Universitatea din Bucureşti Facultatea de Istorie Catedra de istorie universală Istorie Universală (secolele XIV-XVII) - suport de curs – Ecaterina Lung, Bogdan Murgescu
Bibliografie minimală: - Suportul de curs - Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol.I, Bucureşti, 1994, p.76-90, 193-203. - Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dictionarul religiilor, Bucuresti, 1993, p.38-43, 56-58. - Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală. I. Europa medievală (secolele VXV), Bucureşti, 2003, p.269-279. - Radu Manolescu, Istoria evului mediu. Vol.I: Europa apuseană. Partea a II-a: Sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne (secolele XVI-XVII), Bucureşti, 1993, p. 9-10, 29-38, 49-65, 120-130. - Bogdan Murgescu, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie, în “Studii şi articole de istorie”, LXVI, 2001, p.5-18. - Bogdan Murgescu (coord.), Istoria lumii în texte. De la începuturi până în zilele noastre, Bucureşti, 1999, p.135-168.
1
Structuri economice şi sociale la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie Populaţie şi hrană. Orice discuţie despre structurile societăţilor medievale şi incipient moderne trebuie să pornească de la evidenţierea corelaţiei fundamentale care a condiţionat însăşi existenţa acestor societăţi, corelaţia dintre numărul oamenilor şi resursele alimentare aflate la dispoziţia acestora. Această corelaţie poate fi definită în felul următor: la un nivel tehnologic dat, o anumită (micro)regiune poate hrăni un anumit număr de oameni. Această relaţie de echilibru agro-demografic nu trebuie înţeleasă într-un mod static şi fixist; dimpotrivă, echilibrul dintre oameni şi resurse este deseori tensionat, ameninţat să se rupă, la originea tensiunilor stând de cele mai multe ori creşterea rapidă a numărului populaţiei faţă de o producţie agricolă mult mai puţin dinamică. Pentru a înţelege mai bine acest mecanism tensionat trebuie să avem în vedere concluziile la care au ajuns demografii cu privire la evoluţia demografică a omenirii. Pornind de la deosebirile majore care apar la nivelul variabilelor demografice centrale – natalitatea, mortalitatea, speranţa medie de viaţă - demografii împart întreaga istorie a omenirii în trei mari etape: - vechiul regim demografic - tranziţia demografică - regimul demografic modern. Tranziţia demografică este considerată ca un proces care a cunoscut şi el mai multe faze, afectând mai întâi mortalitatea şi abia apoi natalitatea, şi care în general se suprapune trecerii la societăţile industriale. La nivel european tranziţia demografică a început în Occident în secolul al XVIII-lea şi s-a extins apoi în secolele XIX-XX. În România tranziţia demografică pare să fi început abia în ultimii ani ai secolului XIX şi s-a desăvârşit abia în perioada postbelică. În fine, într-o serie de ţări ale lumii a treia tranziţia demografică este încă în curs de desfăşurare. Evident, pentru lumile medievală şi modernă timpurie, cel care ne interesează este vechiul regim demografic. Acesta era caracterizat de: - natalitate ridicată (deseori în jur de 40 de naşteri anual la 1000 de locuitori, mergând în unele cazuri excepţionale până la 50-60 de naşteri la 1000 de locuitori; pentru comparaţie, astăzi în ţările europene rata natalităţii variază în jur de 10-15 naşteri la 1000 de locuitori) - mortalitate generală ridicată şi profund neregulată (în cadrul acestei mortalităţi generale un loc important ocupa mortalitatea infantilă, care afecta deseori o treime sau chiar o jumătate dintre copiii născuţi vii) - speranţă medie de viaţă scăzută (calculată la naştere, speranţa medie de viaţă era redusă de mortalitatea infantilă uriaşă; pe de altă parte însă, chiar şi oamenii care supravieţuiau copilăriei şi ajungeau adulţi, erau destul de expuşi la boli şi alte surse de mortalitate, astfel încât cei care depăşeau vârsta de 50-60 de ani erau procentual puţin numeroşi). Natalitatea ridicată, specifică tuturor societăţilor preindustriale, avea cauze naturale. Din punct de vedere natural, perioada fertilă din viaţa fiecărei femei cuprinde circa 25-30 de ani, ceea ce, considerând că o sarcină durează în mod normal 9 luni, înseamnă că teoretic o femeie poate naşte chiar mai mult de 30 de copii. Această mărime este pur teoretică, deoarece în viaţa reală apar o serie de limitări naturale şi sociale ale numărului de naşteri. Astfel, societatea impunea teoretic restrângerea relaţiilor sexuale ale femeilor la cadrul cuplului familial, dar, dată fiind vărsta timpurie a căsătoriei fetelor, această limitare nu reducea în mod semnificativ potenţialul de naşteri. Mai eficiente erau restricţiile sociale în cazul văduvelor şi a fetelor care rămâneau nemăritate, dar acestea nu au reprezentat niciodată un procent atât de mare, încât să determine în mod decisiv valoarea statistică a natalităţii. Cum gama mijloacelor şi metodelor contraceptive era relativ redusă şi eficacitatea multora dintre acestea îndoielnică, iar societatea blama folosirea lor, principala limitare a numărului de naşteri era involuntară, fiind cauzată de alăptatul prelungit al copiilor, perioadă în care şansele unei noi gravidităţi erau reduse, de mortalitatea ridicată a femeilor cu ocazia naşterii, şi de numărul ridicat al pierderilor de sarcină datorate fie alimentaţiei insuficiente sau
2
nepotrivite, fie muncilor extenuante. În felul acesta se ajungea ca o femeie să nască în medie doar 5-6 copii, ceea ce depăşea însă cu mult necesităţile unei rate normale de înlocuire a populaţiei. Chiar dacă jumătate dintre aceşti născuţi vii mureau la vârsta copilăriei, totuşi cei ce ajungeau adulţi depăşeau numeric generaţia părinţilor, evidenţind astfel tendinţa unei creşteri demografice. Sporirea numărului oamenilor dezechilibra însă raportul cu resursele de hrană, respectiv, dacă producţia alimentară rămânea constantă, atunci fiecărui individ îi reveneau mai puţină mâncare. De aceea, foametea era oarecum pre-programată în cadrul vechiului regim demografic. Totuşi, cauza foametei nu era creşterea demografică, ci variaţia mare a producţiei agro-alimentare datorită vulnerabilităţii societăţilor medievale la intemperii, şi datorită precarităţii mijloacelor de stocare a resurselor alimentare. Astfel, mărimea recoltelor varia foarte mult de la un an la altul, dar excedentele dintr-un an bun puteau fi doar rareori păstrate pentru a face faţă nevoilor dintr-un an prost. În consecinţă, oamenii de la sfârşitul evului mediu şi de la începuturile epocii moderne trăiau într-o lume supusă unor considerabile alternanţe între extreme, între perioadele de saţietate şi de exces, şi perioadele de lipsuri sau chiar de foamete. Iar foametea, deseori în combinaţie cu celelalte două “flageluri” ale lumii medievale – epidemiile şi războaiele – genera valuri de mortalitate care anihilau temporar tendinţa de creştere demografică. Apoi însă, situaţia se normaliza, iar societatea îşi relua tendinţa de creştere. Atunci când am definit corelaţia dintre numărul oamenilor şi resursele de hrană aflate la dispoziţia lor, pentru nevoi logice am postulat că nivelul tehnologic şi spaţiul de locuire sunt date, ceea ce înseamnă constante. În realitatea istorică, amândouă au cunoscut evoluţii, care, deşi mai puţin rapide decât ar fi avut nevoie oamenii acelor vremi, au îngăduit convertirea tendinţei de creştere demografică într-o creştere economică generală. Felul în care oamenii şi-au procurat hrana a avut deci un rol crucial în economia medievală şi modernă timpurie. În lumea medievală au coexistat mai multe moduri de procurare a hranei: - culesul, vânatul şi pescuitul - cultura plantelor şi creşterea animalelor domestice - schimbul Comunităţile de vânători-culegători ocupau şi la sfărşitul evului mediu mari părţi ale globului. Către 1500 ele controlau cea mai mare parte a Americii, extremităţile nordice ale Europei şi Asiei, o parte a Africii, Australia şi Oceania. Totuşi, prin specificul modului lor de existenţă, aceste comunităţi ocupau doar imperfect spaţiul, erau relativ puţin numeroase, şi vulnerabile în raporturile cu alte tipuri de comunităţi umane. De altfel, încă din timpul neoliticului, comunităţile de vânători-culegători fuseseră silite să se replieze spre zonele periferice ale lumii de presiunea societăţilor compacte şi mai bine organizate de agricultori şi crescători de animale. Societăţile pastorale erau şi ele minoritare la nivelul lumii medievale târzii. Astel, atât în Africa răsăriteană, cât şi în Asia centrală şi în unele părţi ale Europei răsăritene mai existau triburi sau societăţi care trăiau precumpănitor sau exclusiv de pe urma creşterii animalelor domestice: vite (bovine), oi, capre,.cai etc. Uneori, aceste societăţi practicau nomadismul, respectiv se deplasau în spaţiu pentru a asigura hrana animalelor. La sfărşitul evului mediu nomadismul era totuşi în recul, şi, la fel ca în cazul comunităţilor montane de crescători de animale, lăsa loc unui sistem de pendulare sezonieră, între zone bine cunoscute şi vizitate periodic, sistem cunoscut sub numele de transhumanţă. Cele mai multe dintre societăţile de crescători de animale stabiliseră încă de multă vreme un fel de simbioză cu societăţile sedentare de agricultori, căutând să-şi asigure astfel suplimente de hrană şi alte produse. Formele acestei interacţiuni au variat mult de-a lungul istoriei. Uneori, crescătorii de animale s-au mulţumit cu raporturile de schimb, oferind animale şi/sau produse animaliere în schimbul produselor vegetale şi meşteşugăreşti. Alteori, ei şi-au procurat cele dorite prin jaf, sau au profitat de superioritatea lor militară pentru a impune agricultorilor sedentari plata unui tribut sau a altor dări (taxe de protecţie). Pe de altă parte însă, atunci când o societate pastorală se înstăpânea asupra unei societăţi agricole, şi eventual şi asupra unor centre urbane, atunci tentaţia era mare de a părăsi modul de viaţă pastoral şi de a se stabili în aşezările cucerite, pentru a beneficia pe deplin de roadele cuceririi. În consecinţă, din punctul de vedere al marii istorii,
3
succesul politico-militar al unora dintre societăţile de crescători de animale s-a dovedit deseori un accelerator al înlocuirii modului de viaţă pastoral cu un mod de viaţă sedentar. Încă din timpul antichităţii, dar cu atât mai mult în evul mediu, cea mai mare parte a oamenilor îşi asigurau hrana din cultivarea anumitor plante. Gama acestor plante, ca şi modalităţile concrete de cultivare a acestora, au variat considerabil, fiind determinate atât de condiţiile naturale din diversele părţi ale lumii, cât şi de tradiţiile şi de stocurile de cunoştinţe agro-tehnice acumulate de diferitele comunităţi umane. Reducând mult complexitatea realităţii, şi pornind doar de la plantele care asigurau cea mai mare parte a alimentaţiei, putem aprecia că în lumea medievală au coexistat 3 mari civilizaţii agricole: - civilizaţia cerealelor - civilizaţia orezului - civilizaţia porumbului Civilizaţia cerealelor este specifică “Lumii Vechi”, adică Asiei, Europei şi Africii. Ea este cea mai veche civilizaţie agricolă, începuturile sale plasându-se în neolitic, în Orientul Apropiat. Sistemele de cultivare a cerealelor, ca şi gama acestora, s-au extins din neolitic până în evul mediu. În lumea medievală se cultivau 5 cereale principale: grâul, orzul, secara, meiul şi ovăzul. Deşi culturile de cereale au rămas limitate în evul mediu la zonele cu climat temperat din emisfera nordică, în timp s-au impus unele diferenţe chiar şi între cereale. Astfel, în Europa secara a prevalat în zonele ceva mai nordice, iar orzul şi meiul au rămas cantonate în părţile mai călduroase ale continentului. Deşi operaţiunile agricole principale sunt cam aceleaşi în cazul tuturor cerealelor principale, în lumea medievală au coexistat mai multe feluri de folosire a solului: - cultivarea unei suprafeţe de pământ în mod repetat, an după an, până la epuizarea potenţialului natural al solului; dezavantajul acestui sistem este faptul că randamentul scade de la un an la altul, generând cu o anume regularitate crize agricole şi foamete - sistemul moinei regulate (reglementate): pentru a evita catastrofele agricole, comunităţile umane au stabilit o regulă de abandonare voluntară a unei suprafeţe agricole după un număr oarecare de ani, şi implicit de luare în cultură a unor noi terenuri - asolamentul bienal: împărţirea prealabilă a terenului în două părţi (sole), dintre care una era cultivată şi una era lăsată necultivată (în pârloagă), iar în anul al doilea era cultivată a doua solă şi era lăsată să se odihnească cea dintâi, ciclul fiind reluat în anul al treilea - asolamentul trienal: terenul agricol era împărţit în 3 sole, una fiind cultivată cu cereale de toamnă, cea de-a doua cu cereale de primăvară şi cea de-a treia lăsată în pârloagă; în acest caz, un ciclu complet dura 3 ani. Dacă sistemul cultivării până la epuizare, cel al moinei regulate şi cel al asolamentului bienal erau cunoscute încă din antichitate, asolamentul trienal reprezintă o invenţie medievală, fiind atestat în Imperiul Carolingian la sfârşitul secolului al VIII-lea, şi răspândindu-se treptat în secolele IX-XIV în nordul Franţei, Ţările de Jos, Germania, Italia, Anglia şi unele părţi ale Europei răsăritene. Avantajele acestui sistem erau considerabile, atât prin facilitarea refacerii potenţialului solului, cât şi prin diminuarea riscurilor de catastrofă agricolă prin cultivarea concomitentă a cerealelor de primăvară cu cerealele de toamnă. De asemenea, această combinaţie îngăduia repartizarea mai judicioasă a eforturilor de-a lungul anului agricol, lucrarea mai temeinică a pământului, şi deci obţinerea unor producţii mai mari. Către sfârşitul evului mediu au apărut şi forme mai complexe de asolament, cu cicluri de 4-6 ani, şi cu sisteme de rotaţie mai complexă a culturilor cerealiere şi a leguminoaselor. Totuşi, în secolul al XVI-lea asolamentele mai complexe erau încă puţin răspândite, fiind folosite doar pe unele ferme din Ţările de Jos, Italia şi Anglia. De altfel, nici asolamentul trienal nu era răspândit decât în unele ţări, asolamentul bienal şi moina regulată prevalând încă în mari părţi ale Europei mediteraneene şi răsăritene, ca şi în Asia şi Africa. Datorită deosebirilor în modul de folosire a solului, în rodnicia pământului şi în tehnicile agricole, randamentele agricole variau mult de la o zonă la alta. Ele difereau totodată foarte mult de la un an la altul, în funcţie de hazardurile vremii (precipitaţii, temperaturi etc.) şi de prezenţa/absenţa dăunătorilor, dintre care lăcustele erau deosebit de temute. Având în vedere aceste variaţii, randamentele medii – exprimate prin raportul dintre recoltă şi sămânţă, în condiţiile în care izvoarele
4
păstrate folosesc unităţi de măsură variabile, şi precizează doar rareori suprafeţele – oferă doar o imagine aproximativă a productivităţii agricole. Totuşi, se poate aprecia că în secolele IX-XIII în Europa apuseană a avut loc o creştere a randamentelor cerealiere. Astfel, dacă în perioada carolingiană randamentele la cereale variau între 1,5:1 şi 4:1, fiind însă cel mai adesea doar puţin peste 2:1, după 1200 productivităţile nu mai scad decât în mod excepţional sub 3:1, atingându-se însă tot mai des 4:1, 5:1 sau chiar 6:1. Deşi progesele tehnice realizate în Occidentul medieval s-au răspândit treptat şi în alte părţi ale Europei, deosebirile la nivelul productivităţii au sporit, în secolul al XVI-lea putând fi consemnate de exemplu următoarele randamente la grâu: 5,6:1 la Imola în Italia în anii 1585-1594, între 4:1 şi 5:1 în Poitou, în Franţa, 4,5:1 la Wobeck în nordul Germaniei în 1581, doar 2,6:1 la Tokaj în nordul Ungariei în 1569-1572, dar şi 10,3:1 la ferma Hitsum din Frizia (nordul Ţărilor de Jos) în 1570-1573, sau 8:1 pe mai multe domenii din sudul Anglei în anii 1571-1580. Variaţiile puteau fi uriaşe şi în interiorul aceleiaşi ţări: de exemplu, în Polonia randamentele au fost 2,8:1 la Knyszyn în 1561, 4,9:1 la Korkczyn în 1564, şi chiar 8:1 la Zator-Oswiecim tot în 15641. Civilizaţia cerealelor presupune şi totodată îngăduie o împletire între culturile de plante şi creşterea animalelor. Boii şi caii reprezintă o forţă de tracţiune esenţială la arat, iar lăsarea periodică în pârloagă a unor importante suprafeţe oferă animalelor domestice păşuni apropiate de sălaşurile oamenilor. Totodată, mai ales în Europa, bogăţia relativă a precipitaţiilor şi ocuparea imperfectă a teritoriului au permis păstrarea unor întinse suprafeţe împădurite, ceea ce a favorizat menţinerea unui număr considerabil de animale. În fine, pădurile au oferit întregirea gamei alimentare printr-o gamă variată de poame. Totuşi, în pofida întregirii alimentaţiei cu carne şi fructe, precum şi cu unele legume, miere, lactate, ouă, peşte şi diverse băuturi, alimentaţia oamenilor din societăţile cerealiere a rămas dependentă în proporţie de 70-80% de aportul caloric al cerealelor principale, consumate sub formă de fierturi sau de pâine. Diversitatea culturilor de plante din „civilizaţia cerealelor” este întregită de culturi mai speciale, cum ar fi viţa de vie, sau plantele textile (inul, cânepa, mai puţin bumbacul şi duzii pentru viermii de mătase). Trecerea la aceste culturi, care erau destinate mai mult comerţului decât auto-consumului, marchează desprinderea crescândă a unora dintre aceste societăţi de constrângerile alimentare, şi capacitatea lor de a dedica o parte crescândă din energia lor satisfacerii unor nevoi mai sofisticate. Civilizaţia orezului a apărut mult mai târziu decât cea a cerealelor. Deşi cultura orezului pare să fi fost atestată în Asia încă de pe la anul 2000 î.Hr., totuşi el nu s-a impus în egală măsură cu cerealele. De altfel, iniţial orezul era cultivat în regim uscat, similar cu cerealele. Marea noutate a fost trecerea la cultura orezului inundat, realizată în circumstanţe încă insuficient cunoscute în Asia de sud-est. Orezul inundat, numit uneori şi „orez acvatic”, are avantajul unei productivităţi mult mai mari decât a cerealelor, dar este posibilă numai în zone joase, pe văile râurilor, unde solicită totodată un efort special în gestiunea resurselor de apă. Cândva între anii 600 şi 1200, sistemul de cultivare a orezului inundat a fost perfecţionat în China, iar orezăriile s-au extins considerabil în câmpiile sudice şi centrale ale acestei ţări, care în timpul antichităţii fuseseră slab locuite şi parţial ocupate de mlaştini. În felul acesta, lumea chineză, care în antichitate aparţinuse în mod evident „civilizaţiei cerealelor”, a fost scindată între o Chină a cerealelor, în nord şi în zonele continentale înalte, şi o Chină a orezăriilor, în câmpiile din centru şi sud-est. Pe de altă parte, dacă în antichitate sudul fusese slab populat şi periferic, resursele alimentare considerabile generate de cultura orezului inundat au îngăduit creşterea explozivă a populaţiei în sud, astfel încât pe la 1200 China orezăriilor avea o populaţie de 2 ori mai mare decât China cerealelor. Implicaţiile civilizaţionale ale culturii orezului inundat au fost considerabile. Saltul productivităţii agricole a permis sporirea numărului oamenilor, populaţia Chinei crescând de la 50 de milioane de locuitori la mijlocul mileniului I, la peste 100 de milioane de locuitori către anul 1200. Mai mult, 1
Aceste date au fost fost selectate din Aldo da Maddalena, Rural Europe 1500-1750, în Carlo M. Cipolla (ed.), The Fontana Economic History of Europe. 2. The Sixteenth and Seventeenth Centuries, Glasgow, 1974, p.595-619 (majoritatea datelor fiind preluate din lucrarea clasică a lui B. H. Slicher van Bath, The Agrarian History of Western Europe, A.D. 500-1850, London, 1963).
5
productivitatea ridicată a orezului a îngăduit unui număr sporit de oameni să se hrănească din orezul produs de alte persoane, adică să se dedice unor activităţi non-agricole. Aceasta a însemnat creşterea oraşelor, a activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale, China sudică fiind în timpul dinastiei Song (9601279) neîndoielnic regiunea cea mai urbanizată şi mai bine dezvoltată din punct de vedere economic la scara întregii lumi. Au fost însă şi alte consecinţe ale adoptării culturii orezului inundat. Ocuparea teritoriului a fost deosebit de inegală, densităţile foarte mari din câmpiile joase contrastând cu locuirea sporadică din zonele mai înalte. Pe de altă parte, în câmpiile ocupate de orezării numărul mare al oamenilor, eliminarea păşunilor şi potenţialul microbian sporit de inundarea periodică a terenurilor agricole au condus la dispariţia aproape completă a animalelor domestice (o excepţie notabilă fiind bivolii, mai bine adaptaţi mediului natural cu excedent de apă. Aceasta a antrenat la rândul său o diminuare a aportului alimentar al proteinelor de origine animală, şi deci o scădere a taliei medii a populaţiei. Totodată, bucătăria chinezească a căutat alte soluţii pentru a compensa penuria cărnii. Pe un alt plan, penuria mijloacelor de tracţiune animală a generat o dependenţă sporită de transporturile bazate pe energia umană. În fine, excedentul de populaţie a însemnat şi menţinerea la un nivel scăzut a costului muncii umane, ceea ce a descurajat pe termen lung introducerea inovaţiilor tehnice care să înlocuiască sau să economisească forţa de muncă. Deşi civilizaţia orezăriilor s-a dezvoltat cu precădere în China sudică şi centrală, ea nu a rămas cantonată la lumea chineză. Cultura orezului inundat s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii, cum ar fi ţările din Coreea, Japonia (unde totuşi orezul nu a devenit predominant în alimentaţie decât începând cu secolul al XVII-lea), Indonezia, Indochina, India nordică (mai ales pe valea Gangelui), Irak şi Egipt. Orezul a pătruns şi în unele ţări europene la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie (de exemplu, în Banat cultura sa pare să fi fost introdusă de otomani în 1575), dar aici a rămas o prezenţă marginală, limitată la comunităţi restrânse din punct de vedere numeric. Civilizaţia porumbului a rămas multă vreme apanajul strict al Lumii Noi. Cultura porumbului a apărut în Mexic, pe la anul 2000 î.Hr. Multă vreme a fost cultivat porumbul sălbatic, cu ştiuleţi de numai 2-3 cm, cu doar câteva zeci de boabe. Treptat însă, prin selecţia seminţelor calitatea porumbului s-a ameliorat, iar randamentele sale au devenit foarte mari, ajungând şi la 100:1. Cultura porumbului s-a extins în alte părţi ale Americii de Nord şi Centrale, precum şi în partea nordică şi apuseană a Americii de Sud. Fapt remarcabil, porumbul a putut fi cultivat şi la altitudini relativ ridicate, inclusiv pe platourile andine. Avantajele porumbului nu se opresc aici. Datorită specificului său, el a fost adesea cultivat în simbioză cu alte plante cu randament ridicat, cum ar fi fasolea şi dovleacul. Potenţialul agricol al „civilizaţiei porumbului” a fost întregit de alte plante cu valoare alimentară, precum cartofii şi tomatele. În consecinţă, potenţialul alimentar al societăţilor care s-au specializat în aceste producţii agricole a sporit considerabil, ceea ce a îngăduit creşterea spectaculoasă a populaţiei, şi atingerea unor densităţi demografice mari în unele zone din Mexic şi din Peru. În ciuda acestor avantaje, „civilizaţia porumbului” nu a cuprins întreaga Americă precolumbiană. Cea mai mare parte a continentului american, atât în America de Nord cât şi în America de Sud, a rămas apanajul comunităţilor de vânători-culegători. Ca atare, America precolumbiană a păstrat până la cucerirea europeană o structură economică duală, caracterizată prin coexistenţa unor teritorii întinse şi slab locuite de vânători şi culegători (pe teritoriul actual al Canadei, Statelor Unite, Braziliei, Argentinei etc.) şi a unor civilizaţii agricole cu populaţie numeroasă, concentrate în Mexic, America Centrală şi pe faţada pacifică a Americii de Sud. De altfel, marile creaţii politice şi culturale ale Americii precolumbiene au fost realizate de aceste civilizaţii agricole dense, şi nu de către comunităţile de vânători-culegători. În ciuda acestei dualităţi, civilizaţiile Americii precolumbiene aveau şi unele constrângeri economice comune. Prima şi cea mai gravă era absenţa aproape completă a animalelor domestice. Acest fapt s-a datorat hazardului, respectiv absenţei bovinelor, cabalinelor, porcinelor şi ovinelor pe continentul american până la sosirea europenilor. O excepţie o constituie lama, domesticită în regiunile andine, dar
6
utilitatea practică a acesteia a rămas modestă. Un alt handicap comun al tuturor civilizaţiilor Americii precolumbiene a fost rămânerea lor la un nivel tehnologic eneolitic, adică faptul că nu au trecut la prelucrarea metalelor dure pentru realizarea de arme şi unelte. Absenţa cailor şi a armelor de metal avea să se dovedească fatală în momentul confruntării cu cuceritorii europeni. După descoperirea Americii, spaniolii au descoperit şi avantajele porumbului. Ei au adus porumbul în Lumea Veche, unde în secolul al XVI-lea această plantă a început să fie cultivată masiv în Peninsula Iberică, în Italia, şi în Imperiul Otoman, extinzându-se apoi şi în alte ţări europene. Porumbul a pătruns ceva mai târziu şi în China, îngăduind în secolul al XVIII-lea colonizarea masivă a unor regiuni mai înalte, nefavorabile orezului. Această extensie târzie a porumbului, precum şi succesul în Lumea Veche al cartofului şi al altor plante de origine americană, a avut însă loc mai degrabă la nivelul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, decât în secolul al XVI-lea. Dincolo însă de specializarea diverselor societăţi în cultivarea cerealelor, a orezului inundat sau a porumbului, tehnicile agricole au cunoscut o serie de perfecţionări, multe dintre ele mărunte, dar care s-au acumulat şi s-au tradus într-o sporire treptată a producţiei agro-alimentare. Acest spor la rândul său a îngăduit ridicarea pragului de echilibru agro-demografic, şi creşterea lentă a numărului total al populaţiei. Pe termen lung, această tendinţă de creştere demografică este evidentă, dar ea a fost deseori întreruptă (sau chiar inversată temporar) de puseuri ale mortalităţii, cauzate îndeosebi de foamete, de războaie şi de epidemii. Dintre aceste puseuri ale mortalităţii, cel mai grav a fost cel pricinuit de Marea Ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea, care a lovit toate marile civilizaţii agricole ale Lumii Vechi. Deşi Marea Ciumă nu a fost cauza „Crizei secolului al XIV-lea” – cel puţin în Europa creşterea demografică se împletise cu o stagnare a producţiilor alimentare încă de pe la sfârşitul secolului al XIII-lea – ea a eliminat brutal între un sfert sau o treime din populaţia multor ţări ale Asiei, Europei şi Africii de Nord, dezorganizând totodată grav economiile şi societăţile respective. Deşi epidemiile de ciumă au continuat în Europa, ca şi în Asia şi în Africa, şi după terminarea Marii Ciume, de pe la mijlocul secolului al XV-lea creşterea demografică a fost reluată în cea mai mare parte a Lumii Vechi. Astfel, populaţia Europei (de la Atlantic la Urali) a scăzut de la circa 73 de milioane de locuitori înainte de Marea Ciumă la circa 50-55 de milioane de locuitori, şi a crescut după 1450 din nou, ajungând la circa 100 de milioane de locuitori către 1600; populaţia Chinei a sporit de la circa 103 milioane de locuitori în anul 1500 la circa 160 de milioane de locuitori către anul 1600, iar cea a subcontinentului indian de la circa 110 milioane de locuitori către 1500 la circa 135 milioane de locuitori la 1600. La nivel mondial, chiar având în vedere scăderile din America, pricinuite mai ales de bolile răspândite involuntar de europeni, creşterea a fost de la circa 437 milioane de locuitori către 1500 la circa 555 milioane de locuitori către 16002. În cele mai multe dintre cazuri, aceste sporuri au fost posibile datorită creşterii producţiei agricole. În cazul particular al Europei, sporurile obţinute în planul producţiei – fie prin perfecţionarea cultivării cerealelor, fie prin introducerea în ţările mediteraneene a culturii porumbului - au fost potenţate de dezvoltarea în secolul al XVI-lea a comerţului la mare distanţă cu cereale şi cu animale vii. În ceea ce priveşte cerealele, fluxul cel mai spectaculos, dar nu singurul, a fost cel care aducea cerealele produse în ţările din regiunea Mării Baltice (nordul Germaniei, Polonia, Prusia, Livonia) pe pieţele din Europa apuseană, îndeosebi în Ţările de Jos. Totodată, vitele crescute în Danemarca, Polonia, Ucraina, Moldova şi Ungaria erau mânate pe picioare luni de zile pentru a fi consumate de orăşenii din Ţările de Jos, Germania şi nordul Italiei. Deşi acest comerţ nu cuprindea decât o mică parte din producţia totală, şi nu asigura decât câteva procente din consumul alimentar total, el a îngăduit specializarea unui număr sporit de europeni în activităţi non-agricole, şi a stimulat astfel dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi a schimburilor. De altfel, chiar şi în condiţiile societăţilor covârşitor agricole şi rurale, activitatea economică nu se limita doar la satisfacerea nevoilor alimentare. Oamenii mai aveau şi alte nevoi materiale, care necesitau alte tipuri de activităţi economice.
