Magherit Nica

1|magherit

nica

MAGHERIT GHEORGHE NICA 1974 Cuprins

AŞTEPTAREA AŞTEPTAREA....................... .......................................................... ..................................................................... .................................................................... ..................................................... ................... 3

S—A IVIT O RAZĂ DE LUMINĂ LUMINĂ ............................................................................... ................................................................................................................. .................................... 5 ANGAJA ANGAJAREA REA .......................................................... ............................................................................................. ..................................................................... ..................................................... ................... 7 ŞOARECII ŞOARECII ŞI MAGHERIT MAGHERIT ............................................. ............................................................................... .................................................................... ............................................... ............. 9 O PLIMBARE PLIMBARE DE RECUNOA RECUNOAŞTERE ŞTERE ........................... ............................................................. .................................................................... .............................................. ............ 11 MAGHERIT MAGHERIT AVEA AVEA UN NĂRAV ...................................................... ........................................................................................ ............................................................ .......................... 13 MINERII CEI RĂI ŞI POZNELE LUI MAGHERIT ....................................................................................... 15

2|magherit

nica

PĂDURARUL AVEA PANĂ DE PĂUN LA PĂLĂRIE ................................................................................ 17 POPA IONICĂ IONICĂ AVEA AVEA HACHIŢELE HACHIŢELE LUI.......................................................... ............................................................................................ ............................................ .......... 20 METEAHNA METEAHNA LUI MAGHERI MAGHERIT T ........................................................ .......................................................................................... ............................................................. ........................... 22 O NOAPTE NOAPTE DE POMINĂ POMINĂ .................................................. .................................................................................... ..................................................................... .......................................... ....... 24 L—AM SCĂPAT PE VOICILĂ DE NOTA TREI .......................................................................................... 26 DOMNUL DOMNUL MAGHERIT MAGHERIT ........................................................ .......................................................................................... ..................................................................... ....................................... .... 28 VALEA VALEA MIRESEI MIRESEI............................................................................ ............................................................................................................... .............................................................. ........................... 32 URSUL, URSUL, BUHA ŞI BOIER BOIER BUDURI BUDURICĂ CĂ ........................................................... ............................................................................................. ............................................. ........... 37 AM TERMINAT TERMINAT CU HOINĂREA HOINĂREALA LA ...................................................... ........................................................................................ ...................................................... .................... 40 AM MARCAT UN GOL ÎN POARTA LUI „VENUS" ................................................................................... 43 VOICILĂ S—A RĂZBUNAT PE PIELEA LUI ............................................................................................. 46 FLORILE FLORILE CERULUI CERULUI............................................................ .............................................................................................. .......................................................................... ........................................ 49 AM ÎMPLINIT ÎMPLINIT 11 ANI....................... ANI......................................................... ..................................................................... ..................................................................... ....................................... ..... 52 TĂRĂBOI TĂRĂBOI ÎN MINĂ ............................. .......................................................................... ............................................................................... ............................................................ .......................... 55 SE TOPESC ZĂPEZILE.. ZĂPEZILE.......................... .......................................................... .................................................................... ..................................................................... ................................... 58 A ZBURAT ZBURAT O PASĂRE PASĂRE CU ARIPI ARIPI ALBE........................... ALBE............................................................. .................................................................... ........................................ ...... 61

3|magherit

nica

AŞTEPTAREA

1936. A sosit toamna. O toamnă posomorîtă, învăluită de un nor uriaş, cenuşiu, din care picura o ploaie măruntă şi rece. Dîmboviţa era mare şi tulbure. Se revărsase peste Poiana Lungă ducînd în năvala ei arbori smulşi din rădăcină. în zilele acelea urîte, tata a murit într—un accident, în fundul unei mine de cărbuni. Am rămas 3 copii orfani. Eu eram cel mai mare. Aveam 10 ani şi trecusem în clasa a IV—a. Mama umbla după stăpînul minelor să obţină o pensie cît de mică. Era un drept al nostru. Cînd mama era plecată, eu lipseam de la şcoală. Rămîneam acasă să îngrijesc de cei doi fraţi mai mici. Într—una din acele seri întunecate, mama încă nu venise acasă. Noi eram flămînzi ca pui i de lup. M—a cuprins teama. Am luat de mînă pe cei doi fraţi, zgribuliţi de foame şi frig, şi am plecat spre Dealul Vişinilor. Dealul Vişinilor este o limbă de pămînt stîncoasă, iar jos, la poalele lui, se tîrăşte Dîmboviţa. Ne—am înghesuit sub trunchiul unui vişin gîrbovit, s—o aşteptăm pe mama. Toţi trei  priveam peste apa învolburată, spre poteca ce şerpuia către Pădurea Mare. Se întunecase. întunecase. Priveam şi aşteptam, iar mama nu se ivea. De frică am început să tremur. Mi se părea că din adîncul rîului se înălţau balauri mari cu gurile căscate, gata să ne înghită. Frăţiorii se lipiseră de trupul meu. Abia mai respirau. Să le dau curaj, le—am spus :  —Acuşi, acuşi acuşi vine mama... Vreţi să să vă spun un basm basm ?

4|magherit

nica

 —Nu... Vă duc acasă acasă şi vă vă culc...  —Nu... Cîte nu voiam să le povestesc în seara aceea ? Dar ei răspundeau mereu : „Nu"... Timpul trecea greu, apăsător. Ploaia ne udase pînă la piele, dar noi stăteam pironiţi acolo sub vişin, pe malul Dîmboviţei. Spre miezul nopţii, am desluşit o siluetă acoperită de apă pînă la brîu. Era mama. Se lupta cu furia valurilor, să ajungă la punte. O priveam cu sufletul la gură. Aşa micuţă şi slabă cum era, părea că este un uriaş neînfricat care despică apa cu braţele. A ajuns la punte, a trecut—o, a ridicat ochii spre pîcla cerului, apoi cu paşi împleticiţi a pornit spre Dealul Vişinilor. Noi ne—am repezit spre dînsa şi ne—  am agăţat de fusta ei udă. Mama ne—a privit mută. Ochii îi erau umezi. Din tăcerea ei am înţeles că toate drumurile pe care le—a bătătorit au fost zadarnice. Mama a luat pe cei doi do i fraţi în braţe. Eu mă ţineam strîns str îns de fusta ei. Cum am ajuns acasă, nu ştiu. Am trecut prin vîlcea, am sărit gardurile gardur ile prin grădinile vecinilor... Nu ştiu... Ştiu că ne—am pomenit pomenit în  pat, cu privirea pr ivirea înfiptă în t avan... Sînt cap de familie... fami lie... Adio copilărie... adio ad io şcoală. Am zece ani. Sînt orfan. Viaţa e grea ca un tăvălug care se afundă în nămol. Trebuie să muncesc... Gînduri, valuri de gînduri veneau, mă mistuiau, apoi se năruiau în adîncul nopţii negre, fără de sfîrşit.

