se vorbeşte, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Cel dintâi privilegiază semnificatul, cel de-al doilea semnificantul. Îndărătul cuvintelor dintr-un text ştiinţific se văd înţelesurile pe care ele ni le dezvăluie, pe când cuvintele unui poem sunt, în mare măsură, opace, ele reţinând atenţia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice încercare de a le înlocui cu sinonime să distrugă poeticitatea textului. 3. Funcţia referenţială se referă la faptul că limbajul trimite la o realitate exterioară, la altceva decât la sine. De exemplu, mă duc la librărie ca să cumpăr ultimul roman scris de Umberto Eco. 4. Funcţia metaligvistică constă în faptul că textul conţine în el indicaţii de cod; câteodată aceste indicaţii sunt explicite. De pildă, fraza: semnul – în accepţia lui Ferdinand de Saussure – este conexiunea intrinsecă dintre semnificant şi semnificat. De cele mai multe ori indicaţiile sunt implicite. Ele orientează decodajul. Perifrazele explicative care precizează accepţiunea în care trebuie înţeles un termen, gesturile sau tonul ce indică receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul aparţin sferei metalingvisticului. 5. Funcţia fatică sau de contact are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. „Alo”-ul cu care începem o convorbire telefonică nu exprimă nimic privitor la noi, la interlocutorul nostru, la mesajul pe care dorim să-l transmitem şi nici măcar la cod, căci, dat fiind caracterul internaţional al acestui cuvânt, cel care îl recepţionează nu se poate baza pe el pentru a deduce în ce limbă dorim să-i vorbim. În schimb el ne ajută să stabilim contactul, marchează deschiderea canalului. O funcţie similară o au Lector univ. drd. Monica Munteanu

58


gesturile sau formulele de salut. Foarte multe semnale fatice însoţesc comunicarea interpersonală: jocul privirilor prin care se reconfirmă mereu păstrarea contactului, mişcări ale capului, confirmări verbale, ş.a.m.d. 6. Funcţia conativă (nu are legătură cu conotaţia; provine din verbul latin conor, conari, conatus sum=a se sforţa) e orientarea către destinatar şi se observă în reacţiile comportamentale imediate ale acestuia. Este prezentă în mecanismele persuasive, în elementele de retorică. Forma verbală conativă prin excelenţă este modul imperativ. În calitatea sa de artă a construirii discursurilor persuasive, retorica avea în vedere tocmai valorificarea potenţelor conative ale comunicării interumane. Potrivit concepţiei lui Jakobson, cele şase funcţii pe care el le-a definit coexistă practic în orice comunicare. Diferită de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanţă, stratificarea rezultată constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale. În acest sens el subliniază că: „Deşi distingem şase aspecte fundamentale ale limbii, am putea totuşi cu greu să găsim mesaje verbale care să îndeplinească numai o funcţie. Diversitatea constă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva funcţii, ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiilor. Structura verbală a unui mesaj depinde, în primul rând, de funcţia predominantă9. Unul dintre marile merite ale clasificării propuse de Jakobson este acela că, deşi ea a fost elaborată pentru a explica fapte de limbă, se dovedeşte perfect extrapolabilă la toate modalităţile de comunicare.

9

p. 353....77DM p. 98


59


Aspectele scăpate din vedere de Buhler, şi anume cele legate de controlul canalului şi de recursul la metalimbaj, au câştigat în însemnătate o dată cu aprofundarea studiului non-verbalităţii de către cercetătorii ce gravitau în jurul celebrului Institute of Mental Researche, întemeiat în 1959, de către psihiatrii Paul Watzlawick şi Don D. Jackson în localitatea Palo Alto, lângă San Francisco. Paloaltiştii porneau de la ideea

că, pentru a cunoaşte în adâncime

mecanismele proceselor de comunicare, trebuie să studiezi situaţiile în care acestea suferă dereglări sau blocaje. În urma cercetărilor de ordin medical, semiologic şi terapeutic ei au formulat câteva importante principii ale comunicării interumane, numite de la început axiome ale comunicării (vezi şi Cursul II): 1. „Comunicarea este inevitabilă” sau, într-o formulare mai apropiată de cea a autorilor, „Noncomunicarea este imposibilă”. Dacă acceptăm că orice comportament are o anumită valoare comunicativă, că nu doar mimica şi gesturile, ci şi absenţa lor este elocventă, vom putea accepta uşor această „axiomă”. Este suficient să ne gândim la cazul de „non-comunicare” al omului care tace. Poziţia corpului, coloraţia obrazului, orientarea privirii, expresia gurii şi alte numeroase indicii, unele aproape insesizabile,dar totuşi percepute subliminal, ne oferă indicaţiile metacomunicaţionale necesare pentru a descifra semnificaţia reală a tăcerii sale. 2. „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de al doilea oferind indicaţii de interpretare al celui dintâi”. Se spune că „tonul face muzica”. Vorbitorii acordă planului relaţional o importanţă decisivă şi dacă neînţelegerile de ordin informaţional pot fi aplanate prin apelul surse – cărţi, persoane competente, dicţionare – cele ce privesc relaţia generează adesea conflicte ireconciliabile. Una din descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto e tocmai aceea că atenţia acordată comunicării distruge comunicarea. Indiciul cel mai evident că o relaţie este în curs de destrămare e chiar grija cu care participanţii urmăresc simptomele relaţiei. Doi oameni între care lucrurile nu mai merg ca înainte îşi vânează reciproc indiciile non-verbale de natură să demonstreze că celălalt e de vină. Concluzia este că mecanismele înţelegerii reciproce funcţionează bine exact atunci când nu le percepem. 3. „Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.” De exemplu, un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii, argumentând că


60


altfel aceştia comit greşeli, în timp ce ei se plâng că greşesc tocmai pentru că sunt prea mult supravegheaţi. Există tendinţa de a considera lanţul comunicării drept segmentabil în acte bine delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau efecte, în toate cazurile, conflictul întemeinduse pe faptul că ceea ce unii considerau cauză era pentru alţii efect. În realitate, procesul comunicării urmează principiul spiralei (=în comunicarea interpersonală, o segmentare obiectivă în cauze şi efecte este principial imposibilă; acumulările încetează de a mai fi discrete, edificiul comunicării înălţându-se continuu, prin contribuţia greu discernabilă a tuturor participanţilor), comunicarea e continuă, iar mesajele se intercondiţionează într-o manieră complexă, căci dacă Henri Bergson afirma că: „gândim numai cu o mică parte din trecutul nostru, dar cu întregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufletească originară, dorim şi acţionăm”10, faptul rămâne perfect valabil şi în ceea ce priveşte actele comunicative. Comunicăm cu întregul nostru trecut şi ar fi inutil să căutăm o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi. Cu atât mai mult cu cât există şi o intertextualitate a comunicărilor, cu efecte asemănătoare celor dintr-o experienţă fizică şcolară: apa călduţă pare rece pentru mâna ţinută anterior în apă fierbinte. La fel, efectul unei comunicări depinde de conţinutul comunicărilor anterioare. De exemplu, când o expresie nepoliticoasă vine din partea cuiva care a fost foarte amabil şi atent cu tine, ea te pune pe gânduri sau e primită ca afront; rostită, în schimb, de cineva care înjură mai tot timpul, ea poate fi percepută aproape ca o mângâiere. 4. „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică”. Termenii provin din cibernetică, unde un sistem este considerat digital atunci când operează cu o logică binară şi analogic atunci când se utilizează logica cu o infinitate continuă de valori. De exemplu, când suntem întrebaţi dacă pâinea e proaspătă e greu să răspundem numai prin da şi nu; ne confruntăm cu o infinitate de posibilităţi, pe care nici chiar totalitatea resurselor noastre lingvistice nu reuşeşte să o acopere. Pentru a descrie exact gradul de prospeţime a pâinii, ar trebui să dispunem de o mulţime deopotrivă infinită şi nenumărabilă de cuvinte distincte, ceea ce e principial imposibil, deoarece, prin însuşi modul în care sunt alcătuite, cuvintele vor fi întotdeauna numărabile. Intonaţia cu care sunt pronunţate poate însă varia continuu, de unde concluzia că modalitatea lingvistică de comunicare este una digitală, în vreme ce modalitatea paralingvistică are caracter analogic. Tot preponderent analogice sunt şi gesturile. Există o strânsă legătură între „axiomele” 2 şi 4: componenta informaţională a comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală, pe când cea relaţională prin mijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relaţiei. 10

Henri Bergson, L’evolution creatrice, Paris, Alcan 1914, p. 5.


61


5. „Comunicarea este ireversibilă”. Această afirmaţie trebuie pusă în legătură cu proprietatea oricărei comunicări de a produce, o dată receptată, un efect oarecare (intens sau mai slab, efemer sau de lungă durată, prompt sau manifestat cu întârziere, s.a.m.d.) asupra celui care a primit-o; efectul există întotdeauna. Datorăm comunicării – nemijlocite sau mediate (de lecturi, vizionări, audiţii) – cu semenii o parte însemnată din ceea ce numim personalitatea noastră. Orice act de comunicare este ireversibil tocmai în sensul că, o dată produs, el declanşează un mecanism ce nu mai poate fi dat înapoi. După ce l-am jignit pe un interlocutor, efectul spuselor noastre s-a produs, iar scuzele sunt tardive. Căinţa uşurează sufletul dar nu anulează natura ireversibilă a comunicării. 6. „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare”. În principiu, egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune constituie una din condiţiile unanim recunoscute ale comunicării eficiente. Snobismul comunicaţional, neacordarea dreptului la replică minează procesul de comunicare. Pe de altă parte, realizarea unei egalităţi veritabile rămâne un deziderat aproape imposibil de atins. Există două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale. În cele dintâi, rolurile participanţilor rămân neschimbate pe parcursul comunicării. Profesorul şi studentul la cursuri, medicul şi pacientul pe timpul consultaţiei se menţin unul faţă de celălalt în raporturi fixe, ce elimină din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare. Interacţiunea personală – cea dintre prieteni, colegi, soţi – nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor. 7. „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”. Înţelesul cuvântului nu există nicăieri altundeva decât în mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor – nefiind un cărăuş al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial (caracterul arbitrar al semnului) – îl poate evoca receptorului numai în măsura în care acesta îl posedă deja. Unicitatea experienţei

de viaţă şi lingvistice a fiecăruia dintre noi atrage după sine necoincidenţa

sensurilor pe care locutori diferiţi le acordă aceloraşi cuvinte. Pentru ca, totuşi, înţelegerea să se realizeze, este necesară o „negociere” a sensurilor. Ajustarea la care se referă această „axiomă” reprezintă tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicări adevărate. El este cu atât mai dificil de obţinut

cu cât interlocutorul (în cazul relaţiilor publice e vorba de

publicurile unei organizaţii) ne este mai puţin cunoscut, cu cât între „câmpurile” noastre de experienţă subzistă deosebiri mai importante. Nu ne putem ameliora comunicarea dacă nu ţinem seama de inevitabilele diferenţe dintre oameni şi dacă nu încercăm să ne acomodăm cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice, mai precis cu ideolectul său.


62


CURS VI Moduri şi mijloace de comunicare 1 A. Comunicarea verbală Lector univ. drd. Monica Munteanu

63


Marshall McLuhan, în Galaxia Gutenberg (1962), consideră că istoria omenirii se împarte în patru mari etape, criteriul de clasificare fiind mijloacele de comunicare, iar nu factorii social-economici, care au – după cum se ştie – un rol determinant în societate. Aceste patru etape sunt: a. era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale); b. era scrisului, al cărei început McLuhan îl situează în Grecia antică după Homer; c. era tiparului (1500-1900); d. era electronică, specifică epocii POSTmoderne şi aflată în plină desfăşurare. După alţi cercetători, cele patru etape se reduc în fond la trei tipuri fundamentale de cultură (în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate), şi anume: 1. Cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare este vorbirea şi care privilegiază, ca simţ, urechea. Este etapa ce corespunde „gândirii sălbatice” a lui Levi-Strauss şi „mentalităţii primitive” a lui Levi-Bruhl. 2. Cultura vizuală, care este legată de imprimat şi care privilegiază ochiul ca organ de simţ. Ea este o cultură mecanică, fragmentară, specializată. Ca şi Levi-Bruhl, McLuhan insistă asupra separării nivelurilor afectiv-obiectiv. Vederea devine anestezic în raport cu celelalte simţuri. Consecinţele societăţii alfabetizate sunt individualismul, centralismul şi raţionalismul. 3. Cultura electronică, audiovizuală (era Marconi) este un nou tip de arhaism, de tribalism. Aceasta pentru că e o etapă mitică, globală, o Lector univ. drd. Monica Munteanu

64


reîntoarcere la instantaneitate, sincronic şi imploziv. Omenirea revine acum la stadiul de culegătoare de bunuri, de data aceasta sub formă de informaţii; „marfa centrală este informaţia şi bunurile tangibile sunt pure accesorii ale mişcării informaţiilor”11. Simţurile restabilesc între ele o coexistenţă raţională, deşi se manifestă o predominanţă a urechii. Această cultură este, în opinia lui McLuhan, o cultură superioară, legată îndeosebi de utilizarea televiziunii, ca mijloc de comunicare. Se manifestă o distanţare de individualism şi de cosmopolitism şi o revenire la „tribalism”; „lumea tinde să devină o mare familie, un sat global”.12 Un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de comunicare, Bernard Voyenne, consideră că există patru moduri de comunicare (în esenţă aceleaşi ca la McLuhan): a. comunicarea directă; b. comunicarea indirectă; c. comunicarea multiplă; d. comunicarea colectivă. În continuare, vom încerca să le caracterizăm succint pe fiecare dintre ele: 1. Comunicarea directă Cum am precizat la început „a trăi în societate înseamnă a comunica”, iar Bernard Voyenne preciza în continuare că „schimbul de informaţii, de idei, 11

Haineş, p. 27. Gina Stoiciu, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 31-32. 12


65


intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism”13. Actul comunicării se realizează prin mijloace de transmitere a informaţiilor de către o persoană spre o altă persoană, de către o persoană spre un grup de persoane sau de către un grup de persoane către alt grup de persoane. În cazul comunicării directe, între parteneri se stabileşte un anume tip de relaţii, pe care sociologia le numeşte relaţii primare. Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O persoană – emiţător – intră în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau, eventual, cu un număr dintre aceştia din urmă, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică” Comunicarea are loc imediat, dar şi reciproc. Se realizează astfel conexiunea inversă, feed-back-ul, prin care raporturile dintre emiţător şi receptor se modifică, primul devenind receptor, iar receptorul emiţător. Are loc un dialog, un schimb permanent de idei, fără nici un intermediar. Aceasta este comunicarea interpersonală. Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezintă decât substitute ale acesteia. Ea este limitată în spaţiu şi în timp, fiind condiţionată de obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legătură între cei doi parteneri, fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei. 13

Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine, 1962, p. 11.


66


Comunicarea directă înseamnă: a. comunicare prin cuvânt (comunicarea verbală – de care ne-am ocupat în mod special în capitolul anterior); b. comunicare prin gest, privire (comunicarea umană non-verbală).

a. Comunicarea umană verbală. Oralitatea Comunicarea verbală a fost (şi va fi) aproape continuu prezentă în discuţie, fie sub forma referirilor directe (este vorba de capitolul rezervat structurii comunicării), fie în arierplan, ca termen de comparaţie şi reper teoretic pentru analiza altor forme ale comunicării (ce urmează să le descriem în cadrul comunicării umane non-verbale). Calitatea de cod a limbii a fost analizată anterior, ocazie cu care s-a insistat şi asupra arbitrariului semnului lingvistic şi asupra faptului – cu consecinţe deosebit de importante pentru procesul comunicării – că înţelesurile cuvintelor nu se află decât în mintea vorbitorilor şi nicăieri altundeva. Vorbirea este o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare. Tipuri de comunicare orală


67


Există mai multe tipuri de comunicare orală, fiecare cu trăsăturile sale caracteristice: - intervenţia - exprimarea unui punct de vedere personal, cu argumente, într-o discuţie liberă. - alocuţiunea - o comunicare scurtă, spontană, prilejuită de un eveniment festiv, cu mare încărcătură afectivă. - toastul - un discurs foarte scurt, având o formulă de început şi de sfârşit, prin care se exprimă urări (cu prilejul unei mese festive), în cinstea cuiva, prin ridicarea paharului. - discursul sau cuvântarea - comunicarea prin care se susţine, argumentat, în faţa unui auditoriu, o problemă, o idee. Discursurile pot fi: politice, culturale, ştiinţifice, solemne, ocazionale. Din categoria cuvântărilor cu caracter academic fac parte conferinţa, lecţia publică sau prelegerea. Există prejudecata că oralitatea ar constitui o abatere de la norma lingvistică, pe care numai comunicarea scrisă e îndreptăţită să o reprezinte. În realitate, nu avem nici un motiv să plasăm comunicarea orală pe o poziţie inferioară în raport cu cea scrisă, ba chiar, dimpotrivă, dacă ne gândim că cea dintâi este incomparabil mai eficace ca liant social decât cea de a doua. Oralitatea prezintă, nu mai puţin decât scripturalul, un sistem propriu de reguli şi norme, doar că sensibil mai bogat şi mai complex, datorită intervenţiei factorilor extra– şi paralingvisticii şi a influenţei decisive a cadrului situaţional. Cuvântul rostit acţionează incomparabil mai puternic, posedă un magnetism, generator nu o dată de efecte hipnotice (magnetism util în persuasiunea publicurilor – dacă e vorba de relaţiile publice).


68


Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge şi de a emoţiona. Pentru aceasta, vorbitorul trebuie să respecte regulile logicii formale (logica aristotelică), precum şi procedeele stilistice, prin care se realizează expresivitatea comunicării: interogaţia şi invocaţia retorică, exclamaţia, apostrofa, reticenţa, suspensia, aluzia, dubitaţia, deprecaţia etc. În discursul oral intervin elemente ale comunicării non-verbale, cum ar fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, tăcerile, debitul verbal, repetiţiile, modulaţiile tonului, replicile în suspensie, enunţuri incomplete, ambiguitatea etc. Tocmai pentru că erau conştienţi de importanţa pentru comunicare şi a elementelor paraverbale, autorii şi copiştii de manuscrise au simţit nevoia unor semne grafice destinate marcării intonaţiei. Dialogul O trăsătură fundamentală, specifică numai omului,

este capacitatea

de a dialoga: „Animalele reacţionează la semnale, nu răspund la întrebări, pândesc, nu se întreabă, atacă, nu contrazic. Ele comunică între ele, dar nu dialoghează. Omul este însă prin esenţa sa o fiinţă dialogală.” 14 Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil să dialogheze cu ceilalţi, prin conversaţie, cu sine însuşi, prin meditaţie. „Desfăşurându-se atât în prezenţa vorbitorului cât şi a ascultătorului, dialogul, prin intonaţie, accent, mimică şi gesturi, este singurul mijloc de 14

Ion Haineş, Introducere în teoria comunicării, p. 12.