2
Angus Maddison, The World Economy: A Millenial Perspective, Paris, 2001, p.241.
7
Sectorul extractiv cuprindea atât extracţia sării din saline şi a pietrei pentru construcţii, cât şi mineritul propriu-zis, adică obţinerea diferitelor metale prin extragerea şi apoi rafinarea minereurilor. Deşi în majoritatea statelor exploatarea bogăţiilor subsolului era considerată monopol al monarhului, cele mai multe exploataţii erau relativ modeste, fiind realizate de grupuri mici de oameni, care foloseau unelte rudimentare. Această situaţie s-a schimbat începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea. Multe dintre minele de argint şi de cupru din Europa centrală fuseseră exploatate încă din evul mediu, filoanele superficiale fuseseră epuizate, şi multe exploataţii au încetat în secolele XIV-XV. Folosirea pompelor a îngăduit însă evacuarea apei şi pătrunderea la adâncimi mai mari, după cum descoperirea unor noi metode de separare a metalelor din minereu a sporit rentabilitatea mineritului. Noile metode de exploatare necesitau însă investiţii considerabile, care nu erau la îndemâna grupurilor tradiţionale de lucrători mineri. De aceea, iniţiativa a fost preluată de către negustorii din oraşe precum Augsburg şi Nürnberg, care au organizat activitatea sub forma unor mari întreprinderi de tip capitalist, axate pe un calcul sever al rentabilităţii. Investiţiile considerabile, ca şi îmbunătăţirile tehnice şi organizatorice, au îngăduit o creştere semnificativă a producţiei miniere din regiunea Europei centrale în ultima treime a secolului al XV-lea. Acest avânt al minelor de argint şi cupru din Austria, Germania, Cehia, Slovacia, nordul Ungariei şi Transilvaniei, care a prilejuit şi concentrarea unui număr considerabil de lucrători în noile oraşe miniere, a continuat şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Spre mijlocul secolului al XVI-lea multe dintre minele de argint din Europa centrală au intrat în declin, pe de o parte datorită epuizării filoanelor celor mai bogate şi mai accesibile la nivelul tehnologic al epocii, şi pe de altă parte datorită afluxului de argint relativ ieftin din America, ceea ce a contribuit la scăderea preţului argintului comparativ cu cel al aurului şi cu cel al celorlalte mărfuri. Multe dintre progresele tehnice şi organizatorice înregistrate în mineritul central-european în secolele XV-XVI aveau însă să fie difuzate în alte părţi ale lumii, inclusiv în America, şi aplicate nu numai la minele de argint şi cupru, ci şi la cele de fier, cărbune etc. Sectorul prelucrător cuprindea şi la sfârşitul evului mediu o gamă deosebit de variată de activităţi: meşteşuguri alimentare (morăritul, brutăritul, tranşarea şi conservarea cărnii, prepararea lactatelor şi a băuturilor alcoolice etc.), meşteşuguri legate de producerea îmbrăcămintei (pielăritul, torsul, ţesutul, croitoria, blănăritul, cojocăritul etc.), olăritul, obţinerea şi prelucrarea metalelor, meşteşuguri legate de construcţii şi de producerea de obiecte gospodăreşti etc. În acest sector au coexistat la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie mai multe forme de organizare a activităţii, cuprinzând ateliere meşteşugăreşti simple, ateliere subordonate reglementărilor de breaslă, manufacturi concentrate şi manufacturi dispersate. În fine, trebuie avut în vedere faptul că multe meşteşuguri erau practicate de persoane şi de către persoane care nu aveau o specializare strictă, îndeosebi de către ţărani care îşi produceau singuri o mare parte dintre cele necesare, sau care îşi completau veniturile lucrând pentru proprietarii manufacturilor urbane. Ca atare, numai o parte din activitatea meşteşugărească era concentrată în oraşe, meşteşugurile săteşti şi/sau domaniale având încă o pondere semnificativă. Deşi cantitativ ponderea producţiei meşteşugăreşti rurale era foarte mare, din punct de vedere calitativ meşteşugurile urbane erau adesea superioare. De altfel, sfârşitul evului mediu a fost o perioadă de înmulţire a reglementărilor de breaslă, iar breslele, pe lângă efortul de protejare a intereselor economice ale membrilor lor şi de limitare a concurenţei, au avut şi un rol important în stabilirea şi impunerea unor standarde calitative ridicate pentru produsele meşteşugăreşti. Elementul cel mai înnoitor în evoluţia sectorului prelucrător la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie a fost însă dezvoltarea manufacturilor. Manufacturile erau întreprinderi capitaliste organizate pe baza diviziunii tehnice a muncii (segmentarea fluxului tehnologic în operaţiunile simple componente, şi efectuarea de către lucrători diferiţi a diferitelor operaţiuni sau succesiuni de operaţiuni, întregul proces fiind controlat de deţinătorul de capital, care cumpără materia primă şi plăteşte salarii lucrătorilor). Deşi diviziunea tehnică a muncii este atestată încă din antichitate pe unele mari şantiere, manufacturile capitaliste sunt mult mai recente. În general, se consideră că în Europa primele manufacturi capitaliste au apărut în sectorul textil, în producţia de postav din Flandra şi Toscana la sfârşitul secolului al XIII-lea. Manufacturile din sectorul textil au fost de cele mai multe ori dispersate, respectiv se bazau pe subcontractarea unora dintre activităţi către lucrători din mediul rural, care acceptau salarii mai mici şi nu erau legaţi de reglementările rigide ale breslelor urbane. La
8
sfârşitul evului mediu s-au dezvoltat şi manufacturi concentrate, cum ar fi cele din sectorul metalurgic, sau tipografiile care s-au răspândit într-o mare parte a Europei apusene şi centrale după inventarea tiparului cu litere mobile de către Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea. În fine, unele dintre cele mai mari manufacturi concentrate erau şantierele de construcţii navale: în acest domeniu, la sfârşitul secolului al XVI-lea în şantierele de la Amsterdam se introduce standardizarea pieselor pentru construirea corăbiilor cu pânze de tipul fluyt. La nivelul sectorului prelucrător, textilele ocupau probabil locul întâi din punctul de vedere al amplorii producţiei pentru piaţă. Desigur, nu toate textilele erau produse pentru piaţă. În multe părţi ale lumii, o mare parte din populaţie prefera încă să-şi producă nemijlocit materialele pentru îmbrăcăminte. Totuşi, atât la nivelul elitelor, cât şi la cel al populaţiei urbane, materialele textile - fie ele din lână (postavuri), fie din in (pânzeturi), fie din bumbac, mătase sau materiale compozite - erau procurate pe calea comerţului. Producţia textilelor pentru piaţă s-a dezvoltat mai timpuriu în Bizanţ, în lumea islamică, în India şi China, şi ceva mai târziu în Europa catolică. Totuşi, începând cu secolul al XIIIlea câteva mici regiuni europene (Flandra, Toscana) s-au specializat în producţia de masă a postavului, realizată în manufacturi care foloseau materii prime de import şi vindeau produse pentru consumatori din regiuni relativ îndepărtate geografic. În secolele XIV-XV producţia postavurilor pentru pieţe nonlocale s-a extins şi în alte părţi ale Europei, iar pânzeturile au început şi ele să facă obiectul producţiei şi comerţului de masă, în timp ce bumbacul şi mătăsurile, ca şi stofele scumpe, erau comercializate în cantităţi mai mici. La sfârşitul secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea s-au produs importante mutaţii la nivelul postăvăritului european. Cea mai importantă este trecerea la „noua postăvărie”, adică producerea unor postavuri mai subţiri, care nu mai rezistau timp de decenii (în evul mediu erau frecvente situaţiile în care haine de postav erau transmise descendenţilor timp de 2-3 generaţii, fără să fie urzite iremediabil), dar care erau mai bine finisate, mai atrăgătoare şi mai ieftine. Totodată, s-au produs mutaţii în competiţia europeană între diversele regiuni producătoare. Vechile centre manufacturiere din Flandra şi mai ales din Toscana au pierdut poziţii din cauza salariilor relativ ridicate, preferând să se specializeze în producţia de textile scumpe, de lux, dar care puteau fi cumpărate numai de un număr limitat de consumatori. Au existat încercări de a dezvolta postăvăritul în ţările producătoare de lână, precum Spania şi Anglia. Rezultatele au fost divergente. Spania a eşuat în tentativa de a deveni un mare producător de postav, atât datorită alungării evreilor în 1492, cât şi datorită favorizării de către Carol Quintul (1516-1556) a exporturilor de lână spaniolă spre Flandra, în dauna postăvarilor spanioli. În schimb, Anglia, care a descurajat exporturile de lână brută, a devenit în secolul al XVI-lea unul dintre principalii producători europeni, postavurile englezeşti fiind vândute într-o mare parte a Europei continentale. Totodată, la sfărşitul secolului al XVI-lea în Ţările de Jos rolul Flandrei a scăzut, crescând însă cel al Olandei, care, pe lângă producţia proprie de postavuri, s-a specializat şi în finisarea postavurilor englezeşti pentru pieţele continentale, ceea ce îngăduia capitaliştilor olandezi să-şi însuşească şi pe această cale profituri semnificative. Comerţul cunoştea şi el o mare varietate de forme. O primă clasificare trebuie să pornească de la natura agenţilor economici care participau la schimburile comerciale. Astfel, la sfârşitul evului mediu existau mai multe forme vechi de organizare a activităţii comerciale: - schimburile directe dintre producători şi consumatori, realizate fie cu ocazia târgurilor săptămânale, fie prin vânzarea directă a produselor de către meşteşugarii urbani în atelierele care serveau simultan şi de prăvălii - comerţul practicat de negustorii ambulanţi, care îşi însoţeau marfa dintr-un loc în altul - comerţul en-gros, practicat de mari negustori sedentari, care îşi realizau afacerile cu ajutorul unor agenţi comerciali, asociaţi minori şi parteneri de afaceri cu care comunicau prin corespondenţă comercială; încă din evul mediu, acest tip de activităţi a condus spre apariţia unor forme de asociere, mergând de la întovărăşirile simple de tip commenda până la companiile comerciale de tip familial, care îmbinau activităţile comerciale cu operaţiunile monetare şi de credit. Companiile familiale cu activităţi diversificate au proliferat în secolele XV-XVI, cele mai importante fiind cele italiene (mai ales florentine şi genoveze) şi germane (exemplul clasic fiind cel al companiei familiei Fugger, din Augsburg) Pe lângă acestea, la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie s-au impus în Europa apuseană două noi forme de organizare a activităţilor comerciale:
9
-
-
companiile privilegiate (regulate) erau înfiinţate pe baza unor carte de privilegii acordate de puterea politică din anumite state, prin care membrilor companiei li se garanta monopolul exercitării comerţului cu o anumită ţară sau regiune, în schimbul plăţii unei anumite sume de bani; de multe ori, companiile asigurau membrilor lor anumite facilităţi colective, întreţineau consuli şi depozite în ţările cu care făceau comerţ, stabileau anumite reguli generale şi taxe pentru activităţile desfăşurate de membri, dar fiecare membru era liber în cadrul acestor reguli să-şi conducă afacerile cum socotea de cuviinţă. În secolul al XVI-lea printre cele mai cunoscute companii privilegiate erau cele engleze, cum ar fi Compania negustorilor temerari (întemeiată 1486), Compania Moscovei (1553) sau Compania Levantului (1581). companiile anonime pe acţiuni au fost alcătuite pentru a permite concentrarea unor mari capitaluri, necesare operaţiunilor comerciale de anvergură; spre deosebire de companiile privilegiate, în cadrul companiilor pe acţiuni participaţiile diferiţilor negustori erau administrate în comun de către un consiliu de administraţie, ales şi responsabil în faţa acţionarilor. Cele mai importante companii pe acţiuni au fost Compania Unită a Indiilor Orientale, întemeiată la Amsterdam în 1602, şi Compania Indiilor Orientale întemeiată în 1600 în Anglia. Dacă aceste companii erau specializate cu precădere în comerţul la mare distanţă, asumându-şi şi funcţii administrative şi militare în colonii, şi unele instituţii bancare s-au organizat tot sub forma unor companii pe acţiuni, un rol de model având în secolul al XVII-lea Banca de schimb din Amsterdam, întemeiată în 1609.
Un alt tip de clasificare a activităţilor comerciale distinge între comerţul interior şi cel exterior al unei ţări. În ceea ce ne priveşte, considerăm că această împărţire, des întâlnită în istoriografie, nu este relevantă pentru lumea medievală şi nici pentru epoca modernă timpurie, când statele nu reprezentau spaţii economice unitare şi coerente, iar barierele vamale - de altfel modeste faţă de celelalte cheltuieli de transport - nu se aflau numai la graniţe, ci deseori şi în interiorul statelor. De aceea, mai relevantă este clasificarea în funcţie de distanţa la care se desfăşura schimbul şi eventual de natura mărfurilor vehiculate. Trebuie astfel distins între: - comerţul local, care lega un centru urban de satele din jur, efectuat de obicei cu ocazia târgurilor săptămânale, şi a cărui condiţie de bază era ca ţăranii veniţi la târg să poată parcurge drumul dus-întors într-o singură zi, având totodată timpul necesar perfectării tranzacţiilor. În consecinţă, un târg rareori atrăgea ţărani din aşezări mai depărtate de 20 de km - comerţul la (foarte) mare distanţă, uneori chiar intercontinental, desfăşurat cu mărfuri de lux, cu valoare mare la un volum mic, şi deci mai uşor de transportat (de exemplu, mirodenii, metale preţioase, mătase şi alte textile scumpe, arme, blănuri, etc.) - comerţul la distanţă medie (regional sau inter-regional), cu o rază de sute de kilometri, desfăşurat cu produse de larg consum, vitale, dar şi voluminoase şi deseori greu de transportat (de exemplu cereale, dar şi sarea, vinul, animalele vii, postavurile de larg consum, pânzeturile, lâna etc.), produse care erau atrase de polii cererii reprezentaţi de oraşele mijlocii şi mari, ca şi de marile armate ale vremii; dezvoltarea acestui comerţ cu bunuri de larg consum şi accentuarea diviziunii inter-regionale a muncii reprezintă una dintre trăsăturile cele mai pregnante ale modernizării economice din Europa, ca şi din alte părţi ale lumii (Imperiul Otoman, India) în secolul al XVI-lea (din acest punct de vedere, China făcuse mari progrese încă din secolele X-XIII). Una dintre inovaţiile europene în funcţionarea acestui comerţ cu bunuri de larg consum a fost bursa, care este o instituţie (piaţă) unde agenţii economici efectuează tranzacţii pe bază de eşantioane sau de standarde unanim acceptate ale diferitelor mărfuri; prima bursă din Europa apuseană a fost multă vreme cea de la Anvers (întemeiată în 1460, dar reorganizată pe baze moderne, cu afişarea zilnică a cursurilor pentru diversele mărfuri, în 1531); alte burse importante înfiinţate în secolul al XVI-lea au fost cele de la Amsterdam (1530) şi Londra (1568). O descriere detaliată a diverselor fluxuri comerciale nu poate fi realizată în limitele de spaţiu ale acestui suport de curs. Se cuvine însă să evidenţiem faptul că în operaţiunile de schimb de la sfârşitul evului mediu şi din epoca modernă timpurie au coexistat diverse mijloace de plată:
10
-
-
trocul (schimburile marfă contra marfă) moneda; dintre monede, cele mai des folosite erau cele metalice, din aur, argint sau metale comune (ultimele fiind folosite mai ales pentru tranzacţiile mărunte de pe pieţele locale); pe lângă monedele metalice, în unele societăţi erau folosite şi cvasi-monede oarecum primitive, cum ar fi anumite tipuri de scoici, boabe de cacao, vârfuri de săgeţi etc. creditul: în această categorie trebuie să includem atât vânzarea de mărfuri cu plata întârziată, cât şi transferurile financiare cu ajutorul cambiilor (scrisorilor de schimb), folosite încă din evul mediu; ceea ce este important în epoca modernă timpurie este răspândirea graduală a transferabilităţii scrisorilor de schimb, care prin andosare puteau fi valorificate de alte persoane decât beneficiarii lor iniţiali. O altă inovaţie a fost trecerea statelor de la datoria flotantă pe termen scurt la datoria consolidată pe termen lung, realizată mai întâi de unele oraşe-state italiene şi adoptată în secolul al XVI-lea de state precum Spania, Franţa şi Provinciile Unite.
Structurile sociale au fost multă vreme studiate numai prin prisma raporturilor dintre diversele clase sociale. Clasele sociale sunt grupuri mari de oameni, care au în comun aceeaşi poziţie în cadrul proceselor economice din cadrul unei societăţi. Conceptul de clase sociale, fără a fi exclusiv marxist, a fost absolutizat de către adepţii marxismului, care au considerat clasele sociale cea mai importantă formă de stratificare a societăţii, şi au considerat că lupta de clasă (conflictele dintre principalele clase ale diverselor orânduiri sociale) a fost factorul decisiv în istoria omenirii. Astăzi, această concepţie este depăşită. Deşi nu se poate nega existenţa claselor sociale, şi nici existenţa luptelor de clasă, este evident faptul că atât în trecut, cât şi astăzi, clasele sociale reprezintă doar una dintre formele de articulare a societăţii, şi că alte criterii de constituire a grupurilor sociale au jucat şi joacă deseori un rol la fel de important, sau chiar mai important, decât relaţiile de clasă. Astfel, orice studiu referitor la structurile sociale trebuie să aibă în vedere faptul că fiecare individ şi fiecare grup social îşi defineşte relaţiile sociale permanent în funcţie de o multitudine de criterii, şi că diversele criterii alternează în ceea ce priveşte însemnătatea lor în determinarea acţiunilor umane. Dintre aceste criterii şi tipurile de relaţii care definesc grupurile sociale menţionăm, fără a pretinde că le vom putea cuprinde pe toate, pe următoarele: - relaţiile de familie (cuprinzând aici atât rudenia de sânge, cât şi diversele forme de înrudire spirituală, cum ar fi raporturile dintre naşi şi fini) - relaţiile de vecinătate (comunităţile de locuire, foarte importante mai ales la nivelul comunităţilor săteşti) - relaţiile religioase (comunităţile confesionale) - relaţiile economico-sociale (de clasă) - relaţiile juridico-sociale (comunităţile de statut juridic, sau de stare socială) Fără a intra acum în discuţii detaliate despre diversele tipuri de grupuri sociale, insistăm asupra faptului că fiecare societate medievală şi modernă timpurie cunoştea suprapunerea unor forme diverse de stratificare socială, inegalitatea rangurilor, rolurilor sociale şi prestigiului diverşilor indivizi şi diverselor grupuri sociale fiind regula. Desigur, această inegalitate socială genera şi forme de exploatare social-economică, sau mai general spus, forme prin care anumiţi indivizi şi anumite grupuri sociale îşi foloseau poziţia superioară pentru a obţine avantaje asimetrice de la alţi indivizi sau alte grupuri sociale. Evident, aceste forme de exploatare nemulţumeau pe cei exploataţi, care încercau pe diverse căi să minimizeze exploatarea la care erau supuşi, sau chiar să-i pună capăt. Luptele sociale deschise erau însă numai o formă a acestor conflicte sociale. Mult mai frecvente erau formele mascate de rezistenţă, precum şi competiţia non-violentă sau încercările de parvenire individuală (de obţinere a unui statut social superior). Ideologiile oficiale tindeau de obicei să condamne mobilitatea socială şi mai ales pe „parveniţi”, afirmând că normal este ca fiecare grup social să-şi păstreze statutul social iniţial. Totuşi, deşi unele edicte şi reglementări oficiale încercau să asigure o conservare a stratificărilor existente, nici una dintre societăţi nu a putut evita un anumit grad de mobilitate socială.
11
Cultura în evul mediu Cultură orală, cultură scrisă In evul mediu, numărul ştiutorilor de carte este foarte mic, şi după epoca migraţiilor, pentru cîteva sute de ani, aceştia se recrutează aproape exclusiv din rîndul clericilor. Aceştia ştiu să scrie, să citească, să vorbească în latină şi deţin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise, care pînă prin secolul XII are un caracter savant. Numărul lor este foarte mic, cîteva procente din totalul populţiei, ei reprezentînd o foarte subţire elită intelectuală. Majoritatea populaţiei are acces la cultură prin intermediul transmiterii orale, fie a operelor de expresie latină şi cu conţinut esenţial religios, fie a lucrărilor în limbile vernaculare (din secolele XIXII). De aceea, este greşit a pune semnul egalităţii între neştiutor de carte şi necultivat. Intr-o lume în care lectura se face prioritar cu voce tare şi are un caracter public (aceste caracteristici vor fi păstrate pînă cel puţin în secolele XVII-XVIII) mulţi oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de producţii culturale. De exemplu, esenţialul învăţăturii creştine este transmis oral, prin predicile preoţilor şi ale călugărilor, ceea ce îngăduie oamenilor medievali să fie foarte bine familiarizaţi cu conţinutul Bibliei fără a o fi citit ei înşişi vreodată. De asemenea, cîntecele epice sau romanele cavalereşti, ca şi poezia curtenească au beneficiat în primul rînd de o transmitere orală, care se adresa atît aristocraţiei cît şi celor de rînd, uniţi cu toţii prin neştiinţa de carte. Cultură savantă, cultură populară Trebuie de asemenea precizat că se poate vorbi de o cultură savantă, în general a clericilor, care foloseşte ca vehicol limba latină (în Occident) şi face apel la scris, în opoziţie cu o cultură populară, a marii majorităţi a populaţiei, care nu ştie să scrie şi să citească şi/sau nu înţelege limbile de cultură. O astfel de cultură populară caracterizează nu doar păturile de jos, ci şi aristocraţia, atîta vreme cît membrii ei nu se mai îndeletnicesc cu studiul literelor. Cultura savantă a devenit din secolele VI-VIII apanajul oamenilor bisericii, excluzîndu-i aproape cu desăvîrşire pe laici, astfel încît în latină laicus era sinonim cu illiteratus, neştiutorul de carte. Cultura populară poate fi influenţată de cultura savantă, mai ales prin intermediul predicilor care ajung să marcheze puternic spiritualitatea oamenilor meidevali. Pe de altă parte, această cultură populară se dezvoltă şi independent, hrănindu-se din tradiţiile orale, folclorice. Acestea, precum legendele celtice sau germanice, pot fi prelucrate într-o literatură specifică elitei (epopeile, chansons de geste, romanele cavalereşti), transpusă în scris, dar care îşi păstrează şi după aceea caracterul popular, care este dat mai degrabă de destinatar decît de caracterul mai mult sau mai puţin elaborat. De aceea, opere cu caracter « popular » se pot remarca printr-o virtuozitate stilistică evidentă. Cultura rurală Cultura din mediul rural este una orală, folclorică. Mediul rural este unul al basmelor şi legendelor transmise din generaţie în generaţie, cu riscul modificărilor sau chiar al dispariţiei dacă nu sunt fixate în scris şi dacă la un moment dat ies din "modă". Acesta este o lume a cîntecelor şi a dansurilor populare care iniţial erau comune atît ţăranilor cît şi aristocraţilor. Treptat, elita, care în primele secole medievale rezidează tot în mediul rural, îşi reconstituie o cultură proprie, prin care să se diferenţieze de neprivilegiaţi, ale cărei componente sunt fixate în scris şi urmează deci un drum de acum diferit de cea folclorică. Elementele folclorice continuă să influenţeze însă această cultură scrisă, mai ales la nivelul literaturii şi muzicii, şi la rîndul ei, cultura păturilor de sus constituie model şi sursă de inspiraţie pentru cea a maselor neprivilegiate. Un exemplu al acestei întrepătrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu largă circulaţie în spaţiul celtic din Anglia şi Bretania franceză, care au inspirat numeroase romane cavalereşti. Unele legende se pare însă că au fost la rîndul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsă istorie a regilor Britaniei compusă în secolul al XI-lea.
12
Cultura orală rămasă predominantă contribuie la menţinerea vreme îndelungată a unor concepţii mitologice despre timp şi spaţiu, ca şi a unor idei particulare despre lumea supranaturală şi raporturile ei cu cea reală. Lumea satului rămîne mult timp una a credinţelor în balauri, diavoli, strigoi şi vrăjitoare, şi doar intervenţia conjugată a bisericii şi şcolii a eliminat aceste reziduuri ale mentalităţilor arhaice. În Europa răsăriteană, unde biserica n-a procedat cu aceeaşi insistenţă la vînătoarea de vrăjitoare ca în Occident, lumea satului a mai păstrat şi în secolele XX-XXI structuri de gîndire care au caracterizat în alte spaţii evul mediu. Cultura urbană Ocupaţiile specifice, mentalitatea aparte dezvoltată la adăpostul zidurilor şi în peisajul urban atît de deosebit s-au oglindit şi într-o cultură urbană specifică. La nivelul arhitecturii şi al artelor plastice, expresia ei cea mai desăvîrşită este catedrala, operă comunitară care subliniază cel mai bine identitatea oraşului. În planul educaţiei, trebuie amintită o relativă laicizare a învăţămîntului, găzduit acum de şcoli urbane care nu mai sunt patronate neapărat de biserică şi care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetăţeni activi şi pricepuţi într-ale meşteşugurilor, negoţului şi schimbului de bani (scris, citit, cunoştiinţe matematice necesare contabilităţii,etc.). Literatura depăşeşte stadiul oralităţii, fixînd în scris producţii tipice, precum cronicile şi istoriile urbane, destinate glorificării oraşului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrărilor lui Machiavelli sau opera lui Villani). Fabliaux-urile, povestiri comice cu tentă moralizatoare sunt un alt produs specific oraşului, după cum tot în acest spaţiu se afirmă literatura de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Această cultură oferă bazele dezvoltării ulterioare a umanismului şi Renaşterii, fenomene urbane prin excelenţă, care proslăvesc demnitatea şi libertatea omului, care în interpretarea lor apare însă aproape exclusiv ca un locuitor al oraşului.
Renaşterea Intelectualii din secolele XIV-XVI dobîndesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară, pe care încep să o considere o perioadă întunecată, o epocă obscură şi barbară. Ei sînt cei care “inventează” ideea de ev mediu, aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor, iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita, la Vasari). Acest termen cuprinde un întreg program ideologic, vizînd revenirea la viaţă a antichităţii greco-romane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. La început desemnînd mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. 1350-1620), termenul de Renaştere a început, din secolul al XIX-lea, să desemneze epoca istorică din perioada respectivă, situată între evul mediu şi epoca modernă. Uneori, termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrîns, care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea, şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. In cele ce urmează, vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural, caracterizat, conform expresiei lui Peter Burke, printr-un « mănunchi de schimbări », care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. De asemenea, un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». Într-o primă accepţie, el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sînt puse mai presus de toate celelalte valori. Un alt înţeles, apărut din secolul XIX, o dată cu termenul propriu-zis, este cel de mişcare intelectuală, răspîndită în Europa în secolele XIV-XVI, preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente, definite mai întîi în Italia. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state italiene, şi în special la Florenţa, care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti, iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. Umanismul filologic este apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate, a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare
13
(latina, greaca, ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice, care, după expresia lui Poggio Bracciolini, neobosit căutător al acestora, zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. Acest lucru nu era însă suficient, deoarece se constată, prin compararea diferitelor variante, că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. De aceea, au fost stabilite, în special de către Lorenzo Valla şi de Poliziano, unele reguli privind editarea manuscriselor, prin care se urmăreşte stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin, pe care Lorenzo Valla o demonstrează, pe baza stilului şi a limbii latine folosite, a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa, în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. Sub patronajul familiei Medici, se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii ideilor, prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii, dar fără medierea obligatorie a bisericii. În relaţia omului cu Dumnezeu, primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa « Despre demnitatea omului » ideea fundamentală a umanismului, potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decît omul. Ideile umaniste se răspîndesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei purtată de Erasmus din Rotterdam (14661536) cu umanişti din Tările de Jos, Franţa, Anglia, Italia, Germania, Ungaria (Nicolaus Olahus). Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Literele mobile, presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea, la Mainz. Johann Gutemberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală, Biblia cu 42 de rînduri, în 1455. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare, între care literele mobile, deja realizate din ceramică, în Orient şi din lemn, în Europa, imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc, acestea răspîndite încă din secolul al XIV-lea). Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma dar nu într-atît de dure pentru a sfîşia hîrtia. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hîrtiei, invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea, dar care capătă amploare în momentul în care se răspîndeşte folosirea lenjeriei de corp, care devenită uzată era refolosită în producerea pastei pentru hîrtie. De asemenea, esenţial în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative, suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită, dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutemberg a fost folosirea teascului, devenit presă tipografică, pentru a realiza imprimarea propriuzisă. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate, atît din punctul de vedere al formei literelor, cît şi al punerii în pagină. Ulterior, se inventează noi caractere, precum cele « romane » sau cele « italice ». Invenţia lui Gutenberg s-a răspîndit cu mare rapiditate, pînă la 1500 existînd mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală, cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia, Basel, Paris, Lyon, Anvers. Succesul întreprinderii s-a datorat pe de o parte cererii de carte, în contextul progresului alfabetizării, al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi, profesori, jurişti, medici, clerici, etc.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. Din aceste motive, tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă, care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei, fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism, reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. (La Anvers, în 1575, în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). De asemenea, cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie, ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decît permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. Se estimează că pînă la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite, iar în secolului XVI, numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Efectul este scăderea preţului cărţii, transformarea ei dintr-un obiect de lux, cum era manuscrisul medieval, într-un bun relativ accesibil, ceea ce permite începutul democratizării culturii.