5|magherit

nica

S—A IVIT O RAZĂ DE LUMINĂ

A sosit dimineaţa. în poartă bătea cineva cu pumnul. Mama a sărit repede din pat, s—a uitat prin fereastră şi a spus :  —Gheorghiţă,  —Gheorghiţă, e Domnişoara învăţătoare. învăţătoare. Mama s—a dus să deschidă poarta. Eu m—am frecat la ochi şi m—am aşezat pe marginea patului. Domnişoara învăţătoare a închis umbrela, a intrat în casă. O priveam pe sub gene, cu bărbia înfiptă în  piept.  —Ce—ai făcut, făcut, Salomee ?  —Nimic, Domnişoară... Domnişoară...  —Chiar nimic, nimic ?... ?...  —Nimic, Domnişoară. Domnişoară. Domnişoara învăţătoare s—a aşezat lîngă mine. Mi—a netezit părul cu mîna ei caldă, m—a sărutat pe frunte, aşa cum mă săruta la fiecare sfîrşit de an, cînd îmi aşeza pe cap coroniţa de flori. Am vrut să—i spun un cuvînt, doar unul. N—am putut. Ea s—a uitat la mine, a înţeles. Glasul ei duios, acelaşi glas pe care îl cunoşteam de cînd am început să învăţ primele buchii ale cărţii, a răsunat încet, uimitor de încet :  —Te înţeleg, înţeleg, Salomee...  —Aşa mi—a mi—a fost scris, a oftat mama.  —Te înţeleg, Salomee, ştiu şt iu că ai trei t rei copii... Mă gîndesc la Gheorghe. El E l trebuie tr ebuie să vină la şcoală. E cel mai bun elev al meu...  —Locul lui e în mină, mină, Domnişoară. N—avem N—avem cu ce trăi... trăi...  —E mic, e o mînă mînă de copil, cine o să—l să—l angajeze angajeze ?  —N—avem  —N—avem din ce trăi, repetă mama. mama.

6|magherit

nica

„Să nu mai învăţ ?" Mii de fiori îmi săgetau trupul... Tremuram. Cînd ai suflet nu te mai vezi mic. îţi creşte puterea, îţi creşte curajul.  —Mamă !... Am să lucrez în mină, am a m să fac tot t ot ce spui, dar vreau să merg şi la şcoală. Ai să mă laşi, mamă ? Mama a încremenit ca o statuie. Se chinuia să—şi descleşteze gura. A înălţat din umeri şi şi—a aplecat capul într—o parte.  —Ai să mă laşi, laşi, mamă ?  —Dumnezeu cu cu mila, reuşi mama să îngăimeze... Domnişoara Domnişoara m—a strîns strîns la piept, şoptind :  —Ai suflet mare, Gheorghiţă, Gheorghiţă, păcat că eşti eşti mic şi firav...  —Da, aşa am să fac ! am repetat eu hotărît. hotărît.  —Tu îl cunoşti cunoşti pe domnul Budurică, Budurică, proprietarul măgarilor din mină ?  —Nu, Domnişoară... Domnişoară...  —Vorbesc eu cu cu el. Mîine să fii acolo, are să să te angajeze angajeze sigur. M—a învăţat, pe îndelete, cum trebuie să mă port şi mi—a atras atenţia de mai multe ori să nu uit să—i sărut mîna. După ce m—a „instruit" bine, şi—a luat umbrela şi a plecat. Am urmărit—o cum  păşea grăbită grăbită pe uliţă şi mi—am zis în gînd : „S—a ivit o rază de lumină". lumină".

7|magherit

nica

ANGAJAREA

În zorii zilei, am pornit spre mină. Norii se topiră, iar pe cerul albastru, a lbastru, luceafărul de zi clipea spre mine. Am trecut puntea, am traversat Poiana Lungă şi am pornit pe drumul dintre loturi. Cunoşteam cărările. Le bătătorisem pe toate încă de cînd aveam 7 ani. Veneam împreună cu alţi copii, să paştem vitele pe mirişti. Jucam fotbal, oina, căpriţa. Cînd se coceau fragile, cireşele şi smeura, ne avîntam  printre hăţişurile pădurii şi mîncam pînă ne săturam. Răsăritul soarelui m— m—aa găsit în vîrful pădurii. Pe sub trunchiurile stejarilor şi fagilor răsăriseră bureţi. Nu m—am atins de ei. Eram grăbit. Trebuia să ajung la mină. Baraca în care domnul Budurică îşi avea biroul, era aşezată pe o movilă, sub poalele unui fag bătrîn. Am ciocănit în uşă şi fără să mai aştept răspuns, am dat buzna înăuntru. Domnul Budurică era un om scund şi gras şi avea nişte urechi, atît de mari, cum nu mai văzusem la nici un om. Stătea îndesat pe scaunul din spatele biroului. Eu, nici una nici două, m—am repezit la el să—i sărut mîna.  —Cine eşti, mă mă ?  —Sărut mîna, boierule. boierule.  —Etete ! se miră el. el. Eu mă făcusem că nu—l aud. Mă luptam din toate puterile să—i ridic mîna. Domnul Budurică repeta întruna : „Etete". Avea mîna grea ca un buştean, dar nu m—am dat bătut.  —Bravo, eşti inimos. inimos. Ce vrei ?  —Să lucrez în mină, mină, boierule...