69


comunicare capabil să păstreze un oarecare echilibru între sensibilitate şi intelect” (idem). Dialogul realizează cel mai bine feedback-ul şi, totodată, echilibrul dintre individual şi social, afectiv şi raţional, mijloc şi scop. El presupune o confruntare liberă de păreri, capacitatea de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri, un schimb dialectic de argumente, o demonstraţie a caracterului democratic al relaţiilor dintre parteneri. Tipuri de dialog: a. de informare reciprocă (atunci când poziţiile partenerilor coincid); b. de influenţare (intenţia de a schimba opinia interlocutorului); c. de comunicare (asumarea reciprocă a unei soluţii). În toate tipurile de dialog, deosebit de importante sunt condiţiile desfăşurării lui: intenţia, contextul, auditoriul (gradul lui de cultură), starea sufletească, adecvarea la subiect ş.a.m.d. Discursul Trebuie, de asemenea, să facem distincţia între dialog (schimb dialectic de argumente) şi discurs, care intră în sfera retoricii, ca artă producătoare de persuasiune. Discursul este comunicarea orală a unui mesaj într-o formă unitară, riguros organizată (a se vedea tipurile de comunicare orală descrise anterior). Structura oricărui discurs presupune – conform elocinţei clasice – un exordium (prin care se urmăreşte captarea atenţiei şi a bunăvoinţei), o naratio Lector univ. drd. Monica Munteanu

70


(o expunere, în care se enunţă o temă, talonată uneori de o contratemă, urmată de laitmotive şi de argumentatio) prin care oratorul îşi desfăşoară forţa cuvântării, pentru ca în recapitulatio să realizeze o peroraţie, o concluzie a întregului discurs.

Curs VII Moduri şi mijloace de comunicare 2 Lector univ. drd. Monica Munteanu

71


B. Comunicarea umană non-verbală Faptul că şi-a creat un mod de comunicare ce îi aparţine în exclusivitate – limbajul articulat – nu l-a împiedicat pe om să utilizeze, şi încă pe scară largă, mijloacele non-verbale. Prin forţa împrejurărilor nu toate s-au putut bucura de o dezvoltare egală, şi pentru motivul că organismul uman nu dispunea de posibilităţi fizice comparabile cu cele ale unor animale, în ceea ce priveşte, de exemplu, comunicarea luminoasă, cromatică sau electrică (dar în toate aceste domenii ingeniozitatea umană a compensat zgârcenia naturii, imaginând dispozitive artificiale pentru care necuvântătoarele ar avea motive să ne invidieze). Comunicarea umană non-verbală se realizează pe următoarele căi: 1. Limbajul gesturilor15 În cartea sa Sisteme de comunicare umană, Lucia Wald ne oferă o definiţie a gestului, în sens larg, şi anume: „orice mişcare corporală, involuntară sau voluntară, purtătoare a unei semnificaţii de natură comunicativă sau afectivă”. În cadrul acestui limbaj, autoarea distinge gesturile propriu-zise – mişcări ale extremităţilor corpului (cap, braţe, degete) şi mimica –mişcări ale muşchilor feţei. Pantomima reprezintă „un sistem organizat de gesturi şi mimică, capabil de a se substitui vorbirii sonore, în special ca acţiune dramatică” idem.

15

Lucia Wald, Sisteme de comunicare umană, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 128.


72


Gesturile constituie un mijloc auxiliar, de subliniere sau evidenţiere a expresiilor sonore. Faţă de limbajul sonor, limbajul gesturilor are un randament mai redus, dar compensează acest lucru, prin faptul că posedă un grad mare de universalitate (=are un caracter arbitrar mai mic, ţine mai mult de simbol şi mai puţin de semn). Pentru Quintilian, de pildă, gesturile reprezentau o limbă internaţională. Gradul de folosire a gesturilor diferă în funcţie de vârstă (ele sunt mai frecvente la copiii decât la adulţi), de gradul de cultură şi civilizaţie (sunt mai numeroase la populaţiile tribale decât la cele civilizate), de spaţiul geografic (mai frecvente la meridionali decât la cele nordice), de gradul de afectivitate al comunicării. Din cercetările întreprinse de specialişti, s-a ajuns la concluzia caracterului convenţional al gesturilor (mai redus însă decât în cazul limbajului verbal), datorită faptului că aceeaşi mişcare poate avea semnificaţii diferite sau chiar opuse la diferite popoare. De exemplu, la unele popoare, cum ar fi grecii, turcii, bulgarii, indienii, înclinarea capului înseamnă nu, iar scuturarea lui da, deci invers decât la noi. Lucia Wald dă şi exemple în acelaşi sens: scoaterea limbii înseamnă în multe părţi ale globului batjocură, în timp ce în Tibet este semn de respect. În genere, există două situaţii tipice de folosire a gesturilor, şi anume: - când gesturile reprezintă un auxiliar al limbajului sonor; - când gesturile, din motive sociale sau patologice, reprezintă – temporar sau permanent – unicul mijloc de comunicare. Lector univ. drd. Monica Munteanu

73


Pentru anumite domenii de activitate, cum ar fi oratoria, teatrul (pantomima), muzica (dirijatul, baletul), cinematografia (filmul mut), gestul capătă un rol fundamental. În antichitate exista arta oratorică, în cadrul căreia, alături de cuvânt, gestul avea o extraordinară funcţie estetică şi expresivă, care contribuia la impresionarea şi convingerea afectivă a receptorului. Acelaşi lucru e valabil şi pentru arta spectacolului, tragedia greacă, pentru arta pantomimei, balet, pentru teatrul romantic, etc. unde „limbajul trupului”, dinamica corporală, ca şi expresia feţei, mimica „comunică”, într-un limbaj specific, o multitudine de semnificaţii, de mare intensitate. E adevărat, există şi în cazul lor un caracter convenţional al comunicării (cum de altfel am precizat mai sus), dar mult mai mic, poate şi pentru că de cele mai multe ori codul respectiv este cunoscut de ambele părţi. Se vorbeşte în ultimul timp tot mai mult despre regulile de politeţe, salut, despre etichetă despre „limbajul trupului”, ca manifestări gestuale care diferenţiază oamenii în funcţie de aria geografică şi gradul de cultură, vârstă şi temperament. Alături de kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul trupului, al comunicării prin gest şi mimică – a apărut o nouă ştiinţă, proxemica (proxemia) – din englezescul proximity = apropiere, vecinătate).


74


Antropologul american Edward Hall înţelege prin proxemică modul în care omul percepe şi îşi structurează spaţiul, distanţele de interacţiune personală, socială şi publică precum şi maniera în care îşi construieşte şi organizează microspaţiul, îşi stabileşte distanţele faţă de ceilalţi oameni în cadrul vieţii cotidiene. Edward Hall observă că aceste distanţe de interacţiune variază după distanţele sociale, după prejudecăţile indivizilor, dar mai ales după cultura de apartenenţă.16 Proxemica afirmă, în esenţă, că instinctul teritorial – atât de important în viaţa animalelor – e departe de a fi dispărut la om. Dimpotrivă, manifestările sale s-au diversificat şi nuanţat, în concordanţă cu evoluţia raporturilor sociale. Din acest punct de vedere, Desmond Morris distinge trei tipuri principale de teritoriu: tribal, familial şi personal. În ceea ce priveşte teritoriul tribal, de la bandele de răufăcători, până la partidele politice, toate grupurile, asociaţiile de orice fel simt nevoia de a-şi delimita zona de acţiune, marcându-şi teritoriul şi apărându-l prin mijloace specifice, într-un mod nu mult diferit de cel al haitelor de lupi în căutare de pradă. Caracterul tribal al teritoriilor colective se observă şi în apariţia în spaţiul acestora a unor manifestări „primitive”, de genul intonării unor cântece de luptă. Trăsăturile teritoriului familial sunt perceptibile atât în modul de organizare a locuinţei, cât şi în manifestările familiei atunci când ea se află în deplasare, la munte, la mare.

16

Hall E. T., The Hidden Dimension, Doubleday& Co, New York, 1966.


75


Dacă urmărim comportarea pe plajă, vom observa că cea dintâi familie sosită în zori la plajă are libertatea de a se aşeza absolut oriunde doreşte, dar prima grijă a membrilor ei este aceea de a-şi delimita şi marca un teritoriu, pe care îl consideră inviolabil. Următorii veniţi nu se vor aşeza niciodată în imediata vecinătate, ci mult mai departe, distanţele dintre „proprietăţile” familiale scăzând treptat, pe măsura aglomerării plajei. Teritoriul familial e reprezentat prin două ipostaze, şi anume, ipostaza mobilă a lui –constând în învelişul invizibil al automobilului în care se deplasează familia aflată în week-end, şi ipostaza imobilă – casa de locuit. E.T. Hall vede în locuinţa europeană din secolele XIII–XX paradigma a ceea ce el numeşte „spaţiile cu organizare fixă”. În distribuţia încăperilor acestui tip de cămin familial, zona cea mai intimă, cea a dormitoarelor este amplasată la etaj, ca un veritabil cuib, ea fiind protejată de câteva linii de fortificaţii succesive. Grădina din faţa casei constituie nu atât un obstacol, cât un spaţiu a cărui străbatere îl obişnuieşte pe vizitator cu gândul că a pătruns pe un teritoriu în care libertatea sa de acţiune este îngrădită. La polul opus se plasează, după Hall, casa tradiţională japoneză, exemplu tipic de „spaţiu cu organizare variabilă”, în care, prin simpla deplasare a unor panouri mobile se modifică distribuţia încăperilor şi unde, rămânând practic locului, îţi poţi schimba tipul de activitate. Dintre toate tipurile de spaţii menţionate, cel personal s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor.


76


Aceştia au delimitat patru zone caracteristice, fiecare dintre ele fiind subîmpărţită la rândul ei în câte două subzone, după cum urmează: b. Zona intimă. Se întinde de la suprafaţa epidermei noastre până la o distanţă de cca 45 cm de aceasta. Comunicarea tactilă şi cea olfactivă ocupă aici un loc privilegiat. Rolul vorbirii este mult diminuat, contactul ocular este, în general, slab, ochiul adaptânduse cu dificultate apropierii excesive. Subzona apropiată se întinde între 0–15 cm. Relaţia sexuală şi lupta sunt singurele raporturi interumane compatibile cu această distanţă minimală. Toate trăsăturile comunicaţionale menţionate sunt împinse aici la limită. Mesajele transmise sunt aproape în exclusivitate afective sau puternic colorate afectiv. c. Zona personală (45–125 cm). Cuprinde, la rândul ei, o subzonă apropiată (45–75 cm) şi una îndepărtată (75–125 cm). Cea dintâi, presupune un grad ridicat de familiaritate între comunicatori. Mesajul olfactiv al interlocutorului rămâne perceptibil şi atingerea oricând posibilă, dar ponderea comunicării verbale creşte şi contactul ocular devine mai bun. În subzona îndepărtată ne simţim mult mai în largul nostru. Ea corespunde distanţei obişnuite dintre doi oameni ce conversează pe stradă. Desigur, limitele menţionate ale zonei personale nu sunt aceleaşi în toate mediile, societăţile şi culturile, ci ele variază în limite destul de largi, în funcţie de parametrii psihologici, socio-culturali, temperamentali, demografici. De exemplu, distanţa


77


personală este mai mare în cazul locuitorilor de la ţară decât în cel al orăşenilor, obligaţi să trăiască în spaţii mai aglomerate. d. Zona socială (1,25–3,60 m). Este spaţiul negocierilor impersonale, al relaţiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost total înlăturat. Subzona apropiată (1,25–2,20 m) presupune comunicarea verbală cu o voce plină şi clar decupată pe fondul eventualelor zgomote de fond. Frontiera interioară a teritoriului social este marcată prin amplasarea de obiecte tampon: ghişeul, biroul, taraba etc. Subzona îndepărtată (2,20–3,60 m) adaugă două conotaţii noi: sublinierea distanţei ierarhice şi nevoia de linişte. Transgresarea limitelor stabilite se încarcă întotdeauna cu o anumită semnificaţie.

e. Zona publică (peste 3,60 m). În cadrul ei comunicarea îşi pierde aproape total caracterul interpersonal. Ea se adresează unei colectivităţi, iar discursul este mai formalizat. Volumul glasului creşte, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în parte, deşi continuă să poată urmări reacţiile publicului şi să îşi ajusteze comunicarea în funcţie de acestea. Tocmai amploarea acestui feedback distinge subzona apropiată (3,60–7,50 m) de cea îndepărtată, legătura funcţionând bine în primul caz (de pildă, relaţia profesor – elevi în timpul orelor de curs) şi la un nivel foarte scăzut în cel de al doilea (de exemplu, discursuri politice în faţa unor mari mulţimi).


78


În cadrul comunicării umane non-verbale intră, de asemenea, şi limbajul tactil, strâns legat de spaţiul personal amintit anterior, la kinezică sau kinetică. Prin limbaj tactil înţelegem atingerea, sărutul, îmbrăţişarea, bătaia pe umăr –ca forme vechi ale comunicării prin care se stabileşte o relaţie de intimitate, pentru manifestarea unui sentiment de compasiune, de dragoste, simpatie, protecţie, ş.a.m.d. Comunicarea umană nearticulată este o altă modalitate a comunicării umane non-verbale; este una dintre cele mai vechi forme de comunicare şi cunoaşte o mare diversitate de manifestări: strigătul, tusea, râsul, oftatul, fluieratul etc. Scopul acestuia este de apel sau de avertizare a unor parteneri aflaţi la distanţe mari, de coordonare a unor acţiuni colective, de satisfacţie şi bucurie, de durere (oftatul), de dezaprobare (tusea). Comunicarea cromatică, manifestată prin modificarea culorii obrazului, transmite ideea unei puternice emoţii., de durere sau de bucurie. Desigur, comunicarea umană non-verbală implică şi limbajul muzical, limbajul plastic, limbajul cinematografic, toate trei fiind modalităţi specifice de comunicare, deosebit de importante – ce fac în primul rând obiectul de studiu al esteticii şi al artelor respective. 2. Comunicarea indirectă


79


Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la comunicare indirectă, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj, ca şi a relaţiilor care se stabilesc între emiţător şi receptor. Cum spune Marshall McLuhan trecerea a provocat o adevărată „ruptură între lumea magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului”. Prin urmare, scrierea inaugurează un nou tip de comunicare, prin care se suprimă condiţionarea materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog şi se creează posibilitatea transmiterii unei informaţii nedeformate, autentice, obiective în timp şi în spaţiu. R R R R

E

R R

R R

Schema comunicării indirecte (prin scriere) (după Bernard Voyenne) – lipsa de apropiere fizică; – transmitere în lanţ cu posibilitatea declanşării de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor; – răspunsul este mult mai lent decât în comunicarea directă. Istoria scrierii (facultativ)


80


Istoria scrierii ne trimite în urmă cu zeci de mii de ani, până la desenele rupestre din epoca preistorică, la reprezentările de oameni şi animale de pe pereţii peşterilor ale omului primitiv. (cam acum 20000 de ani sau, şi mai înainte, cam acum 50000 de ani, când se înregistrează o serie de trăsături – puncte, linii, spirale – care reprezintă o transpunere grafică a unor semne specifice gândirii mitice). Antropologul Andre Leroi-Gourhan consideră că cele mai îndepărtate vestigii ale scrierii datează de acum 35.000 de ani î.Hr. şi că ele reprezintă „linii gravate în os sau în piatră, mici incizii echidistante ce aduc mărturia despărţirii reprezentării prin figuri de imaginile figurative concrete şi dovezile celei mai vechi exprimări a manifestărilor ritmice.”17 Iniţial, desenele au avut o funcţie multiplă (magică, artistică, de comunicare). O etapă care precede apariţia scrierii este pictografia. Ea este un sistem primitiv de scriere care constă în exprimarea ideilor prin desene figurative (pictograme) cu valoare reală sau simbolică. Folosirea pictogramelor a constituit prima încercare de a fixa vorbirea, dar ea era prea limitată pentru că putea reprezenta obiecte concrete, dar nu putea reda articularea frazei. Este un început de scriere pentru că îşi propune să comunice ceva, dar nu e o scriere propriu-zisă, pentru că nu reproduce ideile în succesiunea lor. Treptat, pictogramele vor începe să fie dispuse linear, ceea ce va constitui o treaptă fundamentală în transformarea lor în scriere. La originea scrisului se află, de asemenea, motive economice: nevoia „contabilizării” unor produse agricole ce erau puse în circulaţie, întocmirea unor liste, inventare de bunuri etc. De la pictografie se trece la ideografie, adică la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezintă obiecte. Ideograma este un semn grafic, folosit în scrierea hieroglifică egipteană (hieroglife= imagini sacre) şi chineză pentru a nota o idee sau un cuvânt. Singura scriere ideografică păstrată până astăzi este scrierea chineză. Ideogramele au fost notate la început cu linii curbe, apoi cu linii drepte, până când semnele au cunoscut aspectul de cui, cuneo, de unde denumirea de scriere cuneiformă. Scrierea cuneiformă a fost folosită de sumerieni, care între 5000 şi 4000 î. Hr., în regiunea corespunzătoare actualului Irak de Sud, cunoscuseră o civilizaţie înfloritoare şi cărora le este atribuită inventarea scrierii.. Scrierea cuneiformă s-a răspândit în Orientul Apropiat şi a continuat să fie scrierea de circulaţie pentru multe secole. Hârtia apare în secolul al II-lea d. Hr. în China, se răspândeşte în secolele al VI-lea şi al VII-lea în Asia, iar în secolele al XI-lea şi al XII-lea în Europa. O formă de tranziţie între scrierea fonetică (silabică) şi alfabet este scrierea feniciană –un sistem de 22 de semne, care notau doar consoanele, iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior, ele au fost adăugate de greci). Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci (în jurul anului 775 î. Hr), acesta a devenit strămoşul tuturor alfabetelor occidentale. 17

Andre Leroi-Gourhan, Gestul şi cuvântul, Ed, Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 259.


81


Ultima fază a scrierii o reprezintă scrierea alfabetică –este cel mai evoluat, cel mai comod şi cel mai uşor adaptabil. Scrierea alfabetică este astăzi folosită de popoarele civilizate în toată lumea; are avantajul de a folosi litere ce reprezintă sunete izolate, şi nu idei sau silabe (e imposibil să cunoşti toate cele 80.000 de simboluri ale scrierii chineze, este greu să stăpâneşti chiar cele 9.000 de simboluri folosite practic de intelectualii chinezi şi e infinit mai simplu să foloseşti numai 22, 24 sau 26 de semne). Simplificarea alfabetului a contribuit la marea răspândire a scrierii. Marea realizare a acestei invenţii constă – cum spuneam – în reprezentarea fiecărui sunet printr-un singur semn. Câştigurile generate de descoperirea scrierii alfabetice sunt imense. Trecerea de la canalul auditiv la cel vizual înseamnă de fapt:stimularea gândirii abstracte, a creativităţii, a activităţii intelectuale, a disciplinării ei, a capacităţii de aprofundare prin lectură. Scrierea înseamnă precizie, logică, perenitate, durată – o desprindere de prezent, o comunicare cu trecutul şi chiar cu viitorul. Marshall McLuhan consideră că o dată cu inventarea scrierii, începe „Galaxia Gutenberg”, care a adus atâtea beneficii lumii. Concomitent, autorul atrage atenţia şi asupra pericolelor pe care le prezintă scrisul pentru omenire. El vorbeşte despre scindarea culturii şi civilizaţiei greceşti, despre faptul că schizofrenia (dedublarea personalităţii umane) este o consecinţă inevitabilă a alfabetizării. Despărţirea între lumea orală şi cea vizuală, între inimă şi minte, între inteligenţă şi pasiune, între raţiune şi sensibilitate – sunt cele două tendinţe care caracterizează lumea Greciei antice şi care ar duce, la dezvoltarea unilaterală a individualismului, raţionalismului şi naţionalismului. În antichitate, Platon considera şi el că scrisul prezintă un mare neajuns prin caracterul de indiferenţă, de impasibilitate, de impersonalitate faţă de oralitatea exprimării, mult mai vie, mai expresivă, autentică. Prin intermediul mitului lui Theuth, socotit inventatorul scrisului, Platon îşi exprimă scepticismul cu privire la capacitatea scrierii de a fi un leac împotriva uitării: „Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte, ci doar readucerea aminte”.18 Ca o soluţie la scindarea de care s-a vorbit, McLuhan propune reîntoarcerea la lumea oral-auditivă, la retribalizare, la instaurarea unui „sat” global, dar nu prin printr-o proiecţie în trecut, ci în viitor prin constituirea unei culturi oralo-vizuale, omogene, idee perfect posibilă datorită cuceririlor erei electronice: radioul şi televiziunea.