14
Urmările descoperirii tiparului sînt extrem de importante în plan cultural. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. Acest schimb este facilitat în primele decenii de după apariţia tiparului prin folosirea preponderentă a limbii latine, redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor, şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. (Intre textele difuzate prin tipar pînă la 1500, 77% au fost scrise în latină, 7% în italiană, 6% în germană, 5% în franceză, etc.). De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului, fără de care n-ar fi strîns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus, un secol înaintea sa. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei, prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale, religioase, politice, social-economice. În plan cultural, apare un nou tip de cititor, care practică lectura în tăcere, individual, ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive, majoritare pînă atunci. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştiinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie, deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi, ca atare oamenii au o mai mare libertate de cercetare, de a elabora noi idei şi ipoteze. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor, între autor şi operă. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină, ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare, în condiţiile în care nu creaţia originală era valorizată, ci fidelitatea faţă de model, iar autorul ca persoană conta foarte puţin. De altfel, multe creaţii medievale sînt anonime, întrucît pentru oamenii epocii conta conţinutul lucrării, şi nu autorul ei. De acum înainte, tiparul, devenit şi o afacere profitabilă, contribuie la răspîndirea ideii de paternitate literară, la importanţa ataşată autorului, beneficiar al operelor sale, dar şi responsabil pentru ce a scris, într-o epocaă în care Biserica, atacată de reformatori, impune cenzura operelor tipărite, în încercarea de a stopa progresele contestării sale. Prin accentul pus pe autor, tiparul contribuie şi la întărirea individualismului, trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă, de care am mai vorbit, şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur, fără medierea profesorului, preotului, călugărului. Tiparul a vut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei, ca limbă de comunicare internaţională, prin fixarea ei riguroasă în scris, prin difuzarea gramaticilor, ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare, evoluţia latinei, care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită, se opreşte, forma ei definitivă este stabilită acum. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţămînt pînă la începutul secolului XX, latina a devenit o limbă moartă, care nu s-a mai transformat. Si limbile vernaculare au fost influenţate de tipar, întrucît şi în cazul lor se constată un proces de fixare, de stabilire a regulilor, de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatica », de care nu putea fi vorba în perioada încare regulile nu erau încă riguros hotărîte. Ca factor de multiplicare a craţiei culturale, tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare, şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată, timp de cîteva secole, aculturii dintrun domeniu accesibil dolar unei elite, într-un fenomen de masă. Aceasta nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. Dacă ne referim la tipar, constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă, ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Capete încoronate, principi, persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea activităţii oamenilor de cultură, a artiştilor , a tipografilor. De exemplu, tiparul este introdus în Franţa la 1470, din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. Si în spaţiul românesc, prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512 din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. (În acest din urmă caz, semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează, întrucît aceasta relevă pe de o parte absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii, iar pe de altă parte, absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte).
15
Activitatea de mecenat e însă cel mai frecvent legată de creaţiile literare şi artistice, a căror înflorire în perioada Renaşterii nu ar fi fost posibilă fără existenţa unor protectori bogaţi şi influenţi. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice, începînd cu biserica, rămasă principalul patron al artiştilor plastici, papalitatea jucînd un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Numele cele mai răsunătoare sînt probabil cel al lui Michelangelo, căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma, ca şi realizarea mormîntului papei Iuliu al II-lea , şi al lui Rafael, însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor, în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional, ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. Regii Franţei susţin artiştii indigeni, dar atrag şi creatori italieni, dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. De altfel, artiştii italieni sînt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni, fiecare înceercînd să-i atragă pe cei mai înzestraţi, împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcînd din Tizian portretistul lor oficial, şi chiar sultanii turci, după ce, se zice, l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo, au în slujba lor pe Bellini. Nobilimea, « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat, limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente, găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică, prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului, manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa, pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci, Boticelli nu sînt decît doi dintre cei mai cunoscuţi artişti care s-au aflat sub patronajul lor), dar şi a literaţilor şi filosofilor, mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat, dezvoltat în oraşele italiene, germane, flamande, dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii, inclusiv prin intermediul dobîndirii şi etalării operelor de artă. Individual, dar şi în cadrul corporaţiilor, meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe, sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Astfel, la Florenţa, Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului, în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii, dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură, care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspîndirii ideilor umaniste şi renascentiste, existînd şi o serie de factori materiali. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei, devenită mai funcţională, mai cofortabilă şi mai luxoasă. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor, şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor, care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. « Sedentarizarea » nobililor, care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe, pentru a consuma la faţa locului produsele, permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari, care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. Apariţia genului picturii de şevalet, realizată pe pînză şi cu ajutorul culorilor în ulei a redus dimensiunile operelor de artă, tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului, ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc sa-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. Din secolul al XV-lea, decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor, spre deosebire de perioada anteriaoară, în care principalele elemente decorative, avînd în acelaşi timp şi rol practic, de protecţie împotriva frigului, erau tapiseriile. Acesea din u rmă nu dispar, ci evoluează, foarte frecvent fiind întîlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre, sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentînd Faptele apostolilor, desenate pentru tapiserii pentru decorarea pereţilor Capelei Sixtine). Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian, cum ar fi farfuriile, cănile, plăcile de faianţă, elementele folosite la construcţia sobelor. Chiar mai mult decît reproducerile prin gravură, aceste obiecte de mici dimesiuni, care reprezintă produse de export deosebit de căutate, contribuie de o manieră decisivă la răspîndirea programului artistic al Renaşterii, şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei.
16
Acest succes, competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti, conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobîndesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş, care făcea parte dintr-o breaslă, lucra împreună cu mai mulţi confraţi la reallizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia, în Renaştere concepţia aceasta se schimbă. Desigur, există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun, artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul, fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia, dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă, specificului personalităţii sale, importanţei originalităţii. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei, ca dovadă a răspîndirii ideii paternităţii artistice, a propriei valori a creatorului, care acum e o individualitate, nu un simplu membru al unei bresle anonime. Oameni cu personalităţi puternice, inspiraţi adesea de programme filosofice complexe, creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite, dar care în ansamblu sînt caracterizate de o serie de trăsături commune. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul, accentul pus pe om, devenit centrul creaţiei artistice şi literare ; -nou raport între om şi divinitate, Renaşterea neaducînd cu sine o laicizare a artei, ci promovînd un nou tip de pietate, mai interiorizată, şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgînă, căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal, care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). -individualismul, care decurge din conştiinţa valorii omului, ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort, conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule, propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular, titanul, cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . -natura ca sursă de inspiraţie, vrednică de atenţie şi avînd o valoare în sine, spre deosebire de perioada medievală cînd aceasta, ca şi trupul omenesc, nu reprezenta decît un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul ; -bucuria de a trăi, atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială ; Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci, în general, prin încrederea în om şi în forţele sale, prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor, care îl făcea pe Ulrich von Hutten să exclame: « Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !.
17
Aspecte religioase Din punct de vedere religios, evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii, dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare, iar altele reprezintă creaţii noi. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental, în general se constată continuitatea, religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. In India, budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Hr. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfîrşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor, budismul dispare practic din ţara sa de origine, unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. În schimb, între secolul VI î. Hr. şi secolul V d. Hr., se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”, în care mitologia vedică este reinterpretată, în parte şi datorită influenţei budismului. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale, teoria castelor, tehnicile yoga, problemele teologice, etc. Religie politeistă, hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi, dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale, dintre care Krishna şi Rama), Shiva, şi o mare zeiţă, care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi ritualuri sîngeroase. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte, abluţiunile rituale, ofrandele şi libaţiile. In secolul al XVI-lea, pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice, apare religia sikh. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani, abolirea sistemului castelor, un monoteism consecvent. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli, religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. Tot în secolul al XVI-lea, în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste, şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. Fiind o creaţie artificială, care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg, această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. In China, budismul pătrunde din secolul al II-lea d.Hr., şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. In vremea dinastiilor Sui şi Tang, cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului, care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Acesta, devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie pînă la 1911, continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul, pe tot parcursul evului mediu, în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia, care au adoptat budismul (secolul IV d. Hr. Coreea, sec. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). În Japonia, budismul coexistă cu religia naţională, shintoismul, politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sînt identificaţi cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. In concepţia japoneză, din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi, Izanami şi Izanagi, din care apar apoi celelalte zităţi. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu, zeiţa soarelui. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private, altare aflate în locuinţele credincioşilor. Spaţiul american este caracterizat pînă la venirea europenilor, în secolul al XVI-lea, de culte animiste, şamanism şi religii politeiste. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni, s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud, din spaţiul marilor civilizaţii maya, aztecă şi incaşă. Aceste religii au un panteon foarte complex, cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul, cartoful), elementelor naturale (cer, soare, lună, apă, etc.), cu eroi civilizatori şi salvatori. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere, sînt practicate sacrificii umane. De o mare răspîndire
18
s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare, spre soare-apune, care conform profeţiei urma să se întoarcă înainte de sfîrşitul timpurilor (Quetzalcoatl, Viracocha), utilizat de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. (A se consulta capitolele respective din Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicţionar al religiilor, Bucureşti, 1993, p. 38-42 şi 53-58. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte, dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus), abandonîndu-şi creaţia unor spirite inferioare. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii, venerează spiritele strămoşilor, au o serie de practici şamanice. Începînd din nordul continentului, sub influenţa arabă, islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme, creştinismul şi iudaismul. Sub posibila lor influenţă, dar bazîndu-se pe evoluţia locală, apare, în secolul al VII-lea, în Peninsula Arabică, un al treilea mare monoteism al lumii, islamul. Islamul a fost întemeiat de Muhammad, născut pe la 570 în familia Hasim, tribul Quraish, din Mecca. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş, Muhammad are o situaţie socio-economică precară, fiind rămas de timpuriu orfan. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate, Khadija, cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani, pe cînd ea avea 40. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice, ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. Acestea au început să aprară prin 410, cînd Muhammad avea în jur de 40 de ani, şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita, într-o grotă de lîngă Mecca. Într-unul din aceste momente, i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. (Iqra înseamnă „citeşte”, dar şi „profetizeză”) Muhammad a răspuns că nu ştie să citească, porunca s-a repetat şi în cele din urmă profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi măreţia sa în raport cu oamenii. Revelaţiile au continuat, în centrul lor fiind afirmarea unui monoteism riguros, care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah, creatorul lumii şi al oamenilor, divinitate unică, transcendentă, atotputernică şi atotprezentă, căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin, fiind imposibilă coborîrea Dumnezeirii la starea umană. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios, de tipul sfinţilor intercesori, chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Primul între aceşti aleşi este Muhammad, Profetul (Rasul), simplu muritor, însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii, înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului, către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă, care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba, mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia, caracterul nedrept al sclaviei. Aceasta explică în parte de ce, la începuturile predicii lui Muhammad, în afara cîtorva convertiţi din familia apropiată, mesajul său a atras numeroase elemente defavorizate din societatea din Mecca. Pe de altă parte, elementele de critică socială, ca şi caracterul radical al monoteismului predicat au declanşat ostilitatea tribului qurayshit. Neputînd să se atingă de Muhammad, aflat sub protecţia clanului său, hashemit, elementele de vază din Mecca încep persecutarea adepţilor acestuia, dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. In urma morţii soţiei sale şi a unchiului său, care fără să se fi convertit, l-a sprijinit întotdeauna, în faţa ostilităţii din ce în ce mai deshise a qurayshiţilor, Muhammad părăseşte în 622 Mecca, împreună cu un grup de adepţi, între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr, şi se refugiază la Yathrib, oraş situat într-o oază la nord de Mecca. Această fugă, hegira, de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului, numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Muhammad, al cărui mesaj fusese răspîndit de dinainte la Medina, este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş, sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor, şi de asemenea este înfrîntă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. Urmează apoi un îndelungat război de uzură, în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi, ceea ce-i îndeamnă, în cele din urmă, pe qurayshiţi să
19
cedeze. Cei din Mecca acceptă să se convertească, Muhammad revine în oraşul său natal, care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. (Pe cînd se afla la Medina, Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim, oraşul sfînt al evreilor şi al creştinilor). La Mecca, Muhammad precizează doctrina, transformă islamul într-o putere redutabilă, mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie, islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate, chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu, şi în care esenţiali sînt „cei cinci stîlpi ai islamului”. Primul dintre aceştia este mărturisirea de credinţă, care afirmă că nu există alt dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. Al doilea stîlp al islamului este rugăciunea, care trebuie făcută de cinci ori pe zi, la anumite ore, după purificări rituale, cu faţa înspre Mecca. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adînci şi prosternări, iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran, alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfîntă. Cel de-al treilea stîlp este milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor (învăţaţii comunităţii, specialişii în teologia şi dreptul islamic), etc. Postul Ramadanului reprezintă cel de-al patrulea stîlp al islamului, şi el presupune privarea de hranăşi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani. Cel de-al cincilea stîlp este pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei. Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad şi convertit de primă oră, care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Acesta consolidează definitiv dominaţia musulmană asupra Arabiei şi începe cucerirea teritoriilor bizantine din nord, în primul rînd a Siriei. În 634, la moartea lui Abu Bakr, este ales drept calif Umar, care pînă în 644 cucereşte toată Siria, părţi importante din Egipt şi Mesopotamia. La moartea lui, partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină, doreau să-l aleagă pe acesta calif, dar comunitatea îl alege pe Uthman (644-656), din familia Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente pînă atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfîntă a musulmanilor, cuvîntul lui Dumnezeu. Cînd Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, acesta nu se dezice de ucigaşi, deschizînd astfel calea schismelor în islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzînd arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrînd în conflict cu p kharidjiţi, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfîrşeşte prin a fi asasinat de aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere pînă în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucît acum se constată primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului, care provin din Fatima, fiica acestuia, şi Ali, ginerele său. Ca atare, singurii califi legitimi au fost Ali, fii acestuia Hasan şi Husein, născuţi din Fatima, şi Muhammad, un fiu natural al lui Ali. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit, ci s-ar fi ascuns în adîncimile unui munte, de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Şiiţi refuză sunna, tradiţia căreia îi sînt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). Din rîndul şiiţilor se desprind alte curente, între care duodecimanii, (partizanii ideii imamului ascuns, un fiu secret al lui Hasan, care va reveni ca Mahdi, stăpîn al Universului), septimanii, care au întemeiat califatul fatimid din Egipt, ismaeliţii sau Asasinii, o ramură a acestora din urmă, etc.
20
Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. Hr. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. Centrul vieţi religioase, ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi, se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. Sinagogile, apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î.Hr. ca locuri de studiu şi de cult, au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor, interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă, prin dezvoltarea Mişnei, colecţie de legi rabinice, şi a Talmudului, comentarii la Mişna. De asemenea, de prin secolul al IV-lea d.Hr. se dezvoltă Cabala, formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu, suscitînd inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Supus persecuţiilor în Imperiul roman, mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat, iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea, şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare pînă la apariţia islamului în secolul al VII-lea. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. Se spune că pe la 958, chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgînism, şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului, iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Convins de argumentele iudaice, el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. Perioada stăpînirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vîrstă de aur”, în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină, fiind exponenţi de seamă ai platonismului (ca Solomon ibn Gabirol, sec. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492), persecutaţi în ţările occidentale, evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei, unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice, într-o relativă linişte, pînă la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. Creştinismul, devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfîrşitul secolului al IV-lea, îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă, cu vocaţie misionară. După reuşita evanghelizării popoarelor din spaţiul german, scandinav, maghiar sau al slavilor de apus de către Roma în prima parte a evului mediu, după convertirea slavilor de sud şi de răsărit de către Constantinopol, în cea de-a doua parte a perioadei medievale rămîn încă o serie de popoare păgîne în zonele marginale ale Europei. Este vorba fie de migratori pătrunşi mai tîrziu în estul continentului, precum cumanii, a căror evanghelizare reprezintă o prioritate a papalităţii şi a regatului ungar în secolul al XIII-lea, fie de populaţii din zona baltică, dintre care cazul cel mai spectaculos de convertire tîrzie îl oferă lituanienii, creştinaţi în a două jumătate a secolului al XIV-lea, sub cneazul Iagello. După schisma din 1054, biserica ortodoxă îşi continuă existenţa fără mari frămîntări interne, în vreme ce biserica apuseană este confruntată cu o serie de evoluţii care conduc la afirmarea independenţei sale în raport cu puterea politică (reforma gregoriană) şi chiar a superiorităţii puterii ecleziastice faţă de cea temporală (papa Inocenţiu al III-lea). Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale, ca şi eşecul final al mişcării conciliare demonstrau existenţa unor probleme grave în interiorul creştinismului catolic, ceea ce a dus în cele din urmă la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. Reforma O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex, cu caracter religios, social-politic şi ideologic, prin care, în secolul al XVI-lea, se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. In general, termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate, dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut, prin ricoşeu,
21
consecinţe şi asupra catolicismului. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică, prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma, acea reformatio in capite et in membris, cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor, de a stopa progresele noilor culte, eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea, astfel încît putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. În analiza apariţiei şi consolidării Reformei, se face apel la o multitudine de factori, aparţinînd diferitelor domenii, religios şi intelectual, economic şi social, politic şi naţional, fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Există o serie de aspecte generale, dar dincolo de acestea, în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei, trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. I.Factori religioşi şi intelectuali 1.Nesiguranţa mîntuirii. Într-o lume în care războaiele, molimele, foametea erau realităţi frecvente, moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă, aşa cum ne mărturiseşte arta. Din secolul al XIV-lea, după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani, temele macabre, mai ales „Dansul macabru”, care îi antrenează pe toţi muritorii, într-o manieră „democratică”, neţinînd seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale, sînt o prezenţă constantă în orizontul cultural al oamenilor medievali, exprimînd această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism, fie la o viaţă pasională, după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. În plan religios, o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. În acest sens, sfîrşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului, mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand, unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mîntuirea personală, din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime, la care biserica oficială nu răspunde decît parţial. Acest răspuns în faţa incertitudinii mîntuirii este dat prin accentul pe care îl dobîndesc cultul sfinţilor, al sfintelor moaşte, pelerinajele, toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. 2. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient, care pun accentul pe om ca persoană, şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată, să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decît în interiorul grupului său social, acum se preconizează, cel puţin teoretic, ideea eliberării individului, şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. 3. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. In Occident, în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau, existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini, dar care le aduceau beneficii materiale, mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma, pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale, sau la curţi ale principilor, lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. În pofida reformei gregoriene, clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari, iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrîu. Activitatea de susţinători ai culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut, în mod poate greu de înţeles astăzi, pe termen scurt, consecinţe negative asupra Bisericii, fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generînd opoziţie şi contestări virulente. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril, adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă, întrucît priveau arta ca pe un lux inutil, şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. Evident, luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor.
22
Cum toate acestea nu sînt de fapt situaţii excepţionale, căci ele reprezentau, am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii, elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. 4. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală, (ştiutorii şi neştiutorii de carte), şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului, dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. Ridicarea vîrstei la căsătorie către 30 de ani, pentru bărbaţi dar şi pentru femei, obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decît în vremea „vechiului regim demografic”, în care căsătoriile se contractau devreme, în timpul pubertăţii. În aceste condiţii, argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici, mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. Stiinţa de carte se înmulţise în rîndurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe, care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. De asemenea, progresele Renaşterii şi Umanismului în rîndurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie, facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite, iar pe de alte de răspîndirea acesteia prin intermediul tiparului. De altfel, rolul tiparului în succesul reformei este foarte important, datorită climatului intelectual pe care îl favorizează, întrucît el contribuia nu doar la răspîndirea Bibliei şi a lucrărilor teologice, dar şi a operelor umaniştilor. Aceştia, preocupaţi de întoarcerea la surse, dezvoltă exegeza filologică, prin intermediul căreia sînt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. De exemplu, o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla, în secolul al XV-lea, a falsităţii Donaţiei lui Constantin, document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpînirea temporală. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament, întrucît astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta, denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu, stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice, ceea ce justifica acum contestarea lor. În concluzie, se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase, morale, intelectuale. II. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născînd. De exemplu, Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobîndă, chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia, prin „inventarea” Purgatoriului, al treilea loc destinat, în principal, să ofere speranţe de mîntuire negustorilor şi bancherilor, „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”, şi ca atare dobînda nu e permisă, intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”, angajată pe calea profitului de tip capitalist. Pe de altă parte, bogăţia bisericii, mai ales cea funciară, suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice, mai ales din partea aristocraţiei. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi, o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. III. Factori politici În succesul pe care l-a cunoscut Reforma, un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern, care evolua în direcţia naţională, şi universalismul Bisericii romane, care se prezenta ca un organism supranaţional. Statele pornite pe calea modernizării, şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu, doreau să elimine un centru concurent de putere, care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor, ci în exterior, la Roma. Din
23
aceste motive, privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sînt tolerate. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere, deschizînd calea spre secularizare şi laicizare, cum s-a întîmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei, Francisc I şi papă, monarhii nu mai sînt interesaţi să sprijine Reforma. In alte condiţii, monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri, datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte, pot fi uşor cîştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. În general însă, această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decît la nivelul entităţilor statale mici: oraşe, cantoane, principate. Cu excepţia Angliei, unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici, nici un mare stat absolutist nu a fost cîştigat în întregime de ideile Reformei. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe, datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente, apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther, şi pot fi sintetizate în: mîntuirea prin credinţă (sola fide), sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii), autoritatea exclusivă a Bibliei, care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505, în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică, promite să se călugărească dacă scapă). Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mîntuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vînzarea de indulgenţe, care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pămînt pentru păcatele făptuite. În 1515, papa Leon al X-lea, dornic să strîngă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma, însărcinează cu vînzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Luther nu apreciază scopul nobil al papei, şi în 1517, la universitatea din Wittemberg unde era profesor, susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vînzării indulgenţelor. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther, care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa, Frederic cel Înţelept. După o aparentă înţelegere cu paplitatea, survenită în 1519, Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mîntuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea, fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică, dar Luther, încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea, arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Se declanşase conflictul deschis, şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă, dîndu-i garanţii ferme de securitate, la dieta de la Worms. Acolo, în 1521, Luther refuză să renunţe la convingerile sale, şi dieta îl declară în afara legii, putînd fi prins şi ucis de oricine. Pe drumul de întoarcere însă, este „răpit” de oamenii electorului de Saxa, care îl ascunde în castelul de la Wartburg. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinînd principii teologice esenţiale ale reformei, şi realizează şi pentru a pune la îndemîna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare, traduce în germană Noul Testament (1522), după ediţia realizată de Erasmus. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament, realizînd astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă, dar şi în constituirea limbii germane literare. Răspîndirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să împărtăşească soarta lui Ian Hus, căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători, oferindu-i astfel protecţia popularităţii. In 1526, dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii, şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. În 1529, cînd o nouă dietă condamnă ideile reformatoare, şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărîri, şi începînd din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. Au loc şi clarificări doctrinare, în 1530 Melanchton, discipol apropiat al lui Luther, redactează Confesiunea de la Augsburg, document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic
24
prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden, care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther, prin pacea de la Augsburg, care în 1555 statua principiul cuius regio, eius religio( a cui este conducerea, a aceluia este şi religia). Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase, ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie, putea părăsi, în anumite condiţii, principatul. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană, sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mîntuirea prin credinţă, dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu, care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă, pomeni, pelerinaje, cumpărarea de indulgenţe, etc.). De asemenea, era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu, fără mijlocirea bisericii şi a preotului, întrucît credinciosul, care are acces la Biblia tradusă în limba sa, poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfîntă. Fiecare credincios devine el însuşi preot, şi în consecinţă tainele nu mai sînt nici necesare, nici valabile, cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei, singurele pomenite explicit în Evanghelii. În fond, esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia, sola fide, sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc, numai prin credinţă, numai prin Scriptură). Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564), care şi-a latinizat numele în Calvinus. Născut într-o familie de jurişti, Calvin face studii de drept, greacă, ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. Cucerit de ideile lutherane, se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor, şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez, refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra, sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. Reîntors în Franţa, este nevoit din nou să fugă, datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant, în 1534, şi de data aceasta se refugiază la Bassel, unde redactează opera sa esenţială, Instituţiile religiei creştine, publicată prima dată în latină, în 1536. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva, unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Calvin rămîne acolo din 1536 pînă în 1538, implicîndu-se în organizarea oraşului pe principii protestante, dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Pleacă la Strasbourg, unde rămîne pînă în 1541, data reîntoarcerii la Geneva. Sub conducerea sa, oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei, unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler, nici liturghie, altar, icoane, iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Serviciul religios este realizat de pastori, care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie, şi care au ca principal rol predica. Ei nu sînt preoţi, întrucît reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii, şi întrucît orice creştin este preot, datorită contactului său direct cu Biblia. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mîntuirea individuală. În viziunea sa, Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om, care nu se poate mîntui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărît de la începutul lumii care vor fi cei mîntuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încît omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osîndit sau mîntuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mîntuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mîntuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întîmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobîndit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobînzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobîndit în această lume un semn al faptului că se număraă printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovînd o asceză laică a muncii. Calvinismul s-a răspîndit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea lutheranismului, întrucît Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca
25
instituţie, susţinînd dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, s-a proclamat şef al bisericii (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti. În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism, dar sînt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică. Reforma catolică Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la toate aceste contestări a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, este convocat în sfîrşit acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. Desfăşurat între 1545-1568 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a dezbătut probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici dorita de către Roma reîntoarcere a acestora în sînul bisericii catolice. Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmînd dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. Dintre acestea, cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit, întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola şi recunoscut de papă în 1540. Prin disciplina sa riguroasă, organizarea cvasi-militară, prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă, prin învăţămîntul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor, indiferent de confesiune, ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism, iar mai tîrziu a avut o voacţie misionară deosebită în orient şi în lumea nouă. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărîri care au marcat pînă în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sînt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfîntului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios); -versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfînt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mîntuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mîntuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sînt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţămîntul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preotilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone pînă în secolul XX un învăţămînt de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămînă, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte
26
predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabikeşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspîndirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vînătorii de „eretici”, cum sînt consideraţi reformaţii. Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante, întrucît acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice, dîndu-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o, cu puţine schimbări, pînă astăzi. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor, înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. După Trento, religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei, pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu, chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor, pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Pe termen lung, rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decît înainte a Europei occidentale, mai accentuată în zonele reformate, dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Prin măsurile de reformă interioară, biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice, şi reuşeşte chiar să recîştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria, Bavaria, Polonia). Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană, în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier, considerat apostolul Indiei, Chinei, Japoniei. Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sînt greu de stabilit pe scurt, întrucît urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene, pe o linie care s-a observat că urmează, în mare, vechiul limes roman. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa, Spania), şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia), sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german, spaţiul scandinav). Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului, insistînd asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului, al lumii oraşelor state, cantoanelor, micilor principate. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime, contează faptul că Reforma a izbîndit în acea parte a Europei care era modernă, dinamică, unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspîndirii ideilor Reformei, cum s-a întîmplat în Italia, unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. De asemenea, unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei, cum ar fi cazul Peninsulei Iberice, unde sfîrşitul tîrziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi, cum ar fi Suedia, ieşită din uniunea de la Kalmar, şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică, Prusia, stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg, Marele Maestru teuton, a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni, Provinciile Unite (viitoarea Olandă), unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic, contribuind, ca în Anglia, la dezvoltarea capitalismului, iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai tîrziu în Europa. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului, care fusese anunţat de spiritul Renaşterii, dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii, de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea, de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mîntuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobîndită. Structuri politice la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie Deşi relaţii de tip politic există în cadrul tuturor tipurilor de organizaţii umane, prin consens se consideră că sfera politicului se manifestă prin excelenţă la nivelul structurilor statale.