8|magherit

nica

 —Cîţi ani ai ?  —Zece.  —Eşti prea gălbejit gălbejit şi... n—am nici un măgar măgar liber...  —Vreau să lucrez, lucrez, boierule.  —Al cui eşti, mă ?  —Al lui Dumitru care a murit murit în accident...  —Dumnezeu să—l să—l ierte, a fost un om bun... Domnul Budurică, după ce a spus că tata a fost un om bun, a tăcut. A început să mă măsoare cu  privirea din cap pînă pînă în picioare. Eu, cu mîncărici mîncărici pe limbă, l—am l—am luat repede :  —Am putere, am muşchi şi ştiu să mă port cu măgarii. Domnul Budurică a început să rîdă, apoi a strigat cu o voce de bas:  —Ioane, mă grăjdar, grăjdar, mă...  N—a mai apucat să strige st rige a doua oară. Ion a răsărit ca din d in pămînt. Era un tînăr t înăr ghebos şi cu un  picior mai scurt. Şi—a luat căciula ţuguiată ţ uguiată de pe cap şi ş i şontîc, şontîc, şont îc, se opri în poziţie de drepţi în faţa domnului Budurică.  —La ordine, boierule. boierule.  —Avem un măgar măgar liber ? Ion se uită la mine. Mustăci din nas, apoi răspunse :  —Ar mai fi, bătrînul Magherit Magherit — da—i pe ducă... ducă...  —Cum pe ducă, ducă, mă ? se umflă domnul domnul Budurică.  —E sfîrşit, boierule. Nu mai mai poate trage nici vagoneţii vagoneţii goi, darmite pe cei încărcaţi... încărcaţi... Domnul Budurică se scărpina pe vîrful nasului şi ridică din umeri spre mine.  —Ce să—ţi fac ! Pierd un măgar, asta înseamnă pagubă... M—au trecut 99 de năduşeli. năduşeli. în piept parcă aveam o nucă, nu inimă. Mă gîndeam că vor să se descotorosească de mine. Acum e acum, mi—am zis şi am prins curaj.  —Boierule, îl fac eu eu să meargă... Am să trag alături de el şi tot facem treabă. Domnul Budurică a început să rîdă.  —Bravo, eşti inimos, inimos, îmi place. Apoi se uită uită încruntat la Ion.  —Magherit mai stă în picioare ?  —Mai stă, boierule. boierule.  —îl dai în primire băiatului. băiatului.  —Boierule, îl dă vîntul vîntul jos...  —Mă ! se răsti domnul domnul Budurică. Ce tot vorbeşti vorbeşti ? Eu am măgari măgari de rasă şi tu vorbeşti de... de...  —De rasă, boierule, repetă Ion tuşind t uşind în căciulă. Domnul Budurică se scarpină în barbă, apoi se uită fix la mine.  —Îţi dau 10 lei pe p e zi, z i, auzi mă ? Zece lei, da' cu condiţia să cari 30 de d e vagoneţi vagoneţi pe noapte. De nu, te alegi cu un picior în spate. Haida, dă—i lampa şi căraţi—vă la treabă... Am pornit cu Ion spre galeria galer ia nr. 1. În timp t imp ce urcam pe cărăruia dealului, hainele zdrenţuite de pe Ion se legănau ca nişte cîrpe prinse în băţ. Semăna cu sperietorile de ciori pe care le puneam primăvara  pe petecul de pămînt pămînt pe care semănăm semănăm cînepă. M—a bufnit rîsul. Ion se burzului la mine :  —De ce rîzi, mă mă ?  —Aşa, că am lampă lampă de miner...