3. Comunicarea multiplă 18

Platon – dialogul Phaidros, Opere vol IV, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc, 1983, p 466.


82


Un rol important în simplificarea semnelor şi în difuzarea scrierii l-a avut apariţia tiparului. În secolul al XV-lea, în jurul anului 1450, la Mainz, în Germania, Johanes Gutenberg (1400–1468) a inventat tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care în cursul aceluiaşi secol s-a răspândit în toată Europa. În China, tiparul de lemn era cunoscut încă din secolul al XI-lea. Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea informaţiei scrise, propagarea ei în lanţ, caracterul multidirecţional al difuzării.

R3 R1

E

R3

R2 R3

R3

R3

R4

Schema comunicării multiple (prin imprimate) (după Bernard Voyenne) - Aceleaşi caracteristici ca şi în cazul comunicării indirecte (prin scriere), dar mesajele sunt multiple şi transmise razant, prin propagare.


83


- Comunicarea multiplă are un caracter puternic socializat. Tipografia a făcut din cultură un bun de consum, o marfă uniformă şi repetabilă. Această marfă, care alimentează setea de cunoaştere, nevoia informării rapide şi exacte, se materializează în două produse ce ţin de civilizaţia omului modern, şi anume: cartea şi presa. Prin omogenitatea şi liniaritatea ei, prin caracterul portabil, prin multiplicarea ei, cartea a reprezentat o lectură accesibilă unui public foarte larg, dar, în acelaşi timp, a provocat o ruptură între spirit şi inimă, favorizând egocentrismul, logocentrismul, „detribalizarea” individului prin izolarea vizualităţii, impusă de lectura textului. Tiparul revoluţionează nu numai tehnica editării, ci şi modul de gândire şi de comportament, prin puterea de a-l instala pe cititor „într-un univers subiectiv de libertate şi spontaneitate fără margini”, după cum afirmă McLuhan p. 258. Tiparul este „tehnologia individualismului”. Cartea a însemnat o creştere extraordinară a vitezei de citire a textului tipărit, o gândire mai rapidă şi mai profundă, o posibilitate de adâncire în semnificaţia textului prin revenire şi meditare asupra lui. În acelaşi timp, cartea nu este numai o expresie a culturii, a spiritului, ci şi o formă materială concretă, o marfă; ea are nevoie de pieţe de desfacere, de difuzare.


84


În acest context, se stabileşte o anumită relaţie între emiţător şi receptor, între public şi autor, iar între ei intervine un al treilea personaj, editorul, care finalizează procesul de comunicare prin tipărirea cărţii. Ziarul, în sensul actual al cuvântului, ceea ce înseamnă periodicitate, continuitate, informaţie de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial, preţuri accesibile, a apărut în Europa 17 mai 1605 la Anvers, în Ţările de Jos. Este vorba de publicaţia săptămânală Die Niewe Tidjingles (Noutăţile din Anvers), considerată primul periodic din lume. Dacă în secolul al XVII-lea, caracterul domuninant îl reprezintă presa periodică, în secolul imediat următor se vor dezvolta în primul rând cotidianele (în 1702 ziarul londonez „The Daily Courant”, în 1777 primul cotidian francez „Journal de Paris” etc.). Î n secolul al XIX-lea, presa va cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, datorată şi dezvoltării industriei, concurenţei, spiritului comercial, perfecţionării căilor de difuzare. Este etapa marilor cotidiene, a apariţiei presei moderne, a agenţiilor de presă instituţionalizată, a comunicării de masă, când presa devine o modalitate modernă de comunicare, adresându-se unui public larg – are nu mai receptează pasiv mesajele şi care se constituie într-o opinie publică, instaurându-se astfel o nouă relaţie între emiţător şi receptor şi canalul de difuzare a informaţiilor. În ţara noastră primele ziare au apărut în 1829: Curierul românesc, la 8 aprilie, editat la Bucureşti de Ion Eliade Rădulescu, Albina românească, editată la Iaşi, la 1 iunie, de către Gheorghe Asachi, Gazeta de Transilvania, editată la Braşov, de către George Bariţ.


85


Atât în cazul cărţii, cât şi în cel al ziarului putem vorbi de funcţiile textului: discursivă, documentară şi iconică. a. Comunicarea indirectă, realizată prin intermediul scrisului, înseamnă transformarea discursului oral în text. Între cele două există asemănări şi deosebiri. Astfel, discursului oral îi este specifică redundanţa, în timp ce textul se caracterizează prin precizie, claritate, ordine şi structură logică a ideilor. Dar , uneori, textul poate reproduce discursul, caracterul scriptic fiind aproape imperceptibil. Impresia de oralitate este atât de profundă încât nu avem nici un moment senzaţia că ne aflăm în faţa unui text. Acesta este cazul multor scriitori care urmează îndeaproape limba vorbită. b. Funcţia documentară a textului presupune o eliberare totală de redundanţa oralităţii, o capacitate maximă de analiză şi sinteză, un caracter informativ şi reflexiv, ceea ce înseamnă înscrierea sa într-un cod, care , pentru a fi descifrat, cere un efort de înţelegere. Expresia valorică supremă a funcţiei documentare a textului este cartea. c. Textul este imagine, atât în cazul cărţii, şi mai ales în cazul ziarului. Prin urmare, el are o funcţie iconică. Punerea în pagină (în cazul ziarului, al cărţii) are o importanţă deosebită pentru cititor, pentru atragerea sau respingerea lui, pentru comunicarea cu el. Alcătuirea unei pagini de ziar cu titluri subtitluri, rubrici speciale, la care se adaugă fotografii, desene, caricaturi etc. – are un rol important asupra impactului cu cititorul. 4. Comunicarea colectivă


86


Efectele apariţiei tiparului, şcolarizarea masivă, revoluţia industrială, dezvoltarea oraşelor, a poştei şi mijloacelor moderne de comunicaţie, invenţiile specifice erei electronice –vor duce la apariţia unor noi modalităţi de comunicare şi a unor noi relaţii între oameni, cu consecinţe în plan social şi psihologic. Dacă în comunicarea directă, indirectă şi multiplă emiţătorul de mesaje este unul singur, în cazul comunicării colective – prin intermediul ziarului, radioului şi televiziunii – atât emiţătorul cât şi receptorul devin două grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează o emisiune de radio şi cei care-l citesc sau audiază. Altfel formulat, comunicarea se socializează, devine colectivă. Mesajul însuşi se socializează. Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este indirectă, multiplă şi colectivă. Procesul comunicării colective se realizează prin intermediul unor grupuri sociale specializate, şi anume: cei care constituie antreprenorii de presă şi personalul lor.

E

E E

R

E

E

E

R E

E

R

R

E

E E

E E

E

R R

R

R

E

R R

R

Mesaje pierdute

R

R

R R

Schema comunicării colective (după Bernard Voyenne)


87


– Emiţătorul şi receptorul nu sunt indivizi, ci grupuri, aceste înseşi fiind compuse fie din indivizi, fie din grupuri mai mici. – Mesajele trebuie în mod obligatoriu, să treacă printr-un organ de informare. – Mesajele multiple sunt foarte numeroase. Receptarea lor periodică tinde către permanenţă. Bernard Voyenne vorbeşte în cartea sa „La presse dans la société contemporaine” despre trei caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul presei19, care o diferenţiază de toate celelalte forme de comunicare, şi anume: a. caracterul instantaneu, pentru că aduce veşti aproape în acelaşi timp cu desfăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic; b. permanenţa, pentru că nu cunoaşte nici o întrerupere şi jalonează istoria în continuitatea ei; c. caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment. În cazul comunicării colective se vorbeşte despre comunicarea de masă şi, mai nou, despre mass-media (mijloace de comunicare de masă). Între comunicare de masă şi mass-media nu există o suprapunere totală de sensuri. Mai exact, când avem în vedere obiectul comunicării, vorbim despre comunicare de masă, difuzare masivă (în engleză, mass communication), când avem în vedere instrumentele, înţelegem tehnicile, mijloacele de difuzare, informare colectivă, masivă sau de masă (în engleză, mass-media). În sfârşit, când avem în vedere produsele – ansamblul mesajelor destinate unui mare public – vorbim despre comunicaţiile sociale, colective sau de masă, mesaje de difuzare socială, colectivă sau de masă, adică, în engleză, mass communications.

19

Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine, p. 25


88


Fenomenul complex al mass-media face obiectul diverselor ştiinţe, cum ar fi: sociologia mass-media, psihologia socială, lingvistica, cibernetica, teoria informaţiei, semiotica etc. În definirea conceptului mass-media, trebuie să avem în vedere două aspecte esenţiale: a. ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scară de masă în condiţiile civilizaţiei tehniciste (drept conţinut); b. mijloacele tehnice de creare, elaborare şi difuzare de mesaje (ca instrumente de comunicare de masă). Componentele mass-media (radioul, televiziunea, cinematograful, cartea, marea presă, discul, publicitatea etc.) se impun cercetării20 din cel puţin două puncte de vedere: din punctul de vedere al conţinutului (a ceea ce se transmite) şi din punctul de vedere al modelării conţinutului (cum se transmite). Tehnicile moderne sunt cele amintite mai sus, la care se pot adăuga şi telefonul, magnetofonul, casetofonul, iar mesajele folosite sunt valori culturale preluate şi adaptate la limbajele de comunicare de masă. Cercetătorul american H. D. Lasswell, în lucrarea sa „Structura şi funcţia comunicării în societate” (1948), a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice acţiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect? Astfel, cine? vizează studiul emiţătorului; ce? vizează analiza de conţinut a comunicării; prin ce canal? vizează analiza canalelor de comunicaţie, a mediului (presa scrisă, radio, televiziune, cinema, video etc.); cui? vizează analiza publicului, a modului de receptare a mesajelor; cu ce efect? are în vedere analiza scopului, a eficacităţii comunicării.

20

Gina Stoiciu, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, Ed. Ştiinţifică, p. 16.


89


Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj şi mijloc de comunicare) şi cine? (producător şi receptor). El consideră că: „Societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării”. Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă, deoarece se bazează pe o tehnologie modernă (tiparul, telegrafia, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea), pe o revoluţie industrială, dar şi pe apariţia unor organizaţii comerciale interesate atât în producţia de masă, cât şi în difuzarea de masă, aducătoare de profit. Cel mai vechi mijloc de comunicare de masă este presa (e vorba de presa modernă, care posedă toate posibilităţile pentru apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă). Inventarea rotativei, de exemplu, între anii 1860–1870 în Statele Unite ale Americii, în Anglia în Franţa, avea să însemne imprimarea a 12.000–18.000 de exemplare pe oră. Cercetătorii consideră că vârsta de aur a marilor cotidiene este aceea a anilor 1890–1920, marcată de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje impresionante. În Franţa se tipăreau 9 milioane de exemplare în 1914, iar în S.U.A., în 1920 –27,8 milioane de exemplare. Evident, secolul al XX-lea aduce o extraordinară diversificare a presei, atât în planul tehnicii de imprimare, cât şi în cel al calităţii ziarelor, al comercializării şi difuzării lor. Constatăm existenţa unei prese politice, a unei prese a elitelor intelectuale, a unei prese specializate, a unei prese pentru femei, pentru copii, a unei prese literar-artistice etc.

O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost determinată de tehnologia electronică. Ea marchează apariţia telegrafului Lector univ. drd. Monica Munteanu

90


(inventatorul american S.F.B. Morse a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie, brevetat în 1840), a telefonului (în 1876, omul de ştiinţă american Alexander Graham Bell a inventat telefonul), fonografului (Thomas Edison, în 1877 şi-a patentat fonograful), radioului (brevetat în 1896, inventat de fizicianul italian Guglielmo Marconi), cinematografului, televiziunii. Apariţia televiziunii este, desigur rezultatul unui lung şir de invenţii în domeniul electricităţii, al radiofoniei şi cinematografiei, deci a unui canal audiovideo. Germania realizează primele experienţe publice de televiziune în 1928, Anglia în 1929, Franţa în 1932. Astăzi, televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii, chiar şi în ţările „lumii a treia”. Ideea „satului global” – de care vorbeşte McLuhan – este totuşi departe de a se înfăptui; cauza fundamentală fiind inegalităţile dintre ţările dezvoltate, care deţin 95% din staţiile de emisie de televiziune, şi ţările în curs de dezvoltare, care deţin doar 5%. La toate acestea se adaugă o nouă cucerire a epocii moderne: calculatorul/ computerul. Cu ajutorul lui, informaţiile pot fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa excepţională de a memora cantităţi imense de date, se modifică profund modalitatea de comunicare, calculatorul căpătând un rol fundamental în evoluţia societăţii în general, a presei, în special. Calculatorul devine nu numai o bancă importantă de date pentru ziare, ci şi un mod modern de editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor în pagină etc. Calculatorul posedă un mare potenţial comunicativ, prin introducerea tehnologiei informatice care, în esenţa ei, este comunicaţională. Lector univ. drd. Monica Munteanu

91


Procesul informatizării produce transformări substanţiale în sfera comunicării. Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor, ceea ce provoacă o anumită inegalitate în procesul comunicării. În acelaşi timp, se observă tendinţa de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării, adică de asigurare a accesibilităţii ei. În lucrarea lui Alvin Toffler21, e pusă următoarea întrebare: „Va fi computerul eroul comunicării?” Răspunsul este fără echivoc: „Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană, dar, mai ales, în forme ale viitorului comunicaţional. La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale, aşa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. Tehnologia informaţională va da fiinţă unei noi realităţi, existenţa artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce, ci şi la participarea la procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”. Dacă adăugăm la toate acestea tehnologia mai nouă a Internetului, cu multiplele sale posibilităţi de comunicare, vom fi de acord, împreună cu Alvin Toffler, că „noul sistem mass-media este un accelerator de powershift” (putere în mişcare). Totul este ca între mijloacele moderne de comunicare să existe o conlucrare complexă, pe diverse planuri. 21

Alvin Toffler, Powershift / Puterea în mişcare, Ed. Antet, 1995, p. 349.


92


Curs VIII Moduri şi mijloace de comunicare 3

Conceptul de comunicare de masă – Mass-media Conceptul de mass-media este mai nou şi este necesară o definire a lui: „Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină, transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemnează în general, în principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare şi se traduce, în general, cu expresia comunicaţiilor de masă (...). Deci: media = mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masă, inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă, putere, vasta lor rază de acţiune. Nu există nici o îndoială că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea şi televiziunea (...). Cinematograful se înscrie în aceeaşi categorie (...). Presa, pentru aceleaşi motive, este considerată ca fiind unul dintre principalele massmedia (...). Cartea (...), discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, să fie încadrate în categoria mass-media. De asemenea, afişul publicitar. Se poate considera, aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall Lector univ. drd. Monica Munteanu

93


McLuhan, că şi cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare... Chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca emiţători către marele public.”22. Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă, mijloace ale comunicării de masă nu există o sinonimie perfectă. Între comunicare de masă, înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare, şi mijloace de comunicare – instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor – există diferenţe clare, care trebuie avute în vedere. Expresia mass-media nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de masă. Însăşi expresia mass-media conţine mai mult decât pe aceea de mijloace. Conceptul de mass înseamnă un public numeros, dar poate fi înţeles şi ca o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă, ca o standardizare a consumului cultural şi, în acelaşi timp, ca un nivel scăzut de receptivitate. În acest fel, conceptul de comunicare de masă este definit în sens unilateral, creându-se în mod artificial o ruptură între cultura înaltă, a elitelor sociale şi cultura de masă, producţia de masă, receptarea de masă. În definirea conceptului de comunicare de masă trebuie să avem în vedere faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de civilizaţia tehnicistă, ceea ce implică unele trăsături specifice: – În cazul comunicării de masă, comunicarea se socializează, devine colectivă. Emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reflectă doar părerea unui singur individ, ci a întregului grup, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul,televiziunea). La rândul lor, destinatarii comunicării formează grupuri vaste, colectivităţi umane, ceea ce constituie socializarea audienţei. Cum afirmă cercetătorul

22

Jean Cazeneuve, La société de l ubiquité, Denoël Gonthier, Paris, 1972, p. 9.


94


francez Bernard Voyenne: „presa de masă reprezintă conversaţia tuturor cu toţi şi a fiecăruia cu celălalt.” – O altă trăsătură a comunicării de masă se referă la caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării. Emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal, iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice „erei electronice”. – De asemenea, reacţia grupului receptor mesaje faţă de grupul emiţător este lentă, chiar de indiferenţă. Când ea se produce, receptorii devin, la rândul lor, purtători ai unor noi mesaje. Vom încheia discuţia prezentă despre modurile şi mijloacele de comunicare trecând în revistă funcţiile mass-media în societatea contemporană – dat fiind importanţa sporită a acesteia astăzi: a. Cea mai importantă funcţie a presei, a mass-media, în general, este aceea de a informa. Raţiunea apariţiei presei aceasta a fost: de a informa, de a înregistra, de a comunica (=schimb de informaţii) ce se întâmplă în lume. Informaţia este sângele viu al unui ziar. Drama omenirii ia naştere ca urmare a faptului că descoperirea se face mult mai repede decât informarea. Faptele evoluează prea repede pentru ca omul să poată lua cunoştinţă clară de ele. Sociologul american Alvin Toffler, în „Puterea în mişcare”, consideră că lupta pentru putere va înseamnă lupta pentru stăpânirea informaţiilor (natura puterii se schimbă în funcţie de cunoaştere, şi are loc o „alchimie a informaţiei”). În opinia sa, cele trei principale surse ale puterii sunt, violenţa, averea şi cunoaşterea, iar cunoaşterea devine resursa centrală a economiei avansate. Avuţia înseamnă, deci, informaţie. Între cel trei surse ale puterii intervine o Lector univ. drd. Monica Munteanu

95


dinamică a schimbării în favoarea celei din urmă. Societatea viitorului va fi, în sensul cel mai democratic,o societate a informaţiei sau nu va fi deloc. b. A doua funcţie fundamentală a mass-media este cea formativă, modelatoare, de a exprima şi forma opinii, comportamente, mentalităţi, de a contribui la ridicarea nivelului general de cunoaştere şi de educaţie a populaţiei în domeniile culturii şi civilizaţiei. „The medium is the message”, afirma Marshall McLuhan, dar tot el adăuga: „the medium is the massage”. Altfel spus, mijlocul repezintă mesajul, mijlocul influenţează modul de receptare a mesajului, el nu rămâne neutru. „Mijlocul are valoare de mesaj formativ” este o idee fundamentală a întregii opere a lui McLuhan. Modul în care sunt selectate şi comentate ştirile depinde de diverse criterii, subiective sau obiective, de diverse interese, personale sau de grup, de gradul general de cultură al ziariştilor, de etica lor profesională, de receptorii acestor ştiri. c. A treia funcţie importantă a mass-media este cea comercială. După cum se ştie, ştirile sunt acelea care vând ziarul. Într-o societate democratică, schimbul liber de informaţii, accesul liber la informaţie sunt necesare ca aerul pentru organism. Dar sunt ştiri şi ...ştiri. O informaţie este rezultatul unei selecţii (subiective), a unei opţiuni, a unui filtru (gazetarul, grupul acţionar, redacţia). Între emiţătorul şi receptorul de informaţii poate să existe o identitate de interese, valori şi atunci funcţia formativă a presei Lector univ. drd. Monica Munteanu

96


are un rol benefic, dar când nu există această identitate, funcţia amintită se transformă în manipulare, care are drept scop (mascat) denaturarea adevărului, abaterea voită de la informaţia exactă, obiectivă. Marile agenţii de presă au transformat informaţia în marfă, ele vând şi cumpără informaţii aducătoare de profit. Cele două mijloace consacrate de manipulare a maselor sunt publicitatea şi propaganda. Imensele cheltuieli ce se fac în lume pentru publicitate au drept scop formarea la clienţi a unei convingeri capabile să-i transforme în cumpărători. Arta de a convinge presupune afirmaţia şi repetiţia, variaţia aspectului anunţurilor. Un mare rol în publicitate îl are ilustraţia, ca şi metoda imaginilor comparative. d. A patra funcţie a mass-media este cea recreativă, de divertisment. Omul modern trăieşte sub o continuă stare de stres, supus zilnic bombardamentului informaţional care-i artificializează viaţa, rupându-l de natură, de trebuinţele sale fundamentale fireşti, falsificându-i opiniile. Marea masă de oameni mediatizaţi, iradiaţi cu informaţii contradictorii, confuze are, de cele mai multe ori, sentimentul de obiect şi nu de subiect, de asistenţă pasivă la evenimentele care o afectează. De aici, nevoia de apărare, de relaxare, de divertisment. Prin urmare, răspunzând la această nevoie, mai toate ziarele publică glume, caricaturi, radioul şi televiziunea au emisiuni speciale de umor. Astăzi însă,divertismentul nu mai este un simplu divertisment, pentru că reprezintă în ultimă instanţă, tot o formă (mascată) a unei atitudini, a unei opţiuni. În fond, ultimele două funcţii mass-media, cea comercială şi cea recreativă, au tot un rol formativ (pozitiv sau negativ după caz). Lector univ. drd. Monica Munteanu

97


Alvin Toffler observă rolul imens al televiziunii (o numeşte piaţă de imagerie în extindere) şi puterea ei extraordinară de influenţare, care se datorează caracterului de spectacol, dar care adesea zugrăveşte o imagine falsă a realităţii. El vorbeşte despre substratul intenţionat al acestui spectacol, dar şi despre conţinutul neintenţionat, prezent în toate programele şi reclamele de televiziune. Nimic din toate acestea nu este ignorat sau uitat de către spectator. Totul se îndosariază în minte,formând o parte din banca generală de cunoştinţe despre lume a persoanei respective. Din acest motiv, simpla distracţie nu mai este simplă.