27
Definirea statului a ridicat deseori dificultăţi atât la nivelul vieţii cotidiene, cât şi la cel al ştiinţelor socio-umane. Definiţiile oferite de unele dicţionare sunt fie parţiale, fie excesiv de prudente. În cadrul politologiei există tendinţa de a defini statul printr-o raportare exclusivă la formele moderne de stat, ceea ce face ca multe alte forme să fie considerate pre-statale, sau chiar non-statale. În ceea ce ne priveşte vom manifesta reticenţă faţă de aceste forme de a absolutiza experienţe istorice relativ recente, şi vom propune o definiţie mai largă, capabilă să includă şi statele din perioadele premoderne. În accepţiunea noastră, statul este un ansamblu de instituţii care exercită oficial puterea pe un anumit teritoriu şi asupra unei anumite populaţii. În lumea medievală au coexistat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi-statal. O primă clasificare, pornită de la distincţiile constituţionale moderne, distinge între monarhii şi republici. În mod evident, în lumea medievală au prevalat statele de tip monarhic, în timp ce statele de tip republican au reprezentat mai degrabă excepţii; de altfel, chiar şi unele dintre oraşele-state de tip republican au avut în frunte demnitari purtând titluri extrase din terminologia politică a monarhiilor, cum ar fi Veneţia, condusă de un doge (termen derivat de la duce). Pornind de la experienţa (vest-)europeană, de obicei se consideră că în evul mediu timpuriu au prevalat tendinţe de fărâmiţare politică, care au culminat prin destrămarea statului carolingian în secolele IX-X şi prin slăbirea gravă a puterii regale într-un mare număr de state, după care, la date diferite, în multe dintre aceste state a avut loc un proces de centralizare politică, proces care a avut două componente majore: unificarea teritorială şi construcţia unor instituţii care au asigurat exercitarea durabilă a puterii centrale. De multe ori, procesul de centralizare politică a necesitat asigurarea de către monarhie a colabrării diverselor stări sociale privilegiate, colaborare statuată prin convocarea unor adunări de stări. În unele state, aceste adunări de stări s-au instituţionalizat, ceea ce a determinat pe istorici să vorbească de veritabile „monarhii ale stărilor”. În alte cazuri, monarhii au izbutit să evite limitarea puterii lor de către adunările de stări, şi concentrarea întregii puteri politice la nivelul regalităţii a determinat pe istorici să vorbească despre monarhii absolute (sau absolutiste). Se pot aduce numeroase critici fiecăruia dintre aceste concepte, precum şi întregii scheme de succesiune a tipurilor de state. Cea mai serioasă critică este aceea a absolutizării unui număr mic de experienţe istorice, covârşitor vest-europene, şi neluarea în considerare a diversităţii situaţiilor istorice concrete din perioadele medievală şi modernă. În ceea ce ne priveşte, vom prefera să evidenţiem existenţa următoarelor tipuri principale de entităţi politice: - şefiile tradiţionale de tip tribal - monarhiile teritoriale - republicile urbane Desigur, această tipologie nu acoperă absolut toate tipurile de state. La sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie au existat şi state care nu se încadrează perfect în nici unul dintre aceste tipuri. Astfel, statul papal conţinea o serie de elemente de natură monarhică, inclusiv principiul infailibilităţii papei ca sursă a absolutismului papal, dar funcţiona pe principii antidinastice (papii erau aleşi şi obligaţi la celibat, ceea ce bloca transmiterea puterii către eventualii descendenţi). Totodată, Provinciile Unite s-au organizat în 1579-1581 ca o federaţie teritorială a 7 provincii, depăşind astfel cadrele urbane şi substituind regelui Spaniei pe un stadhouder (termen provenind din germanul Statthalter, adică „regent”), ale cărui puteri au fost însă drastic limitate, astfel încât per total structura politică era mai apropiată de o republică decât de o monarhie. Dincolo de aceste cazuri particulare, tipologia propusă de noi mai sus acoperă totuşi cea mai mare parte a entităţilor statale existente în perioada studiată de noi. Şefiile tradiţionale de tip tribal erau încă larg răspândite. Instabilitatea lor structurală, ca şi absenţa multor instituţii considerate a fi esenţiale pentru orice stat, face ca mulţi istorici şi politologi să le considere mai degrabă „formaţiuni pre-statale”. Aceasta nu înseamnă însă că ele pot fi excluse dintr-o inventariere a structurilor politice de la sfârşitul evului mediu şi de la începuturile epocii moderne. Asemenea şefii precumpăneau în largi părţi ale Asiei centrale, nordice şi sud-estice, în Africa Neagră (sud-sahariană), în cea mai mare parte a Americii, în Australia şi în Oceania; mai mult, asemenea şefii nu lipseau cu totul nici din Europa nordică, răsăriteană şi sud-estică, deşi aici ele fuseseră aproape cu
28
totul eliminate, subordonate sau marginalizate de către diversele monarhii teritoriale. Aceste şefii se bazau pe puterea militară şi/sau pe carisma pe care o dobândea un lider al unei comunităţi tribale. De multe ori, un asemenea lider reuşea să subordoneze mai multe comunităţi, alcătuind efemere „uniuni de triburi”, care în scrieri ale contemporanilor şi eventual în scrieri ale istoricilor de mai târziu sunt numite „monarhii” sau „imperii”. Marea problemă pentru aceşti lideri era asigurarea continuităţii puterii lor. Acest obiectiv era deseori într-o relaţie complexă şi contradictorie cu extinderea puterii lor asupra altor comunităţi. Astfel, convertirea unei „şefii” într-o putere monarhică era mai uşoară la nivelul unor comunităţi restrânse, care se identificau mai uşor cu liderul lor, decât în cadrul unor „uniuni de triburi” unde animozităţile acumulate în timp între triburi puteau răbufni compromiţând orice construcţie politică; pe de altă parte însă, rămânerea la un cadru tribal restrâns putea mări vulnerabilitatea faţă de eventuali cuceritori din afară. Soluţiile găsite de unii lideri de acest fel pentru consolidarea ctitoriilor lor politice au fost diverse. Unul dintre cele mai interesante tipuri au fost imperiile sahariene: Ghana (secolele VIII-XI), Mali (secolele XIII-XIV) şi Songhai (secolele XV-XVI). Deşi existenţa unui „regat” Ghana pare să fie atestată încă din secolul IV, constituirea sa ca „imperiu” a avut loc după instalarea arabilor în Africa de Nord, şi după ce negustorii arabi au descoperit faptul că la sud de Sahara apuseană puteau fi găsite aur, sclavi şi fildeş. Traversarea Saharei necesita însă un efort considerabil, iar la sud de Sahara siguranţa negustorilor depindea de bunăvoinţa localnicilor. Şefii din Ghana, şi mai târziu cei din Mali şi Songhai, au realizat avantajele cooperării cu negustorii arabi. Ei au garantat securitatea drumurilor trans-sahariene şi a negustorilor, cu condiţia ca aceştia să vină să efectueze tranzacţiile numai la curtea lor. Pentru asigurarea monopolului tranzacţiilor, ei au ordonat triburilor supuse să le predea toate pepitele de aur, acordând în schimb înlesniri la nivelul tributurilor în bunuri de folosinţă directă, cum ar fi fost cerealele şi animalele. Pe de altă parte, ei au schimbat aurul pe arme, „bunuri de prestigiu” (în principal textile şi podoabe) şi sare. „Bunurile de prestigiu” le-au îngăduit să cumpere loialităţi, ceea ce, împreună cu armele performante aduse de arabi, le-a conferit o netă superioritate militară asupra rivalilor sud-saharieni. Victoriile militare au condus la constituirea unor veritabile „imperii”, şi totodată la apariţia unui disponibil de prizonieri, care, în loc să fie ucişi sau să rămână un posibil factor perturbator la sud de Sahara, au fost „exportaţi” în lumea arabo-islamică. Desigur, în momentul constituirii „imperiilor”, Ghana, Mali sau Songhai au încetat să mai fie simple şefii tradiţionale de tip tribal. Pe de altă parte, ele au format state de un tip special, diferit de monarhiile teritoriale clasice, bazate esenţialmente pe exploatarea producătorilor agricoli. Daniel Chirot a rezumat în felul următor funcţionarea acestor sisteme politico-economice „comunitarcomerciale”: „(1) Există un stat care impune un tribut populaţiei rurale. (2) Acest tribut este, totuşi, de valoare redusă, iar statul „pluteşte” deasupra populaţiei rurale, interferând foarte puţin cu viaţa comunităţii săteşti. (3) Principala sursă de venituri pentru stat este reprezentată de taxele asupra comerţului. Acest comerţ se bazează în principal pe articole de lux ce se află în tranzit prin teritoriul controlat de stat sau pe mărfuri relativ rare şi scumpe, cele din urmă produse extractive ce provin din chiar teritoriul statului. În acest ultim caz, activităţile extractive necesită un volum de muncă relativ redus din partea populaţiei locale [...] (4) Satele continuă să îşi desfăşoare existenţa în condiţii care aproximează „comunismul primitiv”. Ele se bazează pe proprietatea comună, sau de tip tribal, comunitatea sătească fiind relativ autarhică şi închisă faţă de lumea exterioară. (5) Diferenţierea socială este pronunţată la nivelele superioare ale aparatului de stat, care deţine monopolul asupra colectării tributului şi asupra impozitării comerţului. Elita conducătoare, şeful statului şi curtea sa de nobili sunt astfel, în primul rând, colectori de tributuri şi taxe, mai puţin latifundiari sau mari proprietari de sclavi. [...] În mod firesc, elita este redutabilă din punct de vedere militar, pentru a-şi putea asigura monopolul asupra comerţului şi tributului – însăşi existenţa sa depinzând de aceasta. (6) În comunităţile săteşti, pe de altă parte, societatea este relativ nediferenţiată şi străină de viaţa politică, de asemenea ne-implicată direct în viaţa economică a statului.
29
(7) Această situaţie nu trebuie confundată cu cea a „statului hidraulic” descris de Wittfogel, în care statul controlează populaţia rurală în mod efectiv şi contribuie în mod decisiv la organizarea economiei agrare. Şi nu trebuie confundată nici cu cea a economiei sclavagiste, în care elita trebuie să reducă la sclavie o parte considerabilă a populaţiei pentru a produce un surplus economic substanţial. În fine, nu trebuie confundată nici cu feudalismul, în care statul este descentralizat şi nobilimea stăpâneşte în mod direct satele şi populaţia rurală. Statul comercial pur este în acelaşi timp mai centralizat şi mai superficial decât statul feudal”3. Daniel Chirot include printre statele de acest tip nu numai imperiile sahariane, ci şi Cartagina, Palmyra, Khaganatul Khazar din Europa răsăriteană din secolele VII-X, Rusia Kieveană (până în secolul al XI-lea), Laosul din secolele XIV-XVIII, civilizaţia Maya, precum şi Ţara Românească şi Moldova în prima fază a existenţei lor (până în secolul al XVI-lea)4. Evident, funcţionarea statelor „comunitar-comerciale” depindea de comerţul la mare distanţă. Pentru facilitarea acestui comerţ, suveranii căutau să atragă negustorii străini, şi să asigure coexistenţa fără fricţiuni majore a unor populaţii de religii şi stiluri de viaţă diferite. Când însă dintr-un motiv sau altul comerţul la mare distanţă nu mai funcţiona, sau aducea mai puţine venituri, singura şansă de supravieţuire a acestor state era trecerea la o exploatare mai intensivă a producătorilor agricoli aflaţi pe teritoriul lor. Uneori această tranziţie spre monarhiile teritoriale clasice reuşea, alteori ea eşua, şi în acest caz „imperiile” se destrămau relativ rapid. Monarhiile teritoriale au fost forma cea mai frecventă de organizare politică în evul mediu ca şi în epoca modernă timpurie. De regulă, ele luaseră naştere prin impunerea stăpânirii unui grup cu un potenţial militar ridicat asupra unui teritoriu relativ întins şi asupra unei populaţii cuprinzând un număr relativ mare de producători, majoritatea agricultori. Monarhul care le conducea putea purta titluri extrem de diverse: împărat, şah, calif, sultan, rege, ţar, cneaz, domn, principe etc. La fel, formele de structurare a societăţii puteau fi şi ele extrem de diverse. Dincolo însă de această diversitate, aceste monarhii aveau în comun faptul că în cadrul lor societatea era divizată în: - monarh, care de cele mai multe ori clama că puterea sa este de origine divină şi că dreptul de a domni se cuvine numai membrilor familiei sale (dinastiei) - una sau mai multe categorii cu statut social privilegiat, care aveau atribuţii speciale în funcţionarea aparatului de stat şi beneficiau (prin intermediul statului, sau numai cu garanţia acestuia) de o parte din roadele muncii altor persoane - majoritatea populaţiei, formând categoria supuşilor, care puteau avea statute sociale diverse, dar care aveau în comun faptul că trebuiau să cedeze o parte din roadele muncii lor fie direct categoriilor privilegiate, fie statului Unele dintre aceste monarhii teritoriale erau foarte întinse şi îşi afirmau vocaţia universală, adică idealul de a cuprinde în cadrul lor întreaga lume, sau măcar întreaga lume aparţinând unei anumite arii de civilizaţie. În evul mediu şi în epoca modernă timpurie, asemenea monarhii cu vocaţie universală au fost Imperiul Chinez, statele care se revendicau de la tradiţia imperială romană (Bizanţul, Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-German), Califatul Arab, Imperiul Mongol, Imperiul Otoman, statul Inca, sau chiar monarhia alcătuită de Carol Quintul în secolul al XVI-lea. Un caz particular de putere cu vocaţie universală a fost reprezentat de către papalitate. Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, un plus de erudiţie putând completa lista exemplelor. Pe de altă parte, vocaţia stăpânirii universale era de cele mai multe ori mai degrabă teoretică decât un program concret de cucerire integrală a lumii. Desigur, înainte de expediţia de cucerire a lui Batu în Europa răsăriteană şi centrală (1236-1242), unul dintre conducătorii mongoli putea spune că expediţia va merge până „unde ajunge copita calului”, dar practic şi cei mai aprigi cuceritori trebuiau să recunoască existenţa altor state, şi foloseau pentru aceasta diverse formule simbolice (instituirea unei familii simbolice de regi, vasalizarea suveranilor a căror cooperare era preferabilă unei confruntări etc.) pentru a concilia ideologiile stăpânirii universale cu exigenţele realismului politic. 3 4
Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice, Bucureşti, 2002, p.34-36. Ibidem, p.37-39 şi 51-64.
30
Pe lângă monarhiile cu vocaţie universală, în evul mediu şi în epoca modernă timpurie au existat şi un număr foarte mare de monarhii cu vocaţie limitată, ai căror conducători au avut o viziune mai modestă asupra rolului lor, şi au preferat să-şi limiteze pretenţiile la stăpânirea unui număr finit de teritorii. Desigur, această formulă îngăduia mai multă flexibilitate în stabilirea relaţiilor dintre state, dar nu trebuie să ne imaginăm că monarhiile cu vocaţie limitată se abţineau de la a duce o politică de cuceriri atunci când prilejul părea favorabil. Dintre monarhiile cu vocaţie limitată am aminti aici regatul Franţei, Anglia, Polonia, Cehia, Ungaria, Ţara Românească, Moldova, Suedia, Danemarca, Scoţia, Portugalia, ca şi multe state extra-europene. Republicile urbane erau o formă relativ puţin răspândită de organizare politică în evul mediu şi în epoca modernă timpurie. Aceste republici urbane nu prezintă continuitate faţă de oraşele-stat antice, ci sunt creaţii politice specifice lumii medievale. De regulă, ele au luat naştere acolo unde succesul mişcării comunale a îngăduit oraşelor să dobândească o autoguvernare deplină, şi unde slăbirea autorităţii statale a făcut ca autoritatea monarhiilor teritoriale să cadă în desuetudine. Exemplul clasic este Veneţia, situată multă vreme sub dependenţă bizantină, dar care a reuşit în secolele XI-XII să devină independentă faţă de Bizanţ, evitând totodată dependenţa faţă de împăraţii romano-germani sau faţă de papalitate. Alte oraşe-state au apărut în aceeaşi vreme în Italia, Germania şi Ţările de Jos, dar cele mai multe au continuat să recunoască o suzeranitate nominală fie împăraţilor romano-germani, fie altor principi teritoriali. Din punctul de vedere al organizării instituţionale interne, republicile urbane, la fel ca şi oraşele cu diverse grade de autonomie, dar lipsite de independenţa deplină, erau conduse de anumiţi magistraţi aleşi, purtând diverse titluri cu rezonanţă nobiliară sau antică (doge, consul, podesta etc.), precum şi de unul sau mai multe consilii. Din punctul de vedere al grupurilor sociale care controlau din punct de vedere politic oraşele, regimurile politice urbane sunt îndeobşte clasificate în: - regimuri patriciene (sau patrician-nobiliare) - regimuri corporative - regimuri ale senioriei personale Deşi sistemele politice ale republicilor urbane erau adaptate dimensiunilor unor oraşe-stat, circumstanţele istorice au făcut ca unele dintre republicile urbane să-şi extindă teritoriul, mai întâi asupra zonei rurale imediat înconjurătoare (aşa-numitul contado), apoi asupra altor oraşe şi uneori chiar asupra unor provincii întregi, mai apropiate sau mai îndepărtate. De exemplu, Veneţia a cucerit în secolele XII-XV un important imperiu colonial pe ţărmurile Mării Adriatice şi în bazinul oriental al Mediteranei, precum şi în nord-estul Italiei (aşa-numita Terra Ferma). Şi alte republici urbane, cum ar fi Florenţa sau Genova, şi-au constituit şi ele stăpâniri teritoriale semnificative, deşi nu la fel de întinse ca ale Veneţiei. În asemenea cazuri, republicile urbane au instituit forme destul de complicate de asociere şi/sau dominare a teritoriilor şi oraşelor subordonate. Spre sfărşitul evului mediu, multe dintre oraşele-stat s-au dovedit vulnerabile faţă de atacurile monarhiilor teritoriale. De altfel, dezvoltarea artileriei de asediu în a doua jumătate a secolului al XVlea a sporit vulnerabilitatea zidurilor care anterior protejaseră eficient multe oraşe. De aceea, în secolele XV-XVI asistăm la subordonarea multor oraşe faţă de monarhii, precum şi la transformarea unora dintre republicile urbane în principate teritoriale (exemplul cel mai bun este Florenţa, devenită ducat în 1532 după capitularea în 1530 în faţa unei armate spaniole, apoi mare ducat al Toscanei în 1569). Chiar şi Veneţia, care a reuşit să-şi păstreze independenţa până în 1797, a pierdut o mare parte din imperiul său colonial în confruntările cu Imperiul Otoman, şi a trebuit să ducă o politică de evitare a unor conflicte majore în Italia. Un caz particular a fost reprezentat de Provinciile Unite. Acestea au fost constituite în contextul revoltei antispaniole a Ţărilor de Jos, atunci când mai multe provincii şi oraşe au refuzat înţelegerea cu regele Filip al II-lea şi au format Uniunea de la Utrecht (23 ianuarie 1579), iar în 1581 l-au declarat pe regele Spaniei oficial decăzut din calitatea de suveran al Ţărilor de Jos şi şi-au proclamat independenţa, recunoscută de Spania în mod oficial abia în 1648. Deşi Provinciile Unite au fost unul dintre statele cele mai urbanizate din secolele XVI-XVIII, deşi oraşe precum Amsterdam aveau o
31
poziţie dominantă din punct de vedere economic, totuşi formal statul era o uniune de provincii, iar în adunările de stări ale provinciilor şi în adunarea comună a provinciilor (Statele Generale) erau reprezentate atât oraşele cât şi teritoriile rurale (de fapt, nobilimea care controla teritoriile rurale). Pe de altă parte, deşi autoritatea supremă revenea Statelor Generale, care trebuiau să respecte drepturile speciale ale provinciilor, o parte din puterea executivă era exercitată de un stadhouder desemnat în mod tradiţional dintre membrii familiei de Orania; în consecinţă, structura politică republicană includea şi o demnitate cu trăsături cvasi-monarhice. Dincolo de varietatea formelor de stat şi a instituţiilor politice, toate statele au trebuit să găsească soluţii pentru a rezolva câteva probleme comune. Prima şi probabil cea mai importantă a fost asigurarea monopolului asupra exercitării legitime a violenţei pe teritoriul controlat de statul respectiv. Aceasta implica atât asigurarea supremaţiei forţei militare proprii asupra supuşilor din teritoriul respectiv, cât şi respingerea încercărilor altor state de a cuceri acest teritoriu. Realizarea monopolului asupra exercitării legitime a violenţei a presupus reprimarea forţelor concurente în exercitarea violenţei, inclusiv interzicerea războaielor particulare ale nobililor, desfiinţarea armatelor particulare şi a fortificaţiilor nobiliare; în aceeaşi direcţie de acţiune trebuie inclusă extinderea acţiunii justiţiei regale asupra tuturor supuşilor, prin eliminarea treptată a justiţiei nobiliare şi a unora dintre privilegiile jurisdicţionale ale categoriilor privilegiate. Deşi monopolul asupra exercitării violenţei a fost de cele mai multe ori imperfect, statele nereuşind să elimine complet formele sub-statale de exercitare a violenţei, cele mai multe dintre aceste forme au fost asimilate crimelor şi supuse unei represiuni sistematice. Deşi exercitarea puterii depindea în ultimă instanţă de capacitatea de a reprima cu forţa orice opoziţie a supuşilor, totuşi stăpânirea numai cu ajutorul puterii militare era o formă costisitoare şi riscantă de funcţionare a statelor. De aceea, toate statele au căutat să-şi asigure într-o formă sau alta legitimitatea. Legitimitatea este un concept politic ce desemnează „caracterul de conformitate a puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) cu ceea ce se crede preferabil sau corespunzător unor norme juridice, morale sau unor tradiţii consacrate”5. Cu alte cuvinte, legitimitatea reprezintă măsura în care o putere politică este considerată acceptabilă de către cei asupra cărora ea îşi exercită autoritatea. Sociologul german Max Weber a distins trei tipuri de legitimitate, în funcţie de sursa acestei legitimităţi: - legitimitatea raţională (realizată prin raportarea la anumite reguli fixate legal sau prin acord politic) - legitimitatea tradiţională (puterea este acceptată deoarece se conformează unor cutume fixate treptat în timp) - legitimitatea charismatică (puterea este acceptată datorită unor calităţi speciale, sau chiar a unui har special, al persoanei şi/sau dinastiei care o exercită) Deşi distincţia de mai sus este utilă din punct de vedere analitic, în practică oamenii rareori separă cele trei tipuri de legitimitate. Mai important este faptul că legitimitatea este un proces, respectiv că ea trebuie permanent înnoită (actualizată). Pe de altă parte, deşi deseori vorbim despre legitimitate la un mod general, în realitatea istorică se întâmpla frecvent ca o putere politică să fie legitimă (acceptabilă) pentru unul sau mai multe grupuri de supuşi, şi nelegitimă (acceptabilă numai în lipsa unei alternative) pentru alte grupuri sociale. Avantajul dobândirii legitimităţii este considerabil pentru orice putere politică. Legitimitatea micşorează tensiunile interne din cuprinsul statului şi reduce costurile financiare, militare şi politice ale exercitării puterii. Ea îngăduie deci o anumită economie de mijloace, şi măreşte libertatea de acţiune a autorităţii politice. Pentru sporirea gradului lor de legitimitate, statele şi monarhii din evul mediu şi din epoca modernă timpurie au folosit o gamă variată de mijloace, cum ar fi:
5
Ioan Mihăilescu, în Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1993, p.329.
32
- afirmarea dreptului dinastic (menit să asigure excluderea concurenţilor); în unele state dreptul dinastic a rămas la un nivel general, prevăzând doar legitimitatea ocupării tronului de către membrii unei anumite familii sau de către descendenţii unei anumite persoane, în timp ce în alte cazuri reguli ferme au stabilit şi ordinea de succesiune în cadrul familiei domnitoare. Deşi în majoritatea statelor medievale şi moderne timpurii principiul dinastic a prevalat, devenind o parte centrală a culturii politice, au existat şi cazuri când stările privilegiate şi-au afirmat dreptul de a alege pe suveran fără a fi legate de principiul dinastic (de exemplu, în Imperiul Romano-German, sau în Polonia după stingerea dinastiei Jagiello în 1572). - afirmarea originii divine a puterii monarhului (sau, după caz, a legăturii speciale dintre monarh/dinastie şi divinitate). Din acest punct de vedere, diversitatea situaţiilor concrete este enormă. Marele Inca se considera „fiu al Soarelui”. În multe state cu religii politeiste, suveranii se declarau descendenţi direcţi ai unuia sau altuia dintre zei. În mai multe state din Europa creştină s-a adoptat practica ungerii monarhului, ca formă de transmitere a unui har de sorginte divină. În Islam, unde monoteismul era extrem de strict, califii au fost consideraţi locţiitori ai Profetului şi şefi ai comunităţii credincioşilor, deci exponenţi ai voinţei lui Allah. - afirmarea rolului monarhului de promotor al păcii şi de garant al justiţiei; în multe cazuri, încurajarea supuşilor de a se adresa justiţiei regale era şi o formă de de-legitimare a oponenţilor politici, de impunere a monopolului regal asupra exercitării legitime a violenţei, şi de propagare a mitului monarhului „bun”. O componentă specială a acestei strategii a fost afirmarea rolului monarhului de a proteja pe supuşi împotriva oricăror ameninţări din interiorul şi mai ales din exteriorul statului - distribuirea de răsplăţi pentru persoanele şi/sau grupurile sociale care serveau pe monarh; răsplăţile, împărţite într-o mare varietate de forme (bani, domenii, funcţii, ranguri nobiliare, distincţii, privilegii de diverse feluri etc.), reprezentau o formă de cointeresare a elitelor în buna funcţionare a statului. Discuţia referitoare la răsplăţi ne conduce şi la o altă problemă comună tuturor statelor: asigurarea mijloacelor materiale necesare pentru funcţionarea aparatului de stat. Fernand Braudel a formulat astfel această sarcină ce se impune oricărui stat: „a controla de aproape sau de la distanţă viaţa economică, a organiza, într-un chip conştient sau nu, circulaţia bunurilor, a pune mâna mai ales pe o parte notabilă a venitului naţional cu scopul de a asigura propriile lui cheltuieli, luxul lui, «administraţia» lui, sau războiul”6. Însuşirea de către stat a unei părţi semnificative din produsul social, şi redistribuirea de venituri către persoanele şi grupurile sociale care serveau statul, sau care trebuiau neutralizate, era complicată în societăţile covârşitor rurale, în cadrul cărora schimburile comerciale erau reduse, iar auto-consumul absorbea cea mai mare parte a producţiei. În societăţile descrise mai sus, majoritare în evul mediu, cea mai mare parte a surplusurilor care puteau fi răpite producătorilor direcţi erau greu mobilizabile, trebuind să fie însuşite şi consumate în mare măsură la nivel local. De aceea, statele au inventat diverse sisteme prin care aceste surplusuri erau alocate anumitor slujitori ai suveranului (statului), militari şi/sau civili, care purtau diverse titluri (feudali în Occident, pronoiari în Bizanţul târziu, ikta-dari în mai multe state islamice, spahii timarioţi în Imperiul Otoman etc.). Aceste venituri condiţionate de efectuarea anumitor slujbe, numite de sociologi generic prebende, tindeau în timp să scape controlului statului, şi să se transforme din concesiuni de venituri în proprietăţi ereditare asupra pământului şi/sau a oamenilor. Pe lângă aceste veniturile obţinute prin exploatarea producătorilor agricoli, şi care, după cum am văzut, erau adesea distribuite ca prebende, suveranii medievali mai dispuneau de veniturile domeniului propriu, de venituri provenind din aşanumitele monopoluri regale – vămile, exploatarea subsolului şi baterea de monedă, împărţirea justiţiei în ultimă instanţă -, de venituri ocazionale provenite din prăzi, confiscări de averi, moşteniri etc. Odată cu sporirea ponderii comerţului şi cu monetarizarea crescândă a economiei, nevoile de bani ale statelor au crescut, şi statele au încercat să-şi sporească veniturile băneşti. Principalul mijloc folosit a fost impunerea unor impozite, mai întâi ca dări extraordinare pentru a face faţă anumitor situaţii excepţionale (de exemplu, unui război cu un adversar periculos), dar care apoi au continuat să fie percepute în mod regulat şi după ce situaţia excepţională ce le justificase iniţial încetase. Înmulţirea 6
Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol.2, Bucureşti, 1985, p.195.
