JOCUL Jocul este caracteristic fiin ței umane cu o puternică caracteristică cognitivă, afectivă și volitivă. Jocul este principala activitate a copiilor, are un caracter spontan, el devine
munca. De la cele cele mai simple forme de joc, cum cum ar fi simpla modalitate de învă țare și de munca. deplasare sau mânuire a două obiecte până la jocul didactic (lec ția de învățământ), aceasta
forma de activitate are o semnifica ție psihologică deosebită. Jocul este mijlocul principal de dezvoltare psihică. În joc și prin joc, poten țialitatea nativă a copilului trece prin pri n schimbări, transformări realizându -se creșterea și dezvoltarea, iar
în final maturizarea persoanei. Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mi șcare a copilului, de ac țiune cu obiectele, o necesitate nativ ă fiind cel care deschide perspectiva și universul activității, a interacțiunii cu ceilal ți. Este un cadru de manifestare al copiilor, a
dorintei lor de a se compara cu adul ții. Jean Piaget considera că jocul este forma de activitate a cărei motiva ție este nu adaptarea la real, ci dimpotrivă asimilarea realului la eul său, fără constrângeri sau sanc țiuni.
Jocul are o semnifica ție funcțională, esen țială și nu un simplu amuzament. Jean Piaget definește jocul ca „rol al exerctiilor functionale in cursul dezvoltarii individului” . Jocul este transformarea realului printr-o asimilare mai mult sau mai pu țin pură la trebuin țele eului, în timp ce imitarea reprezintă o acomodare la modelele exterioare, iar inteligen ța este un
echilibru între asimilare și acomodare. Ed. Claparede spunea că jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vie ții. Jocul este singura atmosferă în care fiin ța sa psihologică poate să respire și în consecin ță, poate să acționeze.
Observând copilul antrenat în joc profesorul Jean Ch ateau constata: „în joc seriozitatea implică o deprindere care nu -și găsește locul în vasta lume a adul ților, este un alt univers... Dar a separa astfel lumea lucidă de cea reală înseamnă a te separa pe tine însu ți de ceea ce te inconjoară. Prin intermediu l jocului copilul dobânde ște mai inainte acea antomie,
acea personalitate si chiar acele scheme practice pe care le va necesita activitatea lui de adult”.
1
La vârsta preșcolarității jocul are o dublă semnifica ț ie:
jocul, el este cadrul în care se manifest ș, se exteriorizeaz ș întreaga via ță a copilului, în joc copilul exprimându- și cunoștințele, emoțiile satisfăcându-și dorințele și eliberându-se, descărcându -se tensional;
jocul constiutie principalul instrument de formare și dezvoltarea a capacită ților psihice ale copilului, nici una dintre func țiile și însușirile sale psihice neputând fi concepute în afara jocului.
Jocul satsiface în cel mai înalt grad nevoia de mi șcare și de acțiune a copilului, el deschide în fa ța copilului, nu doar universul activită ții, ci și universul extrem de variat al relațiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acetora și dezvoltând dorința copilului de a se co mporta precum cei din jur, el dă posibilitatea copilului de a- și apropia realitatea înconjurătoare , de a-și însuși funcția socială a obiectelor, de a se
familiariza cu semnifica ția socio-umană a activității adulților, de a cunoaște și stăpâni lumea ambientală. Jocul formează, dezvoltă și restructurează întreaga via ță psihică a copilului. Jucându -
se cu obiectele î și dezvoltă percepțiile de formă, mărime, culoare, greutate, î și formează capacitatea de observare. În joc copii născocesc, modifică realitatea astfel dezvoltându -și
capacitatea de inventivitate. În cadrul jocului î și amplifică posibilitatea mem oriei, î și formează însușirile voinței, iar trăsăturile și însușirile de personalitate sunt modelate.
Ursula Șchiopu spunea: „jocul stimulează cre ș terea capacită ț ii de a trăi din plin, cu pasiune fiecare moment, organizând tensiunea proprie ac ț iunilor cu finalitate
realizată,
având func ț ia de o mare ș i complexă ș coala a vie ț ii.”
Carr K Gross consideră jocul ca exercitarea instinctelor proprii vie ții, între jocurile
copiilor și cele ale animalelor, neexistand nici o diferen ță; după el jocul este un preexerc ițiu al activităților viitoare.