98


CURS IX Barierele comunicării

Având în vedere importanţa realizării unui acord, unei compatibilităţii –în cadrul procesului de relaţii publice – între codul unei anumite organizaţii şi codurile diverselor publicuri, vom insista, într-un capitol de sine stătător, asupra celor mai importante obstacole ce pot să apară în cadrul comunicării dintre cei doi poli. Aşadar, în comunicare, intervin diverse obstacole23 şi anume: a. bariere fizice (distanţa, spaţiul); b. bariere sociale (concepţii diferite despre viaţă, Weltanschaung-uri diferite); c. bariere gnoseologice (insuficienţe ale experienţei, volum precar de cunoaştere, dezvoltarea redusă a gândirii); d. bariere socio-psihologice (obiceiuri, tradiţii, prejudecăţi); Sau, după o altă clasificare: a. bariere geografice (distanţa în spaţiu); b. bariere istorice (informaţia este invers proporţională cu timpul care desparte un anumit eveniment de comunicarea despre el); 23

vezi Maria Cornelia Bârliba, Paradigmele comunicării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1987, p. 62.


99


c. bariere statalo-politice (în funcţie de regimul politic care nu permite circulaţia informaţiei pe o scară mai largă); d. bariere economice (lipsa mijloacelor financiare); e. bariere tehnice (lipsa tehnicii care să accelereze circulaţia informaţiei); f. bariere lingvistice (slaba cunoaştere a limbilor străine); g. bariere psihologice (particularităţile percepţiei, memoriei, convingerilor, precum şi a celorlalte caracteristici ce ţin de personalitate); h. bariere de rezonanţă (informaţia nu corespunde întotdeauna nevoilor individului, nu intră în „rezonanţă” cu acestea). Se observă că există o multitudine de factori care pot să se transforme în „bariere” în calea comunicării. Nicki Stanton consideră că „individualitatea noastră este principala barieră în calea comunicării”. Prin această afirmaţia, considerăm că autorul se referă în primul rând, la faptul că adultul – spre deosebire de copil – se „osifică” în prejudecăţile (angoasele) sale. Diferenţele de percepţie sunt, după opinia lui Stanton, doar rădăcina altor bariere de comunicare: „Modul în care noi privim lumea este influenţat de experienţele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente etc. vor avea alte percepţii şi vor recepta situaţiile în mod diferit”24. El crede, de asemenea, că lipsa de cunoaştere (cunoştinţe reduse), lipsa de interes, lipsa de încredere, dificultăţile de exprimare, emotivitatea, personalitatea puternică a emiţătorului şi a receptorului („ciocnirea personalităţilor”), condiţiile de comunicare pot constitui bariere în calea comunicării. Să ne îndreptăm atenţia asupra câtorva dintre ele: 24

Nicki Stanton, Comunicarea, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, 1995, pp. 3-4.


100


Criza ideii de obiectivitate în cunoaştere determină o îndoială cu privire la posibilitatea comunicării. Pentru ca această îndoială să dispară, ar trebui să existe un limbaj universal neutru care să mijlocească traducerea unor limbaje în altele, ceea ce, practic, este imposibil. Pentru a se realiza o comunicare, trebuie să existe un limbaj / cod comun, dar limbajul – după cum am reliefat mai sus (la structura comunicării) – nu înseamnă vocabular. Sunt situaţii când există un vocabular comun, dar limbajul este diferit. Comunicarea va fi, în acest caz, incompletă sau imposibilă. Pe de altă parte, putem întâlni un vocabular diferit, dar un limbaj comun. Comunicarea devine incompletă sau la limită, imposibilă sau este întreţinută iluzia comunicării, nefiind conştientizată diferenţa dintre limbaj şi vocabular. Prin urmare, dificultatea comunicării ţine de marea diversitate a limbajelor (a se vedea în acest sens subpunctul tratat anterior). Conţinutul semantic al limbajului ţine, la rândul său, de orizontul cultural al vorbitorului, iar acesta de orizontul său de viaţă. Prin orizont de viaţă înţelegem totalitatea experienţelor unui individ (grup uman) circumscrise sistemului de trebuinţe şi mijloacelor de satisfacere a acestuia, sistem determinat de locul individului sau grupului în structura grupată a societăţii, precum şi de locul acesteia în cadrul civilizaţiei umane. Lector univ. drd. Monica Munteanu

101


În funcţie de natura limbajului, a concepţiilor despre lume (=Weltashaung), a orizontului cultural sau orizontului de viaţă, actul comunicării diferă de la un individ la altul. Comunicarea se realizează foarte rar sau nu se realizează niciodată atunci când există convingerea că alte orizonturi culturale sunt nesemnificative sau chiar inferioare (elitismul, eurocentrismul, panamericanismul, panslavismul, rasismul) sau datorită convingerilor că actuala diversitate economico-politică, socio-profesională, etnico culturală a lumii este fie o stare eternă a lumii, de nedepăşit, fie depăşibilă prin strategii de tip imperialist. Accidentele de comunicare ţin de competenţa lingvistică a vorbitorilor sau – în cazuri mai grave – de stările patologice, precum şi de clivajele culturale, care duc la relativism în comunicare. Bineînţeles cele două cauze de bază ce duc la eşec în comunicare (le-am dezvoltat anterior) sunt: omniprezenţa zgomotului (a se vedea modelul comunicării de la Shannon şi Weaver) şi necoincidenţa dintre codul transmiţătorului şi cel al receptorului. Repetăm, în ciuda credinţei inoculate de şcoală, potrivit căreia cuvintele au un înţeles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificaţie intrinsecă (a se vedea caracterul arbitrar al semnului lingvistic comentat anterior, la structura comunicării).


102


În ciuda existenţei unui vocabular comun, nu există un limbaj comun, de aceea de multe ori dialogul dintre doi interlocutori se realizează ca un „dialog al surzilor” în planul semanticii. El va însemna un prilej de conflict în planul pragmaticii (de exemplu, în procesul de relaţii publice, în această situaţie, coordonata de comunicare va bloca cealaltă coordonată importantă, pe cea de management) şi un prilej de disconfort în plan psihologic. Situaţia ideală a comunicării presupune aceleaşi tehnici de problematizare şi aceeaşi organizare mentală. Astfel de situaţii poate pot fi întâlnite în laboratoarele ştiinţifice din cadrul aceloraşi şcoli de gândire (unde instrucţia este relativ identică), în comunităţile închise, unde orizontul vieţii are o mare continuitate în timp, ceea ce determină continuitatea şi omogenitatea orizontului cultural. Relativitatea comunicării nu ţine numai de incompetenţa lingvistică, ci şi de o cauză mai adâncă, şi anume, de natura cunoaşterii. Limitele comunicării se manifestă şi în comunicarea dintre orice grupuri umane, etnice, clase sociale, socioprofesionale, partide politice, sexe, generaţii etc. Cum este posibilă comunicarea când există limbi diferite, paradigme diferite, în lipsa unui limbaj neutru? Prin convertire, prin trecerea de la o paradigmă la alta a cel puţin unuia dintre interlocutori. Lector univ. drd. Monica Munteanu

103


Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică. Pe baza lor, cel ce se instruieşte învaţă să formuleze şi să rezolve probleme noi. Conceptul de paradigmă a fost impus în filosofia ştiinţei de către Th. Kuhn şi el a intrat în ultimii douăzeci de ani în filosofia socială, în psihologie, sociologie, antropologie. Subliniam mai sus că eşecul în comunicare e determinat în principal de două cauze: necoincidenţa codurilor folosite şi intervenţia zgomotului. Prima deficienţă poate fi înlăturată (cel puţin parţial), printr-un efort de acomodare, convertire (cum precizam anterior), prin familiarizarea cu modul de a comunica al interlocutorului. Cât priveşte cea de-a doua piedică, şansele de-a o anihila total sunt minime, dată fiind omniprezenţa bruiajului (măcar şi numai a celui psihologic, ce supravieţuieşte chiar şi în condiţiile în care toate celelalte riscuri de perturbare fizică a semnalelor au fost înlăturate). Totuşi practica istorică, dar şi cea personală a fiecăruia dintre noi, ne sugerează o modalitate relativ simplă de a contracara efectele neplăcute ale „zgomotului”. De pildă, când avem de transmis cuiva la telefon un nume important, însoţim rostirea cuvântului în cauză de enumerarea câtorva substantive proprii, nume de persoane foarte cunoscute, din ale căror iniţiale se compune acesta.


104


Toate aceste substantive (ajutătoare) sunt redundante, adică parazitare, inutile? Evident, nu sunt inutile din moment ce procedeul îl ajută pe interlocutorul nostru să recepţioneze mesajul exact în forma dorită de noi. În limbă, redundanţa este omniprezentă şi se observă că un nivel mai ridicat al ei se asociază, aproape întotdeauna, cu o posibilitate sporită de detectare şi înlăturate a erorilor. Altfel spus, redundanţa contribuie la detectarea şi corectarea erorilor de transmisie. Un plus de redundanţă asigură un plus de siguranţă în transmiterea întocmai a mesajului.


105


CURS X TEHNICI DE STUDIU AL COMUNICĂRII - 1

1. INTERVIUL Interviul este o formă de comunicare stabilită între două persoane care nu se cunosc. Ea are ca scop adunarea informaţiilor asupra unui fenomen precis. M. Grawitz defineşte interviul ca: „un procedeu de investigaţie ştiinţifică, care utilizează un proces de comunicare verbală, pentru a aduna informaţi, în relaţie cu un scop fixat”. A. În sens restrâns, interviul ştiinţific este o metodă de investigaţie caracterizată de un ansamblu de tehnici şi proceduri specifice care permit instituirea unui proces de comunicare verbală în vederea obţinerii unor informaţii aferente scopului urmărit de cercetare; B. In sens larg, interviul ştiinţific este întreţinerea unei comunicări – investigaţia este cu atât mai productivă cu cât aria cercetată este mai lejeră, există mai puţine restricţii. Lector univ. drd. Monica Munteanu

106


Există o serie de factori care facilitează interviul în analiza comunicării: Factori legaţi de context - unii dintre aceşti factori se raportează la situaţia însăşi a interviului, alţii la intervievator şi alţii la intervievat. a) Între factorii legaţi de situaţia însăşi trebuie considerat în principal durata şi locul. Este important să se prevadă cât se poate de exact timpul ce va trebui să fie consacrat unei întrevederi şi de a pune în temă subiecţii. Locul unde se va desfăşura interviul trebuie de asemeni să fie planificat cu grijă în funcţie de obiectul cercetării. Locul poate avea o influenţă asupra modalităţii în care respondentul percepe statusul şi rolul său, disponibilitatea sa de spirit, deschiderea sa la întrebări etc. b) Între factorii legaţi de intervievat trebuie mai ales să considere pertinenţa temei; acesta trebuie să corespundă preocupărilor intervievatului din momentul întrevederii. Intervievatul trebuie să ştie cu exactitate care este rolul său din acest punct de vedere, pentru a nu apare disfuncţionalităţi în relaţia sa cu intervievatorul. Acesta din urmă trebuie să se asigure că intervievatul reconstituie bine realitatea-pentru aceasta el poate să ceară intervievatului probe scrise sau dări de seamă oficiale care să vină în sprijinul a ceea ce el spune. Alte elemente ale situaţiei de întrevedere sunt legate de anchetatorul însuşi. De exemplu, sexul sau aspectul său fizic pot influenţa această situaţie. Prin urmare, cadrul său de referinţă sau opiniile sale pot influenţa obiectivitatea sa în formularea problemelor/întrebărilor sau în înregistrarea răspunsurilor.


107


În fine, nivelul limbajului pe care îl utilizează trebuie să fie accesibil intervievaţilor. Intervievatorul trebuie, prin intermediul limbajului, să motiveze persoana să răspundă indicându-i că toate răspunsurile posibile sunt valide. Există numeroase criterii de clasificare ale interviurilor: A. După momentul de desfăşurare al investigaţiei prin interviu; B. După scopul cercetării - de exemplu, el este de un anumit fel dacă există cercetare de tip informaţional şi este de alt tip dacă cercetarea este de acţiune; C. După nivelul de profunzime urmărit în adunarea informaţiilor; D. După gradul de obiectivitate al cercetătorului şi al celui cercetat. E. După domeniul în care este folosit: (a) obiectul (realitatea) cercetat - adică problema cercetată; (b) indivizii investigaţi (care constituie şi o realitate investigată dar sunt şi furnizori de informaţii). După obiectul studiat: 1. Interviul documentar - urmăreşte îndeosebi obţinerea unor cunoştinţe de care dispun indivizii în raport cu procesele şi fenomenele studiate; 2. Interviul de opinie - urmăreşte sesizarea reacţiilor subiective în raport cu fenomenul studiat; Lector univ. drd. Monica Munteanu

108


3. Interviul de atitudine - urmăreşte obţinerea de informaţii referitoare la comportamente, atitudini ca atare ale subiectului în raport cu fenomenele sau procesele studiate; 4. Interviul de personalitate - urmăreşte obţinerea de informaţii care pun în prim-plan personalitatea integrală ca atare a subiecţilor investigaţi-este cel mai complex din punct de vedere al aspectelor cognitive, de opinie, afective-ne oferă date globale, semnificative asupra felului în care participă indivizii la fenomenele studiate. F. După modalitatea de adunare a datelor: există interviul dirijat şi interviul semi-dirijat - diferenţa esenţială între aceste două tipuri de interviu se află în conţinutul interviului care este structurat în primul caz şi semi-structurat în cel de-al doilea. Această diferenţă serveşte deci la calificarea mijlocului utilizat pentru adunarea datelor. 1. Interviul dirijat - interviul dirijat seamănă cu un chestionar în care nu figurează decât întrebări închise, cu excepţia faptului că acest chestionar este aplicat de un intervievator. Ansamblul cadrului de referinţă, adică limbajul adecvat problemei, structurarea temelor, ordinea progresului întrebărilor şi diferitele categorii de răspunsuri, este definit dinainte. Persoana intervievată trebuie să se situeze în raport cu acest cadru, ea trebuie să intre în el pentru a răspunde într-o modalitate corectă la întrebări. 2. Interviul semi-dirijat - marile teme ale interviului sunt definite dinainte, dar ordinea în care ele pot fi abordate este liberă şi categoriile din interiorul acestor teme funcţionează în mod liber.


109


Rolul intervievatorului constă fundamental în a lăsa intervievatul să vorbească, şi a-i propune acestuia anumite teme dacă acesta nu le abordează pe aceste în mod spontan. Interviul semi-dirijat convine pentru aprofundarea unui domeniu dat sau pentru a urmări evoluţia unui domeniu deja cunoscut. I. După profunzimea (adâncimea) lor: 1. Interviul extensiv - este mai superficial, se realizează la o scală de masă-de regulă este centrat pe problema investigată şi nu pe trăsăturile persoanei investigate; 2. Interviul în profunzime - este centrat mai ales pe individ-accentul cade pe persoanele investigate, pe capacitatea lor de a furniza cat mai multe informaţii prin sensibilizarea personalităţii lor. În interviul în profunzime de regulă operatorul de interviu nu sugerează domeniul de interes studiat-interviul de acest tip este centrat pe individ, urmărind în mase mari de indivizi (care formează un eşantion) repetabilitatea anumitor structuri motivaţionale-unele structuri motivaţionale sunt generale în ciuda bogăţiei motivaţiilor individuale. Operatorul pentru acest tip de interviu procedează în general „directiv”- el îşi urmăreşte insistent scopul, întrebările adresate celui intervievat sunt foarte centrate pe scop, deşi vin din direcţii diferite. 3. Interviul non-directiv sau cu răspunsuri libere - se caracterizează prin preciziunea temei dar formularea întrebărilor şi evantaiul informaţiilor adunate astfel este foarte variată, astfel încât gradul de libertate al răspunsului este foarte mare pentru intervievator şi operatorul de interviu. Lector univ. drd. Monica Munteanu

110


Singura restricţie este tema-în cazul interviului non-directiv intervievatul se poate exprima şi în legătură cu fenomene la care nu a participat direct, să-şi exprime opiniile bazate pe aparatul analogic al gândirii omului-solicitând informaţii despre faptele la care nu a participat el face analogia între faptele cunoscute şi în acest fel fapte transferul la faptul solicitat-în interviu se cer informaţii despre fapte cunoscute nemijlocit.

4. Interviul central sau focalizat - este axat pe o anumită problemă particulară cunoscută direct de intervievat dar cu o mare libertate de mişcare din partea operatorului de interviu. Acest tip de interviu este centrat fie pe temă, fie pe intervievat.