33
impozitelor, şi perceperea lor de la cea mai mare parte a supuşilor – existând totuşi şi anumite categorii privilegiate scutite de unul sau mai multe dintre aceste impozite – a reprezentat o caracteristică esenţială în istoria lumii la sfărşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie. Impozitele erau extrem de variate, atât ca natură şi mod de percepere, cât şi din punct de vedere al cuantumului lor. Economiştii clasifică impozitele în: - impozite directe (fie pe persoane, fie pe proprietăţi, fie pe venituri) - impozite indirecte (care includ variate taxe pe consum şi pe circulaţia mărfurilor) Impozitele nu puteau fi totuşi sporite întotdeauna şi infinit, deoarece o mărire excesivă genera nemulţumiri şi putea conduce la evaziune fiscală şi chiar la rezistenţa armată a grupurilor sociale afectate. Pe de altă parte, nevoile de bani ale statelor erau deseori urgente, iar strângerea impozitelor dura. De aceea, statele au recurs tot mai des la credit, împrumutând bani de la diverşi bancheri. De regulă, dobânzile erau relativ mari, ceea ce a făcut ca multe state să ajungă în situaţii în care nu-şi mai puteau plăti datoriile. Cum efectele unor încetări de plăţi erau devastatoare pentru toate părţile implicate – bancherii puteau da faliment, iar monarhii care îşi pierdeau creditul puteau fi nevoiţi să oprească acţiunile militare în timp de război, devenind vulnerabili faţă de adversarii lor – s-au găsit soluţii pentru a rezolva aceste situaţii, fie prin recompensarea bancherilor cu alte surse de venit (de exemplu, prin concesiuni ale unor mine de aur sau argint), fie prin transformarea datoriilor curente pe termen scurt în datorii consolidate pe termen lung (această ultimă soluţie a rămas totuşi minoritară, fiind folosită mai întâi de unele oraşe italiene şi germane, apoi şi de Spania, Franţa şi Provinciile Unite; celelalte state europene au reuşit să aplice acest sistem numai după mijlocul secolului al XVIIlea, iar în afara lumii europene datoria consolidată a apărut abia după 1800 sau chiar 1900). Cum recursul la împrumuturi nu era nici el întotdeauna posibil, statele din epoca modernă timpurie au continuat să folosească şi diverse expediente ocazionale pentru sporirea veniturilor lor. Unele dintre acestea aveau o bogată tradiţie, dar au fost „ridicate pe noi culmi” în secolele XVI-XVII: bune exemple ar fi în acest sens devalorizările monetare, sau însuşirea de către mai multe state a proprietăţilor ecleziastice în cadrul procesului Reformei religioase. Altele au fost „inovaţii” moderne, cum ar fi crearea de manufacturi regale, sau iniţierea de către mai mulţi monarhi a expediţiilor din Lumea Nouă, cu speranţa – uneori confirmată, alteori nu - că aceste investiţii vor aduce însemnate profituri. Diversificarea şi creşterea în termeni absoluţi a resurselor financiare ale statelor a reprezentat un aspect esenţial în trecerea la tructuri politice „moderne”. Pe de altă parte însă, nevoile statelor pentru plata armatelor, pentru plata birocraţiei civile în creştere, ca şi pentru nevoile curţii, au crescut chiar mai repede decât venituri, astfel încât de-a lungul epocii moderne timpurii cele mai multe dintre state s-au confruntat cu deficite financiare cronice. Statul „modern” este bazat pe relaţiile băneşti – atât la nivelul economiei de la baza sa, cât şi prin faptul că atrage în folosul său o parte dintre resursele băneşti ale societăţii şi foloseşte banii pentru recompensarea slujitorilor săi – dar nu se rezumă numai la acest aspect. O altă latură, la fel de importantă, a fost dezvoltarea instituţiilor capabile să asiste pe monarhi în exercitarea autorităţii. În evul mediu, setul de instituţii constituind statul era relativ puţin diversificat, cuprinzând esenţialmente armata şi curtea monarhului, precum şi – eventual – elemente de administraţie provincială. Odată cu avansarea proceselor de centralizare politică şi cu modernizarea aparatelor de stat, instituţiile politice s-au specializat şi şi-au precizat mai clar atribuţiile. Astfel, din cadrul curţii monarhului au luat naştere instituţii specializate pentru îndeplinirea unor funcţii militare, judiciare, fiscal-financiare, administrative etc. Considerabilă a fost şi dezvoltarea administraţiei provinciale, deşi se poate totuşi aprecia că până pe la 1800 majoritatea statelor au rămas sub-administrate, atât în raport cu mărimea populaţiei şi a teritoriului, cât şi în raport cu multitudinea sarcinilor trasate de autoritatea centrală; de altfel, dincolo de denumirile şi atribuţiile exacte ale diverselor instituţii ale administraţiei teritoriale (provinciale şi locale), loialităţile persoanelor din cadrul acesteia au rămas esenţialmente împărţite între exigenţele directivelor de la centru şi solidarităţile locale.
34
Un caz particular este reprezentat de instituţiile reprezentative ale stărilor sociale privilegiate: adunări locale, adunări provinciale, adunări ale stărilor la scara unui întreg regat. Acestea din urmă au fost convocate de către monarhi atunci când aceştia aveau nevoie de un sprijin social cât mai larg pentru politica lor. De exemplu, în regatul Franţei regele Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a convocat Adunarea Stărilor Generale pentru prima dată în anul 1302, în perioada conflictului său cu papa Bonifaciu al VIII-lea. Adunările de stări aveau nume şi structuri diferite în diversele state. Astfel, în Anglia Parlamentul s-a structurat de timpuriu în două camere, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor; tot două camere, numite însă Senat şi Camera Deputaţilor, a avut principial şi Seimul din Polonia, care totuşi s-a reunit deseori în plen. În Franţa Adunarea Statelor Generale era compusă din adunări distincte ale reprezentanţilor clerului, nobilimii şi stării a treia, în timp ce în Imperiul RomanoGerman Reichstag-ul (dieta imperială) era alcătuit dintr-un consiliu al celor 7 principi electori, un consiliu al celorlalţi principi teritoriali, şi un consiliu al oraşelor. Deosebit de interesant este cazul regatului Aragonului, unde încă din secolul al XIII-lea au funcţionat Cortes-uri separate pentru Aragonul propriu-zis, pentru Catalonia şi pentru Valencia, iar în Aragon (spre deosebire de celelalte părţi ale regatului), Cortes-ul era alcătuit din 4 brazos (stări): clerul, nobilimea mare (ricos hombres), nobilimea mică (caballeros) şi reprezentanţii oraşelor7. Dincolo însă de aceste variaţiuni, câteva elemente erau decisive în funcţionarea adunărilor de stări. Astfel, aceste adunări au încercat adesea să limiteze arbitrariul regal, să-şi impună co-participarea la marile decizii politice şi economice, şi să fixeze prin acte speciale privilegiile stărilor. În mod special, adunările de stări au căutat să condiţioneze perceperea de noi impozite de acordul lor prealabil, şi în unele momente când puterea monarhilor era mai slabă au încercat chiar să impună obligativitatea acordului lor în desemnarea principalilor dregători regali. La rândul lor, monarhii au căutat să controleze componenţa şi data convocării adunărilor de stări, şi să obţină din partea lor acorduri globale, care să poată fi folosite şi în perioadele dintre sesiuni. Mai multe aspecte procedurale au avut un rol crucial în competiţia politică dintre monarhi şi adunările de stări: adunările de stări avau nevoie de o convocare specială din partea monarhului, sau se întruneau automat cu o anume periodicitate (anual, sau o dată la 2 sau 3 ani)? Care era raportul dintre membrii de drept, cei numiţi şi cei aleşi? Adunările îşi puteau stabili ordinea de zi, sau aveau voie să dezbată numai problemele indicate de către monarh? Cum se vota? Funcţiona un principiu al majorităţii, sau regula unanimităţii? Rezolvarea dată acestor chestiuni procedurale a diferit mult de la un caz la altul, şi uneori şi de la o perioadă la alta în cuprinsul aceluiaşi stat. Două bune exemple pentru această diversitate de soluţii şi de raporturi de forţe sunt Polonia şi Franţa. În Polonia Seimul a obţinut după stingerea dinastiei Jagiello (1572) largi concesii din partea noului rege Henric de Valois (1573-1574; ulterior rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea), respectiv convocarea automată a Seimului odată la 2 ani, obligativitatea acordului său pentru declararea războiului şi încheierea păcii, pentru perceperea de noi impozite şi pentru mobilizarea armatei etc.; totodată, Seimul şi-a asigurat dreptul de a alege pe orice nou rege, blocând funcţionarea principiului dinastic. În Franţa, după mai multe încercări ale stărilor de a profita de minoratele regale pentru a prelua controlul asupra aparatului de stat, din 1614 şi până la 1789 regii au reuşit pur şi simplu să nu convoace Adunarea Statelor Generale. De regulă, în istoriografie există tendinţa de a sugera că succesul monarhilor în raport cu adunările de stări a consolidat puterea statelor respective, şi a avut deci un rol benefic pentru aceste state. Imperiul German, devenit în secolul al XVII-lea teatrul unei confruntări europene pustiitoare – războiul de 30 de ani (1618-1648) – sau al Poloniei împărţite de vecinii săi absolutişti la sfârşitul secolului al XVIIIlea, servesc drept exemple negative. Pe de altă parte însă, succesul prea deplin al monarhilor în confruntarea cu adunările de stări nu a servit cu adevărat interesele pe termen lung ale statelor respective, iar în secolele XVIII-XIX principiul unui echilibru al puterilor s-a impus în ţările dezvoltate. Desigur, un observator limitat la orizontul secolelor XVI-XVII nu putea anticipa cum aveau să evolueze diferitele state în secolele următoare, dar pe de altă parte chiar din secolele XVIXVII se putea observa că statele cele mai prospere, şi poate cele mai eficiente în funcţionarea lor internă, erau – în Europa - Veneţia şi Provinciile Unite.
7
Gheorghe I. Brătianu, Adunările de Stări în Europa şi Ţările Române în evul mediu, Bucureşti, 1996, p.109.
35
Procesul de modernizare a inclus şi relaţiile dintre state8. În evul mediu, ca şi în antichitate, relaţiile de cooperare dintre state se stabileau prin intermediul soliilor ocazionale, şi se consolidau prin întâlniri între suverani, tratate şi/sau jurăminte reciproce, eventual şi prin căsătorii dinastice. În epoca modernă timpurie în Europa a avut loc un proces de profesionalizare (specializare) a gestiunii relaţiilor dintre state, realizat îndeosebi prin constituirea sistemului diplomatic modern, bazat pe ambasade permanente, pe corespondenţa scrisă şi pe funcţionarea unor nuclee birocratice specializate (secretariate predesesoare ale actualelor ministere de externe). Precursorii ambasadorilor permanenţi au fost nunţii papali pe lângă diverşii suverani creştini, şi bailii veneţieni la Constantinopol. Apoi, sistemul ambasadelor permanente a fost instituit între principalele state italiene – Veneţia, Milano, Florenţa, statul papal, regatul Neapole - în a doua jumătate a secolului al XV-lea. În afara Italiei, primii suverani care au adoptat sistemul ambasadelor permanente au fost Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia, care în 1480 au trimis un ambasador permanent pe lângă papă, şi apoi la Veneţia şi în Anglia. Regii Franţei au adoptat acest sistem după începerea războaielor italiene în 1494, regii Angliei după 1520, şi celelalte state mai importante ale Europei creştine la diverse date în decursul secolelor XVI-XIX. De menţionat faptul că multe state fie nu şi-au permis, fie nu au considerat necesar să întreţină ambasade permanente, mulţumindu-se cu solii ocazionale sau cu intermedierea relaţiilor interstatale de către ambasadorii acreditaţi de alte state la curtea lor. Deşi costisitor, sistemul ambasadelor permanente asigura o informare promptă şi superioară - cantitativ şi calitativ - asupra problemelor statelor-gazdă, şi facilita raţionalizarea deciziilor de politică externă. Sistemul diplomatic cel mai bine pus la punct a fost multă vreme cel veneţian. Ambasadorii veneţieni erau trimişi la post de obicei pe timp de 3 ani, trebuiau să trimită la Veneţia periodic dispacci (de obicei, o depeşă la fiecare 2 săptămâni, dar şi mai des dacă erau lucruri importante de raportat) şi să prezinte la întoarcere o relatare detaliată asupra ambasadei lor şi asupra statului în care fuseseră acreditaţi. Complexitatea crescândă a corepondenţei diplomatice a necesitat constituirea unor secretariate specializate atât în arhivarea acestei corespondenţe, cât şi în gestiunea curentă a relaţiilor cu ambasadorii şi cu statele partenere. Funcţionarii din aceste secretariate s-au profesionalizat, şi au început treptat să pledeze pentru adoptarea deciziilor de politică externă în funcţie de teoria raţiunii de stat. Deşi în secolele XVI-XVII s-au afirmat teoreticieni de seamă ai principiului raţiunii de stat – Niccolo Machavelli, Jean Bodin, cardinalul de Richelieu – totuşi puţine state au aplicat sistematic acest principiu în gestiunea relaţiilor lor cu alte state. Dintre elementele care au contracarat impunerea principiului raţiunii de stat se cuvine să menţionăm hazardul introdus de avatarurile căsătoriilor dinastice şi ale relaţiilor de rudenie dintre suverani, precum şi influenţa criteriilor religioase (confesionale) în determinarea opţiunilor de politică externă. Creşterea gradului de obiectivare şi de raţionalizare tehnică a deciziilor de politică externă nu a determinat o turnură pacifică a relaţiilor dintre state. Dimpotrivă, politica externă a celor mai multe dintre state era dominată de ideea extinderii teritoriale, şi războaiele au fost pentru majoritatea statelor o realitate mai frecventă decât perioadele de pace la toate frontierele. Războaiele au fost atât un prilej de distrugere, cât şi un factor al modernizării structurilor politice. Purtate într-o măsură crescândă cu ajutorul armatelor profesioniste de mercenari, cu ajutorul unor flote tot mai mari, cu folosirea atât a armelor albe cât şi a armelor de foc (atât tunuri, cât şi arme de foc portabile, cum erau archebuzele, pistoalele şi muschetele), războaiele au presupus cheltuirea unor sume tot mai mari de bani şi au solicitat din plin resursele materiale şi coeziunea politică a statelor beligerante. Într-un fel, războaiele au acţionat ca un test de selecţie naturală, obligând statele să-şi adapteze structurile pentru a putea supravieţui. Înainte de a încheia, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că structurile politice ale diverselor state nu au evoluat liniar şi nici măcar întotdeauna în acelaşi sens. Ceea ce a prevalat atât la sfârşitul evului mediu cât şi în epoca modernă timpurie a fost diversitatea structurilor politice şi a formelor de stat. Astfel, în ciuda succeselor lor în unele mari state europene, monarhiile „absolutiste” nu s-au impus 8
Preferăm termenul de „relaţii interstatale” celui de „relaţii internaţionale”, deoarece în evul mediu şi în epoca modernă timpurie nu existau naţiunile moderne, iar termenul „naţiune” avea alte înţelesuri decât cele încetăţenite în secolele XIX-XX.
36
peste tot. Mai mult, chiar şi în state precum Spania sau Franţa, indiscutabil monarhiile dominante ale Occidentului în secolele XVI-XVII, imensitatea teritoriului, precaritatea comunicaţiilor, trăinicia particularismelor locale şi provinciale, privilegiile stărilor, capacitatea mediocră a aparatelor de stat şi discontinuităţile dinastice au făcut ca autoritatea regilor „absoluţi” să se exercite inegal în teritoriu, diferit faţă de diverse categorii de supuşi, şi variabil în timp. Aceste trei caracteristici – inegal, diferit, variabil – sugerează relativitatea atributului de „absolut” atribuit de unii ideologi ai epocii şi de unii istorici de mai târziu pentru puterea unora dintre monarhii din epoca modernă timpurie, precum şi limitele modernizării statelor în secolele XVI-XVII. Medalioane de state din secolele XIV-XVII (listă inevitabil incompletă; Bizanţul, statele balcanice, Ţările Române şi Imperiul Otoman lipsesc deoarece fac obiectul altor cursuri) China - imperiu constituit încă din antichitate; imperiu cu vocaţie universală şi cu o îndelungată tradiţie politică; puterea era exercitată de împărat cu ajutorul unui aparat de stat complex şi sofisticat, alcătuit din mandarini (funcţionari civili, selecţionaţi printr-un sistem de examene), militari şi eunuci ai palatului - dinastii: Yuan (1279-1368; de origine mongolă) Ming (1368-1644) Qing (1644-1911; de origine manciuriană) - suverani importanţi: Kubilai (1260-1294; mare han mongol, nepot al lui Genghis-han, care a definitivat în 1279 cucerirea Chinei începută de bunicul său; din 1271 a adoptat şi titlul de împărat chinez) Hongwu (1368-1398; împărat de origine ţărănească, s-a afirmat din 1352 ca lider al revoltei anti-mongole; întemeietor al dinastiei Ming; promotor al eunucilor împotriva mandarinilor în aparatul de stat) Varia: - în anii 1405-1433 amiralul Zheng He (1371-1434) a condus 7 expediţii maritime în Indonezia şi în bazinul Oceanului Indian, corăbiile chineze ajungând până pe litoralul răsăritean al Africii; după moartea lui Zheng He expediţiile maritime au fost sistate, chinezii renunţând la explorările maritime Japonia - imperiu constituit din mileniul I d.Hr.; din secolul al XII-lea cea mai mare parte a puterii este exercitată de către un shogun, care guvernează în numele împăratului şi care transmite puterea descendenţilor săi - în secolele XIV-XVI alternează perioadele de supremaţie a shogunilor din familia Ashikaga (13381573) cu cele de hegemonie a marilor familii aristocratice - shogunii Oda Nobunaga (1573-1582), Toyotomi Hideyoshi (1582-1598) şi Ieyasu Tokugawa (16031616) stabilesc primatul shogunilor asupra aristocraţiei, iar dinastia shogunilor din familia Tokugawa a guvernat Japonia până în 1868 Sultanatul de la Delhi - stat musulman constituit în nordul Indiei în anul 1206, şi care în secolele XIII-XIV a cucerit o mare parte a Indiei nordice şi centrale, integrând teritorii cu populaţie majoritar hindusă - în secolul al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea a stopat înaintarea mongolă spre India - apogeu politico-militar: domnia lui Ala-ed-din Khalji (1296-1316) - sultanatul de la Delhi intră în declin din a doua jumătate a secolului al XIV-lea - în 1398 Delhi a fost cucerit temporar de Timur Lenk; ulterior sultanatul de la Delhi a rămas doar o putere regională în nordul Indiei - încetează existenţa în 1526, când este cucerit de Babur
37
Sultanatul Egiptului - constituit în secolul X, prin desprinderea de Califatul Arab; în secolele XII-XIII a purtat greul luptei împotriva statelor cruciate din Orient, pe care le-a eliminat, reuşind să controleze Siria şi Palestina; a exercitat protectoratul asupra Locurilor Sfinte ale Islamului – Mecca şi Medina – afirmându-se ca principala putere islamică în secolele XII-XV; în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a rezistat atacurilor mongole - în anii 1250-1517 sultanatul Egiptului a fost controlat din punct de vedere politic de către mameluci, sclavi ai sultanului care acaparează atât funcţiile de comandă militară şi administrativă, cât şi tronul (47 de sultani dintre mameluci într-un interval de 267 de ani) - sultanatul Egiptului a intermediat până la pătrunderea portughezilor în Oceanul Indian o mare parte a comerţului maritim dintre Asia şi Occident - a fost cucerit de către otomani în 1516-1517 Etiopia - stat întemeiat din antichitate (regatul Axum), care a alternat în evul mediu perioadele de înflorire cu perioadele de repliere şi de dispariţie temporară din izvoarele scrise - stat creştinat încă din secolul IV, dar de confesiune monofizită; suveranii săi s-au considerat urmaşi ai regelui Solomon şi ai reginei din Saba - în secolele XIV-XVI cunoaşte o perioadă de înflorire - spre mijlocul secolului al XVI-lea a fost prins în conflictele dintre otomani şi portughezi şi a pierdut controlul asupra teritoriilor de pe malul Mării Roşii şi al Oceanului Indian în favoarea Imperiului Otoman Imperiul Aztec - constituit în Mexic în secolul al XIV-lea (capitala Tenochtitlan, azi parte din Ciudad de Mexico), s-a consolidat atât prin asocierea unor oraşe-stat şi triburi, cât şi printr-o politică de cuceriri - apogeul politico-militar: domnia lui Moctezuma I (1440-1469) - cucerit de către spaniolii conduşi de Cortez în 1519-1521 Varia: - aztecii sunt cunoscuţi în istorie mai ales prin practica sacrificiilor umane, care necesitau un număr considerabil de prizonieri de război Imperiul Inca - constituit în Peru către anul 1200, cu capitala la Cuzco (la peste 3800 m altitudine), statul Inca a avut, potrivit cronicii lui Garcilaso de la Vega „el Inca”, ce reproduce legende mai vechi, 13 suverani până în momentul cuceririi spaniole - în secolul XV şi la începutul secolului XVI a cucerit o mare parte a platourilor andine, din Ecuador până în Chile; Imperiul Inca s-a remarcat printr-un control sistematic asupra teritoriilor şi populaţiilor supuse, prin construirea unor drumuri strategice prin zone cu relief dificil, şi prin coordonarea centralizată a economiei agricole - cucerit de către spaniolii conduşi de Pizarro în 1532-1533 Statul timurid - întemeiat de Timur Lenk (ca.1370-1405) în Asia Centrală, cu ţelul declarat de a restabili Imperiul Mongol; Timur Lenk a preluat mai întâi controlul asupra teritoriilor din Asia Centrală, care anterior aparţinuseră statului mongol al urmaşilor lui Djagatai, apoi asupra Persiei (fostul stat al Il-han-ilor); în 1391-1395 a înfrânt şi subordonat Hoarda de Aur, în 1398 a cucerit temporar Delhi, iar în 1402 a înfrânt pe otomani la Ankara, instaurându-şi suzeranitatea asupra emiratelor turce din Asia Mică - urmaşii lui Timur Lenk au excelat mai mult prin mecenat cultural – capitala timuridă de la Samarkand a fost un înfloritor centru al civilizaţiei islamice în secolul al XV-lea - decât prin activism politico-militar - spre mijlocul secolului al XV-lea statul timurid s-a destrămat, iar nucleul său din Asia Centrală a fost cucerit către 1500 de către uzbeci
38
Persia Safavidă - preliminarii: după destrămarea statului mongol al Il-han-ilor către 1335, în Persia au luat naştere mai multe stat, peste care s-a suprapus temporar stăpânirea timuridă; la mijlocul secolului al XV-lea supremaţia asupra Persiei a fost disputată de două formaţiuni politice turcice, Kara-Koyunlu („Oile Negre”) şi Ak-Koyunlu („Oile Albe”); conducătorul „Oilor Albe”, Uzun Hasan (1453-1478) a reuşit să-şi învingă adversarii şi să preia controlul asupra întregii Persii, asupra Azerbaidjanului şi asupra Irakului - în primii ani ai secolului al XVI-lea controlul asupra Persiei a fost preluat de către Ismail, promotor al şiismului, care în 1502 a luat titlul de şah şi a întemeiat dinastia Safavidă (1502-1736) - problemele centrale ale Persiei safavide au fost: - trecerea de la un stat bazat pe războinici turci semi-nomazi şi pe militantismul şiit la un imperiu birocratic cu un grad ridicat de centralizare - confruntarea cu Imperiul Otoman (războaie 1514-1555, 1578-1590, 1603-1612, 1616-1618, 1623-1639) - apogeu politic şi militar: domnia lui Abbas I (1587-1629) - a mutat capitala la Ispahan, care devine un impresionant centru politic, comercial şi cultural - a organizat birocraţia şi o armată personală de robi înarmaţi cu arme de foc, după model otoman - a obţinut victorii împotriva uzbecilor şi otomanilor Imperiul Marilor Moguli - constituit prin cucerirea nordului Indiei de către Babur, care după ocuparea oraşului Delhi ia titlul de şah (1526-1530) - după o eclipsă în timpul lui Humayun (1530-1540, 1555-1556), care a fost temporar alungat de cuceritori afgani, Imperiul Marilor Moguli a fost consolidat de Akbar (1556-1605) - măsuri de organizare fiscală şi administrativă cu scopul centralizării statului - politică de apropiere între elita musulmană şi populaţia majoritar hindusă, care a culminat cu încercarea eşuată de a institui o nouă religie unică, care să îmbine elemente ale Islamului şi hinduismului - cuceriri teritoriale în India de nord şi centrală, continuate şi de urmaşii săi în secolul al XVIIlea Statul papal - constituit în secolul al VIII-lea în Italia Centrală, dar având o existenţă frământată de-a lungul evului mediu - deşi în secolul al XIV-lea papii au rezidat mai mult la Avignon (1309-1377), autoritatea lor teritorială a fost consolidată în Italia centrală prin „constituţiile egidiene” din 1357, care organizau statul papal în 7 provincii - în primele faze ale războaielor italiene, papii Alexandru al VIII-lea Borgia (1492-1503) şi Iuliu al IIlea (1503-1513) au (re)alipit statului papal Romagna, Perugia şi Bologna, extinzându-l astfel de la Marea Tireniană la Marea Adriatică - după instaurarea hegmoniei spaniole în Italia şi după jefuirea Romei de către trupele lui Carol Quintul (1527), papii au cooperat cu Habsburgii atât în Italia, cât şi în politica europeană de zăgăzuire a Reformei Imperiul Romano-German - teoretic întemeiat în 962, prin adoptarea titlului de împărat roman de către Otto I, regele Franciei Orientale (Germaniei) şi al Italiei; a cuprins atât Germania, cât şi fosta Lotharingie şi teritorii din Europa central-răsăriteană (Cehia, Silezia, Pomerania) - numele oficial: Sfântul Imperiu Roman; la sfârşitul secolului al XV-lea se adaugă sintagma „de naţiune germană” - în secolele XII-XIII autoritatea imperială a decăzut în favoarea principilor teritoriali, care au impus principiul alegerii regelui (care după încoronarea de către papă devenea împărat; din secolul al XIVlea atribuirea titlului imperial a început să nu mai fie legată de încoronarea de către papă; obiceiul încoronării de către papă a căzut în desuetudine din secolul al XVI-lea)
39
- dinastii imperiale: - Habsburg (1273-1291, 1298-1308, 1438-1806) - Luxemburg (1308-1313, 1346-1400, 1410-1437) - Wittelsbach (1314-1347, 1400-1410) - domnii mai importante: - Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378): a fixat sistemul alegerii imperiale prin Bula de Aur din 1356, care stabilea că regele german era ales de 7 principi electori: regele Cehiei, arhiepiscopii de Mainz, Köln şi Trier, comitele palatin, ducele Saxoniei şi marcgraful de Brandenburg - Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei din 1387; suveran german 1410-1437): a pus capăt Schismei din biserica catolică prin convocarea conciliului de la Konstanz (1414-1418) - Maximilian I (1493-1519): prin căsătoria cu Maria de Burgundia a alipit posesiunilor Habsburgilor Ţările de Jos; în timpul domniei sale a fost reorganizat modul de convocare a dietei imperiale - Carol Quintul (rege al Spaniei din 1516, suveran german din 1519; a abdicat în 1556): a încercat fără succes să oprească Reforma religioasă, şi a eşuat în încercarea de a transforma Imperiul într-o monarhie de tip absolutist - Ferdinand I (rege al Cehiei şi Ungariei din 1526, deseori regent în Imperiu în numele lui Carol Quintul, în 1558-1564 împărat): a negociat pacea religioasă de la Augsburg dintre catolici şi lutherani (1555); a organizat apărarea anti-otomană (primul asediu otoman al Vienei în 1529, eşuat) - Ferdinand al II-lea (1619-1637): a promovat o politică absolutistă, care a contribuit la declanşarea războiului de 30 de ani; deşi războiul a fost finalmente pierdut de Habsburgi, ceea ce a consolidat autoritatea principilor teritoriali în dauna celei imperiale, totuşi politica sa a întărit decisiv autoritatea împerială în Cehia şi în Austria Marele ducat al Burgundiei - ducat aparţinând regatului Franţei, a fost acordat în 1363 ca apanaj fiului mezin al regelui Ioan I cel Bun de Valois, Filip cel Îndrăzneţ (1363-1404), care în 1382-1384 a luat în stăpânire comitatele Flandra şi Artois, precum şi comitatul Burgundiei (Franche-Comté), ultimul ţinând nominal de Imperiul Romano-German - apogeu: domnia lui Filip cel Bun (1419-1467) - s-a amestecat în luptele interne din Franţa, ca şi în războiul dintre Anglia şi Franţa - a alipit ducatului Burgundiei cea mai mare parte aŢărilor de Jos, constituind astfel un stat întins şi bogat, deşi eterogen, între Franţa şi Imperiu - a stimulat dezvoltarea culturii - Carol Temerarul (1467-1477) a fost înfrânt din confruntarea cu regele Franţei Ludovic al XI-lea; după uciderea sa într-o luptă cu elveţienii, o parte din posesiunile sale au fost ocupate de Franţa, iar restul au fost moştenite de ginerele său, Maximilian I de Habsburg Elveţia - confederaţie constituită iniţial de 3 cantoane (Ury, Schwyz şi Nidwald) în 1291 ca formă de rezistenţă comună împotriva Habsburgilor; ulterior li se alătură şi alte cantoane - după mai multe victorii împotriva Habsburgilor şi a marelui ducat al Burgundiei, în 1499 împăratul Maximilian I recunoaşte independenţa de fapt a confederaţiei, care rămâne totuşi formal parte a Imperiului (independenţa deplină a fost recunoscută prin tratatele de pace din Westfalia în 1648) - în secolele XVI-XVII confederaţia elveţiană era alcătuită din 13 cantoane, care exercitau în autoritatea asupra mai multor „stăpâniri comune”; o adunare a delegaţilor cantoanelor decidea asupra problemelor de interes comun, dar evita să lezeze auto-guvernarea fiecărui canton Cehia - stat constituit la sfârşitul secolului al IX-lea, regat din 1085; din secolul al XII-lea integrat lax în Imperiul Romano-German - dinastii mai importante: - Przemysl (sec.IX – 1306)