Spencer și Schiller sus țin că jocul se bazează pe surplusul de energie al copilului. 2
Tipuri de jocuri
Jean Piaget clasifica jocurile astfel:
jocuri exercitiu – care
presupun repetarea de plăcere a unei activită ți însușite pe
alte căi, în scopul adaptării, cel mai adesea presupune o repetare a unei ac țiuni care nu se finalizează;
jocuri simbolice
– bazate pe transformarea realului prin asimilarea lui la
trebuințele eului. Funcția lor de asimilare la eu se manifestă atâ t în raport afectiv, cât și subordonat unor interese cognitive ale copilului;
jocurile de construcție – sunt
prelungiri ale jocurilor simbolice, impregnate la
început de simbolism ludic dar care mai târziu se subordoneaz ă rezolvării problemelor, crea țiilor inteligente;
jocurile cu reguli
se transmit în cadrul social de la copil la copil, iar importan ța
lor crește o dată cu dezvoltarea vie ții sociale a copilului;
jocuri cu roluri
distribuite mai multor copii presupune jocul, pe rând, de unul și
același copil a mai multor roluri – sunt specii ale jocului cu reguli. Jocurile creative, cele dramatice si cele didactice fac parte din jocurile de construc ții. De cele mai multe ori jocurile sunt complexe și conțin elemente din toate categoriile. Importante sunt efectele psihologice produse de aceste tipuri de joc: lărgirea spectrului rela ț iilor interpersonale; disciplina conduitei;
dezvoltarea unei capacită ț i intelectuale (spirit de observa ț ie, perspicacitate); amplificarea proceselor de orientare în spa ț iu; antrenarea voin ț ei, dezvoltarea ș i exersarea proceselor afective ș i a expresiilor emo ț ionale.
3
Pentru copii tipul fundamental de activitate este jocul,
cu semnificația decentr ării
psihicului de pe activitatea de percepere, pe activitatea de implanta ție în viața culturalsocială. Jocul facilitează tipuri de relații ce se nuan țeaza și diversifică, amplificându-se
conduitele din contextul colectivelor de copii și o mai fină diferen țiere. El deschide în fa ța copilului nu doar universul activită ții, ci și universul extrem de variat al rela țiilor interpersonale. Jocul dă posibilitatea copilului de a- și apropia realitatea înconjuratoare, de ași însuși funcția socială a obiectelor, de a se familiariza cu semnifica ția socio-umana a
activității adulților, de a cunoa ște ambientul. Jocul asigură acea încredere în sine fără de care copilul nu poate decât să se retragă în
sine și să-i dispară orice elan. Schimbul de jucarii este extrema pozitivă, socializată, a interrelațiilor dintre copii. Între joc şi educaţie există o strânsă legătură pentru că jocul reprezintă:
mijloc de familiarizare a cop iilor cu lumea înconjurătoare;
mijloc de valorificare a creativităţii, abilităţilor, deprinderilor copiilor;
mijloc de educaţie morală şi socială;
formă de organizare a vieţii şi activităţii copilului, în special în grădiniţe;
mijloc de cunoaştere a copilului;
formă de terapie a copiilor cu cerinţe educative speciale.
Dacă jucăriile se grupează în mai multe sau mai pu ține categorii, diferă în mod egal după folosința pe care le-o va da copilul. El le va însu și într-o manieră mai mult sau mai
puțin variată. Anumite jucarii, acestea fiind cele mai numeroase, servesc pentru a juca în maniera prevazută de fabricant. Altele servesc numai pentru decor. Copilul poate manipula mai mult
sau mai pu țin obiectul, însă este fericit să -l aiba în cameră și s ă-l privească. Anumite papu și frumoase de colec ție sau jucării fragile pot face parte din aceasta categorie. Dar în mod egal, mobilele, care se mi șcă cu ajutorul curen ților de aer, pot fascina la fel de mult micuții. Alte jucării se colecționează. Copilul se joacă cu figurinele sale, dar este 4
foarte fericit să le aibă pe toate aproape. El le aranjează, le schimbă una cu alta, le aliniază , etc. La copii cei mai mici p ărinții sunt cei care stau la originea colec țiilor. Apoi repede copiii iau colecțiile în sarcina lor, desigur sub influen ța școlii. Apoi este vorba și despre anumite jucării care au ca funcție esențială aceea de a fi posedate de copil. Jucăriile sunt proprietatea copilului și ele sunt singurele care trebuie să fie așa.