2. FOCUS-GROUPUL A fost folosit pentru prima dată în anii’40 pentru a determina eficacitatea programelor de radio destinate pentru întărirea moralului trupelor americane aflate în război. După anii ’50 devin un instrument de cercetare a pieţii, apoi din anii ’60 redevin un instrument important în cercetarea academică. Tipuri de focus-group: 1. Focus-grop simplu: Un grup este invitat să discute pe baza unui ghid de discuţie care cuprinde întrebări deschise şi în prezenţa unui moderator care invită pe fiecare participant la grup să discute , să-şi spună părerile şi opiniile. Se foloseşte aceeaşi procedură pentru mai multe grupuri pentru a se putea compara datele între ele. Lector univ. drd. Monica Munteanu

111


2. Focus-gropul extins: În acest caz participanţilor la grup li se administrează înaintea discuţiei un chestionar care include problemele care vor fi discutate în timpul grupului. Caracteristicile focus-group-urilor Focus-grupul constă dintr-un mic număr de oameni care sunt adunaţi de cercetător pentru a discuta un subiect dat. Discuţiile de tip „focus” nu sunt structurate deşi în unele cazuri subiecţilor li se cere să completeze un chestionar. Grupurile în acest caz au mai puţin de 10-12 persoane-numărul fiind mic, nu se pot generaliza rezultatele obţinute în acest caz la nivelul întregii populaţii. Pentru că grupul este aleator şi membrii sunt aleşi pe baza unei caracteristici comune, se spune că grupul are o validitate externă redusă. Etapele cercetării de tip focus-grup 1. Recrutarea participanţilor la focus-grup - Recrutarea se face pe baza unui chestionar de recrutare, în funcţie de obiectivele studiului, de informaţiile pe care le avem despre grupul ţintă şi de caracteristicile acestuia. Chestionarul de recrutare cuprinde o scurta prezentare a operatorului şi a firmei care realizează studiul, scopul întâlnirii, tema generală a discuţiei, întrebări filtru, întrebări nespecifice, întrebări de natură demografică şi întrebări despre coordonatele persoanei chestionate (număr de telefon, disponibilitate de timp în zilele în care sunt programate discuţiile de grup).


112


Întrebările filtru se formulează în funcţie de obiectivele cercetării şi sunt cele care “filtrează” subiecţii astfel încât să ne asigurăm că aceştia sunt exact persoanele de care avem nevoie. 2. Ghidul de interviu - Ghidul de interviu este instrumentul principal de lucru în focus grup. Întrebările din ghidul de interviu trebuie • să respecte o succesiune logică, să decurgă logic unele din altele, • să pară spontane, fireşti, • să acopere toate obiectivele propuse, • să permită obţinerea unor informaţii complete în timpul alocat discuţiei. În ghidul de interviu se pun întrebări deschise, subiecţii fiind puşi în situaţia de a relata, de a povesti ceva (o experienţă o opinie), de a explica o atitudine, un comportament. Numărul de întrebări nu trebuie să fie foarte mare, căci trebuie să ţinem cont de faptul ca la fiecare întrebare vom avea 8 - 10 răspunsuri şi, în plus, comentariile subiecţilor la răspunsurile altor persoane din grup sau întrebările suplimentare venite din partea moderatorului. 3. Desfăşurarea discuţiei şi analiza rezultatelor - Discuţiile trebuie înregistrate video sau audio şi supravegheate discret de sponsorul cercetării. Cercetătorul sau un înlocuitor al lui serveşte drept moderator. Moderatorul are câteva sarcini important: a menţine discuţia centrată pe tema de cercetare (de obicei acesta este un produs sau un serviciu); a garanta şi a asigura că discuţia nu este dominată de unul sau doi participanţi mai importanţă; a încuraja pe toţi subiecţii să discute liber.


113


De obicei o discuţie de grup de o oră sau două este înregistrată şi studiată în profunzime-analiza comentariilor participanţilor poate fi în totalitate anecdotică sau observaţională sau poate implica tehnici ale analizei de conţinut pentru a număra temele recurente sau a măsura intensitatea cu care acestea sunt dezbătute. Referitor la numărul de grupuri necesare-nu există un număr fix, unele proiecte solicitând numai 1-3 iar în altele fiind nevoie chiar de 10. Regula principală este ca atunci când interviurile nu aduc nimic important, interviurile ar trebui stopate.

3. OBSERVAŢIA PARTICIPATIVĂ.

Observaţia este o formă de cercetare calitativă, diferită de cercetarea cantitativă. De exemplu, cercetarea audienţei a fost deseori criticată pentru că a furnizat numai descrieri uni-dimensionale ale relaţiilor oamenilor cu mass media. Ea ne spune câte aparate TV sunt deschise dar nu ce fac oamenii în timp ce urmăresc TV sau dacă chiar îl urmăresc. Şi dacă ei se uită la TV chiar îl urmăresc atent sau se gândesc la altceva, iau masa etc.?


114


D. Morley a observat că cercetarea asupra audienţei TV nu măsoară vizionarea ci altceva: prezenţa unui aparat TV deschis şi o persoană în aceeaşi cameră cu el. Ea presupune motivaţia de a urmării TV şi faptul că decizia de face acest lucru este una individuală. Ea nu pune sub semnul întrebării contextul în care s-a făcut această alegere (cine are acces la aparat, ce altceva se mai face în prezenţa lui, unde în altă parte se merge în casă etc.). Ca urmare a acestor probleme Morley argumentează că: „tipul de cercetare pe care trebuie să o facem implică identificarea şi investigarea tuturor diferenţelor dincolo de categoriile atot-cuprinzătoare ale «urmăririi TV» ... noi trebuie să ne concentră asupra modalităţii complexe în care vizionarea TV este întrupată în mod inevitabil în şirul complet al practicilor cotidiene ... Noi trebuie să studiem vizionarea TV...în «localizarea sa naturală»”. Observaţia implică o varietate de metode de cercetare care permit accesul direct la comportamentul social care este analizat. Ea poate sau nu să ofere avantaje în raport cu alte metode şi abordări, dar ea este o parte importantă din arsenalul cercetării comunicării.

Cercetarea observaţională poate fi împărţită în mai multe tipuri în funcţie de trei criterii: a. Dacă observatorul ia sau nu parte la activităţile indivizilor observaţi; b. Dacă observaţiile sunt structurate sau non-structurate; c. Dacă comportamentele observate apar în localizări naturale sau artificiale. Lector univ. drd. Monica Munteanu

115


Figura. Gradul de structură al localizării observaţionale.

Gradul de structură impusă de observator

Nestructurată

Structurată

Localizare

Localizare

naturală

artificială

Cercetare de

Studiu de

teren complet

laborator

nestructurată

nestructurat

Cercetare de

Studiu de

teren structurată

laborator complet structurat

A. Tipurile metodelor observaţionale - termenul de „observaţie” ascunde de fapt o mulţime de abordări de cercetare, pe care le putem clasifica în trei categorii mari: (a) observaţia simplă; (b) observaţia participativă; (c) etnografia.

1. Observaţia simplă - reprezintă situaţia în care observatorul nu are nici o relaţie cu procesele şi oamenii pe care îi observă, care nu sunt conştienţi că asupra lor se exercită o activitate de cercetare. De exemplu, un proiect de cercetare poate fi interesat de audienţa cinematografului - cum par oamenii să aleagă ce film să vadă la un „Multiplex”. Cercetătorul poate administra un chestionar care să cuprindă întrebări legate de acest lucru sau poate petrece câteva seri urmărind ce oameni vin la „Multiplex” şi ce filme aleg ei să vizioneze. Lector univ. drd. Monica Munteanu

116


O cerinţă fundamentală a observaţiei simple este accesul liber în localizarea de cercetare (aceasta din urmă fiind una „naturală” sau din „viaţa reală”). De exemplu, cercetarea experimentală – care implică observaţia unui comportament controlat al vizionării TV de către copii şi are loc într-un laborator de psihologie socială - este diferită de „observaţia simplă” în sensul definit anterior. 2.

Observaţia

participativă

reprezintă

situaţia

în

care

cercetătorul ia parte la activităţile oamenilor observaţi. Termenul de „observaţie participativă” este folosit deseori în sens larg pentru a descrie observaţia în care are loc o participare redusă a cercetătorului. De exemplu, este evident că observaţia participativă va fi folosită mai mult în domeniul consumului media decât în cel al producţiei media, pentru că sunt puţin acei cercetători care pot deveni membrii ai unei echipe de producţie media. Observaţia participativă este deseori considerată drept cea mai pură formă de cercetare calitativă pentru că ea apare în localizările naturale şi îi cere cercetătorului să înţeleagă lucrurile din punctul de vedere al participantului la cercetare. În această abordare, cercetătorul întră în locul de cercetare şi, observând, discutând şi participând la aceleaşi activităţi ca participanţii la cercetare, încearcă să înţeleagă lumea ca şi ei. 3. Etnografia este a treia formă de observaţie-termenul descrie actual o descriere difuză a oricărei cercetări calitative care implică observaţia extinsă sau chiar intervievarea, pe parcursul unei perioade de timp, a unui număr de indivizi. Lector univ. drd. Monica Munteanu

117


B. Din punct de vedere al structurii activităţii de cercetare se pot diferenţia sunt două tipuri de observaţie: a. Observaţia structurată – aceasta implică clasificarea şi cuantificarea comportamentelor conform unei scheme prestabilite- se realizează o “analiză de conţinut” a comportamentelor . b. Observaţia nestructurată - caz în care cercetătorul redactează comentarii despre evenimentele care au loc dar fără a avea o schemă predefinită de urmărire a lor. C. După forma sa observaţia este : 1.Observaţia directă - caz în care cercetătorul ia parte la evenimentele care se întâmplă; 2.Observaţia indirectă - caz în care cercetătorul utilizează o cameră ascunsă pentru a înregistra evenimentele şi analizează ulterior imaginile. De exemplu acesta este cazul cu analiza modului în care oamenii acţionează acasă în faţa TV pentru a vedea cât timp rămân ei în faţa aparatului TV şi pentru a măsura gradul de atenţie pe care ei îl acordă diferitelor programe TV. D. Tipurile principale de studii observaţionale sunt: 1. Studiile de teren complet nestructurate - caracterizate de metoda etnografică-au ca scop descrierea unei culturi particulare, deci cercetătorul trebuie să devină „parte a culturii studiate”.


118


2. Observaţia complet structurată - are loc mai curând în localizări de laborator nu în cele naturale şi are ca scop testarea ipotezelor; instrumentul de măsurare este o listă de itemi care sunt observaţi (nu un chestionar) care este aplicată unor grupuri ( cât mai similare posibil) în diferite momente de timp în condiţii standardizate de laborator (identice în orice moment). 3. Studiul semi-structurat - realizat de cercetător în condiţii naturale cu un instrument structurat. 4. Studiul de laborator nestructurat - permite subiecţilor să acţioneze mai natural şi să fie observaţi mai obiectiv. Realizarea studiilor observaţionale Există mai multe stadii în procesul de observaţie: (a) Intrarea; (b) Sponsorizarea; (c) Planificarea; (d) Adunarea datelor, (e) Analiza datelor. A. Intrarea - Prima sarcină a cercetării prin observaţie este asigurarea accesului la situaţia şi la oamenii care vor fi studiaţi. Deseori aceasta este cea mai îndelungată şi mai dificilă parte a procesului de cercetare. În mod fundamental există două tipuri de localizări de cercetare: (a) Localizarea închisă - este una la care accesul este condiţional–de exemplu, casele particulare, organizaţiile media;


119


(b) Locaţiile deschise - sunt publice – de exemplu, sala de lectură într-o bibliotecă, o librărie, holul unui cinematograf. Cea de-a doua distincţie se referă la rolul observatorului, care poate fi „ascuns” sau „deschis”: (a) Dacă cercetătorul vrea să joace un rol deschis el trebuie să se asigure că cei observaţi sunt conştienţi de cercetare sa şi el intră în situaţie ca un cercetător; (b) cercetătorul poate juca şi un rol ascuns, situaţie în care activitatea sa ca cercetător nu este dezvăluită şi motivul real pentru care se află în acel loc nu este cunoscut. Prin combinarea acestor distincţii se poate ajunge la patru situaţii de cercetare posibile –ca în Figura de mai jos. Figura - Situaţiile posibile în studiile de observaţie LOCALIZARE ROL Deschisă

Deschisă

Închisă

Arena publică

Intrare negociată; acces condiţional

Ascunsă

Etica adunării şi

Etica sarcinii de cercetare,

utilizării datelor

Riscul

B. Sponsorizarea - Odată ce s-a stabilit localizarea de cercetare, activităţile cercetătorului „din teren” vor depinde de modalitatea sa de intrare. Cine li-a facilitat accesul şi sponsorizarea (cine îşi asumă responsabilitatea pentru el cât timp cercetează) sunt extrem de importante pentru libertatea sa de acţiune şi de adunare a datelor.


120


C. Planificarea - Nici un studiu bazat pe observaţie nu este posibil fără o planificare atentă. Trebuie să se stabilească: ce vrem să aflăm; de ce informaţii este nevoie; cu cine trebuie să se vorbească; ce trebuie observat; ce întrebări trebuie puse. Toate acestea se vor schimba şi vor evolua în timpul cercetării dar trebuie fixate clar de la început şi permanent revizuite în perioada de muncă în teren. Munca de teren trebuie realizată după ce cercetătorul a gândit la problemele care apar din lectura literaturii de specialitate. De exemplu, fie cazul unui studiu bazat pe observaţie realizat la o staţie de radio locală. În literatura de specialitate există numeroase studii referitoare la acoperirea în media naţionale a ştirilor despre actele violente şi crime dar dintre acestea sunt puţine cele care se referă la staţiile de radio locale. Se poate ca cercetătorul să dorească să studieze dacă relaţia dintre poliţie şi reporteri la staţia de radio locală este asemeni cu cea de la o staţie radio naţională. O discuţie prealabilă poate dezvălui faptul că staţia locală de radio nu are reporteri specializaţi în investigaţii asupra crimelor, deci cercetătorul va şti ca trebuie să studieze activitatea mai multor reporteri. El va dori să aibă şi acces la şedinţele de redacţie, dar el are numai o săptămână la dispoziţie deci este esenţială o planificare atentă a timpului El planifică să participe zilnic la şedinţele de redacţie, va petrece două zile în redacţie urmărind procesul de editare şi observând modul în care se iau deciziile în interiorul organizaţiei, alte două zile le va petrece pe teren cu reporterii pentru a vedea cum acoperă ştirea şi probabil o zi va implica participarea la o audiere la tribunal.


121


O astfel de planificare trebuie să fie flexibilă, acesta fiind motivul pentru care o zi lipseşte din planul anterior, zi în care se pot întâmpla evenimente neprevăzute. Cercetătorul trebuie să aibă o listă cu întrebările la care trebuie să răspundă în cercetare şi, alături de aceasta, să realizeze o listă cu datele care trebuie adunate - listele sunt revizuite zilnic pentru a evita omisiunile şi pentru a adecva planul pentru a include datele care lipsesc. D. Adunarea datelor – Cuprinde două probleme principale: înregistrarea datelor şi organizarea datelor. Înregistrarea datelor este o problemă practică. În principiu regula este de „a înregistra totul” dar acest lucru este imposibil în practică. Pentru înregistrarea datelor va trebui ca cercetătorul să dispară periodic pentru a completa aceste note de observaţie. Eşantionarea în observaţia participativă este relativ o problemă „deschisă”. O problemă în acest caz este cea a deciziei legate de ce episod comportamental sau segmente de comportamente să se eşantioneze. Observatorul nu poate fi peste tot şi nu poate vedea totul astfel încât ceea ce este observat devine un eşantion de facto a ceea ce nu este observat. Majoritatea observaţiilor de teren folosesc eşantionarea cu scop: observatorii se bazează pe cunoaşterea lor anterioară a subiecţilor studiaţi şi eşantionează numai acele evenimente sau comportamente care sunt importante.


122


Notele de teren constituie corpusul fundamental de date în orice studiu de teren. În ele observatorul înregistrează nu numai ce se întâmplă şi ceea ce s-a spus, ci ţi impresii personale, sentimente, şi interpretări a ceea ce a fost observat. O procedură generală este aceea de a separa opiniile personale de naraţiunea descriptivă prin includerea primelor în paranteze. Întotdeauna este mai bine să se înregistreze mai mult decât mai puţin. O observaţie aparent neimportantă poate deveni extrem de preţioasă ulterior Organizarea materialului obţinut este crucială pentru succesul studiului observaţional şi ar trebui să fie un proces continuu. Mulţi cercetători ţin un jurnal „de teren”, o practică înrădăcinată în munca de teren antropologică. Se mai pot realiza note de observaţie accidentale, înregistrarea incidentelor semnificative , răspunsurile proprii la munca de cercetare. O altă tehnică este re-organizarea notelor de observaţie pe măsură ce acestea sunt realizate, deseori acest lucru se realizează zilnic, regulat. Un sistem bun este relocarea notelor de observaţie pe „card”-uri indexateele ar putea conţine trei categorii: oameni, localizare, subiecte. Pe măsură ce activitatea în teren progresează cercetătorul va deveni tot mai analitic şi nu descriptiv astfel încât el poate organiza ceea ce observă pe categorii largi, care conţin tipuri de activităţi. De exemplu, un card în cazul cercetării asupra relaţiei poliţie-staţie locală de radio ar putea fi numită „organizarea informală” atunci când identităţile celor are au putere şi influenţă reală devin clare.


123


Notele de observaţie dezorganizate anterior , care înregistrau pur şi simplu secvenţele auzite şi văzute poată fi codificate, prima localizarea lor spre categorii înainte de a le transfera spre card-uri. De exemplu, dacă se decide că rolul biroului de presă al poliţiei este important, se poate realiza o listă de categorii de tipul: A. rolul biroului de presă al poliţiei: A1: utilizarea comunicatelor de presă; A2: telefoane date din redacţie spre poliţie; A3. telefoane date de la poliţie spre redacţie; A4. tensiuni între jurnalişti şi poliţişti.

E. Analiza datelor Analiza datelor şi adunarea datelor sunt intim legate în studiile de observaţii-dacă datele sunt ordonate pe măsură ce cercetarea progresează atunci analiza este pe cale d a fi realizată atunci când se termină adunarea datelor. Cel mai important lucru în cazul acestui tip de date este aplicarea criteriului selecţiei-se aplică la ceea ce este „semnificativ” - trebuie să se realizeze în acest caz o deplasare de la „concepte e prim ordin”, adică conceptele şi constructele folosite de oamenii pe care cercetătorul i-a observat, spre „concepte de ordin doi”, adică conceptele imaginate de cercetător pentru a înţelege şi a explica localizările pe care le-a observat. Procedeele analizei cantitative a datelor au numai o importanţă parţială pentru observaţia naturală/de teren („field observation”) datorită naturii calitative a datelor din teren. În observaţia naturală/de teren („field Lector univ. drd. Monica Munteanu

124


observation”) analiza datelor constă din interpretarea şi sortarea datelor („filing data”) şi din analiza de conţinut a lor. Construcţia unui sistem de sortare („filing system”) este un pas important în observaţie-scopul sistemului de sortare („filing system”) este de a aranja datele primare din teren într-un format ordonat pentru a permite regăsirea lor ulterioară (categoriile precise de sortare sunt determinate de date). De exemplu, într-un studiu asupra luării deciziei într-o redacţie categoriile de sortare pot include titlurile: „Relaţii”, „InteracţiuneOrizontală”, „Interacţiune-Verticală” şi „Dispute”. O observaţie poate fi plasată în mai mult decât o categorie şi este bine să se facă copii multiple ale tuturor notelor de observaţie.

O analiză de conţinut primară se realizează pentru a se descoperi modelele consistente după ce notele au fost alocate în categorii prestabilite. Scopul general al analizei datelor în sistem de sortare („filing system”) este de a ajunge la o înţelegere generală a fenomenelor studiate. În timpul observaţiei cercetătorul poate analiza datele în timpul studiului şi schimba în conformitate cu ele proiectul de cercetare. Ieşirea din teren - un observator participativ trebuie să aibă un plan pentru a părăsi localizarea sau grupul pe care îl studiază. Această problemă nu este dificilă dacă identitatea lui este deschisă dar poate fi o problemă dacă ea este ascunsă.