40
- Luxemburg (1310-1437) - Habsburg (1437-1457, 1526-1918) - Jagiello (1471-1526) - apogeu: domnia lui Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378), care a stimulat dezvoltarea economică şi culturală a regatului Cehiei (cuprindea Cehia, Moravia şi Silezia); în 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima din Imperiu - în secolul al XV-lea a fost zguduită de războaiele husite (1419-1434) şi de disensiunile persistente între adepţii husitismului şi cei ai catolicismului, aplanate abia prin tratatul de toleranţă de la Kutna Hora (1485) - puterea stărilor privilegiate, dominantă în secolul al XV-lea, a fost limitată într-o oarecare măsură de către Habsburgi în secolul al XVI-lea; confruntarea dintre absolutismul habsburgic şi nobilimea cehă, care a declanşat războiul de 30 de ani, s-a încheiat în 1620 prin victoria împăratului Ferdinand al II-lea Ungaria - stat întemeiat în secolul al X-lea, regat din anul 1000 - dinastii mai importante: - Arpadiană ( -1301) - Anjou (1308-1387) - Luxemburg (1387-1437) - Habsburg (1437-1440, 1453-1457, 1526-1918) - Jagiello (1490-1526) - apogeu politico-militar: domnia lui Matia Corvin (1458-1490) - a dus o politică de centralizare a statului şi de mecenat cultural - a extins temporar stăpânirea sa asupra unei părţi a Cehiei şi asupra Austriei - de la sfârsitul secolului al XIV-lea regatul Ungariei a fost confruntat cu ameninţarea otomană; oprită temporar prin victoria lui Ioan de Hunedoara la Belgrad (1456), înaintarea otomană a fost reluată din 1521, culminând cu înfrângerea armatei Ungariei la Mohacs (1526) şi cu anexarea Ungariei centrale la Imperiul Otoman (1541); regatul Ungariei a fost împărţit între Imperiul Otoman, Habsburgi (care păstrează Ungaria Superioară şi titlul de regi ai Ungariei) şi principatul Transilvaniei Veneţia - republică urbană, cu un regim patrician-aristocratic fixat prin „închiderea” Marelui Consiliu în 1297; stăpânea un important imperiu colonial, precum şi teritorii în nord-estul Italiei - în secolele XIII-XIV şi-a disputat cu Genova supremaţia în comerţul cu Orientul, obţinând o victorie decisivă prin războiul din 1378-1381 (victoria de la Chioggia) - sub dogele Francesco Foscari (1423-1457) Veneţia şi-a extins stăpânirile în nord-estul Italiei (Terra Ferma) - din secolul al XV-lea a fost nevoită să facă faţă expansiunii otomane (războaie în 1463-1479, 14991502, 1538-1540, 1570-1573, 1645-1669), pierzând treptat posesiunile sale din bazinul oriental al Mării Mediterane (Negroponte în 1470, Cipru în 1571, Creta în 1669) Genova - republică urbană, cu un regim patrician-aristocratic şi cu o puternică activitate maritimă şi comercială în Marea Mediterană şi în Marea Neagră - războaiele cu Veneţia din secolul al XIV-lea au epuizat finanţele Genovei; creditorii oraşului s-au grupat în Banca di San Giorgio, care în secolele XV-XVI a exercitat o influenţă decisivă asupra politicii Genovei; din punct de vedere politic, în secolul al XV-lea a alternat perioadele de supunere faţă de regele Franţei cu cele faţă de ducii Milanului - dezangajându-se treptat din comerţul oriental (deşi Caffa a fost cucerită de otomani abia în 1475, iar insula Chios a rămas genoveză până în 1566), bancherii şi negustorii genovezi s-au orientat în secolul al XV-lea tot mai mult spre Peninsula Iberică, implicându-se activ în marile descoperiri portugheze şi spaniole - în 1528 Genova a rupt legăturile cu Franţa şi a trecut de partea lui Carol Quintul; bancherii genovezi au jucat un rol crucial în finanţarea politicii habsburgice în secolele XVI-XVII, obţinând mari profituri
41
din afluxul argintului american spre Europa; bogăţia marilor capitalişti genovezi contrasta cu slăbiciunea statului Genova, limitat la o fâşie îngustă din litoral şi la stăpânirea asupra insulei Corsica Florenţa - republică urbană, cu un regim politic corporativ statuat în 1293 prin Ordinamenti dei giustizzia („Rânduielile dreptăţii”), erodat treptat de luptele interne şi de puterea mai multor familii aristocratice; din 1434 familia bancherilor Medici a controlat viaţa politică a Florenţei, păstrând însă instituţiile republicane - impunându-se ca unul dintre cele mai prospere oraşe ale Europei graţie veniturilor obţinute din postăvărit, comerţ şi operaţiuni financiare, Florenţa a fost în secolele XIV-XV principalul centru al Renaşterii (literare şi artistice); s-a remarcat îndeosebi mecenatul lui Lorenzo de Medici („Magnificul”; conduce Florenţa în anii 1469-1492) - în primele faze ale războaielor italiene a avut de suferit de pe urma trecerii armatelor franceze şi spaniole, ca şi de pe urma luptelor interne; în 1530 a fost silită să capituleze în faţa armatelor spaniole, care sprijineau revenirea la putere a familiei Medici, alungată în 1527; după această dată şi până la sfârşitul secolului al XVII-lea Florenţa (reorganizată ca ducat din 1532, şi ca mare ducat al Toscanei din 1569) şi-a aliniat politica la cea a Spaniei Milano - comună, care s-a afirmat în secolele XII-XIII ca lider al rezistenţei Ligii Lombarde împotriva împăraţilor germani, rămânând însă formal parte a Imperiului; de la mijlocul secolului al XIII-lea a fost guvernat prin sistemul „senioriei personale” de membrii unor diverse familii nobiliare; - în 1294-1447 puterea a fost exercitată de familia Visconti, mai întâi ca seniori, iar din 1395 ca duci ereditari ai Milanului; ducii Milanului au preluat controlul asupra celei mai mari părţi a Lombardiei, temporar şi asupra Genovei, şi au încercat fără succes să ocupe Florenţa - 1450 - condottier-ul Francesco Sforza a devenit duce, instaurând dinastia Sforza - în prima fază a războaielor italiene Milano este de mai multe ori cucerit de francezi; după bătălia de la Pavia (1525) spaniolii au preluat controlul de facto asupra ducatului Milanului, iar după moartea ducelui Francesco II Sforza (1535) titlul de duce a fost preluat de Carol Quintul şi transmis apoi fiului său Filip al II-lea şi liniei spaniole a familiei de Habsburg Regatul Neapole şi Sicilia - întemeiat de normanzi în a doua jumătate a secolului al XI-lea, Regatul celor două Sicilii a fost divizat în 1282, când Sicilia a trecut sub stăpânirea regilor Aragonului, iar Neapole a rămas în stăpânirea dinastiei franceze de Anjou - în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea regatul Neapole a cunoscut repetate lupte interne, cărora le-a pus capăt în 1442 cucerirea de către regele Alfons al Vlea al Aragonului (1416-1458); uniunea cu Aragonul (şi Sicilia) a încetat în 1458, regatul Neapole fiind din nou separat în timpul domniei regelui Ferrante de Aragon (1458-1494) - după 1494 regatul Neapole a devenit teatrul confruntării dintre francezi şi spanioli, tranşată în favoarea regilor Spaniei în 1504; după această dată regatul Neapole şi regatul Siciliei au fost guvernate de viceregi care reprezentau pe regele Spaniei Spania - în secolul al XIV-lea teritoriul Spaniei era împărţit de: - regatul Castiliei şi Leonului (nord-vestul, centrul şi sudul extrem al Spaniei actuale) - regatul Aragonului (nord-estul Spaniei actuale) - emiratul musulman al Granadei (în sud-est) - regatul Navarrei (în nord, trecând şi la nord de Pirinei, şi stăpânit din secolul al XIII-lea de dinastii de origine franceză) - în 1469 căsătoria celor doi moştenitori ai tronului, Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia, a pus bazele uniunii dintre cele două regate (realizată în 1479); Ferdinand şi Isabella au restabilit autoritatea regală, au instaurat un regim absolutist, şi au desăvârşit Reconquista prin cucerirea Granadei (1492) - după 1492, politica spaniolă s-a îndreptat în două direcţii majore:
42
- expansiunea maritimă şi colonială - confruntarea cu regatul Franţei, mai întâi pentru stăpânirea asupra Italiei, apoi pentru hegemonie în Occident; în primele faze ale acestui conflict, regii Spaniei au cucerit Neapole (1504) şi Navarra spaniolă (1512) - din 1516 Spania a trecut sub stăpânirea dinastiei de Habsburg; Spania a devenit principalul pilon al puterii lui Carol Quintul, şi puterea hegemonică în Europa occidentală - după abdicarea lui Carol Quintul, Spania a revenit fiului său Filip al II-lea (1556-1598), împreună cu Ţările de Jos, Franche-Comté, Milano, Neapole, Sicilia şi coloniile americane; Filip al II-lea a stabilit capitala la Madrid, a dominat politica europeană şi a preluat în 1580 stăpânirea asupra Portugaliei; în schimb, a pierdut controlul asupra unei părţi a Ţărilor de Jos, şi a fost antrenat în conflicte istovitoare cu Imperiul Otoman, Anglia şi Franţa - argintul american a îngăduit finanţarea politicii europene a Spaniei şi a multor creaţii culturale („secolul de aur al Spaniei”, cuprinzând de fapt a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea), slăbind însă competitivitatea economiei spaniole - înfrântă în războiul de 30 de ani şi în războiul cu Franţa, Spania a pierdut la mijlocul secolului al XVII-lea hegemonia politică şi militară în Europa apuseană Portugalia - regat constituit în secolul al XII-lea - domnii mai importante: - Joao I (1385-1433) - a asigurat independenţa Portugaliei faţă de expansionismul Castiliei, şi a dus o politică de centralizare statală - Joao II (1481-1495) - a instaurat controlul regal asupra expediţiilor maritime spre India - Manuel I (1495-1521) – a coordonat constituirea Imperiului colonial portughez - în 1580-1640 Portugalia a fost stăpânită de regii Spaniei; în această perioadă o mare parte din coloniile portugheze au fost cucerite de olandezi - în 1640 o revoltă anti-spaniolă a dus la alegerea ca rege a lui Joao IV de Braganca (1640-1656) şi la restabilirea independenţei Portugaliei Franţa - regat constituit prin tratatul de la Verdun (843) sub numele de Francia Occidentală - după o perioadă de fărâmiţare feudală, începând cu secolul al XII-lea a cunoscut un proces de centralizare politică, devenind în secolul al XIII-lea cel mai puternic regat al Europei apusene - dinastii: - Capeţiană (987-1328) - Valois (1328-1589) - Bourbon (1589-1792, 1814-1830) - problemele cruciale ale regatului Franţei au fost: - dificultatea de a controla un regat întins, cu provincii care se bucurau de regimuri juridice diferite, şi cu o nobilime deseori nesupusă - încercările repetate ale Adunării Statelor Generale de a prelua controlul asupra monarhiei, profitând îndeosebi de minoratele regale - conflictele de lungă durată în care a fost antrenat, mai întâi cu Anglia (războiul de 100 de ani – 1337-1453) şi apoi cu Habsburgii (din 1477 pentru „moştenirea burgundă”, ulterior pentru hegemonie în Occident) - în secolul al XV-lea regatul Franţei a tranşat în favoarea sa conflictele cu Anglia (războiul de 100 de ani, încheiat în 1453) şi cu Burgundia (1477); în timpul regelui Ludovic al XI-lea (1461-1483) procesul de centralizare a fost desăvârşit, marcând supremaţia puterii regale asupra marii nobilimi - în 1494 Franţa a declanşat războaiele italiene, trebuind apoi să facă faţă încercuirii realizate de monarhia lui Carol Quintul; prin pacea de la Cateau Cambresis (1559) a trebuit să renunţe la pretenţiile teritoriale din Italia, dar a putut păstra unele cuceriri la graniţa cu Imperiul („cele trei episcopate”) şi portul Calais - după 1560 Franţa a cunoscut momente de criză politică internă, războaiele religioase dintre catolici şi hughenoţi (1562-1598) activând particularismele provinciale şi tendinţele anarhice ale nobilimii
43
- autoritatea regală a fost restabilită de către Henric al IV-lea (rege al Navarrei din 1572, rege al Franţei 1589-1610), care a trecut la catolicism pentru a-şi consolida domnia şi a acordat hughenoţilor toleranţa religioasă şi „cetăţi de siguranţă” prin Edictul de la Nantes (1598) - în timpul lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643), cardinalul de Richelieu, care a servit ca principal ministru în anii 1624-1642, a înfrânt rezistenţa politico-militară a hughenoţilor, a disciplinat nobilimea, şi a pus capăt hegemoniei spaniole în Europa apuseană prin implicarea Franţei în războiul de 30 de ani Varia: - Noaptea Sf. Bartolomeu – masacrarea hughenoţilor la Paris şi în alte oraşe franceze, din ordinul regelui Carol al IX-lea şi al reginei-mamă Caterina de Medici (23/24 august 1572) - „Parisul merită o liturghie” – justificare a regelui Henric al IV-lea pentru a explica convertirea sa de la calvinism la catolicism (1593) Anglia - regat unitar din secolul al X-lea, cucerit de normanzi în 1066 - dinastii: - Plantagenet (1154-1399) - Lancaster (1399-1461) - York (1461-1485) - Tudor (1485-1603) - Stuart (1603-1649, 1660-1688) - deşi centralizat de timpuriu, regatul Angliei a cunoscut o perioadă de slăbire a autorităţii regale în fazele finale ale războiului de 100 de ani şi în timpul Războiului celor Două Roze (1455-1485) - în timpul Tudorilor, problemele principale ale Angliei au fost: - refacerea autorităţii regale (realizată de Henric al VII-lea, 1485-1509), asigurarea continuităţii dinastice şi evitarea unei confruntări între regalitate şi Parlament - inferioritatea politico-militară faţă de marile monarhii continentale (Franţa şi Spania), care a obligat Anglia să renunţe treptat la marile ambiţii teritoriale pe continent, şi să se limiteze la restabilirea echilibrului european atunci când una sau alta monarhiile continentale tindea să devină prea puternică - gestionarea Reformei religioase: Henric al VIII-lea (1509-1547) a subordonat biserica printro „reformă de sus”, dar ulterior Anglia a cunoscut frământări doctrinare şi tensiuni religioase, stabilizate abia în timpul Elisabetei I (1558-1603) Scoţia - regat constituit în secolele IX-XI, dar cu structuri politice instabile - problemele principale: - ameninţarea engleză, contracarată prin rezistenţa armată combinată cu alianţele cu Franţa; după o efemeră cucerire engleză, existenţa Scoţiei ca regat independent a fost restabilită de Robert I Bruce (1306-1329) - tendinţele anarhice ale marilor nobili şi ale şefilor clanurilor tribale din zonele montane („Highlanders”) - deşi dinastia Stuart, instaurată în 1371, a reuşit să-şi asigure continuitatea pe tronul Scoţiei până în secolul al XVII-lea, totuşi autoritatea regală a rămas slabă .- în 1603 Iacob al VI-lea al Scoţiei (1567-1625) a devenit şi rege al Angliei, inaugurând uniunea personală dintre cele două regate Provinciile Unite - stat întemeiat în contextul revoltei anti-spaniole a Ţărilor de Jos; bazele sale au fost puse prin asocierea a 7 provincii din nordul Ţărilor de Jos (Olanda, Zeelanda, Utrecht, Geldern, Frizia, Overijssel şi Groningen), împreună cu mai multe oraşe din Flandra şi Brabant, în Uniunea de la Utrecht (1579); în 1581 Provinciile Unite s-au proclamat independente faţă de regele Filip al II-lea al Spaniei - în cadrul Provinciilor Unite, fiecare provincie îşi păstra auto-guvernarea, iar adunarea delegaţilor provinciilor decidea doar în problemele de interes comun; pentru organizarea apărării împotriva
44
Spaniei, provinciile Olanda şi Zeelanda au numit un stadhouder comun, iniţial în persoana lui Wilhelm de Orania, apoi în persoana unor descendenţi ai săi - Provinciile Unite au trebuit să se apere împotriva încercărilor de recucerire spaniolă; ele au silit Spania să încheie mai întâi un armistiţiu de 12 ani în 1609, dar războiul a fost reluat în 1621; Provinciile Unite au alcătuit mai multe coaliţii anti-habsburgice, şi în 1648 au obligat Spania să le recunoască oficial independenţa - încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi apoi în secolul al XVII-lea Provinciile Unite s-au afirmat ca principala putere maritimă, comercială şi bancară, a Europei; au controlat comerţul cu Marea Baltică, şi au întemeiat un imperiu colonial în Indonezia, dominând comerţul maritim dintre Asia şi Europa Danemarca şi Norvegia - regate întemeiate în secolele IX-X, iniţial separate, apoi în uniune personală în 1380-1814 - în 1397 Danemarca, Norvegia şi Suedia, reunite sub regina Margareta, au format Uniunea de la Kalmar (Suedia a fost parte a acesteia cu unele discontinuităţi până în 1523) - problemele principale: - deosebirile mari de structură politico-socială între Danemarca feudalizată şi Norvegia unde precumpănea ţărănimea liberă - disputele pentru drepturi vamale şi comerciale cu negustorii germani reuniţi în Hansă, şi ulterior cu negustorii din Ţările de Jos şi cu Suedia - domnii mai importante: - Cristian al III-lea (1534-1559): adoptarea lutheranismului - Cristian al IV-lea (1588-1648): înflorire economică şi culturală (dezvoltarea capitalei Copenhaga); eşec în implicarea în războiul de 30 de ani (1625-1629) şi în războiul cu Suedia (1643-1645) Suedia - regat constituit în secolul al X-lea; şi-a extins stăpânirea şi asupra Finlandei actuale; în 1397-1523 a fost de mai multe ori în uniune personală cu Danemarca şi Suedia - domnii mai importante: - Gustav I Vasa (1523-1560): a condus revolta antidaneză şi a devenit rege în 1523, întemeiând dinastia Vasa (1523-1654); a adoptat lutheranismul şi a dus o politică de centralizare internă - Gustav al II-lea Adolf (1611-1632): a reorganizat pe baze moderne armata suedeză; prin războaie succesive cu Rusia şi Polonia, a asigurat Suediei controlul asupra Livoniei; în 1630 a intervenit în războiul de 30 de ani, împiedicând o victorie habsburgică în Imperiu; deşi a fost ucis în bătălia de la Lützen (1632), la sfârşitul războiului Suedia a fost de partea învingătorilor şi a primit Pomerania apuseană şi Bremen în nordul Germaniei; prin succesele sale, ca şi prin victoria asupra Danemarcei în 1643-1645, Suedia a devenit puterea dominantă în zona Mării Baltice Polonia - regat constituit în secolul al X-lea - principalele dinastii: - Piast ( - 1370) - Jagiello (1385-1572) - Vasa (1587-1668) - după o perioadă de destrămare politică în secolele XI-XIII, unitatea Poloniei a fost restabilită de Vladislav Lokietek (duce din 1296, rege 1320-1333) - procesul de centralizare instituţională a fost iniţiat de Cazimir al III-lea (1333-1370), dar apoi abandonat în favoarea acordării de privilegii pentru nobilime în timpul lui Ludovic I de Anjou (din 1342 rege al Ungariei; rege al Poloniei 1370-1382) - 1385 – uniune personală Polonia-Lituania, care a îngăduit lui Vladislav Jagiello (mare duce al Lituaniei din 1377, rege al Poloniei 1386-1434) să obţină succese decisive împotriva Ordinului
45
Teuton; conflictul cu teutonii a fost tranşat prin pacea de la Torun (1466), care asigura Poloniei controlul asupra gurilor Vistulei (Prusia regală) şi suzeranitatea asupra Ordinului Teuton - în secolul al XVI-lea Polonia a cunoscut o perioadă de prosperitate bazată pe exporturile de cereale prin Marea Baltică spre Europa apuseană; de această prosperitate a profitat mai ales nobilimea, care şia consolidat puterea atât faţă de ţărănime („a doua iobăgie”), cât şi faţă de regalitate şi faţă de oraşe - prin Uniunea de la Lublin (1569), care a permanentizat unirea dintre Polonia şi Lituania, şi prin concesiile smulse lui Henric de Valois în 1572-1573 (Acta Henriciana), a fost organizată Rzeczpospolita, veritabilă republică nobiliară având în frunte un rege ales şi cu puteri limitate - în secolele XVI-XVII Polonia a fost una dintre marile puteri ale Europei central-răsăritene: conflicte politico-militare cu Rusia şi cu Suedia, relaţii reci cu Habsburgii, şi alternanţă de cooperare cu confruntare în relaţiile cu Imperiul Otoman - după 1620 Polonia a intrat într-o gravă criză economică şi politico-militară, agravată în 1648 de revolta cazacilor conduşi de Hmelniţchi Ordinul teuton - Ordinul Teuton a fost constituit în 1190-1191 de negustori din Lübeck şi Bremen care îngrijeau pe pelerinii sosiţi în Ţara Sfântă, şi apoi transformat în 1198 în ordin militaro-religios independent, format din călugări-cavaleri a căror misiune era să lupte împotriva necredincioşilor - în 1226 cavalerii teutoni au fost chemaţi de ducele Mazoviei să lupte împotriva pruşilor păgâni; în 1230-1236 un grup de cavaleri teutoni au ocupat Prusia, iar în 1237 Ordinului Teuton i s-au alăturat cavalerii „purtători de spadă” (sau „gladiferi”), o ramură a Ordinului Templierilor care luase în stăpânire Livonia (teritoriul actual al Letoniei şi Estoniei); în felul acesta Ordinul Teuton a devenit stăpânul unui întins stat teritorial situat pe ţărmul răsăritean şi sud-estic al Mării Baltice, aflat deseori în conflict cu Novgorod-ul, cu Lituania şi cu Polonia - până în 1291 sediul oficial al Ordinului Teuton a fost la Accra, în 1291-1309 la Veneţia, iar din 1309 la Marienburg (azi Marbork, în Polonia); Ordinul Teuton era condus de un mare maestru ales pe viaţă, care era ajutat de cinci mari dregători la nivel central şi de maeştri care administrau „provinciile” Ordinului; deşi teritoriile Ordinului nu făceau oficial parte din Imperiu, marele maestru era asimilat principilor teritoriali germani - în secolul al XV-lea Ordinul Teuton a fost pus în inferioritate de uniunea Poloniei cu Lituania şi a pierdut mai multe războaie (prima înfrângere majoră a fost bătălia de la Grünwald din 1410); prin tratatul de pace de la Torun teutonii au recunoscut stăpânirea Poloniei asupra Prusiei apusene şi a gurilor Vistulei, şi suzeranitatea regelui Poloniei asupra Ordinului pentru Prusia orientală - în 1525 marele maestru Albrechet de Brandenburg a trecut la lutheranism, a secularizat Ordinul şi a transformat Prusia orientală într-un ducat ereditar vasal regelui Poloniei; o parte a cavalerilor a rezistat împotriva acestei decizii, şi Ordinul Teuton a continuat să existe în Germania până în 1809, având sediul principal la Mergentheim. - provincia Livonia a Ordinului a refuzat şi ea secularizarea, şi a existat ca stat distinct până în 1558, când Livonia a fost ocupată de ţarul Ivan al IV-lea, ceea ce a condus la declanşarea războaielor pentru Livonia între Rusia, Polonia şi Suedia (1558-1583, 1600-1629) Rusia - constituită în secolul al IX-lea, Rusia kieveană s-a destrămat în secolul al XII-lea în mai multe cnezate, şi a fost cucerită în 1236-1240 de către mongoli; după această dată, cnezatele ruse au devenit vasale ale Hoardei de Aur - la sfărşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea existau în lumea rusă o multitudine de cnezate, subordonate formal unui mare cneaz de Vladimir, care media raporturile cu hanul Hoardei de Aur; cnezii ruşi, deseori înrudiţi între ei, se considerau urmaşi ai lui Rurik, fondatorul Rusiei kievene - în secolele XIV-XV cnezatul Moscovei a dobândit hegemonia în lumea rusă, şi a reuşit înglobarea celorlalte cnezate într-un mare stat rus unificat şi independent; momente decisive: - domnia lui Ivan Kalita (1325-1341) – s-a ilustrat prin colaborarea cu hanul Özbek al Hoardei de Aur, dobândind demnitatea de mare cneaz de Vladimir, şi folosind influenţa sa pe lângă mongoli pentru slăbirea rivalilor săi; prin mutarea mitropolitului de la Vladimir la Moscova a
46
pus bazele colaborării cnezilor Moscovei cu ierarhia ortodoxă, şi a transformat Moscova în centrul bisericesc al Rusiei - 1340-1380 – reculul Hoardei de Aur în faţa atacurilor combinate ale Ungariei, Poloniei şi Lituaniei; marele ducat al Lituaniei a profitat cel mai mult, ocupând cea mai mare parte a Ucrainei, inclusiv Kievul; comparativ, Moscova s-a ridicat relativ târziu contra Hoardei de Aur, iar victoria cneazului Dimitrie Donskoi la Kulikovo (1380) nu a împiedicat restabilirea dominaţiei Hoardei de Aur asupra cnezatelor ruse în 1382 - domnia lui Ivan al III-lea (1462-1505): a anexat principalele cnezate rivale Moscovei (Novgorod, Tver), fiind supranumit „strângătorul de pământuri ruseşti”; în 1480 a obţinut independenţa faţă de Hoarda de Aur; a organizat statul pe baze centralizate, sprijinindu-se pe dvoreni (curteni) şi adoptând tradiţia imperială bizantină - în secolul al XVI-lea istoria Rusiei este dominată de personalitatea lui Ivan al IV-lea (1533-1584): a adoptat titlul de ţar (1547), a încercat transformarea Rusiei într-o monarhie absolutistă, tensionând raporturile cu boierimea şi cu biserica, şi a dus o politică de cuceriri, victorioasă în răsărit (anexarea hanatelor mongole de Kazan şi Astrahan în 1552-1556, începutul expansiunii spre Siberia către 1580), dar lipsită de succes în direcţia Mării Baltice (pierderea primului război pentru Livonia, 1558-1583, împotriva Poloniei şi a Suediei) - la sfărşitul secolului al XVI-lea şi în primul deceniu al secolului al XVII-lea Rusia a intrat într-o gravă criză economico-socială şi politică, agravată de dispute pentru tron după stingerea dinastiei Rurikide (1598) şi de politica expansionistă a Suediei şi Poloniei; criza a fost depăşită prin alegerea ca ţar a lui Mihail Romanov (1613; a domnit până în 1645) şi prin încheierea unor tratate de pace cu Suedia (1617) şi Polonia (1618), care, deşi cu preţul unor concesii teritoriale, au oferit Rusiei răgazul necesar pentru refacerea structurilor statale
Relaţiile internaţionale în Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII Condiţiile istorice ale evoluţiei relaţiilor internaţionale în Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII Relaţiile internaţionale din Europa răsăriteană prezintă în secolul al XVI-lea o serie de puncte comune cu cele din Europa apuseană, dar şi unele diferenţe care îşi au originea pe de o parte în specificul istoric şi geopolitic al acestei zone, şi pe de altă parte în decalajele de dezvoltare generală dintre cele două mari părţi ale Europei. Totodată, la fel ca şi în apusul Europei, în structura relaţiilor internaţionale din Europa răsăriteană se îmbină modalităţile tradiţionale cu elemente noi, care se impun treptat şi nu fără temporare reculuri. În secolele XVI-XVII relaţiile internaţionale din Europa răsăriteană au fost dominate de acţiunea unui număr restrîns de mari state teritoriale (Imperiul habsburgic, Polonia, Suedia, Rusia, Imperiul otoman), cărora li s-au adăugat o serie de puteri de însemnătate locală. Este de remarcat faptul că până şi statele mari enumerate mai sus erau, comparativ cu marile puteri ale Europei apusene din acea vreme, state relativ slab populate sau în orice caz cu o densitate mai redusă a populaţiei, state imperfect controlate de puterea centrală, oricât de despotic se manifesta această putere. Dificultăţile întâmpinate în exercitarea curentă a autorităţii centrale la nivelul întregului teritoriu reflectă o anume întârziere în modernizarea structurilor statale comparativ cu apusul Europei. Această relativă rămânere în urmă s-a tradus în planul relaţiilor internaţionale în primul rând printr-o întârziere în dezvoltarea unor instituţii specifice unei politici externe moderne. Astfel, în secolul al XVI-lea statele din Europa răsăriteană, cu excepţia Imperiului habsburgic, care din acest punct de vedere aparţine mai degrabă Europei centrale, nu au adoptat practica occidentală a trimiterii unor ambasade permanente la principalii parteneri diplomatici. În felul acesta statele din Europa răsăriteană nu au beneficiat de o informare regulată şi profesionalizată cu privire la evoluţiile politice ale partenerilor lor, ceea ce le-a diminuat capacitatea de a-şi adapta rapid şi eficient politica externă la aceste evoluţii. Faptul că unele state din Europa răsăriteană, de exemplu Imperiul otoman, au primit ele ambasade permanente din partea unor puteri occidentale nu a putut suplini decât în mică măsură absenţa unui serviciu diplomatic stabil. În aceste condiţii relaţiile diplomatice dintre statele din Europa răsăriteană s-au desfăşurat