9|magherit

nica

ŞOARECII ŞI MAGHERIT La gura galeriei am aprins lampa de carbid. Flăcăruia era albă şi lungă, ca o cometă. Am tresărit. Trăiam un moment înălţător, în clipa aceea am simţit că s—a schimbat ceva în mine, ce, nu ştiu... Ştiu doar că am asemuit lumina aceea cu o stea, cu luna, cu soarele. Am început să coborîm spre adîncul întunecat. De pe pereţii galeriei, căptuşiţi cu lemn, ţîşnea apă şi un fel de nisip mărunt, vînăt. După un timp am început să desluşesc şi nişte chiţăituri de şoareci. M—am uitat în stînga, în dreapta şi am văzut zeci şi zeci de şoareci. Aşa dihănii urîte nu mai văzusem. Mi s—a făcut frică. Ăştia o să—mi roadă urechile. Am vrut să fug înapoi spre ieşire... Ion, văzînd că rămîn în urmă, a strigat :  —Hai, grăbeşte grăbeşte pasul...  —Nu mai merg...  —Ce te—a apucat apucat ?  —Şoarecii...  —Şoarecii... Aoleu, cîţi mai sînt !...  —Eşti fricos ca o broască. broască. Şoarecii sînt sînt prietenii minerilor.  —Mie nu—mi plac prieteni de ăştia. Ion m—a luat de mînă, tîrîndu—mă după el ; tot dădea zor că şoarecii sînt deştepţi, că au simţul dezvoltat, că ei sînt buletinul meteorologic al minerilor şi cîte şi mai cîte... Eu ştiam că şoarecii sînt nişte hoţi fără pereche. Ai naibii pungaşi, ne fură porumbul şi ca să—şi bată joc de noi, mai găuresc şi sacul.  —Am să le sucesc sucesc gîtul.  —Să nu te atingi de ei.  —De ce să nu nu mă ating ?  —Te jupoaie jupoaie minerii.  —Pentru un şoarece ?  —Ţi—am spus spus că sînt deştepţi. Şi hai, hai, nu mai întreba atîta, atîta, prea vrei să ştii multe. multe. Tot cu ochii după şoareci, mă trezesc în faţa unui măgar sfrijit.  —Ăsta e Magherit! Magherit! M—am uitat lung la el cum ciugulea leneş nişte paie. Mi—am zis : „Ăsta e un măgar mai mult mort decît viu..." Un schelet cu trupul deşirat, acoperit cu smocuri de păr brun—roşcat. Picioarele, şoldurile, ca şi capul îi erau pline de răni. Unele sîngerînde, altele uscate, acoperite cu coji. Doar ochii de culoarea castanelor coapte îi scînteiau plini de vioiciune, de parcă acolo, în adîncuri, numai ei licăreau ca două băltoace sub razele lunii.  —Cu mortăciunea mortăciunea asta de măgar am să lucrez ?  Nici n—am apucat apucat să închid gura că m—am m—am pomenit asurzit de nişte zbierete zbierete de mai—mai să—mi să—mi spargă timpanul. Răgea cu atîta furie, încît îi clănţăneau şi dinţii. Se smucea în căpăstru, cu ochii pe mine, să mă înghită, nu alta. De frică, mi s—a zbîrlit părul din cap. M—am ascuns în spatele lui Ion. Degeaba. Slăbănogul zbiera zbiera şi mai tare. Ion m—a apucat de ureche.  —Să nu—i mai spui măgar. Nu—i place. El E l e Magherit, e de neam mare şi e fălos ca un cal înaripat. Haide, Magherit, potoleşte—te. El e un copil prost. Iartă—l. Taci odată. Are să lucreze cu tine, ţi—  aduce zahăr. Să vezi ce bine o să vă împăcaţi... Stîrpitura, cînd a auzit de zahăr, a ciulit urechile şi a devenit blînd ca un miel. Ion mă tot îndemna să mă apropii, să—l scarpin pe gît, în semn de prietenie. Cu inima cît un  purice, mă apropiam. Hoţomanul se făcea că nu mă vede. Cînd să pun mîna pe grumaz, să—l scarpin, m—a înşfăcat de guler şi a început să mă zgîlţîie de credeam că mă izbeşte de pereţi. Ion a început să strige la el. Degeaba. Pînă nu şi—a făcut harţagul nu mi—a dat drumul. După un timp m—am trezit lungit în băltoacă. Mi—am făcut cruce că am scăpat teafăr. Mi—am găsit naşul. Ăsta mă face harcea—parcea... „Fugi, Gheorghiţă !" mi—am zis. M—am ridicat din băltoacă şi zbughio. Ion m—a  prins de mină, mi—a mi—a ars o palmă şi pe deasupra mi—a mi—a tras şi o înjurătură.  —Mă, ţîncule, nu mai vezi mina în viaţa ta. Cu boier Budurică te joci tu ? Du—te la Magherit şi roagă—l să te ierte.  —Mă muşcă. muşcă.  —Nu te mănîncă. mănîncă. Zi bogdaproste că ai scăpat cu atît. atît. Alţii au păţit—o mai rău...

10 | m a g h e r i t

nica

Ce era să fac ? Mai de voie, mai de nevoie, am început să mă apropii iar de Magherit. Mă şfichiuia cu ochii lui sticl st icloşi. oşi.  —Dragă Magherit, Magherit, am să—ţi aduc zahăr... zahăr... A început să ţopăie din picioare şi să dea din coadă.  —O să fim ca fraţii. fraţii. Hi—ha ! zbiera el moţăind din cap, apoi a întins gîtul să—l scarpin. Ion a plecat. Am rămas cu Magherit. Eu cu frica în inimă, el plictisit de gustul paielor. Aveam multe necazuri pe sufletul meu, dar mă prefăceam că le—am le—am uitat şi asta numai de teama lui Magherit. Mai ştii ? Poate Poat e că Magherit e năzdrăvan, ghiceşte şi gîndurile şi cine ştie cu ce mă aleg. Trebuie să—l respect, altfel nu merge.  —La revedere, revedere, Magherit... Ne vedem diseară, cînd începem lucrul. lucrul.  —Hi—ha... Cu asta m—a dat gata. Eram convins că Magherit înţelege tot şi că e un măgar fermecat.

11 | m a g h e r i t

nica

O PLIMBARE DE RECUNOAŞTERE RECUNOAŞTERE Pentru un copil, mina e foarte întortocheată. Are uliţe şi văgăuni mai multe decît satul nostru. Nu sînt case, nici pomi, nu—i iarbă şi nici soare. Încrengătura de uliţe şi văgăuni are, fiecare, numele ei. Minerii cei mari le numesc galerii, abataje şi multe alte nume. Să nu le încurc, le—am dat numere. Magherit era în văgăuna nr. 7. Mina are cer. Un cer jos, căptuşit cu lemne. Soarele care o luminează e lampa aprinsă pe care o  porţi pe piept. Tot umblînd aşa hai—hui, hai—hui, m—am izbit izbit puternic de „toarta cerului". Privirea Pr ivirea mi s—a întunecat şi am văzut o puzderie de stele verzi. Am clătinat din cap, am dus mîna la frunte şi am dat  peste un cucui, în loc să bocesc, am început să rîd, vorbind de unul singur. „Magherit, m—am ciocnit cu capul de cer. I—am văzut pe toţi sfinţii, aici, în văgăună. Tu de cîte ori i—ai văzut, Magherit?"... Am mîngîiat cucuiul care crescuse cît oul de bibilică şi am plecat mai departe. Guzganii, cu cozile lor lungi, se ţineau după mine. De frică, am prins scîntei la călcîie. Ei, urîţeniile pămîntului, după mine. Chiţăiau şi făceau salturi ca acrobaţii. La o curbă am alunecat şi am căzut. Lampa mi s—a stins şi m—  am trezit în bezna iadului. Gata, s—a zis cu mine. Guzganii au să mă ciuruiască ca pe sacul de  porumb.  —Împieliţaţilor, vă sfărîm capul. capul. Hai, fugiţi de aici. Ei, în loc să fugă, au început să dănţuiască. Lasă, vă vin eu de hac. Am început să miorlăi ca un motan. Miau, miau...  —Chiţ, chiţ... chiţ...  —Miau, miau... miau...  —Chiţ, chiţ, chiţ, chiţ... Tot mai tare, de parcă le cîntam.  Norocul meu a fost fost un miner care m—a m—a auzit miorlăind. miorlăind.  —Măi fraţilor, s—a prăsit prăsit un motan în mină.  —Unde, mă mă ? s—au auzit auzit mai multe voci.  —Acolo, pe suitor. suitor. Am să—i zdrobesc zdrobesc capul. A mijit o pîlpîitură de raze, apoi din ce în ce mai clar, se contura lumina unei lămpi. De frică, au început să—mi clănţăne dinţii. Am vrut să fug. Cînd am simţit că mă afund tot mai adînc în băltoacă, m—am făcut ghem lîngă armătură şi pune—te pe strigat.  —Nene, mă scufund, scufund, nene. Minerul, cînd a auzit voce omenească, şi—a arcuit spatele păşind grăbit spre mine.  —Ce faci aici, aici, ţîncule ?  —Am căzut... căzut...  —Tu ai miorlăit miorlăit ?  —Mi—a fost frică de şoareci...  —Cum ai ajuns aici aici ?...  —Sînt miner.  —Ce eşti, mă ?  —? ?  —Unde lucrezi ?  —Păi, păi, am vrut vrut să zic... am să să fiu miner...  —Aşa, vasăzică. vasăzică. Văd că ştii să miorlăi. M—a prins zdravăn de urechi şi m—a scos din băltoacă. În În acest timp se auzi un uruit tot mai puternic. Cît ai clipi din ochi, doi vagoneţi au trecut cu viteză pe lingă noi, împroşcînd apa din băltoacă. Minerul care îmi răsucise urechea, se uita urît la mine.  —Te făcea piftie. piftie. Să nu mai umbli cu ochii pe pereţi. Aici nu eşti eşti pe cîmp, nici în pădure...  —Mă doare urechea... urechea...  —Cînd miorlăiai miorlăiai nu te durea ?  —Sînt nou în mină. mină. Am fost angajat de boier boier Budurică.  —Să miorlăi miorlăi ?  —Nu, să lucrez lucrez cu Magherit. Magherit.  —Măi, copile, du—te du—te acasă. Budurică Budurică şi—a bătut bătut joc de tine. Magherit Magherit e pe ducă...