125


În unele cazuri grupul poate să fi devenit dependent de cercetător într-un anumit fel şi plecarea sa poate avea un efect negativ asupra grupului ca totalitate. În alte situaţii acest fapt poate duce la sentimente negative ale grupului studiat de un cercetător cu identitatea ascunsă. Rolul observaţiei Rareori observaţia este suficientă ca o metodă independentă. Ea se pretează la utilizarea împreună cu alte metode, atât calitative cât şi cantitative. Eliott a subliniat că: „Unul dintre punctele forte ale observaţiei ca tehnică de cercetare este că ea implică în mod implicit în sine alte metode ca interviul, studiul înregistrărilor documentare, şi al rezultatelor altor cercetări. A pierde un eveniment este mai puţin important decât a nu obţine răspunsul la o întrebare în chestionar. Observaţia acoperă procesul total din care orice eveniment este numai o parte”. Această afirmaţie devine importantă actual când multe discuţii legate de „etnografie” şi pe accentuarea exagerată a tehnicilor au transmis un sens denaturat al complexităţilor şi cerinţelor observaţiei care ar fixa standarde pe care puţini le-ar atinge. Aceste dezbateri care s-au concentrat pe activitatea de redactare a studiilor etnografice şi observaţionale pun cu acuitate problema dificultăţii calităţii de autor („authorship”) şi obligativităţii reflexivităţii inerente acestui tip de metodologie.


126


Avantajele şi dezavantajele cercetării observaţionale.

A. Avantajele principale : 1. Este o tehnică superioară anchetei, focus-gropului şi experimentului în adunarea

datelor

despre

comportamentul

non-verbal

şi

despre

comportamentul specific fiecărei situaţii în parte. 2. Permite studiul în profunzime al indivizilor. 3. Permite înregistrarea comportamentului în localizări naturale. B. Dezavantajele principale: 1. Observaţia non-structurată nu este precisă şi nu permite comparaţia între cazuri. 2. Studiile de observaţie folosesc eşantioane mici şi care nu sunt compuse pe baza unei alocări aleatoare-de unde lipsa lor de reprezentativitate şi dificultatea de a face generalizări.

CURS X TEHNICI DE STUDIU AL COMUNICĂRII – 2


127


4. ANALIZA DE CONŢINUT Pentru descrierea şi analiza conţinutului media într-o modalitate mai comprehensivă, o modalitate mai puţin înclinată spre selectivitatea subiectivă este nevoie de o metodă sistematică – analiza de conţinut este o astfel de metodă pentru analiza sistematică a conţinutului comunicării. De-a lungul istoriei utilizării sale a fost criticată pentru caracterul său cantitativ, pentru fragmentare de către ea a întregului textual, pentru noţiunea sa pozitivistă de obiectivitate, pentru absenţa din cadrul ei a unei teorii a semnificaţiei. Ca o metodă de cercetare a comunicării, analiza de conţinut se deosebeşte prin istoria sa îndelungată -Krippendorf citează un studiu suedez din secolul XVIII a nouăzeci de imnuri realizat de un autor necunoscut ca unul dintre cazurile cele mai timpuri ale analizei cantitative ale textelor tipărite. În secolul XX unele dintre utilizările cele mai spectaculoase ale analizei de conţinut au fost în analiza propagandei. Unii dintre sociologii cei mai importanţi ai secolului XX au fost atraşi de ideea utilizării analizei de conţinut pentru monitorizarea „temperaturii culturale” a societăţii, pentru stabilirea indicatorilor culturali pe termen lung comparabili cu indicatorii utilizaţi de economişti şi politicieni în supravegherea economiei. În anii’ 30 H. Lasswell a solicitat o „supraveghere continuă a „atenţiei lumii” pentru a arăta care sunt elemente implicate în formarea opiniei publice” 1.Definiţii şi probleme – principala problemă legată de analiza de conţinut: Cât de mult poate fi utilizată analiza de conţinut pentru a face inferenţe informale de la texte la condiţiile, intenţiile şi factorii care circumscriu producţia Lector univ. drd. Monica Munteanu

128


textelor sau de la texte la impactul lor social, influenţa lor socială, interpretarea şi receptarea lor. În mod fundamental, aceste probleme se referă la problemele „înţelesului” şi „semnificaţiei”: Cât de mult este posibil să e intre în semnificaţia unui text fie că aceasta este semnificaţia intenţionată de producătorii textelor sau de semnificaţii aşa cum sunt ele „citite” şi înţelese de consumatorii/receptorii unor texte. Cea mai clasică definiţie a analizei de conţinut îi aparţine lui B. Berelson: „o tehnică de cercetare pentru descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al comunicării”. Prin definiţie analiza de conţinut este o metodă cantitativă - scopul metodei este să identifice şi să numere apariţiile unei caracteristici sau dimensiuni a textelor, şi, prin aceasta, să fie capabilă să spună ceva despre mesajele, imaginile, reprezentările unor astfel de texte şi semnificaţia lor socială mai largă-problema este cât de multă cuantificare se foloseşte în analiza de conţinut şi în ce grad indicatorii cantitativi pe care această tehnică îi oferă sunt interpretaţi în relaţie cu problema intensităţii semnificaţiei în text, impactul social al textelor sau relaţia dintre textele media şi realităţile pe care le reflectă. 3. Realizarea analizei de conţinut. Paşii-cheie Procesul analizei de conţinut poate fi segmentat într-o serie de paşi clar articulaţi-se consideră că aceştia ar fi în număr de şase: (a) definirea problemei de cercetare; (b) alegerea media şi a eşantionului; Lector univ. drd. Monica Munteanu

129


(c) definirea categoriilor analitice; (d) construirea unei scheme de codificare; (e) realizarea unui studiu-pilot al schemei de codificare şi verificarea fiabilităţii; (f) pregătirea şi analiza datelor. 2.1. Definirea problemei de cercetare-se caută un răspuns la întrebarea: Ce sperăm să facem prin analiza unui corpus de texte media? Ce aspecte ale comunicării, rolurilor media, fenomenelor sociale, caracteristicilor textuale sperăm să fie dezvăluite prin aceasta? Analiza de conţinut este o metodă de analiză a textelor şi nu o teorie-ca metodă ea nu ne spune ce aspecte ale textului trebuie analizate sau cum ar trebui ele interpretate, aceste lucruri trebuind să vină din partea unui context teoretic. Analiza de conţinut nu trebuie realizată numai pentru a număra ceea ce se poate număra din conţinutul media. Orice număr de dimensiuni ale textelor pot fi categorizate şi numărate. Numai prin enunţarea clară a problemei sau obiectivului de cercetare cercetătorul se pate asigura că analiza se concentrează asupra acelor aspecte ale conţinutului care sunt importante pentru cercetare. O conceptualizarea clară a problemei de cercetare-şi definiţia ulterioară a căror aspecte şi categorii ale

conţinutului ar trebui analizate-ar trebui

întotdeauna să fie ancorată în trecerea în revistă a literaturii semnificative plus a studiilor înrudite-acestea sunt necesare pentru a nu lua totul de la început şi a beneficia de avantajul comparaţiei cu analizele anterioare.


130


De exemplu, analiza ziarelor în decursul timpului, prezentarea raselor şi a relaţiilor inter-rasiale în radio şi TV „prime time”, studiile prezentării violenţei şi caracteristicile demografice ale personajelor în dramele TV populare. 2.2. Alegerea media şi a eşantionului - nu este posibil să se analizeze absolut toate acoperirile în media ale unui subiect, domeniu sau problemă. Pe de altă parte, un avantaj al analizei de conţinut, spre deosebire de analiza semiotică, este faptul că permite analiza unui mare corp de texte sau conţinuturi media. Din motive conceptuale şi practice, analiza de conţinut trebuie să înceapă cu alegerea şi selectarea tipului de acoperire ce trebuie analizată. Mai întâi trebuie să se definească clar ce corpus din media va fi analizat, descris şi caracterizat; apoi este de dorit şi necesar să se aleagă un eşantion reprezentativ din acest corpus al conţinutului media. În practică, aşa cum arăta Berelson în 1952, acest proces de definire a volumelor din media (populaţia) şi a eşantionului proceda conform paşilor următori: (a) alegerea media sau a titlurilor; (b) eşantionarea exemplarelor sau datelor; (c) eşantionarea conţinutului relevant. 2.2.1. Alegerea media sau a titlurilor - termenul „acoperire media „ este atot-cuprinzător şi se poate referi la orice, de la acoperirea în ziare, radio şi TV la reviste, cinema, reclame sau chiar buletine electronice de pe Internet.


131


În practică, orice analiză de conţinut a „acoperirii în media” va începe prin precizarea mai particulară a căror media (radio, TV, presă etc.) şi ce canal sau titlu specific de ziare va fi analizat. În general, alegerea media şi a titlurilor care trebuie analizate va depinde de natura problemei sau subiectului de cercetare-mai exact, alegerea media şi a titlurilor implică o combinaţie a considerentelor referitoare la : acoperirea geografică (naţională vs. regională), mărimea audienţei (de masă vs. a minorităţii), tipul de audienţă (vârstă, clasă socială, profesie, rasă, gen etc.), caracteristicile de format şi de conţinut ale media (presă de calitate vs. presa tabloid, ziarele care sprijină partidul X vs. cele care sprijină partidul Z) şi accesibilitatea plus disponibilitatea materialului de cercetare. 2.2.2. Eşantionarea problemelor sau a datelor-odată ce un mediu a fost ales următorul pas este alegerea problemelor, datelor sau perioadelor care vor fi analizate. Acest fapt depinde în mod fundamental de faptul că subiectul analizei se leagă de un eveniment specific (de exemplu, un accident nuclear), o revoltă populară, un război sau dacă ea se referă la schiţarea unor dimensiuni generale ale acoperirii aşa cum ar fi prezentarea femeilor, a rasei, a violenţei, a ştiinţei, a problemelor de mediu, a sănătăţii, consumului de alcool, riscului, terorismului, ţărilor străine, drogurilor. În primul caz perioada care va fi analizată va fi definită în mod „natural” de timpul şi datele evenimentelor la care se face referire-pentru acoperirea specifică a unui eveniment care poate fi definită clar de datele unui eveniment, cheia pentru înţelegerea rolului şi naturii acoperirii în media necesită analiza acoperirii înainte şi după datele sau perioadele unui eveniment specific.


132


În analiza unor tipuri mai particulare de acoperire (care nu sunt legate în mod precis de anumite date sau perioade) există mai multe modalităţi de a obţine ceea ce noi putem numi un eşantion „rezonabil de reprezentativ” de materiale - „rezonabil de reprezentativ” este considerat aici a însemna un eşantion care nu este distorsionat de preferinţele personale sau profesionale ale cercetătorului, de dorinţa „preconcepută” de a demonstra o problemă preconcepută sau prin cunoaşterea insuficientă a media şi contextului lor socialde aceea atunci când se decide asupra unui plan de eşantionare trebuie să fim conştienţi de ciclurile şi variaţiile sezonale care caracterizează o mare parte din acoperirea în media. O strategie utilizată frecvent pentru a obţine un eşantion reprezentativ al acoperirii TV este cea a unei săptămâni continue - de luni până duminică-urmată de o săptămână compusă sau „rostogolită” care să cuprindă luni într-o săptămână, marţi în a doua, miercuri în a treia ş.a.m.d. O altă strategie utilizată atât în cazul media tipărite sau în cel al media audiovizuale este să se înceapă prin alegerea aleatoare a unei date pentru eşantionare, şi apoi să se eşantioneze a „n”-a zi după aceasta în întreaga perioadă considerată. 2.2.3. Eşantionarea conţinutului relevant - după alegerea medium-ului sau media şi a datelor sau perioadei mai rămâne sarcina eşantionării conţinutului de interes. Definirea „conţinutului relevant” ar trebui derivată în principal din articularea problemei de cercetare şi a contextului de cercetare al studiului dar implică şi considerente mai practice (de exemplu, cum să se limiteze volumul de material ales pentru analiză fără a compromite cerinţa ca el să fie „reprezentativ”). Lector univ. drd. Monica Munteanu

133


În numeroase analize ale ştirilor TV eşantionul a fost restrâns pentru a include mai curând principalele programe de ştiri TV de seară sau unele buletine de ştiri transmise de unele canale TV - astfel de alegeri ale eşantioanelor pot fi apărate în general pe baza „reach”-ului din cadrul audienţei (ce program de ştiri atrage cea mai mare audienţă şi în ce parte din zi se uită mai mult oamenii la TV - care sunt orele „de vârf”?) sau pe baza „statutului” atribuit programelor fie de organizaţiile TV fie de audienţe. În mod asemănător, eşantionarea în media tipărită poate fi limitată la tipuri specifice sau genuri specifice de conţinut. Astfel, analizele generale ale acoperirii în ziare a anumitor probleme sau fenomene tind să excludă conţinutul reclamelor, a prezentărilor meteo, desenele sau secţiuni mai specializate (cultură, suplimente educaţionale au de vacanţă). Pentru studiile care sunt interesate în principal de funcţionarea valorilor ştirilor şi de factorii care guvernează producţia ştirilor astfel de excluderi sunt raţionale pentru că aceste tipuri de acoperiri sunt în general mai puţin direct conduse de valorile ştirilor şi practicile jurnalistice care se aplică în principalele secţiuni ale ştirilor dintr-un ziar. O ultimă sarcină care rămâne după aceasta este cea de a identifica articolele, reportajele şi programele care se referă la subiectul sau tema analizată. Legat de aceasta apare problema „unităţii de analiză”, a ceea ce este numărat-aceasta poate fi cuvântul individual, propoziţia, paragraful, articolul, programul de ştiri, itemul ştire, un personaj individual, un actor sau o sursă individuală, scena, „incidentul” (de exemplu, un incident violent, consumul de alcool etc.). Ca metodă cantitativă, analiza de conţinut se referă la cât de des apar unele aspecte ale textului, care este proeminenţa lor în raport cu alte aspecte sau Lector univ. drd. Monica Munteanu

134


dimensiuni (sau în comparaţie cu indicatori externi textului, de exemplu, importanţa relativă a vârstei a treia în comparaţie cu reprezentarea proporţională în populaţie). Pentru ca astfel de indicatori să aibă cât de cât o semnificaţie este decisiv ca ceea ce este numărat să fie definit. 3.3.

Definirea categoriilor analitice - „Sarcina” analizei de conţinut este să examineze un corpus ales (eşantionat) de texte şi să clasifice conţinutul conform cu un număr de dimensiuni pre-determinate.

Aspectul cel mai dificil conceptual al oricărei analize de conţinut este să definească dimensiunile au caracteristicile care ar trebui analizate-caracteristicile de text care sunt extrase pentru analiză ar trebui să se lege direct de întrebările generale de cercetare sau ipotezele de cercetare care au determinat alegerea analizei de conţinut ca metodă. Pentru că catalogarea şi categorizarea conţinutului comunicării este o sarcină laborioasă şi care consumă mult timp în analiză este extrem de important să se includă numai acele dimensiuni sau caracteristici ale textului care se aşteaptă să producă

informaţii „folositoare” adică acele informaţii care au

importanţă pentru problemele de cercetare. Ce categorii ar trebui incluse în analiza de conţinut? Categoriile analitice vor depinde întotdeauna de scopurile şi obiectivele cercetării, de contextul teoretic şi de întrebările formulate ca parte a problemei de cercetare. Mai exact, oricum, există un număr de categorii care vot tinde să fie standard în orice analiză de conţinut şi anume categoriile de „identificare: „mediul” (în ce ziar, revistă, în ce program de radio sau TV apare textul), „data” (ziua, luna, anul), „poziţia în interiorul mediului „(de exemplu, „pagina”, în Lector univ. drd. Monica Munteanu

135


media tipărite, sau „timpul de programare” în media audiovizuală), „mărime/durată/lungime”, clasificarea „tip/gen” (de exemplu, conţinutul ziarelor este deseori clasificat de-a lungul direcţiilor „reportajelor”, „ştirilor”, „editorialelor”, „scrisorilor de la cititori”, „articole de opinie” etc., iar programele TV sunt categorizate în termenii genurilor lor: „ştiri”, „program de informaţii interne”, „documentare”, „concursuri”, „talk-show”, „serial dramă”, „film”, „reclamă” etc.). Tipologiile tip/gen au un potenţial analitic mult mai mare-diferite formate/genuri/tipuri media fixează limite diferite pentru ceea ce poate fi articulat şi de către cine, prin ce format/context. Un principiu extrem de important în momentul realizării/construirii categoriilor de codificare pentru o analiză de conţinut este că aceasta nu trebuie să fie pur şi simplu o încercare de a aplica un set de categorii pre-concepute la un corpus „necunoscut” de texte-cercetătorul trebuie să fie oarecum familiarizat cu conţinutul, structura şi natura generală a materialului care trebuie analizat pentru a fi capabil să fixeze categoriile care vor fi suficient de sensibile pentru a prinde nuanţele textelor (De exemplu, nu are rost să se utilizeze un sistem de codificare al subiectelor acolo unde 90% din articole intră într-o unică categorie). 2.3.1. Definitorii Primari / Sursă / Actori şi Atributele lor - analiza personajelor/actorilor/surselor este importantă atât dintr-o perspectivă narativă sau literară directă cât şi dintr-o teorie mult mai direct articulată a reprezentărilor media şi a rolurilor media. Fie plecând de la un context teoretic hegemonic, de la o perspectivă constructivistă, de la teoria învăţării sociale sau cea a modelării sociale sau de la Lector univ. drd. Monica Munteanu

136


un cadru al reprezentărilor sociale, analiza a cine este prezentat ca spunând sau făcând ceva faţă de cineva şi cu ce atribute-cheie este esenţială pentru o înţelegere a rolurilor media în reprezentările sociale şi ale relaţiilor de putere în societate. Studiile care funcţionează în mare în interiorul unui context hegemonic au utilizat cu succes tehnicile analizei de conţinut pentru a demonstra că problemele publice sunt definite în mass media şi pentru consumul public în mod hotărâtor de către instituţiile, agenţiile şi interesele de putere din societate şi că „vocile alternative” care sunt critice faţă de status-quo vor căpăta mai greu un loc în media principale. 2.3.3. Vocabularul sau Alegerea Lexicală - unele dintre primele utilizări documentate ale analizei de conţinut s-au concentrat pe apariţia unor cuvinte/simboluri specifice în texte (Krippendorf, 1980) - în lucrarea sa asupra semanticii cantitative, Lasswell a fost interesat de asemeni în vocabular şi în semnificaţia simbolică a cuvintelor-el s-a concentrat asupra analizei cantitative a simbolurilor-cheie (de tip: „libertate”, „autoritate”) şi el a vrut să construiască un dicţionar al simbolurilor şi al utilizărilor lor în texte. Analiza vocabularului sau alegerea lexicală este un element component central al multor analize de conţinut, care se bazează de asemeni pe un context lingvistic mai larg şi pe o mai largă analiză de discurs. 2.3.4. Dimensiunile Valorii sau Poziţia – este încercarea de a clasificarea acoperirea în media în termenii judecăţilor de valoare sau aprecieri ale poziţiilor ideologice, corectitudinii sau caracterului informativ al acoperirii.