47
precumpănitor prin intermediul unor solii extraordinare, ocazionale, conduse de obicei de persoane de rang relativ înalt şi lipsite de o pregătire specială în vederea îndeplinirii misiunilor diplomatice. Aceeaşi rămânere în urmă se observă şi în ceea ce priveşte desprinderea în interiorul cancelariilor regale a unor nuclee birocratice care să se ocupe în mod sistematic şi continuu cu gestionarea curentă a relaţiilor cu celelalte state, element esenţial în a da coerenţă politicii externe a unui stat şi în a o feri de discontinuităţi. Şi în această privinţă, la fel ca şi în ceea ce priveşte ambasadele permanente, rolul de precursoare a revenit pe plan european statelor italiene încă din secolul al XV-lea, urmate fiind apoi de marile puteri occidentale (Spania, Franţa, Anglia). În Europa răsăriteană acest mod de gestionare specializată a politicii externe a fost adoptat mai întâi de Habsburgii austrieci şi de Rusia, unde "Departamentul solilor" (Posolski prikaz) a fost întemeiat în 15499, urmate în secolul al XVII-lea de Suedia. Desigur, însemnătatea acestor embrioane ale viitoarelor ministere de externe nu trebuie exagerată: până foarte târziu în secolele XVIII-XIX politica externă a statelor din Europa răsăriteană nu a putut fi obiectivată pe deplin, depinzând în cele mai multe dintre aceste state de starea de spirit variabilă a monarhilor şi de jocul influenţelor de la curte. Din punctul de vedere al conducerii politicii externe a diferitelor state din Europa răsăriteană, în secolul al XVI-lea se manifestă şi unele elemente noi. La fel ca în apusul Europei, şi în răsăritul continentului politica dinastică a interferat masiv cu politica interstatală. Alianţele politice au fost deseori cimentate prin căsătorii regale, iar fluctuaţiile relaţiilor din interiorul familiilor domnitoare au avut în nu puţine rânduri implicaţii asupra raporturilor dintre state. Totuşi, în secolele XVI-XVII se observă faptul că deşi se fac numeroase planuri de căsătorii dinastice şi de uniuni personale între diferite state, aceste uniuni eşuează cu regularitate în faţa împotrivirii unor forţe sociale şi politice interesate de păstrarea particularismelor politice şi/sau confesionale. Astfel, în 1520-1523 Suedia s-a desprins din uniunea cu Danemarca, iar la sfârşitul secolului al XVI-lea s-a împotrivit perspectivei unei uniuni personale cu Polonia, chiar dacă regele comun ar fi fost de origine suedeză. La fel, nobilimea poloneză a respins ideea alegerii unor regi aparţinând marilor dinastii vecine (alegerea lui Sigismund al III-lea Wasa în 1587 nu a fost urmată de un sprijin semnificativ pentru încercările acestuia de a păstra cu forţa tronul Suediei, moştenit în 1592), iar boierimea rusă a reacţionat violent la încercarea de instaurare ca ţar a lui Vladislav, fiul şi moştenitorul regelui Poloniei (1610-1612). Reacţiile de acest fel dovedesc faptul că cel puţin pentru o parte a elitelor politice din Europa răsăriteană ataşamentul faţă de o anumită idee de stat începea să însemne mai mult decât loialitatea faţă de persoana unui monarh anume sau faţă de o anume dinastie. Nu trebuie însă exagerată semnificaţia acestui început de depersonalizare (obiectivare) a raporturilor politice. De exemplu, în Polonia, unde puterea ridicată a Seimului a condus la desfăşurarea unor ample dezbateri publice pe teme de politică externă, interesele individuale şi de grup au precumpănit asupra celor generale în definirea liniilor politicii externe. S-ar putea afirma chiar faptul că regimurile politice absolutiste, concentrând deciziile de politică externă în mâinile monarhului şi ale unui grup foarte restrâns de colaboratori, au favorizat într-o măsură mai mare urmărirea unor "interese de stat" prin politica externă, nefiind însă nici ele scutite de distorsiuni şi inconsecvenţe. Statele din Europa răsăriteană erau mai puţin avansate decât cele din Occident din punctul de vedere al monetarizării economiei şi al modernizării financiare. De aceea, ele au adoptat într-o măsură mult mai redusă decât marile puteri occidentale trecerea la armatele de mercenari10, depinzând în continuare într-o măsură ridicată de armate de tip tradiţional, mai slab înarmate şi instruite, mai puţin mobile şi mai puţin eficiente în termeni strict militari. Desigur, din acest punct de vedere au existat mari diferenţe între statele Europei răsăritene. Se remarcă astfel modernitatea timpurie din acest punct de vedere a Imperiului habsburgic, ca şi eficacitatea ridicată a sistemului militar otoman, care îmbina armata permanentă plătită (trupele kapukulu) cu unităţile regulate şi bine controlate de către stat ale spahiilor timarioţi din diversele provincii. Un exemplu interesant de modernizare militară este reprezentat de Suedia, care a trecut la o armată de soldaţi plătiţi (în acest sens mercenari), recrutată însă precumpănitor din rândurile ţăranilor liberi suedezi; în felul acesta armata suedeză din secolul al XVII-lea a îmbinat în mod reuşit relaţia contractuală bănească cu solidarităţile şi loialităţile tradiţionale, fiind una dintre cele mai 9
Istoria diplomaţiei, vol.I, Bucureşti, 1962, p.260. Prin mercenari înţelegem aici, ca şi în continuare, soldaţi a căror loialitate faţă de statul sau persoana pentru care luptă este determinată în primul rând de relaţia contractuală de plată regulată a unei solde în bani; din acest punct de vedere considerăm că originea etnică a mercenarilor este mai puţin importantă, şi că tot mercenari sunt şi supuşii unui monarh înrolaţi cu plată în slujba acestuia. 10
48
eficiente din acea vreme. În schimb, în Polonia grija nobilimii de a evita o întărire prea mare a puterii regale a blocat formarea unei armate permanente de mercenari. De asemenea, şi în Rusia trupele de mercenari au rămas puternic minoritare până în secolul al XVIII-lea. Aceste diferenţe s-au repercutat asupra modalităţilor concrete de purtare a războiului. Astfel, statele beneficiind de armate precumpănitor tradiţionale erau mai puţin vulnerabile la diversele crize financiare care uneori paralizau acţiunea militară a statelor mai "moderne", dar totodată aveau şi ele destule greutăţi în concentrarea şi întreţinerea oştirilor lor, şi mai ales în purtarea unor războaie de durată la distanţă de zonele de recrutare ale forţelor lor militare. Comparativ cu Europa apuseană, relaţiile internaţioanale din Europa răsăriteană au fost în mai mare măsură dominate de problemele uscatului, aspectele maritime fiind cu totul marginale. Chiar şi disputele pentru supremaţie în bazinul Mării Baltice au fost din punctul de vedere al statelor riverane mai puţin conflicte maritime, cât conflicte pentru stăpânirea unor regiuni strategice din jurul acestei mări. Aceasta se datorează îndeosebi faptului că negustorii din răsăritul Europei erau numai în mică măsură angrenaţi în comerţul maritim şi aveau de asemenea o capacitate redusă de a influenţa deciziile politice ale statelor lor. Absenţa unor grupuri semnificative de interese care să împingă spre o politică maritimă susţinută a făcut ca până şi planurile deosebit de îndrăzneţe concepute uneori în mod excepţional de unele cercuri politice, cum ar fi planul otoman de a realiza un canal Volga-Don şi de a pătrunde la Marea Caspică (1569), să fie abandonate la primele dificultăţi întâmpinate. Zone şi etape în relaţiile internaţionale din Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII În evoluţia relaţiilor internaţionale din Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII se pot distinge mai multe zone principale de contact şi deseori de conflict. Analitic este inevitabilă tratarea separată a acestor veritabile "noduri" ale relaţiilor internaţionale, dar aceasta nu trebuie să ne ascundă faptul că de multe ori desfăşurările din diferite zone geopolitice s-au întrepătruns, după cum în spaţiul est-european au intervenit uneori şi state din Europa apuseană. În secolele XVI-XVII principalele conflicte dintre marile puteri ale Europei răsăritene au fost conflictul dintre Imperiul otoman şi Habsburgi, disputa pentru controlul stepelor nord-pontice, rivalitatea dintre Moscova (Rusia) şi Uniunea polono-lituaniană şi lupta pentru hegemonie în bazinul Mării Baltice. Totodată, pe lângă alianţele temporare încheiate cu un scop bine definit, au existat şi axe de colaborare politică pe termen lung între unele mari puteri, dintre care cea mai caracteristică este cea dintre Imperiul otoman şi Polonia de-a lungul celei mai mari părţi a secolului al XVI-lea şi, după o întrerupere în deceniile 2-3 ale secolului al XVII-lea, din nou până la ruptura gravă din 1672. Conflictul dintre Imperiul otoman şi Habsburgi În secolul al XVI-lea Imperiul otoman şi monarhia lui Carol Quintul erau neîndoielnic superputerile Lumii Vechi, singurele state cu interese, posesiuni şi acţiuni multicontinentale. Disputa dintre ele s-a conturat treptat în cursul deceniului 3 al secolului al XVI-lea, la acest proces de antagonizare contribuind o multitudine de factori. Astfel, atât otomanii cât şi Habsburgii aveau vocaţia dominaţiei universale, fapt care era inevitabil să-i aducă în stare de concurenţă. Acestei rivalităţi globale i s-au adăugat dispute în câteva regiuni bine delimitate. Mai întâi, prăbuşirea puterii regatului Ungariei, manifestă prin rezultatul bătăliei de la Mohács (1526), unde a fost ucis şi regele Ludovic al II-lea, a dus la dispariţia unui stat care juca rolul de tampon între cele două superputeri. Pe de altă parte, perspectiva punerii în aplicare a pactului de familie dintre Habsburgi şi Jagiellonii din Ungaria, care prevedea ca tronul Ungariei să fie moştenit de cumnatul lui Ludovic, Ferdinand de Habsburg, era inacceptabilă din punctul otoman de vedere, deoarece alipirea Ungariei la posesiunile habsburgice ar fi creat la frontierele nordice ale Imperiului otoman un centru de putere deosebit de periculos. Ca atare, sultanul Süleyman I (1520-1566) a sprijinit mai întâi pe rivalul la tron al lui Ferdinand, Ioan Zápolya, care i s-a recunoscut vasal, iar după moartea acestuia, dat fiind faptul că fiul minor al acestuia nu oferea garanţii că s-ar fi putut opune eficient Habsburgilor, a transformat Ungaria centrală într-un beylerbeylik otoman cu centrul la Buda (1541). A doua zonă de conflict s-a conturat în bazinul Mării Mediterane. Cuceririle orientale ale lui Selim I conferiseră sultanilor otomani controlul asupra celei mai mari părţi a coastelor Mediteranei orientale şi îi transformaseră în liderii necontestaţi ai Islamului sunit. Ca atare, protecţia lor a fost cerută încă din 1519 de către Hayreddin Barbarossa, stăpânul Algerului, angajat în conflicte maritime şi teritoriale cu spaniolii care stăpâneau mai multe porturi fortificate în nordul Africii.
49
În ciuda opoziţiilor ideologice, în atitudinea celor două superputeri se pot observa şi unele similitudini. Astfel, ambele părţi au căutat să-şi asigure aliaţi cât mai numeroşi, principiul "duşmanul duşmanului meu este prietenul meu" prevalând categoric asupra considerentelor religioase. În acest sens, otomanii s-au arătat interesaţi de o apropiere de Franţa, principalul adversar occidental al proiectului "monarhiei universale" a lui Carol Quintul. De asemenea, ei au sprijinit acolo unde le-a stat în puteri Reforma, convinşi că falia religioasă submina capacitatea de acţiune a Habsburgilor. Într-un mod asemănător, Habsburgii s-au apropiat politic de rivalul oriental al otomanilor, Persia safavidă şi au căutat să antreneze în acţiuni antiotomane şi statele ortodoxe din Europa răsăriteană, Ţările Române şi Rusia. Desigur, din cauza distanţelor mari şi a diversităţii intereselor imediate de multe ori acţiunile politicomilitare nu au putut fi coordonate eficient, dar acţiunile diplomatice pe spaţii mari atestă o lărgire a orizonturilor politice iar stimularea conflictelor din zone mai îndepărtate ale adversarilor politici contribuia în mod obiectiv la modificarea raporturilor de forţe dintre cele două superputeri. Diferenţele de atitudine privesc mai ales însemntatea atribuită de cele două superputeri conflictului dintre ele şi opţiunile lor între cele două zone principale de confruntare. Pentru Carol Quintul prioritară era aducerea lumii creştine sub conducerea sa, abia de pe o asemenea bază urmând să fie dusă lupta decisivă cu Islamul reprezentat de otomani. De aceea, el a acordat cea mai mare atenţie conflictului cu Franţa pentru hegemonie în Occident şi a căutat să menţină la cote reduse ciocnirile directe cu Imperiul otoman. Totodată, dintre cele două zone majore de confruntare amintite de noi mai sus, el a acordat mai multă atenţie luptelor din Mediterana, în timp ce problemele Europei centrale şi ale Ungariei au fost lăsate în grija fratelui său, Ferdinand, împăratul nesosind pe frontul antiotoman din această regiune decât o singură dată, în 1532. De altfel, parcimonia cu care Carol Quintul acorda sprijin militar şi financiar lui Ferdinand a fost un motiv permanent de tensiune în relaţiile dintre cei doi fraţi. Atitudinea otomană a fost sensibil diferită. Chiar dacă nu se poate spune că Süleyman ar fi neglijat cumva conflictul cu Safavizii din Persia pentru a se putea concentra asupra disputelor cu Habsburgii, se poate totuşi aprecia că expediţiile europene au ocupat mai mult din domnia sa şi au consumat mai mult din resursele sale decât cele asiatice. Totodată însă, el a considerat că principala zonă de conflict era cea din Ungaria, unde a condus personal mai multe campanii, şi a lăsat conflictele maritime din Mediterana precumpănitor pe seama flotei şi a corsarilor din nordul Africii. În primele decenii ale secolului al XVI-lea se părea că Spania şi Imperiul otoman îşi vor impune fără probleme supremaţia în jumătatea apuseană şi respectiv răsăriteană a Mediteranei. Încă din timpul domniei lui Ferdinand de Aragon spaniolii, care controlau deja insulele Baleare, Sardinia şi Sicilia şi erau în expansiune în sudul Italiei, au instalat garnizoane în nordul Africii la Melilla (1497), Oran (1509), Bougie, El Djezair (insulă în faţa Algerului) şi Tripoli (1510-1511). Pe de altă parte, după ce Selim I ocupase Siria şi Egiptul (1516-1517), Süleyman a completat posesiunile otomane prin cucerirea de la cavalerii ioaniţi a insulei Rhodos (1522), vitală pentru asigurarea legăturilor dintre Istanbul şi Egipt. După această dată, singurele posesiuni creştine din Levant mai rămâneau Ciprul şi Creta stăpânite de veneţieni şi Chiosul aflat sub stăpânirea familiei genoveze Giustiniani (anexat în 1566), dar nici una dintre aceste insule nu reprezenta un pericol pentru supremaţia otomană în Levant, genovezii şi mai ales veneţienii fiind interesaţi în primul rând de asigurarea condiţiilor pentru buna desfăşurare a comerţului cu teritoriile otomane. Această aparentă împărţire a Merditeranei într-o zonă de dominaţie spaniolă şi una otomană a fost pusă în cumpănă de faptul că Imperiul otoman a luat sub protecţia sa pe corsarii musulmani din Africa de Nord. Escaladarea conflictului a devenit evidentă atunci când Carol Quintul a instalat în insula Malta şi la Tripoli pe cavalerii ioaniţi izgoniţi de la Rhodos (1530) şi când Süleyman l-a numit pe Hayreddin Barbarossa, principalul şef al corsarilor din nordul Africii, kapudan-paşa (mare amiral), fapt care i-a conferit acestuia comanda supremă asupra întregii flote otomane. După un prim succes al lui Carol Quintul, care în 1535 a reuşit să ocupe Tunisul, şi în ciuda faptului că spaniolilor li s-a alăturat temporar şi Veneţia, atacată de otomani în posesiunile ce-i mai rămăseseră în Grecia apuseană, războiul a luat o întorsătură favorabilă Imperiului otoman. În septembrie 1538 flota "Ligii sfinte" alcătuite de Carol Quintul, papa Paul al III-lea şi Veneţia s-a retras la Prevesa în faţa celei otomane conduse de Hayreddin Barbarossa. Deschizând o perioadă de relativă supremaţie navală otomană, această victorie a deschis otomanilor posibilitatea de a contesta dominaţia spaniolă în bazinul occidental al Mediteranei. În 1540 Veneţia a preferat să încheie pace cu sultanul, obţinând reluarea relaţiilor comerciale în schimbul câtorva concesii teritoriale minore în Grecia şi în arhipeleag, iar în 1541 campania lui Carol Quintul asupra Algerului s-a încheiat printr-un categoric eşec. Din acest moment otomanii au avut aproape continuu iniţiativa în Mediterana în următoarele 3 decenii. Totuşi, Süleyman nefiind un om al mării, ci al uscatului,
50
grosul resurselor otomane au fost concentrate pentru a face faţă campaniilor din Ungaria şi din Persia, astfel încât războiul din Mediterana a fost precumpănitor unul al corsarilor agrementat din când în când de câte o expediţie navală de mai mare amploare. Dintre acestea din urmă semnalăm mai întâi insolita colaborare a flotei otomane cu armata franceză la asediul şi cucerirea Nisei în 1543. Au urmat apoi cucerirea porturilor Tripoli (1551) şi Bougie (1555) de către corsarii nord-africani în numele Imperiului otoman, şi eşecul grav al expediţiei spaniole la Djerba în 1560. În 1565 otomanii au întreprins un mare efort pentru cucerirea insulei Malta, care le-ar fi permis să elimine principala bază a corsarilor creştini şi să-şi consolideze legăturile cu Maghrebul, dar asediul de peste trei luni s-a încheiat cu un eşec. Totuşi, condiţiile generale în Mediterana rămâneau favorabile Imperiului otoman, dar acesta, o dată mai mult, nu a optat hotărât pentru o politică maritimă, angajându-se mai întâi într-un război de anvergură în Ungaria şi într-o expediţie spre Astrahan. Abia în iarna anilor 1569-1570, în condiţiile în care o mare parte din forţele spaniole erau imobilizate de rebeliunea moriscilor din Granada, Imperiul otoman a hotărât să facă un efort militar major în Mediterana, dar acesta a fost îndreptat împotriva Ciprului veneţian, o cucerire aparent uşoară şi fără mare valoare strategică, dar care a avut dezavantajul de a arunca Veneţia temporar în tabăra adversarilor Porţii. Ca atare, în 1570-1571 a luat naştere o nouă "ligă sfântă" care grupa pe papă, Spania, Veneţia şi alte câteva state italiene. Flota aliată, comandată de don Juan de Austria, fiu natural al lui Carol Quintul şi deci frate vitreg cu Filip al II-lea, a zdrobit flota otomană la Lepanto, pe litoralul apusean al Greciei, la 7 octombrie 1571. Această victorie, care marca începutul declinului puterii maritime otomane, nu a avut un impact decisiv asupra soartei generale a războiului în Mediterana. Cu preţul unor mari cheltuieli otomanii şi-au refăcut flota. Totodată, capacitatea redusă a aliaţilor de a lua ofensiva în Mediterana orientală, vădită prin rezultatele mediocre ale expediţiei din Moreea din 1572, şi interesele economice au determinat Veneţia să se împace cu pierderea Ciprului şi să încheie pace cu Imperiul otoman în 1573. Un an mai târziu otomanii au reocupat Tunisul de la spanioli, după care ambele superputeri au găsit că au alte lucruri mai presante de făcut decât să escaladeze disputa lor maritimă în Mediterana. Astfel, Spania era paralizată de criza financiară din 1575 şi mai ales de dificultăţile din Ţările de Jos, fapt care a determinat-o să se orienteze cu hotărâre spre Atlantic în ultimul sfert al secolului al XVI-lea. Pe de altă parte, Imperiul otoman cunoştea şi el mari dificultăţi financiare, iar războiul maritim de anvergură se dovedea extrem de costisitor şi din ce în ce mai puţin profitabil. Totodată, declanşarea marilor războaie terestre cu Persia (1578-1590) şi cu Habsburgii austrieci (1593-1606) a dus la abandonarea oricăror proiecte maritime majore şi la neglijarea flotei. Ca atare, de la sfârşitul deceniului 8 al secolului al XVI-lea nu au mai avut loc angajamente militare majore în Mediterana până la declanşarea războiului otomano-veneţian pentru Creta (1645-1669). Pentru otomani expansiunea spre Ungaria şi Europa centrală era una dintre direcţiile tradiţionale de politică externă. Victoria de la Mohács (1526), anticipată deja de cucerirea facilă a Belgradului (1521) şi pregătită diplomatic cu grijă prin neutralizarea Poloniei (armistiţiul din 1525) şi a Ţării Româneşti (sistarea tentativelor sangeacbey-ului de Nicopole de a o transforma în provincie otomană şi recunoaşterea ca domn a lui Radu de la Afumaţi), a pus capăt puterii regatului Ungariei. Sultanul nu a putut profita imediat de această victorie deoarece o răscoală anatoliană cu coloratură şiită a reclamat înapoierea sa la Istanbul. Ca atare, în Ungaria a apărut un vid de putere pe fondul căruia a izbucnit conflictul pentru tron între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, ales rege de nobilii care nu doreau o stăpânire habsburgică. Cum războiul civil s-a desfăşurat la început în favoarea lui Ferdinand de Habsburg, Zápolya, refugiat în Polonia, s-a văzut nevoit să ceară sprijinul sultanului, care nici el nu putea tolera instalarea Habsburgilor în Ungaria. Pe acest fundal a avut loc marea campanie a lui Süleyman din 1529, în cursul căreia sultanul a primit omagiul personal al lui Zápolya, l-a instalat pe acesta ca rege la Buda şi a încercat fără succes să ocupe chiar Viena. O nouă campanie personală a lui Süleyman în Austria în 1532 s-a încheiat fără vreun rezultat notabil, cu atât mai mult cu cât de această dată Carol Quintul a sosit şi el personal în fruntea unei mari armate pentru a apăra teritoriile ereditare ale Habsburgilor, astfel încât ambele părţi au preferat să încheie în 1533 un acord prin care Ferdinand şi Zápolya păstrau fiecare teritoriile pe care le controlau în acel moment şi plăteau fiecare tribut sultanului pentru ele. Acest acord era desigur doar provizoriu, disputele pentru controlul diverselor părţi ale Ungariei continuând între Ferdinand şi Zápolya până în 1538, când prin tratatul de la Oradea ei îşi recunoşteau reciproc titlul de rege şi stăpânirile din acel moment, iar Zápolya accepta în plus ca după moartea sa întreaga Ungarie să revină lui Ferdinand. Incapacitatea de acţiune energică a Habsburgilor, vizibilă chiar în anul 1538, când ei nu au acordat nici un sprijin real lui Petru Rareş, izgonit de sultan din Moldova, a pus însă sub semnul întrebării aplicarea tratatului de la Oradea, cu atât mai mult cu cât în 1539 Zápolya s-a căsătorit cu Isabella, fiica
51
regelui Poloniei, şi el interesat să evite trecerea întregii Ungarii sub autoritatea Habsburgilor; mai mult, în 1540, cu puţin timp înainte ca Zápolya să moară, Isabella a născut un fiu, pe Ioan Sigismund, care apoi a fost ales ca rege minor al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea. Aceste evenimente au dus la reizbucnirea războiului în Ungaria. Deşi partizanii familiei Zápolya, conduşi pe plan politic de fratele George (cunoscut în mod eronat sub numele de Martinuzzi), episcop de Oradea şi trezorerier al regatului, au reuşit să respingă încercarea lui Ferdinand de a ocupa Buda, totuşi Süleyman, căruia emisarii lui Ferdinand i-au dezvăluit conţinutul tratatului de la Oradea, a considerat că ei nu prezintă destule garanţii şi a hotărât să anexeze nemijlocit Ungaria centrală cu Buda (1541) şi să lase minorului Ioan Sigismund doar teritoriile de la răsărit de Tisa. Luptele din anii 1542-1543 au marcat incapacitatea lui Ferdinand de a pune stăpânire pe Ungaria centrală şi au dus la o consolidare a poziţiilor otomane în această regiune. Ca atare, după noi lupte şi tratative îndelungate, în 1547 s-a ajuns la încheierea unui nou tratat habsburgo-otoman, prin care se recunoştea de facto împărţirea regatului Ungariei în trei părţi: vestul şi nordul, cu bogatele regiuni miniere din Slovacia, rămâneau sub stăpânirea lui Ferdinand, care plătea însă pentru aceste teritorii un tribut de 30000 de galbeni sultanului, centrul cu Buda sub administraţie otomană directă, iar răsăritul cu Transilvania sub autoritatea nominală a familiei Zápolya. Această diviziune nu era însă pe deplin stabilizată. În 1549 fratele George a încheiat la Nyirbátor un nou tratat cu Ferdinand, prin care promitea să-i predea teritoriile răsăritene, tratat care a fost pus în practică în anul 1551 prin pătrunderea unei armate habsburgice în Transilvania. Acest fapt a declanşat un nou conflict otomano-habsburgic într-un moment când Ferdinand nu putea primi nici un sprijin din partea lui Carol Quintul, confruntat cu o contestare deosebit de gravă în Germania şi cu un nou război cu Franţa (1552-1556); de altfel, abdicarea lui Carol Quintul a dus la împărţirea monarhiei sale, fapt care a făcut ca pe viitor Habsburgii austrieci să nu mai poată beneficia decât într-o măsură încă şi mai scăzută de resursele teritoriilor occidentale. Pe de altă parte, şi Imperiul otoman era angajat în războiul cu Persia, care nu s-a încheiat decât în 1555, astfel încât nu a mai organizat expediţii de anvergură în Ungaria. Totuşi, în 1552 o armată otomană a anexat Banatul, iar ameninţările sultanului, intervenţia domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti şi nemulţumirile provocate de stăpânirea habsburgică au făcut ca în 1556 stările privilegiate din Transilvania să aplaude înapoierea în Transilvania a lui Ioan Sigismund şi a Isabellei. Disputele au continuat între partizanii familiei Zápolya şi cei ai lui Ferdinand pentru controlul teritoriilor din nordul Ungariei, ca şi între Habsburgi şi otomani pentru vestul Ungariei, dar de cele mai multe ori luptele au fost de anvergură modestă, iar perioadele de conflict au alternat cu unele armistiţii. Singura expediţie de mari proporţii a fost cea din anul 1566, când Süleyman a cucerit cetatea Szigetvár, dar rezultatul era modest comparativ cu cheltuielile şi efortul militar cerut de această campanie. Ca atare, atât otomanii cât şi Habsburgii au considerat că prelungirea războiului de uzură în Ungaria era inoportună şi au preferat să încheie tratatul de la Adrianopol (1568), prin care ambele părţi păstrau teritoriile pe care le stăpâneau în acel moment, iar Habsburgii reînnoiau plata tributului pentru posesiunile lor ungare. Acest tratat, completat de cel din 1570 încheiat la Speyer între Maximilian al II-lea (1564-1576) şi Ioan Sigismund, prin care acesta din urmă renunţa la titlul de rege al Ungariei şi era în schimb recunoscut ca principe al Transilvaniei, marca stabilizarea împărţirii în trei a regatului Ungariei, aşa cum începuse ea să se contureze în deceniul 5 al secolului al XVI-lea. Pacea încheiată în 1568 avea să se dovedească durabilă, Habsburgii austrieci preocupându-se de consolidarea stăpânirilor lor şi de promovarea Contrareformei, iar otomanii fiind absorbiţi de războiul din Mediterana şi de cel cu Persia. Conflictul dintre Habsburgi şi otomani în Ungaria avea să fie reluat în 1593, fiind precipitat de ciocnirile de frontieră care nu încetaseră complet nici în anii de pace oficială. Din punct de vedere diplomatic conflictul a fost pregătit de ambele părţi într-un mod tradiţional deja pentru politica lor externă. Astfel, Imperiul otoman a reînnoit în 1592 tratatul cu Polonia, iar Habsburgii, secondaţi de diplomaţia papală, au încheiat o nouă Ligă Sfântă, la care au aderat Spania şi mai multe mici state italiene, şi au încercat fără succes să atragă în lupta antiotomană Rusia şi prin intermediul acesteia Persia. Mai mult succes au avut emisarii imperiali şi papali în Ţările Române, care, fiecare din motive deosebite, au ridicat armele împotriva Imperiului otoman în cursul anului 1594. Din punctul de vedere al Habsburgilor, intrarea în luptă a Ţărilor Române a constituit la început o diversiune deosebit de utilă, care a atras în anul 1595 principalul efort de război militar otoman, permiţându-le să echilibreze situaţia pe frontul principal din Ungaria. După eşecul campaniei lui Sinan din Ţara Românească (1595) şi după victoria otomană la Mezökeresztes în Ungaria (1596), Habsburgilor le-a devenit clar că pe frontul principal nu era posibilă obţinerea unei victorii decisive şi au început să-şi orienteze o parte crescândă a efortului lor militar şi financiar spre spaţiul românesc. Aici interesele lor s-au întâlnit cu cele ale lui Mihai Viteazul, care avea nevoie de resurse financiare suplimentare pentru a se putea menţine în continuare