12 | m a g h e r i t

nica

 —Domnule miner, miner, îl cunoaşteţi pe Magherit Magherit ?  —Îl cunosc de 14 14 ani. Aici şi—a şi—a făcut veleatul... Tu cîţi cîţi ani ai ?  —Zece ani. ani.  —Şi vrei să te îngropi îngropi de pe acuma în văgăuna văgăuna asta ?  —Sînt orfan, nene... nene... Minerul m—a privit cu ochi mari. Mi—a aprins lampa şi a spus încet :  —Îmi pare rău că te—am tras de urechi. urechi. Ştiu eu ?... Poate a fost fost bine pentru pentru tine... Cînd vii la lucru ?  —În seara asta, asta, ziua merg la şcoală. şcoală.  —Bravo, eşti un copil bun. Din ce ce sat eşti ?  —Din Valea Satului. Satului.  —Du—te acasă, acasă, odihneşte—te, te aşteaptă muncă muncă grea... Am plecat. Doream să vină seara mai repede, să urc dealul Pădurii Mari cu lampa aprinsă, s—o vadă mama, s—o vadă fraţii mei, s—o vadă tot satul, aşa cum vedeam eu în fiecare seară luminile călătoare... stelele pămîntului... pămîntului... stelele minerilor.

13 | m a g h e r i t

nica

MAGHERIT AVEA UN NĂRAV

Soarele se rostogolea spre dealul Cernetului. Eu grăbeam g răbeam paşii să ajung la mină. M—am îmbrăcat cu hainele de lucru, rămase de la tata. Pălăria veche şi găurită avea boruri mari. Ca să stea pe cap, îi  pusesem sub cordeluţă trei cercuri făcute din ziar. Haina era largă. Mînecile lungi le suflecasem atît atît de mult, încît păreau nişte cercuri în jurul palmelor. Pantalonii erau largi, iar în picioare purtam opinci de cauciuc. Cred că arătam tare caraghios, dar nu—mi păsa. În buzunar aveam patru bucăţi de zahăr, iar  pe umăr ţineam lampa şi o motoaşcă motoaşcă cu cîrpe unse cu păcură. Cîrpele mi le dăduse Domnişoara învăţătoare să pansez cu ele rănile lui Magherit. Am intrat în galerie fără să mă odihnesc. Guzganii săreau, chiţăiau de mi se furnica pielea. De frica lor, am sfărîmat o bucată de zahăr şi le—am spus :  —Mîncaţi, dracilor dracilor ! Au tăbărît pe fărîmituri. Mulţumit că am scăpat de ei am luat—o la fugă. Am intrat pe văgăuna nr. 7, unde era Magherit. Mi—am încovoiat spatele ca să nu mă lovesc de grinzi. Tot păşind aşa, cocoşat, mă întrebam întruna. „De ce or fi făcut boierii minele atît de înguste şi joase ?" Cînd am dat cu ochii de Magherit, am uitat de necazuri. necazuri.  —Magherit, ţi—am adus zahăr. zahăr. El a ciulit urechile, a întins botul spre mine, ţopăind din picioare. Ronţăia zahărul cu o poftă nebună. Am desfăcut motoaşcă şi am început să—i oblojesc rănile. Capul i l—am îmbrobodit cu o cîrpă mare şi groasă. Păcătosul ! Tot timpul cît l—am bandajat, a stat cuminte ca un sfînt. După ce că era mic şi sfrijit sfri jit de îi număram coastele, îl mai bălţasem şi eu de parcă era făcut numai din petece. L— 