Copilul este foarte devreme sensibilizat. Nu pentru că nu se folosește niciodată de găletușa albastră, nu este de acord s -o împrumute prietenului din parc. ,, A mea !" este o exclma ție spusă foarte devreme. Reperarea posesiunilor sale și apărarea lor este pentru un copil maniera
sa de a-și afirma existen ța și identitatea. Jucăria î nainte de a permite jocul este un semn. Semnul puterii (,,Am ceea ce al ții nu au, e a mea"). Are o valoare de schimb care apare în anii de școală. Pentru toate aceste considerente juc ăria are o valoare socială care nu trebuie subestimată.
Jocul si jucăriile Experiența jocului este, deci, fundamentală : toți copiii din lume se consacră jocului în mod spontan, cu condi ția să fie sănătoși fizic și mental. Jucăria vine apoi să -și ia locul ca un excelent stimulent al jocului. Bineînțeles, copilul poate juca fotbal, pe o str ăduță, cu o cutie veche de conserve, dar cu o minge este, totu și, mai plăcut. Un copil se poate juca mult timp cu o simplă cutie de carton sau câteva pahare fără picior din plastic. Dar jucăriile din comer ț sunt studiate pentru rolul pe care îl vor avea în cadrul jocului.
Aceste jucarii sunt, deseori, foarte bogate în posibilită ți, în plus față de obiectele cotidiene/obișnuite. Grație lor, copilul dobânde ște noțiuni referitoare la culoare, formă, conținut, duritate, maleabilitate, spa țiu. Priviți un copil în fa ța unei jucării noi: el se va folosi de toate sim țurile sale pentru a o descoperi. O va privi, bineîn țeles, pe toate fe țele. Dar, de asemenea, o va bă ga și în gură pentru a o gusta și a o sim ți, o va lovi și o va scutura pentru a o asculta și înțelege, o va cerceta și o va demonta pentru a- i observa toate păr țile. Este o apropiere minunată, completă 5
și foarte eficace pentru a aborda necunoscutul. Dac ă ansamblul acestor opera ții se face în mai
puțin de 3 minute, obiectul va ateriza fă ră milă pe fundul lăzii cu jucării, în mod iremediabil desfăcut în buc ăți, pentru a nu mai fi probabil niciodată scos de acolo.
De asemenea, este important să furnizăm copilului material de calitate, rezistent și care îi păstrează și stimulează capacită țile de aten ție și descoperire. Este cazul multor jucării
vândute, în prezent. Putem, în mod sigur, spune c ă jocul și jucăriile sunt indisolubil legate, chiar dacă pot exista unul fără altul. Anumite jocuri nu au nevoie de nici un suport material, ca de exemplu
jocurile de ghicitori, leapșa pe cocoțate, numărătoarea, alergatul, gâdilatul. Alte jocuri se bazează pe un material care nu poate fi calificat drept juc ărie pentru că nu a fost conceput cu
acest scop. Să cităm în acest sens capacele de crati ță, calculatorul, trestia care se împlete ște,
cearșafurile cu care facem corturi, pantofii cu toc ai mamei și câinele vecinului. Invers, anumite jucării sunt concepute pentru a fi expuse sau colec ționate, nu ca să se joace cineva cu ele. Este cazul soldă țeilor de plumb sau al pă pușilor folclorice. Atunci, ce este jucăria? Prin defini ție, este un obiect care solicită și împinge la joc și-l
stimulează. Jucăria nu are o altă finalitate decât aceasta. Jucăriile sunt instrumente ale dezvolt ării. Jucăriile propuse pentru un copil de la
naștere până la 3 ani sunt aproape toate obiecte viu colorate și atrăgătoare. Ele dau na ștere în copii la dorința de a le manipula. Uneori, juc ăriile au o utilizare destul de complexă sau oferă mai multe niveluri de utilizare, astfel încât pun copilului probleme pe care acesta se chinuie să le rezolve, ascu țindu-și în felul acesta capacită țile.
În plus, jucăriile sunt proprietatea copilului și, deci, la dispozi ția sa atunci când doređte. Nu acesta este cazul răzătoarei de brâ nză, rașniței de legume pe care i le încredin țăm atunci când vrem să stea lini știt în timp ce terminăm de curățat morcovii...