137


Problema categoriilor evaluative este că ele un nivel ridicat al interpretării din partea codificatorului – rareori ele pot fi deduse pe baza cuvintelor sau propoziţiilor singure, dar îi cer codificatorului să considere „tonul general” al articolului de ziar sau itemului difuzat la radio sau TV. 2.4. Construirea unei scheme de codificare - O schemă de codificare este foarte asemănătoare cu un chestionar utilizat în anchete-ea conţine o listă de variabile care trebuie codificate pentru fiecare program sau articol (sau o unitate de analiză mai mică care poate fi utilizată-de exemplu, paragraf sau propoziţie). Pentru fiecare variabilă, schema de codificare fixează valorile sau posibilităţile de codificare asociate cu variabila: astfel, variabila poate fi „titlul ziarului” şi valorile asociate cu această variabilă ar fi de exemplu „X”, „Z”, „W”, „Y”. În practică, codificarea este o problemă a (a) citirii fiecărui articol; şi (b) completării casetelor de codificare din schema de codificare cu codurile adecvate (numere) pentru fiecare articol individual. 2.5. Studiul pilot al schemei de codificare şi verificarea fiabilităţii – Testarea codificării unui mic sub-eşantion din materialul care trebuie analizat ajută la dezvăluirea inadecvărilor şi/sau inconsistenţelor din sistemul de categorii al schemei de codificare. Există patru tipuri de probleme care pot apărea: (1) categoriile trebuie să adere la un unic nivel de clasificare-de exemplu, confuzia între diferite macro-categorii şi sub-categorii în interiorul unei unice categorii de codificare (maşini, cosmetice, mâncare, băutură, bereunde „bere” este o sub-categorie a băuturilor); Lector univ. drd. Monica Munteanu

138


(2) Un sistem de categorii care tinde să codifice şi să clasifice principalul subiect poate să fie insuficient diferenţiat şi inadecvat diferenţiat; (3) O schemă de codificare poate fixa o listă prea extinsă sau prea diferenţiată de actori, definitori primari sau surse pentru a fi codificată; (4) Capacitatea de a lega diferite categorii şi dimensiuni între ele-o greşeală frecventă în construirea unei scheme de codificare, mai ales în cazul analizei reclamei, este confundarea reclamei ca unitate de analiză cu personajele care apar în reclamă ca unitate de analiză. Chiar în interiorul categoriei personaje trebuie făcute diferenţe în funcţie de variate dimensiuni: sex, vârstă, rasă etc. Realizarea unui studiu pilot trebuie să includă verificarea gradului de fidelitatea la procesului de codificare. Fidelitatea în analiza de conţinut se referă îndeosebi la consistenţă: consistenţa dintre diferiţi codificatori şi consistenţa practicilor de codificare ale indivizilor în decursul timpului. 2.6. Pregătirea şi analiza datelor - analiza datelor trebuie să abordeze în mod fundamental problemele sau ipotezele fixate în definirea problemei de cercetare care poate, de exemplu, să ofere unele indicaţii despre principalele axe de comparaţie care trebuie examinate-astfel de „axe” pot include comparaţii ale diferitelor canale TV, canale radio, sau tipuri de ziare; ele pot fi comparaţii ale acoperirii în timpul diferitelor perioade de timp; sau pot fi comparaţii ale aceluiaşi gen dar care se originează ca producţie în diferite ţări.


139


Un punct de plecare pentru analiza de conţinut este prin a stabili pur şi simplu distribuţiile de frecvenţă pentru principalele categorii analizate (tipuri de ziare, actori, subiecte, tipuri de reporteri) şi apoi să se treacă la realizarea analizelor mai complexe prin compararea dimensiunilor între ele (de exemplu, distribuţia subiectelor în fiecare tip de soap-opera; tipurile de actori conform fiecărei perioade de timp analizate).

5. ANALIZA LINGVISTICĂ Într-un proiect de cercetare asupra comunicării, perspectiva semiotică analizează modul în care semnificaţiile sunt produse în textele comunicării – inclusiv de tipul programelor TV sau filmelor. În acest caz sunt examinate semnele şi relaţiile dintre ele; pentru aceasta se identifică aspectele semnificate şi cele semnificante ale semnelor şi relaţiile care există între aceste două aspecte în interiorul unui text particular. Din această perspectivă, acelaşi conţinut al unui mesaj comunicat poate fi interpretat diferit de membrii unei comunităţi. O distincţie importantă în analiza semiotică este cea dintre: „(1). Studiul sincronic al textului – acesta este interesat de relaţiile care există între diferitele elemente ale textului, examinează modelele opoziţiilor pereche din text, adică ceea ce este numit «structura sa paradigmatică»; (2). Studiul diacronic al textului media – el este interesat de modul în care evoluează naraţiunea, se concentrează pe lanţul de evenimente, pe «structura sintagmatică» care o formează” O sintagmă este „ o combinaţie de elemente coprezente într-un enunţ, definibile pe lângă relaţia de tip «şi … şi» şi prin relaţia de selecţie (un termen îl presupune pe celălalt, nu şi invers) şi de solidaritate (relaţie de presupunere Lector univ. drd. Monica Munteanu

140


reciprocă)”. O analiza sintagmatică consideră textele ca un şir de evenimente care, împreună, formează o structură şi implică căutarea unui pattern ascuns de opoziţii care sunt incluse în şi produc semnificaţii. 1. Analiza de discurs - Analiza de discurs este: „un aspect al semioticii şi o formă de lingvistică critică.”. Termenul central în acest caz nu mai este cel de „semn”, ci cel de „discurs”. În acest caz se presupune că: „Discursul trebuie înţeles în cea mai largă extensiune a sa: orice enunţare presupune un locutor şi un auditor şi primul are intenţia de a influenţa într-o anumită modalitate pe cel de-al doilea” Ca termen, deci, „discursul” uneşte utilizarea limbajului ca text şi ca practică. Ceea ce noi identificăm ca discurs şi ceea ce noi identificăm ca social sunt profund legate. Întreaga vorbire, orice text au un caracter social. Limbajul nu este un mediu transparent prin care noi vedem lumea şi nu este nici un text cultural. Noi ne construim sensul propriu al lumii sociale prin limbajul pe care îl folosim, deşi orice element din acţiunea şi interacţiunea socială nu ar fi posibilă fără limbajul pe care îl folosim, în contexte istorice şi culturale – ca mijloace. „Analiza de discurs poate fi înţeleasă ca o încercare de a arăta legăturile sistematice dintre texte, practici discursive şi practici socio-culturale ”. Analiza de discurs reprezintă o grupare mult mai diversă de abordări decât analiza semiotică; ea este mult mai variată ca arie de acoperire şi ca procedee de lucru. Specificitatea acestei metode de analiză constă în tentativa de a construi modele articulate asupra condiţiilor de producţie ale limbajului.


141


Discursul este construit plecând de la limbă, dar el se diferenţiază de aceasta în următoarea modalitate: limba este un ansamblu de semne formale care solicită procedee riguroase şi care se combină în structuri şi în sisteme. Chiar dacă fraza este o construcţie a limbii, ea este simultan şi o unitate de discurs. Totuşi, fraza presupune intrarea în manifestarea concretă a limbii, în comunicarea reală şi în acest fel se părăseşte domeniul limbii ca sistem de semne şi se intră în universul limbii ca instrument de comunicare a cărei expresie este discursul. Analiza de discurs este preocupată în general cu studierea unor eşantioane extinse de vorbire sau text, cu caracteristicile structurale, stilistice şi retorice ale lor şi cu forma de dialog sau de interacţiune comunicativă care se manifestă prin vorbire şi texte. Scopul şi potenţialul critic al analizei de discurs rezidă în concepţia potrivit căreia: „relaţiile şi structurile de putere sunt întrupate în formele limbajului cotidian şi, astfel, cum limbajul contribuie la legitimarea relaţiilor sociale care există şi a ierarhiilor de autoritate şi control”. Prin natura sa eclectică, analiza de discurs nu este subsumabilă unei proceduri singulare de analiză a textelor, acelaşi mesaj putând fi analizat variat, în funcţie de ideile-cheie care stau la baza tipului de analiză de discurs realizat. 2. Analiza retorică - În sens larg, „analiza retorică” este un tip de analiză stilistică centrată pe studiul modalităţii în care mesajul este prezentat vizual sau textual şi pe tipurile de alegeri pe care le realizează comunicatorul. Analiza retorică se concentrează pe o serie de caracteristici fundamentale cum ar fi: compoziţia, forma, utilizarea metaforelor şi structura argumentării şi a raţionamentului. Lector univ. drd. Monica Munteanu

142


Acest tip de analiză implică o reconstrucţie a compoziţiei sau organizării unui mesaj direct observabil şi perceptibil prin intermediul unei lecturi detailate a fragmentelor sau unităţilor mai mari de texte sau materiale vizuale. Prin urmare, ea implică clarificarea caracteristicilor externe formale ale limbajului sau/şi imagisticii utilizate, punând accentul fie pe construcţia (şi deci pe proprietăţile sintactice ale unui text), fie pe aspectele pragmatice ale limbajului utilizat (deci pe alegerile, practicile şi strategiile comunicatorului). 3. Analiza narativă - Analiza narativă se concentrează pe structura formală a textului dar realizează aceasta din perspectiva „naraţiunii”. Definită simplu, „naraţiunea” este: „un text organizat secvenţial, prezentând acţiuni şi evenimente corelate de relaţii cauzale, finale, temporale şi de un pattern global: schema de acţiune”. Naraţiunea se deosebeşte de alte texte printr-un început şi sfârşit clar; naraţiunea în sine implică utilizarea personajelor plus a scenariului/intrigii şi a pattern-urilor care rezultă din aceasta. În acest tip de analiză sunt importante caracteristicile textului simplu şi personajele însele plus actele lor, problemele lor, alegerile pe care le fac şi dezvoltarea generală a acţiunii. În analiza narativă mesajul este considerat a fi o variantă prezentată sau editată a unei secvenţe de evenimente ale cărei elemente sunt descrise şi caracterizate din punctul de vedere al structurii. Procedeul analizei narative este axat pe reconstrucţia şi descrierea structurii narative plecând de la actele, evenimentele, dificultăţile şi secvenţialitatea evenimentelor aşa cum apar acestea din punctul de vedere al personajelor.


143


4. Analiza interpretativă - Analiza interpretativă este o metodă de analiză a textelor care provine de această dată din domeniul ştiinţelor sociale. Există un traiect metodologic clar, metoda fiind folosită în proiecte de cercetare din sociologie, antropologie şi etnografie. În mare ea este subsumabilă „analizei de conţinut calitative”.

6. ANALIZA VIZUALĂ Analiza vizuală este probabil „ruda săracă” a metodelor de cercetare în domeniul comunicării. Imaginea fotografică, ca semn iconic, este ambivalentă pentru că ea este, simultan: 1. „Obiectivă”, părând să transmită scena însăşi, „realitatea exactă”; şi 2. „O variantă” (dintr-o multitudine de variante posibile) a realităţii. Mai mult decât fotografia, filmul (artistic, de televiziune) solicită o analiză particularizată a „codurilor” şi „convenţiilor” care guvernează producţia sa. În plus, ca tip de discurs, el este articulat la dublu nivel – vorbire şi imagine – utilizând astfel două mulţimi distincte, dar complementare, de „coduri” şi „convenţii”. Există două mari „clase” de metode de factură lingvistică din care sau dezvoltat metodele de analiză vizuală: 1. Metoda analizei structuralist-semiotice – centrale fiind noţiunile de: „semn”, „semnificaţie”, „cod” şi „convenţie”. În acest caz un proiect de cercetare este interesat să studieze „semnul iconic” – iar aici se pot diferenţia între două mari tipuri de „semne iconice”: Lector univ. drd. Monica Munteanu

144


1.1. Fotografia – situaţie în care nu se poate afirma că ar exista o unică metodă, ci pot fi identificate patru abordări generale ale analizei vizuale: (a). Imaginile vizuale ca „deformare”; (b). Imaginile vizuale ca simbolism; (c). Imaginile vizuale ca sisteme semiotice; şi (d). Imaginile vizuale ca garanţi epistemici; 1.2. Filmul – considerat a fi un tip de „limbaj” semnificativ, filmul este compus din variate „coduri” şi „convenţii”, acestea fiind de două tipuri: (1). Tehnice – Unghiuri ale camerei, mişcări ale camerei, lungimea cadrului, lumina, perspectiva, profunzimea de câmp, sunete, efecte sonore, muzică, efecte speciale, cadraj etc.; (2). Simbolice – Culoare sau alb-negru, costume, obiecte, persoane celebre, localizare, acţiune (acele elemente ale limbajului imaginii filmate care sunt conţinute în ceea ce vede audienţa mai curând decât cele care sunt o parte a construcţiei tehnice a filmului) etc. 2. Metoda analizei naraţiunii – de această dată sunt centrale două noţiuni: „naraţiunea” şi „genul”. În cazul analizei vizuale, studiul naraţiunilor filmelor (sau „naratologia”) este definit drept: „examinarea modelelor tip «dramatis personae», a scenariului şi a opoziţiei atât în cadrul unui unic text cât şi între diferite texte”. „Genul” este definit, în cazul aceleiaşi literaturi de specialitate, drept: „un tip de imagine filmată care rezultă din existenţa unor asemănări între produsele vizuale, aceste similitudini fiind determinate de o mulţime limitată de stiluri vizuale recognoscibile, caracteristici formale şi pattern-uri convenţionale”.


145


Există sub-clase de metode care vor fi subsumate fiecărui tip de noţiune-cheie menţionată anterior: 2.1. Metodele fundamentale de studiere ale „naraţiunii” vizuale – acestea sunt de două tipuri: (a). Metodele abordării sintagmatice – care pleacă de la teoria formalistă a lui V. Propp şi examinează dezvoltarea secvenţială a intrigii narative; (b). Metodele abordării paradigmatice – avându-şi originea în concepţia structuralistă a lui Levi-Strauss, ele iau în considerare pattern-urile de opoziţie care există în interiorul naraţiunii şi modul în care acestea contribuie la dezvoltarea povestirii; 2.2. Metodele de studiere a „genului vizual” – sunt, la rândul lor de două tipuri: (a). Metodologii de studiu ale imaginii interesate de „categorizarea” şi „codificarea” principalelor elemente ale filmului; (b). Metodologii ale „schimbului” – interesate de evidenţierea relaţiilor dintre societate, industrie, „gen” şi audienţa filmului. 3.1. Tipuri de metode ale analizei vizuale 3.1.1. Metodele analizei structuralist-semiotice A. Metodele structuralist-semiotice de analiză ale fotografiei – În această situaţie nu se poate afirma că ar exista o unică metodă, ci pot fi identificate patru abordări generale ale analizei vizuale: Lector univ. drd. Monica Munteanu

146


1. Imaginile vizuale ca „deformare”; 2. Imaginile vizuale ca simbolism; 3. Imaginile vizuale ca sisteme semiotice; şi 4. Imaginile vizuale ca garanţi epistemici; 1. Metoda analizei imaginilor foto ca „deformări ale realităţii” – Este o metodă care are la bază următoarea presupoziţie: „Analiza comparativă a imaginilor din ştiri în întreaga presă scrisă sau televiziune poate dezvălui variaţii interesante a diferenţierii şi partizanatului din ştiri dar nu poate să aprecieze natura deformată a unor astfel de imagini prin referire la o realitate presupusă dincolo de reprezentările vizuale, pentru că în joc nu intră nici o perspectivă de reprezentare alternativă.”. Pentru a demonstra existenţa unei manipulări vizuale în cazul ziarelor, a unor alegeri greşite, a omisiunilor semnificative şi care schimbă sensul unei imagini este studiat chiar procesul de producţie al fotografiei. Metoda implică aplicarea unui procedeu în doi paşi: Pasul 1 – Cercetătorul îi însoţeşte şi îi observă pe reporteri, echipa de filmare sau jurnaliştii foto în teren atunci când ei aleg şi filmează sau fotografiază imagini pentru a le include într-un produs media (de exemplu, întrun „Buletin de ştiri”). Aceasta este o situaţie de cercetare care îi furnizează cercetătorului o cunoaştere primă a scenelor (care vor fi ulterior transformate în ştiri); Pasul 2 – Cercetătorul observă munca din redacţie, mai exact procesele de producţie, inclusiv alegerea finală, deciziile de editare şi eliminarea unor scene sau imagini. În acest fel se evidenţiază un „complex al deciziilor de alegere şi


147


editare” care stau la baza editării, publicării şi includerii într-un program sa întrun ziar a unei fotografii sau imagini. 2. Metoda analizei imaginilor foto ca simboluri – Ceea ce contează în acest caz este puterea unei imagini de a face apel la, de a mobiliza sau de a utiliza sentimente, speranţe şi temeri adânc înrădăcinate. Suplimentar, în cazul fotografiei (de ziar, de presă în general) toate cele trei aspecte ale semnului abordate de Ch. S. Pierce (iconic, indexical, simbolic) funcţionează simultan pentru a sprijini interpretarea şi „încadrarea” poveştilor particulare ale ştirilor. În acest caz fotografia este considerată simultan imagine vizuală şi text. Mai mult, sunt făcute comparaţii cu limbajul (de obicei scris, dar şi vorbit) care o însoţeşte – ideea de bază în acest caz fiind că limbajul, în combinaţie cu imaginile vizuale, evidenţiază tendinţa imaginilor vizuale de a fi „ancorate” în cuvintele care le înconjoară (fie acestea într-o formă scrisă sau vorbită). 3. Metoda analizei imaginilor ca sisteme semiotice – O analiză din perspectiva „semioticii sociale”, spre deosebire de o analiză semiotică mult mai centrată pe text, trebuie să se bazeze mai mult pe înţelegerea de către cercetător a codurilor şi miturilor culturale din mediul social înconjurător. În acest sens, metoda presupune ca cercetătorul să verifice valoarea semiotică a anumitor semne din interiorul unei imagini prin utilizarea „testului înlocuirii”: el substituie diferite elemente (culori, elemente de proxemică, dinamică, vârstă, gen, etnie, expresie, stil corporal, accesorii, aspecte ale limbajului care însoţesc prezentarea imaginii etc.) din imaginea foto analizată. Astfel se consideră că se poate ajunge la o înţelegere mai nuanţată şi mai detailată a contribuţiei fiecărui element la semnificaţia generală a imaginii şi a


148


dependenţei sale generale de codurile şi miturile culturale dominante într-o anumită societate. 4. Metoda analizei imaginilor ca „garanţi epistemici” – este o abordare care permite diferenţierea „epistemologiilor imaginilor vizuale” şi a utilizării variate a imaginilor. Metoda implică utilizarea unor „grupurilor de editare”, în care participanţii la un grup asamblează imaginea foto din elementele componente şi discută nuanţele semnificaţiei sale în asociere cu alegerile şi selecţiile vizuale (B. Gunter, 2000: 88). C. Metodele structuralist-semiotice de analiză ale filmului – au la bază presupoziţia conform căreia, fiind un tip de „limbaj” semnificativ, filmul este compus din variate „coduri” şi „convenţii”. Acestea sunt de două tipuri: (a). Tehnice – Unghiuri ale camerei, mişcări ale camerei, lungimea cadrului, lumina, perspectiva, profunzimea de câmp, sunetele, efectele sonore, muzica, efectele speciale, cadrajul etc.; (b). Simbolice – Culoare sau alb-negru, costume, obiecte, persoane celebre, localizare, acţiune (acele elemente ale limbajului imaginii filmate care sunt conţinute în ceea ce vede audienţa iar nu cele care sunt o parte a construcţiei sale tehnice) etc. Elementele tehnice care pot fi „segmentate” şi analizate în cazul unei imagini de film sunt: (a). Elementele tehnice; şi (b). Elementele simbolice. Lector univ. drd. Monica Munteanu

149


Spre deosebire de imaginea fotografică, centrată numai pe organizarea spaţiului şi a luminii într-un cadru unic, imaginea de film este mobilă, ea reprezintă de fapt „o dinamică a unor succesiuni de planuri”. Într-un film elementul prim al constituirii unei astfel de flux este „planul de filmare”. Planurile legate împreună devin „scene”, adică o serie de planuri într-o locaţie. Scenele devin „secvenţe” sau „blocuri de acţiune” care au un conţinut de sine stătător. Aceste secvenţe sunt legate şi structurate conform unor procedee de organizare narativă şi conduc la apariţia „intrigii” şi a „naraţiunii” filmate . Metoda analizei structuralist-semiotice a imaginii de film constă în identificarea părţilor distinctive ale imaginii vizuale (elementele tehnice şi cele simbolice). Sub-etapele distinctive ale aplicării acestei metode sunt: Etapa 1. Adunarea datelor – Numărul de filme sau programe care va fi analizat va depinde de o serie de factori cum ar fi: problemele de cercetare stabilite, mărimea studiului etc. În literatura de specialitate se consideră că numărul maxim de filme pentru orice proiect de cercetare va fi de 10 de filme analizate în profunzime; Etapa 2. Se realizează o „transcriere” a materialului vizual selectat - se poate face apel fie la unele „liste de transcrieri” pre-existente, sau se poate dezvolta o „listă de simboluri (coduri) de transcriere” specifică. Fundamentală în acest caz nu mai este „lista de transcriere verbală”, ci cea de „transcriere vizuală” – şi de această dată avem de-a face cu segmentarea imaginii vizuale în elementele componente (tehnice şi simbolice).