14 | m a g h e r i t

nica

am luat de căpăstru. Magherit a făcut cîţiva paşi, m—a aburit cu o suflare caldă, apoi s—a oprit şi a început să—şi vîre botul în buzunarele mele. I—am dat un bobîrnac peste ureche.  —Şmechere,  —Şmechere, ţi—am ţ i—am dat porţia, acum la treabă. t reabă. Am făcut doi paşi şi, deodată, mi—a zburat pălăria de  pe cap. Mă uit în jos, mă uit în sus, pălăria parcă intrase în pămînt. pămînt. Credeam că mi—au mi—au luat—o guzganii. Mă uit spre urecheat şi am încremenit. Pălăria era în gura lui.  —Aa, deci tu eşti hoţul ?  —Hi—ha... a zbierat zbierat Magherit, morfolind de zor borurile. borurile. Am înfipt mîna în pălărie. pălărie.  —Dă—i drumul, drumul, Magherit.  —Hi—ha... Eu trăgeam de o parte a pălăriei, pălăriei, el de alta. a lta.  —O rupi şi te omor omor în bătaie.  —Hi—ha... Vrînd, nevrînd, am scos repede o bucată de zahăr. Politicos ca o mîţă blîndă, Magherit a dat drumul la pălărie şi a întins botul după zahăr. I—am arătat cotul.  —Uite, asta capeţi, capeţi, pungaşule. pungaşule. Am luat pălăria şi de teamă că iar mi—o înhaţă, am ţinut—o în mînă.  —La drum, pezevenghiule. pezevenghiule. Magherit s—a proptit pe picioare, de parcă înţepenise locului. Eu îl trăgeam înainte, el trăgea înapoi. Dacă am văzut că nu—i chip să—l urnesc din loc, m—am dat bătut. Pocitania a înfipt dinţii în  bunătatea de zahăr, zahăr, a scuturat din cap şi m—a urmat de parcă parcă am fi fost prieteni prieteni de cînd lumea.

15 | m a g h e r i t

nica

MINERII CEI RĂI ŞI POZNELE LUI MAGHERIT

Minerii lucrau de zor. Unii în genunchi, alţii culcaţi pe burtă. Curgea sudoarea pe ei. Îşi ştergeau frunţile şi înfigeau cu sete pironul în zidul de cărbune. Am dat bineţe de cîteva ori, apoi am început să tuşesc tare, ca să pot fi auzit. Unul din ei a întors capul. Dînd cu ochii de Magherit a început să rîdă cu hohote.  —Măi fraţilor, uite o mireasă... mireasă... Un alt miner, uscăţiv şi lung la trup, care lucra întins pe burtă, întrebă :  —Ce ai, mă, mă, de rîzi ?  —Avem o mireasă. mireasă. Toţi cei şase mineri au oprit lucrul. Au holbat ochii o chii la Magherit, şi—au şi—au făcut semnul crucii şi dă—  i pe rîs. Pe mine nu mă luau în seamă. Oameni răi... De ciudă, am tras de Magherit şi l—am înhămat la vagoneţii încărcaţi cu cărbuni.  —Ciuş, ciuş ! Magherit nu se clinti. I—am tras cîţiva ghionti în coaste, co aste, să pornească pornească mai repede Pocitania, în loc să tragă, a început să zbiere. Minerii, mai, mai să leşine de atîta rîs. Cel înalt şi uscăţiv se apucă să strige :  —Grevă, Magherit. Magherit. Pînă să mă dezmeticesc, leşinatul de Magherit se lungise jos şi stătea nemişcat de parcă era mort. Am început să—l lovesc cu opincile.

16 | m a g h e r i t

nica

 —Ciuş, ciuş ! urecheatule. Îmi venea să—l deznod, să—l mănînc. În loc să se ridice, sălta puţin capul şi mă privea sfidător cu ochii lui mari. Minerii hohoteau, orăcăind ca broaştele. M—au podidit lacrimile. Minerul uscăţiv s—a apropiat de mine.  —Ce boceşti boceşti ? Tu nu ştii de glumă ?  —Nu ştiu...  —Atunci n—o să iasă iasă nimic din tine. M—am uitat fix la el. Nu cunoşteam pe nici unul. Erau din alt sat.  —Sînteţi răi, răi, răi ! am strigat strigat eu cu năduf.  —Măi băiete... noi ăştia, răii, vrem să te ajutăm ajutăm şi tu boceşti. boceşti.  —Rîdeţi de mine. mine.  —Nu, nu rîdem, rîdem, vorbim serios.  —Atunci măgarul ăsta, ă sta, lua—l—ar lua—l—ar naiba, de ce nu se scoală ? Uite—l, trage tr age cu ochiul la mine dar de ridicat nu vrea să se ridice... r idice...  —Vorbeşte politicos politicos cu el, altfel n—ai să ai zile bune. S—a apropiat de Magherit şi a început să—i şoşotească la ureche : „Ochenat, sprîncenat, măricel, voinicel, ciurdubuc..." Îi vîrî ceva în gură şi strigă :  —Sus, bătrîne. bătrîne. Gata, s—a terminat terminat greva. Deşiratul s—a proptit pe picioare şi cît ai zice trei s—a ridicat. Am încremenit cu privirea pe urechile lui. „O să—mi scoată sufletul." Magherit s—a holbat la mine. Am vrut să—i spun ceva dar cuvintele mi s—au oprit în gît. Nu e de glumit cu el. Ghiceşte şi gîndurile. L—am luat cu blîndeţe.  —Haide, Magherit, haide, drăguţule, să cărăm vagoneţi. Şmecherul se prefăcea că trage dar n—a mişcat un pas. Greva e cu pricina. Ce—o fi aia grevă ? Minerii m—au păcălit. Am oftat ca un om mare. Minerul uscăţiv a scos hamul de pe Magherit.  —Du—l să pască, pască, să prindă prindă puteri.  —Ferească sfîntul. sfîntul. Trebuie să transport transport 30 de vagoneţi, vagoneţi, altfel mă burduşeşte burduşeşte domnul Budurică.  —Mă, tu cu burduful burduful de Budurică lucrezi sau sau cu noi ?  —El mă plăteşte.  —Cărăm noi vagoneţii. vagoneţii. Zece zile să nu nu mai dai pe aici.  —Nene, nu nu mă păcăleşti ?  —Nu, băiete. băiete. Mi—am amintit de grevă. Mai auzisem de ea dar nu ştiam ce înseamnă.  —Nene, ce—i ce—i aia grevă ?  —Cînd ai să creşti creşti mare ai să ştii.  —Păi sînt sînt mare.  —Vorbă multă sărăcia omului. o mului. Hai, Magherit e flămînd. flă mînd. Du—l la iarbă iar bă şi nu uita să iei cărţile cărţ ile cu tine t ine şi să ştii : Lui Magherit îi place să—i citeşti.  —Am crezut că sînteţi sînteţi răi.  —Dacă n—ai n—ai să înveţi sîntem foarte foarte răi. Voiam să—i sărut mîna, dar el m—a luat de urechi.  —Eu nu sînt sînt popă, mă muştrului. muştrului. Magherit e flămînd, chiorăie maţele în el. el. N—ai plecat ?... „Ce suflet au şi minerii ăştia ? Aci îi vezi răi de ţi se furnică pielea, aci îi vezi buni. Te ung la inimă cu vorbe calde." Îl iau pe Magherit şi pornim să cutreierăm pădurile şi văile, să vedem luna, stelele... să visăm... sub aripa nopţii de nepătruns.