Jucăriile nu sunt, deci, numai un atu suplimentar în mediul ambiant al unui copila ș. Ele sunt, cu adevarat, o unealt ă indispensabilă în dezvoltarea sa armonioasă pe plan fizic, mental, senzorial și afectiv. Este, oare, acest lucru valabil numai pentru copiii de la ora ș? Un copil care trăiește la țară, înconjurat de prieteni, animale, natură , are mai pu țină nevoie de jucării? Nu este sigur, chiar dacă acest copil găsește în mod efectiv în mediul s ău înconjurător
mai multe elemente care s ă-i favorizeze jocurile și să-i dezvolte imagina ția. 6
Ceea ce este sigur, în schimb, este c ă jucăriile bune ("naturale" sau confec ționate) trebuie să permită schimburi și că anumite moduri de via ță le favorizeaz ă mai mult decât altele. Într-adevar, nu ne putem a ștepta de la un copil mic să fie autonom în jocurile sale. Dar, pentru toți, jucăria vine să satisfacă din plin nevoile de explorare, curiozitate, manipulare, securitate, descoperire și afecțiune, nevoi absolut primordiale.
Jucăriile o mare diversitate Joaca este indispensabilă dezvoltării unui copil. Începând cu să ptămânile de după
nașterea sa, bebelu șul se joac ă, iși privește mâna, se ascult ă scoțând sunete, urmă rește cu privirea razele de soare prin perdea... Apoi, cu trecerea lunilor și a anilor, copilul se folose ște de joc pentru a se dezvolta, a evolua, a- și ex ersa noile sale capacită ți. Micuțul inventează și construiește jocuri care îl conduc în lumea dorin țelor și a imaginației. El imită, încercând, astfel, să înțeleagă mai bine lumea adul ților.
Joaca este pentru un copil ca un servic iu (o muncă), o activitate respectabilă, serioasă, care îl ajută sa creasca , în care se implică total. El înva ță să stăpâneasca noi gesturi și noi capacități. Dar este, de asemenea, o activitate plăcută , o ocazie de amuzament, la care se participă în funcție de preferin țe. Pentru micuți, totul este sinonim: a se juca, a experimenta,
a munci, a visa, a descoperi, a învă ța (acesta nu este un motiv pentru a transforma jocul micuțului într-un mod de învățare/instruire). Dacă copilul nu se odihne ște niciodată, aceasta se explică prin faptul ca el are multe de făcut. La 4 luni, micu țul are totul de privit, de ascultat, de atins, de descoperit. Șase luni
mai târziu, copilul nu are lini ște până nu se deplaseaz ă pentru a extinde mai departe explorările sale. La 18 lu ni, el trece fără oprire de la o ocupa ție la alta, încerc ând, pe rând, să se joace, să prindă, să escaladeze, s ă demonteze, s ă deschidă, să muște, să imite etc. La doi
ani, lumea "trebuie să se țină bine", copilul se pregătește să o cucerească ...
7
Categorii de jucării
Jucăriile micuților sunt înainte de toate pentru a fi învă țate, manipulate și morfolite. Dar dupa ce copilul trece de câteva luni, vom constata că jucă riile se specializeaz ă. Fiecare
categorie d e jucării caută să solicite o component ă a dezvoltării copilului sau alta. Jucă riile de imitare sunt desigur cele mai potrivite: fă ca tata sau f ă ca mama, ca doctorul sau ca vânzătoarea, sunt printre cele mai frecvente jocuri de la varsta de 2 ani. Aici se raporteaza și
telefonul, camionul, păpușa, etc., dar cum aceste jucării apar țin deasemenea unor altor categorii (jucării cu motor sau afective) se î nțelege că aceste categorii se amestecă între ele câte puțin și sunt mai puțin tranșante decât par. Este deosebit de important să se cunoască diferite tipuri de jucă rii. Este de dorit ca un copil să aibă jucării din fiecare categorie, a că ror cantitate respectiv ă să varieze în func ție de
gusturile și interesul copilului. El ar putea astfel să -și dezvolte cel mai bine toate aspectele temperamentului său. 1)
Jucării care dezvoltă motricitatea (mi șcarea)
Jucăriile din această categorie îl ajută pe copil s ă se servească într-o manieră armonioasa de corpul său. Unele vizează motricitatea fină , adică ușurința de a se servi de
mâinile sale. Sunt cele care incită copilul la manipulare, orientare, îngrămădire, de a se ține corect, de a trece jucăria dintr -o mână în alta. Altele vizeaz ă motricitatea globală, adică ele incită copilul să folosească întregul său corp într -o mișcare. Își va dezvolta atunci cordonarea
gestului și a echilibrului. El înva ță să se serveasc ă mai bine de corpul s ău și să-și stăpâneasc ă gesturile. Câteva exemple de jucării cu dominan ță motrică: purtător, tricicleta, mingii, balon, cerc, coarda, popice, structurile jocurilor din exterior (topoganul, balansoarul), jocurile de încastrare și manipulare. 2)
Jucăriile care dezvoltă creativitatea și imaginația
A crea înseamnă a concepe, a învăța, a pune noul acolo unde nu exist ă. Toate jucă riile
(acelea care sunt b une) ar trebui să permită copilului să-și exprime creativitatea. Copilul adoră să pună împreună elementele care nu au fost prev ăzute pentru aceasta, să scoată din
8
funcție obiecte și să inventeze moduri noi de a se servi de aceasta. Nu-i lipse ște niciodată imaginația pentru a î și crea o lume nouă . Copilul știe să împodobească cu imagina ția sa personală, cea mai banală jucărie și să facă un pretext din ea pentru orice fel de scenariu. Anumite juc ării favorizează în mod specific această imagina ție a copilului p rin aceea că de și nu sunt nimic prin ele însele pot
totuși să solicite acțiunea co pilului. Acestea sunt toate jucăriile cu func ție artistică. Dar este evident că o păpușă simplă, de exemplu, este de asemenea o jucărie care suscită creativitatea și imaginația.