52
împotriva unui eventual nou atac otoman. Pe de altă parte, în spaţiul românesc interesele habsburgice s-au ciocnit nu numai de cele otomane, ci şi de cele ale Poloniei, care în 1595 adusese Moldova în sfera ei de influenţă scoţând-o din coaliţia antiotomană, şi care intenţiona să-şi extindă autoritatea şi asupra Transilvaniei şi Ţării Româneşti. Ca o consecinţă a acestor confruntări de interese, începând cu anul 1598 evenimentele politice şi militare din Ţările Române se succed cu repeziciune, fără ca vreuna din părţile în conflict să poată obţine vreun succes durabil. În acest context se distinge încercarea lui Mihai Viteazul de a aduce sub autoritatea sa toate cele trei state din spaţiul românesc, încercare izvorâtă neîndoielnic mai mult din imperativul evitării izolării politice şi al lărgirii bazei politico-financiare a acţiunilor sale militare, dar care l-a adus apoi în conflict nu numai cu otomanii şi cu polonii, ci şi cu Habsburgii care voiau să păstreze pentru ei Transilvania şi doreau să evite angajarea într-un război major cu Polonia. Resursele economice limitate ale spaţiului românesc, divergenţele politice interne din Ţările Române şi intervenţiile permanente ale celor trei mari puteri vecine au compromis şansele unirii efemere a celor trei state româneşti realizată de Mihai Viteazul în 1600, după cum aceiaşi factori au împiedicat şi pe Habsburgi, pe poloni şi pe otomani să controleze durabil ansamblul teritoriului românesc. Prelungirea războiului a dus la epuizarea financiară a beligeranţilor, atât Imperiul habsburgic cât şi cel otoman având dificultăţi crescânde în plata trupelor. Pe de altă parte, Polonia era absorbită de disputele cu Suedia şi Rusia, neputând să-şi concentreze forţele pe termen lung pentru expansiune spre sud. În aceste condiţii, atunci când în 1604 o răscoală condusă de Ştefan Bocskai a dus la pierderea Transilvaniei şi a unor părţi ale Ungariei superioare, pentru Habsburgi a devenit clar că o victorie decisivă nu mai era posibilă. Imperiul otoman era confruntat la rândul său cu turbulenţa socială din Anatolia (mişcările gelaliilor) şi cu redeschiderea conflictului cu Persia, astfel încât a preferat şi el încheierea războiului. Aceasta s-a realizat prin pacea de la Zsitvatörök (1606), care statua echilibrul dintre Habsburgi şi otomani permiţând ambelor părţi să păstreze teritoriile pe care le stăpâneau în momentul încheierii păcii. Durabilitatea acestei păci a fost dictată în primul rând de complicaţiile politicii germane a Habsburgilor, care aveau să fie curând antrenaţi în războiul de 30 de ani, ca şi de prioritatea acordată de otomani conflictelor cu Persia (până în 1639) şi apoi cu Veneţia (16451669). În ceea ce priveşte spaţiul românesc, controlul otoman efectiv asupra sa avea să fie restaurat în anii 1611-1613, fără ca Habsburgii să mai intervină, dar în condiţii politice şi economice mult mai blânde decât înainte de 1594. Disputele pentru stăpânirea stepelor nord-pontice Teritorii încă slab locuite în secolele XVI-XVII, stepele nord-pontice erau importante din punct de vedere economic în primul rând ca terenuri de păşunat. Din punct de vedere strategic însemnătatea lor era mai mare pentru Imperiul otoman, care pe drept cuvânt le considera vitale pentru controlul asupra bazinului Mării Negre. Din acest motiv una dintre măsurile cele mai importante prin care Mehmed al IIlea şi-a instaurat dominaţia în regiunea pontică a fost ocuparea Caffei (1475) şi vasalizarea hanatului tătar din Crimeea. Suzeranitatea otomană s-a dovedit benefică pentru hanii tătari, sprijinul otoman permiţândule să-şi întărească autoritatea asupra şefilor tradiţionali ai triburilor şi totodată să lupte cu şanse sporite împotriva hanilor Hoardei de Aur. În această luptă hanii Crimeii s-au apropiat de ţarii Moscovei, care şi ei se emancipaseră în ultima parte a secolului al XV-lea de sub suzeranitatea Hoardei de Aur, dar care la începutul secolului al XVI-lea erau mai preocupaţi de expansiunea spre apus decât de cea spre sud-est. Finalmente, în anul 1502 hanul Mengli Ghirai al Crimeii a zdrobit definitiv puterea Hoardei de Aur, careşi încetează existenţa. Acest eveniment a schimbat radical datele politice în regiune. Dispariţia Hoardei de Aur a permis afirmarea unei multitudini de hanate tătare, dintre care se remarcă cele de Kazan şi Astrahan alături de cel din Crimeea, dar nici unul dintre acestea nu a reuşit să umple pe deplin vidul de putere apărut în stepele nord-pontice. Mai mult, aspiraţia hanilor crimeeni de a reface în folosul lor puterea Hoardei de Aur i-a dus la conflict cu Moscova, după cum apropierea polono-otomană i-a obligat să-şi restrângă în oarecare măsură acţiunile spre apus. Un prim conflict a avut loc în deceniul 3 al secolului al XVI-lea, dar victoria obţinută de tătarii din Crimeea şi de la Kazan asupra ruşilor în 1521 nu a putut fi consolidată, iar în 1531 ruşii au ocupat chiar pentru scurt timp Kazanul. După o perioadă de relativă acalmie în timpul minoratului lui Ivan al IV-lea (1533-1584), începând din 1547 ruşii declanşează o ofensivă susţinută împotriva hanatelor tătăreşti de pe Volga, cucerind Kazanul în 1552 şi Astrahanul în 1556. Aceste cuceriri au fost percepute ca ameninţătoare atât de tătarii crimeeni, cât şi de otomani, cu atât mai mult cu cât incursiuni ruse au ajuns până la Azov. În aceste condiţii la Istanbul a fost conceput planul unei expediţii care să recucerească Astrahanul şi să realizeze un canal Volga-Don, stabilind astfel o
53
legătură lesnicioasă între Marea Neagră şi Marea Caspică, ceea ce, din punctul otoman de vedere, ar fi avut triplul avantaj de a stopa expansiunea rusă spre sud, de a asigura legăturile cu hanatele musulmane din Asia centrală şi de a forma o bază de atac lărgită în cazul unui nou război cu Persia safavidă. Campania de la Astrahan a eşuat însă în 1569 din cauza dificultăţilor logistice, a rezistenţei ruse şi a evidentei rele voinţe a hanului Crimeii, îngrijorat de perspectiva instalării ferme a unor garnizoane otomane în stepele nord-pontice, care i-ar fi diminuat considerabil libertatea de acţiune. În schimb, în 1571 tătarii crimeeni au invadat Rusia, jefuind şi arzând chiar Moscova. Mai important însă decât acest avertisment a fost faptul că Rusia, absorbită de dificultăţile războiului livonian şi slăbită de tensiunile interne exacerbate de politica dură a lui Ivan al IV-lea, nu a mai întreprins acţiuni militare majore spre zona Mării Negre, mulţumindu-se cu unele acţiuni de mai mică anvergură spre Caucaz şi spre Siberia. Un element nou care a influenţat raportul de forţe din stepele nord-pontice a fost factorul căzăcesc. Creşterea demografică din Rusia şi Polonia, la fel ca din întreaga Europă în "lungul secol XVI", şi înăsprirea exploatării feudale din aceste ţări au stimulat un puternic flux migrator spre teritoriile slab populate din nordul Mării Negre şi al Mării Caspice. Au luat astfel naştere de-a lungul cursurilor mijlocii şi inferioare ale Volgăi, Donului şi Niprului comunităţi compozite din punct de vedere etnic, dar unite în ceea ce priveşte apărarea unui statut social deosebit de cel al ţăranilor obişnuiţi, statut recunoscut de regii Poloniei şi de ţarii Rusiei în schimbul asigurării apărării faţă de raidurile tătăreşti. De altfel, comunităţile căzăceşti preferau adesea activităţile militare celor agrare, cazacii angajându-se deseori ca mercenari în slujba diverşilor potentaţi ai vremii sau organizând expediţii maritime sau terestre pe cont propriu împotriva posesiunilor tătăreşti sau otomane. Practica incursiunilor reciproce a fost dominantă în stepele nord-pontice în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea, ameninţând chiar uneori să conducă la declanşarea unor conflicte de proporţii între Polonia şi Imperiul otoman. Un asemenea conflict nu a avut loc însă decât în anii 1620-1634, şi el s-a datorat mai mult disputelor cu privire la Moldova decât ciocnirilor tătaro-căzăceşti. Nu este însă mai puţin adevărat că aceşti ani reprezintă probabil apogeul incursiunilor maritime căzăceşti împotriva teritoriilor otomane, şi că tot în aceşti ani dominaţia otomană asupra hanatului Crimeii a cunoscut momente temporare de dificultate. Până la urmă otomanii au reuşit însă să-şi restabilească controlul asupra Crimeii şi să provoace cazacilor o înfrângere navală la Karaharman, în largul coastei dobrogene (1625), astfel încât pacea cu Polonia încheiată în anul 1634 conserva dominaţia otomană în Ţările Române şi în zona Mării Negre şi echilibrul tătaro-căzăcesc în stepele nord-pontice. La fel, ocuparea Azovului de către cazacii de pe Don (1637), avea să fie efemeră, Rusia nedorind încă să se angajeze într-un conflict de proporţii cu Imperiul otoman şi preferând să retrocedeze această cucerire în 1642. Acest echilibru avea să fie modificat în 1648 de răscoala antipolonă a cazacilor de pe Nipru conduşi de Bogdan Hmelniţki. Cum cazacii, în ciuda unor succese militare notabile, nu se puteau menţine pe termen lung împotriva Poloniei, ei au căutat sprijinul unor forţe capabile să-i susţină, fapt care a condus la implicarea Rusiei şi Imperiului otoman alături de Polonia într-o serie de războaie pentru controlul asupra Ucrainei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Conflictul teritorial dintre Rusia şi Polonia Rivalitatea dintre Moscova şi Lituania pentru supremaţie în lumea rusă s-a prelungit în secolul al XVI-lea într-un conflict teritorial de proporţii între Rusia şi Uniunea polono-lituaniană. În primele decenii ale secolului al XVI-lea iniţiativa a aparţinut Rusiei, care a profitat şi de nemulţumirea unei părţi a nobilimii lituaniene ortodoxe faţă de dependenţa crescândă a Lituaniei faţă de Polonia catolică. În timpul lui Vasile al III-lea (1505-1533) Rusia a reuşit să ocupe Smolenskul (1514) şi Novgorod Severski (1523), pe care le-a păstrat în ciuda unor reculuri în câmp deschis. Minoratul lui Ivan al IV-lea a adus şi în această direcţie o atrofiere a elanurilor expansioniste ruse, astfel încât după mai multe armistiţii efemere, starea de război avea să înceteze în 1536-1537, lăsând Rusia în posesia cuceririlor sale. Conflictul avea să fie reluat în 1562 în contextul războiului livonian (1558-1583). După o serie de lupte fără rezultate notabile, Polonia avea să dobândească supremaţia militară în timpul regelui Ştefan Báthory (1575-1586), astfel încât tratatul din 1582 consemna stăpânirea poloneză asupra Livoniei. Disproporţia de forţe dintre cele două state s-a accentuat în ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea şi mai ales la începutul secolului al XVII-lea. Astfel, Rusia nu a reuşit să atragă pe Habsburgi în acţiune împotriva Poloniei, deşi şi-a oferit sprijinul pentru candidatura arhiducelui Maximilian la tronul polonez. Disputa ruso-polonezîăa îmbrăat curând ş o formă religioasă: în replică faţă de ridicarea bisericii ortodoxe ruse la rangul de patriarhie (1589) Polonia a stimulat Uniunea religioasă de la Brest (1596), prin care
54
ortodocşii din cuprinsul teritoriilor sale se supuneau papalităţii, rupându-se astfel pe plan religios de Moscova. Încă şi mai importantă era criza internă străbătută de Rusia la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul secolului al XVII-lea, de care Polonia n-a întârziat să profite, sprijinind mai întâi pe unii dintre pretendenţii la tronul moscovit, şi încercând apoi să impună ca ţar pe fiul regelui Poloniei, Vladislav (1610-1612). Chiar dacă ocupaţia polonă a Moscovei nu a putut fi menţinută din cauza reacţiei ortodoxe a boierimii şi a populaţiei ruse, Polonia a reuşit să recupereze teritoriile pierdute în prima parte a secolului al XVI-lea, iar armistiţiul de la Deulino (1618) a statuat apartenenţa acestor teritorii, în primul rând a Smolenskului, la Polonia. O nouă încercare a Rusiei de a recuceri Smolenskul şi celelalte teritorii în dispută s-a încheiat cu o severă înfrângere în anii 1632-1634. Raportul de forţe avea să se schimbe abia după 1654, când Rusia avea să profite de dificultăţile Poloniei ocupând atât Ucraina de la răsărit de Nipru cu Kievul, cât şi regiunea Smolenskului, achiziţii recunoscute apoi prin tratatul polono-rus de la Andrusovo (1667). Lupta pentru hegemonie în bazinul Mării Baltice În secolul al XVI-lea importanţa economică a zonei Mării Baltice era în creştere. Expansiunea economică generală a Europei în această perioadă s-a tradus în zona baltică printr-o puternică creştere a comerţului internaţional, în primul rând a exporturilor de cereale spre Europa apuseană. Astfel, dacă în anul 1497 erau înregistrate prin strâmtoarea Sund 795 corăbii, în deceniul 1591-1600 media anuală a fost de 5554 corăbii11. Acest spor economic a însemnat în mod evident şi o creştere a mizei economice a disputelor pentru hegemonie în bazinul Mării Baltice. Anterior secolului al XVI-lea rolul dominant în comerţul baltic revenise Hansei oraşelor germane, care reuşise să obţină importante privilegii comerciale de la majoritatea statelor riverane. Hansa reuşise să-şi impună interesele chiar şi în dauna regatului Danemarcei, deşi începând cu anul 1397 aceasta realizase Uniunea de la Kalmar cu Suedia (Norvegia era de mai multă vreme unită cu Danemarca). Abia de la sfârşitul secolului al XV-lea dominaţia maritimă a Hansei avea să fie contestată de negustorii englezi şi apoi şi de cei din Ţările de Jos; totodată, întărirea puterii Moscovei avea să ducă la închiderea contorului hanseat de la Novgorod în 1494, fapt de pe urma căruia au profitat în primul rând porturile Narva, Reval, Dorpat şi Riga, care dispuneau de privilegiile medievale de etapă şi de depozit12. La începutul secolului al XVI-lea s-a animat şi conflictul dintre Hansă şi Danemarca, cea din urmă mărind taxele de trecere prin Sund şi construindu-şi o flotă care în anul 1511 a ameninţat chiar Lübeckul. Deşi prin tratatul de pace de la Malmö (1512) Hansa trebuise să cedeze şi să plătească regelui Danemarcei o despăgubire de război, ea nu s-a resemnat şi a sprijinit revolta suedeză a lui Gustav Vasa, care a condus în 1523 la desprinderea Suediei din Uniunea de la Kalmar. Încercarea Lübeckului de a profita de pe urma luptelor interne din Danemarca de după detronarea lui Cristian al II-lea (1523) pentru a elimina orice rival din zona Balticii a depăşit curând puterile Hansei, care a reuşit să coalizeze împotriva sa pe noii regi ai Suediei şi Danemarcei, pe negustorii din Ţările de Jos şi chiar unele oraşe germane. Deşi la un moment dat forţele Hansei au reuşit chiar să ocupe Copenhaga, războiul s-a terminat dezastruos pentru ea, flota Lübeckului fiind zdrobită la Svendborg (1535). Tratatul de pace din 1536 elimina supremaţia Hansei în zona Mării Baltice, dar nu stabilea cine avea s-o succeadă în această poziţie. Din punct de vedere economic cel mai bine plasaţi erau negustorii din Ţările de Jos, sprijiniţi politic de Carol Quintul. Încercarea regelui Danemarcei, Cristian al III-lea (1534-1559), de a se impune în dauna acestora a condus la un război făţiş în anii 1541-1542, război care s-a împletit cu cel dintre Carol Quintul şi Franţa din anii 1542-1544, şi care s-a terminat defavorabil pentru Danemarca. Astfel, prin tratatul de la Speyer (1544) Carol Quintul a impus regelui Danemarcei obligaţia de a nu închide unilateral navigaţia prin Sund şi de a nu modifica taxele de trecere, fapt care marchează un început de internaţionalizare a regimului Mării Baltice. Sporirea comerţului baltic, atât ca volum cât şi valoric, a favorizat atât pe regii Danemarcei, ale căror venituri au crescut considerabil, cât şi pe negustorii din Ţările de Jos, care au acaparat în a doua 11
P. Kriedte, Peasants, Landlords and Merchant Capitalists. Europe and the World Economy, 1500-1800, Worcester, 1983, p.40. 12
Potrivit acestora, negustorii străini trebuiau să-şi pună obligatoriu în vânzare mărfurile în oraşul respectiv, în folosul negustorilor locali, care deveneau intermediari obligatorii nu numai pentru vânzările cu amănuntul pe piaţa locală, dar şi pentru comerţul de tranzit
55
jumătate a secolului al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea peste două treimi din acest comerţ13. Profituri însemnate mai reveneau marilor proprietari funciari care vindeau cereale pentru export şi negustorilor din porturile de pe litoralul sudic şi estic al Mării Baltice, mai ales atunci când acestea beneficiau încă de drepturile de etapă şi de depozit. Creşterea puterii Rusiei a făcut ca aceasta să încerce şi ea să se impună ca o putere baltică. În ultima parte a domniei lui Ivan al III-lea Rusia dobândise o minimă ieşire la Golful Finic prin întemeierea oraşului Ivangorod în 1492, dar acesta nu a dobândit niciodată o importanţă economică majoră. După cucerirea Kazanului şi Astrahanului Ivan al IV-lea a decis să cucerească şi teritoriile de pe litoralul răsăritean al Mării Baltice, stăpânite în acel moment de Ordinul livonian. În 1558 armatele ruse au pătruns în Livonia ocupând Narva şi Dorpat. Incapacitatea de rezistenţă a Ordinului a făcut ca atât cavalerii, cât şi orăşenii din Reval şi Riga, care se temeau c_ăaveau să-şi piardă privilegiile, să ceară sprijinul statelor capabile să-i ajute, în primul rând al Suediei şi al Poloniei. Astfel, după unele ezitări ale regelui Gustav Vasa (1523-1560), urmaşul acestuia, Erik al XIV-lea (1560-1568) a ocupat o parte a Estoniei cu Reval şi a instituit o blocadă asupra Narvei. La rândul său, marele maestru al Ordinului s-a pus sub protecţia regelui Poloniei (1561), şi a acceptat ulterior includerea teritoriilor sale în componenţa regatului Poloniei în schimbul recunoaşterii sale ca duce al Curlandei (1569). Pe de altă parte, Rusia s-a apropiat de Danemarca şi de Lübeck, ambele nemulţumite de blocada Narvei, astfel încât războiul local din Livonia a devenit un conflict de anvergură care a angajat totalitatea puterilor baltice. Operaţiile militare nu au dus la un rezultat tranşant, fapt care a împins puterile implicate să caute o soluţie negociată a divergenţelor dintre ele. În toamna anului 1570 a avut loc la Stettin un congres internaţional, la care alături de statele baltice (exceptând Rusia) au participat şi reprezentanţi ai împăratului, ai regilor Franţei, Spaniei, Angliei şi Scoţiei şi ai principilor electori de Brandenburg şi de Saxonia. Tratatul încheiat cu acest prilej consemna solemn libertatea comerţului baltic, cu un avantaj suplimentar pentru Suedia ale cărei corăbii erau scutite de taxa de trecere prin Sund, şi recunoştea apartenenţa insulei Oesel la Danemarca, a Estoniei la Suedia şi a restului Livoniei la Polonia. Evident, Rusia nu s-a împăcat cu aceste prevederi, dar, rămasă fără aliaţi şi slăbită de tensiunile interne provocate de politica lui Ivan al IV-lea, ea a suferit mai multe înfrângeri în 1578-1582 din partea polonezilor şi a suedezilor, pierzând teritoriile cucerite în 1558 şi fiind ameninţată chiar în posesiunile sale mai vechi. În aceste condiţii Ivan al IV-lea a fost silit să încheie tratate succesive cu Polonia în 1582 şi cu Suedia în 1583, prin care renunţa la Livonia. Ca urmare a slăbiciunii ruse, stăpânirea teritoriilor de la răsărit de Baltica a rămas să fie disputată între Suedia şi Polonia. Între cele două state neîncrederea era mare, ele necooperând între ele în mod semnificativ nici măcar atunci când ambele luptau simultan împotriva Rusiei. Conflictul părea că va putea fi aplanat în 1587, atunci când Sigismund, fiul regelui suedez Ioan al III-lea (1568-1592) a fost ales rege al Poloniei. Totuşi, disputele cu privire la Estonia şi temerile religioase ale lutheranilor suedezi (Sigismund era catolic) au făcut ca Sigismund să nu se poată impune cu adevărat în Suedia, unde a trebuit să lase conducerea regatului în seama unui consiliu condus de unchiul său, ducele Carol de Södermannland. Încercarea lui Sigismund de a prelua puterea în Suedia cu ajutorul unei armate venite din Polonia a fost înfrântă în 1598, fapt care a dus la disoluţia uniunii personale şi la proclamarea unchiului său ca rege sub numele de Carol al IX-lea (1604-1611). Eşecul uniunii polono-suedeze a condus la declanşarea unui război făţiş între cele două state pentru Livonia (1600-1629). În primul deceniu al secolului al XVII-lea acest conflict nu a dus la un rezultat tranşant, polonezii având o anume superioritate în bătăliile în câmp deschis, manifestată îndeosebi prin victoria de la Kirchholm din 1605, dar disensiunile interne şi lipsa unei flote i-au împiedicat să-i alunge pe suedezi din Estonia. Totodată, atât Polonia cât şi Suedia au căutat să profite de criza internă din Rusia pentru a-şi extinde dominaţia complet sau parţial asupra acesteia, fapt care le-a îndemnat să încheie începând din anul 1611 mai multe armistiţii pentru frontul din Livonia. Eşecul planurilor Poloniei şi Suediei de a-şi instaura un control complet asupra Rusiei prin instalarea ca ţar a unui membru al familiilor lor regale a devenit manifest odată cu ridicarea la tron a lui Mihail Romanov (1613), dar aceasta nu le-a împiedicat să-şi extindă stăpânirile teritoriale în dauna acesteia. Astfel, după ce în 1609-1610 a obţinut provincia Ingria de la ţarul Vasili Şuiski (1606-1610) în schimbul acordării de ajutor împotriva falsului Dimitrie al II-lea, Suedia a reuşit să păstreze această provincie prin tratatul de pace cu Rusia încheiat în 1617 la Stolbovo, cu medierea Angliei. La fel, după cum am arătat mai sus, tratatul polono-rus de la Deulino din 1618 recunoştea şi el cuceririle poloneze în dauna Rusiei. 13
F. Braudel, Timpul lumii, vol.I, Bucureşti, 1989, p.263 şi urm.; R. Manolescu, Relaţiile capitaliste în Europa apuseană în secolele XIV-XVII. Curs special, Bucureşti, 1989, p.98.
56
Retragerea Rusiei din competiţia pentru Livonia ca şi imposibilitatea de a obţine mai multe teritorii în dauna acesteia au lăsat din nou faţă în faţă Polonia şi Suedia. De această dată însă războiul a decurs favorabil pentru Suedia. Sub conducerea regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) suedezii au ocupat Riga (1621) şi au pătruns apoi în Prusia organizând o blocadă a exporturilor poloneze de cereale prin Baltica (1626-1629). Incapacitatea Poloniei de a reacţiona eficient în această situaţie şi medierea Franţei, dornică de a elibera Suedia din conflictul cu Polonia pentru a-i permite să intervină în Imperiu, unde victoria Habsburgilor ameninţa grav întregul echilibru european, au condus la armistiţiul de la Altmark (1629), prin care Suedia păstra durabil Livonia cu Riga şi controla prin garnizoanele sale porturile din Prusia, mai puţin Danzigul, fapt care-i permitea să perceapă în folosul său cea mai mare parte a vămilor de pe litoralul sudic şi estic al Mării Baltice. Chiar dacă aceste porturi au trebuit evacuate în urma unui nou tratat cu Polonia încheiat în 1635, se poate aprecia că Suedia a câştigat în această perioadă disputa cu Rusia şi cu Polonia pentru controlul teritoriilor de la răsărit de Marea Baltică. Aceasta nu însemna însă că Suedia ar fi devenit deja puterea dominantă în zona baltică. Dimpotrivă, la începutul secolului al XVII-lea principalul candidat în acest sens părea a fi Danemarca. Sub conducerea ambiţioasă a regelui Cristian al IV-lea (1588-1648) Danemarca trecuse deja la o politică agresivă, încercând să-şi întărească controlul asupra comerţului baltic. Aceasta însemna în primul rând să pună capăt evaziunii vamale practicate de suedezi şi olandezi. Astfel, potrivit tratatului de la Stettin suedezii erau scutiţi de taxele de trecere prin Sund. De acest lucru profitau negustorii olandezi, care, în drum spre Baltica, opreau mai întâi în Göteborgul suedez, şi apoi treceau Sundul pe corăbii sub steag suedez, scutite de taxe. Acest motiv, combinat cu disputele teritoriale pentru Finnmark (ţinut în nordul Norvegiei), a condus la declanşarea de către Danemarca a războiului cu Suedia (1611-1613). Danezii au ocupat şi distrus Göteborg, au ocupat şi Kalmar, dar nu au putut să obţină o victorie decisivă. Pacea de la Knäred (1613) statua totuşi superioritatea daneză: astfel, Danemarca înapoia oraşele cucerite şi reînnoia scutirea suedezilor la trecerea prin Sund, dar primea în schimb o despăgubire de război considerabilă şi îşi vedea recunoscută suveranitatea asupra teritoriilor în litigiu din nord. În continuare, Cristian al IV-lea a restrâns drastic ultimele privilegii ale oraşelor hanseatice şi a întemeiat în estuarul Elbei oraşul Glückstadt, prin intermediul căruia a încercat să capteze în folosul său comerţul Hamburgului. În fine, ambiţiile germane l-au împins pe regele danez să se angajeze în războiul de 30 de ani, dar aici el a suferit o înfrângere severă din partea armatelor imperiale comandate de generalii Tilly şi Wallenstein (1625-1629). Victoriile armatelor imperiale împotriva Danemarcei au îndemnat pe Habsburgi să încerce să-şi clădească propria bază de putere la Baltica. Astfel, Wallenstein a obţinut din partea împăratului atribuirea ducatului de Mecklenburg din nordul Germaniei şi a încercat fără succes să cucerească portul Stralsund (1628), în timp ce Spania relansa planul mai vechi de a bloca aprovizionarea Olandei cu cereale din Baltica. Perspectiva întăririi puterii imperiale în Germania şi a apariţiei unei flote habsburgice în Baltica a precipitat hotărârea lui Gustav Adolf de a interveni în Germania (1630). Evoluţia războiului, deosebit de favorabilă suedezilor în 1630-1631, a adus sub controlul acestora cea mai mare parte a nordului Germaniei, cu litoralul baltic aferent, situaţie care nu s-a modificat semnificativ până la încheierea păcii. De altfel, prin pacea din Westfalia Suedia păstra Pomerania apuseană cu importantele porturi Stettin, Stralsund şi Wismar, precum şi episcopatul Bremen, controlând deci cea mai mare parte a comerţului german spre Baltica şi spre Marea Nordului. Întărirea considerabilă a Suediei nu convenea Danemarcei. Aceasta a căutat să profite de războiul european pentru a mări taxele de trecere prin Sund şi pentru a aduce complet în subordinea sa Hamburgul, dar aceste acţiuni nu au făcut decât să-i atragă ostilitatea Olandei şi a Suediei. În războiul care a urmat în anii 1643-1645 Danemarca a fost repede zdrobită pe uscat şi pe mare, fiind silită prin tratatele de la Christianstad cu Olanda şi de la Brömsebro cu Suedia să accepte revenirea taxelor de trecere prin Sund la cuantumul scăzut de la începutul secolului al XVII-lea, să renunţe la orice stingherire a comerţului Hamburgului şi să cedeze Suediei provinciile Jämtland, Härjedalen şi Halland şi insulele Gotland şi Oesel. În concluzie, la mijlocul secolului al XVII-lea Suedia reuşise să devină puterea dominantă în regiunea Mării Baltice, stăpânind cea mai mare parte din litoral cu porturile aferente şi cele mai importante insule. Această hegemonie suedeză era însă numai politică şi militară, nu şi economică şi navală, domenii în care supremaţia aparţinea Olandei, care în plus deţinea poziţii importante în economia şi finanţele suedeze. Tot Olanda avea să împiedice Suedia să obţină o victorie completă asupra Danemarcei în timpul primului război nordic (1655-1660), ilustrând astfel grija statelor dezvoltate din apusul Europei de a evita ca o singură putere să controleze nestingherită zona Mării Baltice.
57
58