17 | m a g h e r i t

nica

PĂDURARUL AVEA PANĂ DE PĂUN LA PĂLĂRIE

Cerul era senin, ţintuit cu mii de stele. Luna plină poleia cu raze de aur cîmpia, pădurea şi pîrîiaşul Cucului. Magherit respira adînc aerul curat şi se uita uit a lung, de parcă nu mai văzuse de cînd c înd lumea acele locuri. Poiana Buciumetului, arcuită cu fire de iarbă subţire, cu flori de toamnă şi tufe de ciulini, se întindea pînă la şoseaua mare.  —De ce nu mănînci, mănînci, Magherit ? Auzindu—şi numele a întins botul spre mine, clipind şiret.  —Vrei să te duc spre şosea şosea ? A scuturat din cap în semn că nu vrea.  —Mergem pe Valea Valea Plopilor ? Secătura, cum a auzit de Valea Plopilor, a început să mă tîrască după el. Am trecut pîrîiaşul Cucului şi în curînd am ajuns. Iarba era mare şi crudă, iar din loc în loc apărea cîte un polog de tufe de ciulin. Vîntul, păsările se culcaseră. Era linişte. Doar firicelul de apă susura încet, sfios, ca nu cumva să tulbure liniştea şi frumuseţea ca de basm de pe Valea Plopilor. Magherit a început să înfulece cu lăcomie. Eu, de bucurie, am început să fac tumbe ca puii de urs. Voiam să—i arăt lui Magherit că—mi place joaca şi că ştiu să fac ghiduşenii. Timpul trecea... îşi torcea firul mai departe. Magherit se umflase ca un cimpoi. Îl ţineam de căpăstru şi mă lăsam purtat spre locurile unde—i plăcea lui să mănînce cu poftă. M—am trezit între tufele de ciulini.  —Aici nu—i bine, Magherit. Ciulinii ăştia înţeapă. Magherit Magherit făcea pe surdul. înfuleca florile uscate de

18 | m a g h e r i t

nica

ciulini de parcă descoperise în ele e le toate aromele pămîntului.  —Prostule, te înţepi, înţepi, îţi umflă cerul gurii. De ce nu nu mănînci iarbă ?  —Îţi plac ciulinii ?  —Am să te las aici, aici, să te mănînce lupii. lupii. Magherit a încordat gîtul şi s—a uitat la mine de parcă ar fi vrut să mă sfîşie. De spaimă, am dres—o repede.  —Mănîncă ce—ţi ce—ţi place. Vreau să te văd văd gras ca un pepene.  —Vă fac eu pepene pepene pe amîndoi, amîndoi, se auzi o voce dinspre dinspre pădure. M—am lipit de pieptul lui Magherit.  —Repede,  —Repede, s—o ştergem, am şoptit.  —Staţi pe loc, altfel altfel trag.  —Stăm, nene... nene... De noi se apropie pădurarul. Avea o armă pe umăr, iar la pălărie purta o pană de păun.  —Ce căutaţi pe pe domeniul regal ? se răsti răsti el.  —Ciulini, domnule pădurar. pădurar.  —Vă satur eu de ciulini, c iulini, să ţineţi minte cît oţi trăi... t răi... Magherit şi—a ascuţit urechile şi privea temător, t emător, ca şi mine, spre pădurar.  —Iartă—ne, nene... nene... N—am ştiut ştiut că e domeniul regal...  —Aha, zici că că nu ştii ? Mă prinse de spicul părului de lîngă l îngă ureche şi răsuci cînd într—o parte, cînd în alta. Tăceam chitic. Mă ustura, dar răbdam şi tăceam. Mă uitam la pana de păun şi strîngeam dinţii.  —Am să—ţi să—ţi tăbăcesc pielea, iar pe peticitul peticitul ăsta de măgar măgar îl duc la obor. Magherit, nici una, nici două a întins gîtul ca o girafă şi cît ai clipi din ochi i—a înhăţat pălăria de  pe cap.  —Magherit ! strigă pădurarul ca scos din minţi. Hoţule, pungaşule, n—am ştitu că eşti eşt i tu. t u. Ai să—mi rupi pana, nu—mi fă ruşinea asta. Magherit, în loc să—l asculte, s—a întors cu spatele la el arătîndu—i copita. Mie îmi sălta inima de bucurie. Pădurarul se ruga în fel şi chip de Magherit să—i dea pălăria.  —Scumpule,  —Scumpule, dragule, am să—ţi să—ţi aduc o pungă cu zahăr... zahăr...  —Hi—ha ! răspunse răspunse Magherit, Magherit, fluturînd pălăria în aer...  —Te împuşc, măgarule. măgarule. Haimana afurisită, afurisită, mă dau bătut, te las să să paşti pe unde vrei. Magherit a ciulit urechile, a înălţat capul şi l—a privit cu un singur ochi. o chi.  —Gata, facem tîrgul, repetă pădurarul. Magherit trase cu coada ochiului spre el şi aruncă pălăria, în zeflemea, la cîţiva metri depărtare. Pădurarul s—a repezit la pălărie, s—a uitat la pana de păun şi a oftat uşurat.  —Mi—ai făcut—o, bătrîne... bătrîne... Magherit a început să dea din coadă şi să zbiere de parcă se prăpădea de rîs. Învoiala dintre pădurar şi Magherit mi—a înseninat sufletul.  —Domnule pădurar, pădurar, îl cunoaşteţi pe Magherit Magherit ? Pădurarul se uită uită mirat la mine.  —Puşlamaua  —Puşlamaua asta mi—a tocat patru patru pălării.  —Hi—ha...  —Cînd, domnule domnule pădurar ?!  —Acum zece zece ani, cînd am lucrat lucrat cu el...  —Aţi fost miner ?  —Hi—ha...  —Ai auzit ? Mă ţine minte, urecheatul. Eu l—am învăţat toate şmecheriile şmecheriile şi uite acum, mi—a făcut  bucata. De ce l—ai l—ai oblojit aşa ?  —Are răni şi, şi, şi... e tare slab...  —Văd că e slab, a încuviinţat pădurarul, apoi a adăugat : Să nu spui la nimeni că te—ai întîlnit cu mine, altfel vă tăbă... Ultimele silabe le—a înghiţit în sec, ca nu cumva să—l supere iarăşi pe Magherit. S—a mai uitat o dată la pana de păun, a moţăit din cap şi a plecat. După cîteva minute am  plecat şi noi. Lampa Lampa n—am mai aprins—o. aprins—o. Calea era luminată luminată de lună.  —Ai auzit, auzit, Magherit ? Noi sîntem stăpîni aici !