150


Reluăm în acest caz lista standard de transcriere vizuală prezentată anterior. Conform codurilor de transcriere vizuală o astfel de „listă de simboluri” poate fi de tipul: Tabel - Elementele tehnice ale imaginii de film Ele

Definiţie

Sub-elemente tehnice componente

ment tehnic Planuri Acestea le de

sunt Prim-planul oferă o imagine a unei părţi din

„cărămizile” din corpul unei persoane (cap, braţe, picioare

filmare care

se etc.).

construieşte structura tehnică a unui film.

Planul-detaliu

oferă

o

imagine

foarte

apropiată a unei părţi din corpul unei persoane (cap, braţe, picioare etc.) sau dintr-un obiect. Planul

mediu

este

planul

tipic

pentru

studiourile de televiziune şi, în el, persoanele apar, de obicei, de la talie în sus. Persoana sau obiectul rămân, până la un punct, izolate, desprinse de mediul în care se află, spre deosebire de planul general. Planul general este adesea folosit pentru a poziţiona sau/şi a lega o persoană de mediul său înconjurător. Există două tipuri de planuri generale care fac acest lucru: (a). Planul de


151


acoperire care este folosit pentru a lega un personaj de celelalte şi pentru a arăta relaţiile cu acestea; (b). Planul de stabilire care este creat în mod special pentru a oferi o percepţie asupra zonei. Planul care redă un punct de vedere, sau unghi subiectiv. Un ghiul camere i de fil mat

Acesta

Unghiul de jos este unghiul în care camera de

reprezintă

filmare este poziţionată sub nivelul ochiului,

plasarea camerei privind în sus către subiectul filmat. Cu alte de filmare faţă cuvinte, în acest caz, se filmează de jos în sus. de

persoanele

sau

obiectele

aflate

în

raza

vizuală. Unghiul de filmare poate

Unghiul tip „straight on” este un unghi de 180 de grade (camera filmează drept înainte). În acest caz camera este situată la nivelul subiectului.

fi folosit atât cu Unghiul de sus este unghiul în care subiectul scop estetic, cât este filmat de sus. şi

psihologic;

mult

mai

important

este

faptul că el se poate adăuga la relaţiile spaţiale existente,


152


diminuând, acest

fel,

în bi-

dimensionalitate a

imaginii

pe

ecran. Obiect Varietatea ivele

Obiectivele pentru unghiuri largi (sau grand-

obiectivelor folosite

angulare) sunt folosite mai mult la planurile este generale, deoarece furnizează o perspectivă

importantă

largă. Dacă astfel de obiective sunt folosite la

deoarece ele pot prim-planuri sau la „gros-planuri” atunci modifica tipul de imaginea este percepută ca fiind distorsionată. imagine pe ecran.

arătată

Obiectivele „ochi-de-peşte” sunt obiective cu focala foarte scurtă si care distorsionează imaginea, impregnând scena cu tensiune şi dramatism; ele nu ţin seamă de convenţiile standard. Teleobiectivele – ele facilitează înregistrarea subiectelor (pe bandă) de la distanţă mai mare si au unghiuri mici. Obiectivele transfocator (sau zoom) permit cameramanului

să

facă

trecerea

de

la

teleobiectiv la grand-angular sau de la plan general la prim-plan, fără a opri camera. Această trecere direcţionează atenţia audienţei


153


către un anumit număr de obiecte şi/sau persoane din cadrul filmat. Profun Profunzimea de Şarful sau punerea la punct pe prim-plan sau zimea de

câmp

este punerea la punct la distanţă sunt realizate prin

importantă

în intermediul

câmp a ghidarea

folosite

şi

a

profunzimii lor de câmp.

câmpu ochiului lui

obiectivelor

telespectatorului

vizibil către

anumite

zone

sau

personaje de pe ecran.

Profunzimea

mare

de

câmp

permite

cuprinderea întreg câmpului vizibil, în aşa fel încât toate lucrurile aflate în cadru sunt clare. Punerea la punct facilitează concentrarea atenţiei audienţei asupra acelei părţi a ecranului pe care autorii filmului o consideră mai interesantă.

Mişcările camerei

„Panoramicul” este mişcarea camerei în plan orizontal sau vertical, care permite urmărirea unui personaj sau, într-un plan stabilit, „scanarea”

scenei

filmate.

Dacă

„panoramicul” ca mişcare a camerei este folosită în mod obiectiv, ea poate permite audienţei să urmărească acţiunea în stilul unui voyeur, ca şi cum membrii ei înşişi ar observa-o de la distanţă. Ea îi permite regizorului să susţină concepţia unui plan, a unei secvenţe, să îi menţină dramatismul fără a face tăieturi la montaj. Lector univ. drd. Monica Munteanu

154


Mişcările în plan orizontal şi vertical pot fi de asemenea folosite într-o manieră subiectivă – aceasta este situaţia planului tip „unghisubiectiv”

(„point-of-view

shot”/„POV

shot”), în care audienţa vede lumea prin ochii personajului principal. Planul de urmărire cu camera în mişcare pe un dispozitiv special („travling” sau „dolie”) oferă acelaşi gen de continuitate a planului pe care un regizor o poate dori de la o mişcare în plan orizontal sau vertical, urmărind acţiunea de pe un dispozitiv special, împins pe şine, suit pe un vehicul în mişcare sau pe o macara. Acesta permite ca acţiunea desfăşurată foarte rapid să fie filmată de aproape sau de la distanţă. Spre deosebire de zoom, care pare să străbată spaţiul, planul realizat cu camera în mişcare urmăreşte evenimentul pe măsură ce are loc. Lung Acest imea poate

element Filmările

audienţei

sau

timpului

durat spaţiului.

tind

să

încorporeze

modifica panoramice verticale sau orizontale – planuri

filmă percepţia rii

lungi

de urmărire şi mişcări în plan orizontal sau asupra vertical şi

Lungimea unui plan, în mod deosebit în


155


a

cadrul

unui

unui

prim-plan,

poate

accentua

dramatismul sau atmosfera de intimitate.

plan Mont Montajul permite Cea mai simplă formă de montaj este tăierea a jul

asamblarea planurilor

directă, acolo unde un plan este instantaneu într-o înlocuit de un al doilea, care poate fi apoi

suita

înlocuit cu un al treilea etc. Montajul joacă un rol cheie în construirea spaţiului şi timpului; construirea

timpului

şi

spaţiului

este

subordonată logicii firului narativ din film şi, în special, lanţului de tip „cauză-efect”. Efect Efectele ele

speciale Tehnicile de producţie pot presupune efecte pirotehnice, optice sau trucaje digitale.

exploatează

speci calităţile imaginii ale

filmate

în

mai

multe direcţii, în fazele

Post-producţia poate include animaţie, trucaje sau grafică realizată pe computer.

de Alte efecte speciale pot include: folosirea

producţie şi post- planurilor cu o cromatică schimbată ori a producţie pentru a fundalurilor pentru trucaje pentru a insera, convinge audienţa suprapune sau combina imaginile. de

realitatea,

verosimilul

sau

acurateţea

unui

spectacol media.


156


Cadr Prin cadraj se realizează poziţionarea oamenilor şi a obiectelor ajul

care contribuie la construirea poveştii. Elementele principale ale cadrajului sunt legate de distanţa la care este aşezată camera, de alegerea obiectivelor cu care se filmează, de mişcările şi unghiul camerei.

Lumi Luminile pot fi Iluminatul la nivel ridicat. nile

folosite nu numai pentru a crea un

Iluminatul la nivel scăzut.

simţ al timpului şi al locului, dar şi al atmosferei şi al personajului. Etapa 3. Analiza elementelor simbolice ale imaginii de film – Aceste elemente sunt, la rândul lor de mai multe tipuri: 2.1. Color sau/şi alb-negru – Folosirea imaginilor color sau alb-negru poate transmite atât mesaje realiste cât şi mesaje purtătoare de metafore sau expresive. 2.2. Costumele şi obiectele – Costumaţia este folosită nu numai pentru a reda caracteristicile timpului şi locului acţiunii, dar şi pentru a oferi un spectacol în cadrul produselor media. Obiectele sunt, de asemenea, o sursă simbolică-cheie de informaţie în produsele imaginii filmate. Pot avea atât rezonanţă conotativă cât şi mitică.


157


2.3. Vedetele şi evoluţiile lor – Vedetele sunt „idoli”, dar şi „imagini” deosebite care poartă o putere simbolică şi sunt identificate cu anumite „genuri” ale filmului sau cu un anumit gen de personalitate. 2.4. Sunetul – Codurile sonore pot fi împărţite în două categorii: (a). Sunetul diegetic –este sunetul care provine de la scena filmată şi este format din efectele sonore şi din dialog; (b). Sunetul non-diegetic – este sunetul care nu provine din scena şi este format din muzică sau din „voice over”. Efectele sonore sunt adesea folosite pentru a crea o atmosferă realistă, verosimilă, şi pot fi, la rândul lor, împărţite în două tipuri: (a). Sunetele care ţin de atmosferă – zgomote de fundal cum ar fi vântul sau păsările care cântă etc.; şi (b). Efectele sonore care sunt justificate – adică sunetele legate, în mod direct, de ceea ce vedem pe ecran (explozii sau împuşcături etc.). Atât efectele sonore, cât şi muzica pot fi examinate în contextul lor generic. Dialogul poate exista în două forme: (a). Ca „voice over”; sau (b). Ca sincron (caz în care vorbitorul este prezent pe ecran). 2.5. Punerea în scenă („Mizanscena”) – Reprezintă suma tuturor personajelor, obiectelor şi lucrurilor existente într-un cadru, conţinutul cadrului, imaginea, set-designul, costumele, obiectele şi aşezarea lor, relaţiile spaţiale. Prin intermediul mizanscenei toate elementele şi dispozitivele tehnice prezentate anterior se combină şi funcţionează fiind astfel mai bine înţelese de către public şi de către cercetător.


158


2.6. Locul de desfăşurare a poveştii şi locaţia de filmare – Locul de desfăşurare al acţiunii filmului fixează perioada şi locul naraţiunii prezentate. „Genurile” specifice de filme sunt legate de un anumit tip al locului de desfăşurare pentru naraţiunea prezentată. Un astfel de proiect de cercetare trebuie să ţină cont de faptul că, într-un film, toate mecanismele tehnice şi simbolice nu funcţionează izolat ci într-o strânsă inter-relaţie. Prin urmare, principalul obiectiv al unui astfel de proiect de cercetare este de a demonstra modul în care se construieşte relaţia dintre elementele (tehnice şi simbolice) imaginii filmate şi mulţimea de coduri şi convenţii implicate în acest tip de imagine. 3.2.2. Metodele analizei „naraţiunii”A. Metodele de studiere ale „naraţiunii” vizuale – sunt de două tipuri: (a). Metodele abordării sintagmatice (care pleacă de la teoria formalistă a lui V. Propp şi examinează dezvoltarea secvenţială a intrigii narative; (b). Abordarea paradigmatică (aceasta plecând de la concepţia structuralistă a lui Levi-Strauss, ia în considerare pattern-urile de opoziţie care există în interiorul naraţiunii şi modul în care ele contribuie la dezvoltarea povestirii). Abordările principale de studiere a naraţiunii filmului derivă în mod fundamental din două surse: A. Metoda abordării sintagmatice – are la bază teoria formalistă a lui V. Propp şi examinează dezvoltarea secvenţială a intrigii narative dintr-un film. Esenţa acestei metode constă în identificarea şi studierea dinamicii şi structurii


159


naraţiunii, adică în segmentarea acestui „şir” de evenimente în părţile componente. Caracteristicile-cheie ale formei dominante a structurii narative a imaginii filmate sunt. Etapele componente ale metodei sunt următoarele: Etapa 1. Selectarea materialului (Adunarea datelor) – Presupune alegerea acelor materiale vizuale (filme) care urmează a fi analizate. Ca şi în cazul analizei structuralist-semiotice este recomandat ca numărul filmelor să nu fie foarte mare. Etapa 2. Identificarea „structurii narative” a filmelor – În această etapă naraţiunea se segmentează în elementele componente ale intrigii sale conform celor trei acte „standard” anterior-menţionate: Început; mijloc; sfârşit. Etapa 3. Aplicarea modelelor de identificare şi de analiză ulterioară a structurii naraţiunii. Un astfel de model este oferit, de exemplu de „formula echilibrului naraţiunii” propusă de T. Teodorov: naraţiunea începe, de obicei, cu o anumită formă a stării de echilibru, urmată de un dezechilibru şi sfârşeşte cu redobândirea echilibrului. În formula echilibrului poate fi identificat următorul pattern: Acest tip de model de analiză a structurii unui film (ca a oricărui alt text literar) este interesat de identificarea: (1). Regulilor şi structurilor fundamentale din interiorul unei unice naraţiuni şi grup de naraţiuni; (2). Modului în care sunt incluse elemente ideologice sau legate de mit în structura filmului (prin restabilirea status-quo-ului, prin mijloace acceptabile social – de tipul căsătoriei – sau în mod instituţional – închisoarea). Etapa 4. Aplicarea „modelului sintagmatic” al lui V. Propp la naraţiunea filmului. Mai exact, în cercetarea imaginii filmate din teoria formalistă a lui V.


160


Propp manualele de prezentare a metodelor de cercetare în comunicarea utilizează două elemente componente ale naraţiunii: 1. „Rolurile” - care sunt interpretate de personaje (sunt identificate şapte roluri sau „dramatis personae”, dintre acestea unele putând fi interpretate de acelaşi personaj în timp ce altele pot fi interpretate de mai multe personaje: (a). Banditul; (b). Cel care donează sau cel care oferă; (c). Cel care ajută; (d). Prinţesa şi tatăl ei; (e). Expeditorul; (f). Eroul; (g). Falsul erou; 2. „Funcţiile” - care constituie intriga naraţiunii filmului. O funcţie este definită ca: „acţiunile semnificative ale unui personaj în cadrul acţiunii poveştii”. Numărul de funcţii ale unui personaj într-un film este limitat. Din combinarea „rolurilor” cu „funcţiile” rezultă următoarea schemă analitică care va fi aplicată fiecărui film selectat şi inclus în analiză: B. Metoda abordării paradigmatice pleacă de la analiza opoziţiilor care există în interiorul naraţiunii şi a modului în care ele contribuie la dezvoltarea povestirii. Etapele componente ale metodei sunt: Etapa 1. Alegerea (Selectarea) materialului care urmează a fi analizat – Este similară cu prima etapă din aplicarea metodei abordării sintagmatice: sunt selectate filmele care urmează a fi analizate;


161


Etapa 2. Identificarea „opoziţiilor binare” din cadrul filmelor. „Opoziţiile binare” sunt mesajele codificate pe care societăţile le produc pentru membrii lor şi care există în structura adâncă a naraţiunilor.. Etapa 3. Schemele de „opoziţii binare” sunt aplicate filmelor selectate. Mai întâi acestea sunt considerate ca un întreg, apoi schemele se aplică unor secvenţe specifice din acestea (momentele decisive, secvenţele de început şi de sfârşit). Etapa 4. După stabilirea opoziţiilor binare primare analiza este reluată şi dezvoltată. B. Metodele de studiere ale „genului vizual” sunt, la rândul lor de două tipuri: (a). Metodologii de studiu ale imaginii interesate de „categorizarea” şi „codificarea” principalelor elemente ale filmului; (b). Metodologii ale „schimbului” – preocupate de evidenţierea relaţiilor dintre societate, industrie, „gen” şi audienţa filmului Metodele de studiere ale „genului” imaginii vizuale – în acest caz definirea termenului de „gen” va depinde de ipotezele şi metodologia preferată. Pentru a organiza unelte şi concepte adecvate metodologiile au fost separate în două domenii principale din cercetarea „genului”, care au, la rândul lor, subdiviziuni pentru a furniza un centru de interes: 1. Metodele „categorizării” şi „codificării’’ principalelor elemente ale filmului. Sunt metode cu un pronunţat caracter estetic, care pot include analize ale stilului unui „gen” şi ale valorilor artistice plus a creativităţii inerente în ele. Subsumate lor se diferenţiază între două metode principale:


162


1.1. Metoda „abordării categoriilor” – Are la bază constituirea unei „liste a elementelor-cheie” comune unui anumit „gen” de filme. Metoda cuprinde următoarele etape: Etapa 1. Cuprinde selectarea unui eşantion de filme care pot fi incluse într-un anumit „gen” (film „noire”, western, de dragoste etc.). Şi de această dată numărul de filme care urmează a fi analizate este limitat (redus). Etapa 2. Constituirea „listei” elementelor-cheie ale „genului” analizat. Caracterul specific al acestui instrument de lucru este flexibilitatea sa (lista are la bază, de obicei, propriul set de criterii al cercetătorului). Un tip de „listă” poate fi cel în care elementele tehnice de producţie ale filmului sunt combinate cu elementele sale simbolice. Etapa 3. Aplicarea acestei „liste” la filmele selectate. 1.2. Metoda „clasificării” sau a „elementelor principale” – Pleacă de la presupoziţia existenţei unor asemănări între filme, aceste elemente comune fiind ceea ce defineşte filmele selectate ca aparţinând unui „gen” specific. Se construieşte astfel o „schemă de clasificări”, care trebuie să fie destul de flexibilă în categoriile sale pentru a lua în considerare variaţiile posibile din interiorului unui „gen” specific. Principalele elemente ale filmului care sunt descompuse şi catalogate în tipologii sunt următoarele: (a). Elementele de iconografie – Se construieşte o listă a „iconurilor” (cai, puşti, pălării etc.) fără nici o referinţă sau comentariu la semnificaţia lor reală din interiorul textului sau „genului”. (b). „Mizanscena” – Lista va cuprinde de această dată tot ceea ce poate apare într-un cadru filmat: localizare, obiecte, costume, relaţii spaţiale (între personaje şi importanţa plus poziţia lor), mişcare etc.


163


(c). Naraţiunea – În acest caz „lista” va cuprinde elementele identificate prin intermediul unei analize sintagmatice (de exemplu, identificarea „structurii narative” a filmelor) sau a metodei abordării paradigmatice (de exemplu, identificarea „opoziţiilor binare” prezente într-un film). (d). Convenţiile narative ale „genului”. 2. Metodologia „schimbului” – Este vorba de o metodă de analiză a imaginii vizuale interesată de relaţiile dintre societate, industrie, „gen” şi audienţă. Acest tip de metodă caută să înţeleagă rolul „genului” ca un schimb între societate, industrie, audienţă şi conţinut. În acest caz au fost dezvoltate patru modele principale.


164

Introducere in Stiintele Comunicarii

Recommend Documents