Exemple de jucării cu dominan ță creatoare: creioane de ceară sau de colorat, markere, culori, foi mari de hârtie sau tablou mare, plastelina, instrumente muzicale, marionete, jocuri de construc ție sau jocuri din bucă ți care se asambleaz ă. 3)
Jucării care dezvoltă afectivitatea
Aceste jucării permit copilului să-și exprime afecțiunea, tandre țea și de asemenea uneori agresivitatea. Pentru c ă el poate în mod liber s ă traiască sentimentele sale cu o jucarie care nu ține ranchiuna, în mod progresiv copilul se în țelege mai bine pe sine și î și găsește echilibrul. El se desprinde din tr ăirile sale pentru a se interesa de acestea și le rejoaca cu ceilal ți. Jucăriile afective sunt cele cu ca re copilul va crea legăturile cele mai durabile și mai
privilegiate. Esențialul jucăriilor afective este reprezentat de că tre papuși, figurine și animale de pluș. 4) Jucăriile care dezvoltă imita ția Imaginația este procesul esen țial prin care copilul se apropie și întelege lumea care îl înconjoară. Foarte tânăr, el pare c ă vorbește la telefon, o imit ă pe mama sa hră nindu-și păpușa sau se joacă de-a doctorul care face injec ții. Copilul reia cu jucăria ceea ce i s -a întâmplat în via ța reală și se joacă cât îi este necesar. Aceasta îi permite pe de-o parte de a se
9
apropia de comportamentele noi și de a-și lua în considera ție anumite angoase sau experien țe dezagreabile din via ța sa. Exemple de jucării care au dominantă imitația: păpușile și toate accesoriile lor (casa, îmbrăcăminte, materiale, mașini, câinele de joac ă, etc), micile subiecte î n mediul lor,
deghizări, tot ceea ce permite să -l facă să semene cu altcineva. Jocul de- a cumpărăturile, de-a doctorul, de-a activități menajere, garajul și circuitul auto, ferma cu animalele sale. 5)
Jocurile care dezvoltă capacitatea senzorială și intelectuală
Evident este cazul tuturor jucă riilor, pentru că ele permit jocul care este el însu și indispensabil dezvoltării intelectuale a copilului. Inteligen ța celui mic este mai intâi de toate
o inteligență senzorială, motrice, afectivă. Prin manipulare, încercare și asamblare copilul descoperă să-și exercite capacit ățile mentale. Anumite jocuri sunt în mod special concepute pentru a antrena copilul să descopere, să clasifice, să memoreze, să raționeze, să asambleze, să reflecte, să aplice o rațiune logică, toate marile funcții care stau la baza opera țiilor mentale
care în mod progresiv se a șează în ordine. Exemple de jucării cu dominan ță intelectuală: jocurile de asamblare, încastrare, construcție, jocurile de clasare, de ordonare, jocurile puzzle, jocurile de loto mari sau domino, jucăriile care te trezesc sau care se manipuleaz ă.
Cu privire la juc ăriile numite de trezire sau de învă țare este important să precizăm un lucru, jocul este ocazia pentru copil pe care noi am subliniat- o de a învăța să cunoască lumea care îl înconjoară. În mod egal s ă învețe să se cunoasc ă el însuși evoluând în ritm propriu. Cuvântul ,,a învăța" se pretează la ambiguitate deoarece pentru copil nu există diferen ța între a se juca și a se dezvolta, a se juca și a învăța, a învăța și a manipula, a învă ța cum merge ,,asta", a învăța să facă precum mama și tata, etc.
Dar atenție: jocul de-a lungul competen țelor minunate pe car e le relevă copilul nu trebuie să fie recuperat de adult pentru a deveni un pretext de a-l antrena sau a-l învăța. Jocul și jucăria servesc pentru a se juca, asta-i tot. Copilul trebuie s ă se poată juca din placere, chiar
dacă aceast ă plăcere i se impune p rin efort. Copilul se va lăsa pradă realită ților învățate
10
pentru ca mai multe capacități înseamnă mai multe jocuri posibile, de unde și avantajul plăcerii. Și deasemeni pentru ca el este împins de o pulsa ție fundamental ă, inerent ă, care este
dorința de a tr ăi, de a cre ște și curiozitatea de a cunoa ște. Copilului îi revine sarcina de a dota jocurile sale cu complexitate, nu adul ților, de a fixa defini ții sau de a-l antrena în a o face mai bine. Să uitați ce spun cei care se aga ță de performanță și de învățatul precoce. Copii
învață foarte bine când sunt l ăsați s ă o facă cu mai pu țin material necesar la dispozi ție, și cu cât dispun de o latura afectivă. Ei î și exercită f ără încetare spiritul asupra oric ărui lucru pe care îl descoper ă. De-a lungul viselor lor î și construiesc o cunoa ștere și î și dezvoltă o imaginație plină de promisiuni. Atunci a oferi unui copil mic o jucărie pentru a ,,învă ța" este un non-sens. Ceea ce copilul face cu jucaria sa este domeniul său particular. Adul ții nu ar trebui să se amestec e decât la solicitarea expresă a copilului și întotdeauna cu multa delicate țe. Ei nu pot să pretindă că știu mai bine decât copilul cum îi convine acestuia s ă se servească de
jucăriile sale și ce se presupune ca îl amuz ă. Copilul este profesorul jocului. A se juca este și trebuie să rămână înainte de toate o activitate personală și gratuită. Din punct de vedere psihologic jocul poate fi definit ca o activitate psihică complexă. În joc copilul se manifestă ca o personalitate care gânde ș te, ac ț ionează motivat ș i aspiră la performan ț e. Jocul este bazat pe ac ț iune, intensitate ș i
creativitate; transformă realul în imaginar
însă în mod selectiv dupa nevoi. Pe rând în joc sunt antrenate toate procesele psihice cu precădere cele ale imagina ț iei care optează cu simboluri, gesturi . Psihologii au comparat activitatea de joc cu activitatea cercetătorului ș i au ajuns la concluzia că multe elemente psihice specifice activită ț ii de cercetare ș tiin ț ifică se regăsesc în activitatea de joc a copilului însa apar ș i unele deosebiri. Spre deosebire de savant unde cunoaș terea reprezintă totul, la copil o
informare vagă este neeficientă, cercetarea ș tiin ț ifică
se bazează pe logică, iar crea ț ia ludică se men ț ine la nivelul unor acumulări cantitative.
11
În creația științifică rezultatul are fiabilitate, iar jocul se destramă cu u șurință. Jocul reprezintă o ocupație naturală si spontană a copilului un tovară ș de nelipsit al acestei perioade
a vieții.
Bibliografie
1. Chteau, J. – “Copilul ș i jocul” , Ed. Didactică și Pedagogică, Bucure ști, 1967; 2. Cosmovici, A., - „Psihologie generală”, Polirom, Iași, 1996; 3. Cristina Popescu, Mihaela Bucinschi - „Să construim împreună cei 7 ani... deacasă. Modul pentru părinţi şi educatori” , București, 2008;
4. Debesse M (coord.), - „Psihologia copilului, de la naştere la adolescenţă”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970;
5. Domnica Petrovai, - „Ghid pentru părinţi”, broşură, Organizaţia Salvaţi Copiii, 2005;
6. Evghenia A. Flerina – “Jocul ș i jucăria” , Ed. Didactică și Pedagogică, Bucure ști, 1976;
7. Golu, P., Verza E., Zlate M. – „Psihologia copilului”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993;
12
8. Wallon H, - „Evoluţia psihologic ă a copilului” , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1975;
9. Zlate Mielu, - „Fundamentele psihologiei”, Editura ProHumanitate, Bucure ști, 2000;
10. Zlate Mielu, - „Introducere î n psihologie”, Editura Didactică şi Pedagogică , 1991;
13