19 | m a g h e r i t

nica

De bucurie, l—am sărutat pe bot, apoi, încet, furat de frumuseţea naturii şi de peripeţiile prin care trecusem, am ajuns la văgăuna nr. 7.  —La revedere, revedere, Magherit... Ne întîlnim mîine dimineaţă... dimineaţă...

20 | m a g h e r i t

nica

POPA IONICĂ AVEA HACHIŢELE LUI Am dormit buştean. Cînd m—am trezit dăngăneau toate clopotele... Bang, bang, bang, bang !... O fi murit vreun om ? Dumnezeu să—l ierte... Mă uit pe uliţă. Lume multă. Copii, bătrîni, femei, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. M—am spălat repede şi am îmbrăcat hainele de lucru. Fraţii dormeau. Mama nu era în cameră. Mă uit în traistă să văd dacă mi—a pus pachetul cu de—ale gurii. Traista era goală. Am crezut că a uitat. îi aud paşii în camera vecină.  —Mamă, mi—e mi—e foame. Mama a venit repede. Ţinea în mînă hainele mele de sărbătoare.  —Azi e duminică, duminică, ai să mănînci după după sfînta împărtăşanie... împărtăşanie...  —Mamă ! Eu trebuie trebuie să merg la mină. mină. Mă aşteaptă Magherit. Magherit.  —Ştiu, ştiu, dar trebuie trebuie să mergi la biserică. biserică.  —Merg duminica duminica viitoare.  —Nu se poate. Popa Popa Ionică mi—a mi—a spus de la la obraz : „Să aduci ereticul ereticul la biserică, altfel îi dau dau nota 4".  —Ce—i aia eretic eretic ?  —Nu ştiu, a răspuns răspuns mama. Să nu o supăr, am îmbrăcat hainele cele bune, gîndindu—mă că—l păcălesc eu pe Popa Ionică. E  bătrîn, are barba albă. Nu e om rău, dar are hachiţele hachiţele lui. Cu el facem Religia. Puteai să ştii lecţia ca pe apă, dacă nu te vedea duminica în faţa altarului, altaru lui, note mari de la el nu căpătai. Am intrat în biserică, am sărutat mîna maicii Domnului de la icoană şi am rămas în faţa altarului. Popa Ionică a ieşit din altar cu cădelniţa în mînă. Mi—am făcut semnul crucii şi i—am sărutat mîna. Popa Ionică a zîmbit, a moţăit din cap, apoi a început să cînte. Gîndul meu era la Magherit. Prăpăditul... Prăpăditul... Mă aştepta acolo în văgăună, lihnit de foame. Mi—a venit o idee. Am aşteptat pînă ce Popa Ionică a intrat iarăşi în altar şi am tulit—  o încet printre oameni. Ţîrcovnicul Vasile se suia în turnul bisericii să tragă iar clopotele, să dea de ştire că începe slujba. L—am pîndit pînă s—a urcat şi am zbughit—o pe uşă. Pe poartă nu puteam ieşi. Mă vedea lumea care se grăbea să intre în biserică, să asculte liturghia. Am trecut printre morminte să ajung în spatele bisericii, gîndind : săr gardul, mă furişez prin pădurice, trec Dealul Podişorului şi gata, ajung la Magherit. Planul era bun dar gardul era înalt. Pe unde să sar ? M—am uitat în stînga, în dreapta şi am găsit leacul. O cruce de lemn era chiar lîngă gard. M—am suit pe ea, apoi m—am căţărat  pe gard şi încet, încet, am ajuns în vîrful ulucilor. Cînd să sar, am alunecat. N—am căzut. Un vîrf de uluc a intrat pe sub betele cu care eram încins şi am rămas spînzurat pe gard. Un copil care se tot învîrtea printre cruci a dat cu ochii de mine şi a fugit în biserică. La scurt timp a apărut ţîrcovnicul Vasile.  —Ce faci acolo, împieliţatule împieliţatule ?  —M—am spînzurat. spînzurat.  —Aha, ai vrut să fugi fugi !  —Trebuie să merg merg la mină.  —Azi, duminica ?... ?... A înfipt mîinile în mine, m—a smuls de pe gard şi tîrîndu—mă ca pe un borfaş, m—a dus în altar, la Popa Ionică.  —Vrea să fugă... fugă... L—am găsit găsit spînzurat pe gard. Popa Ionică, mai, mai să—mi dea cu cădelniţa în cap...  —Ereticule, ai fugit de la slujbă ? Aici să stai. Faci o sută de mătănii. Mănînci anafura asta şi pe urmă vii să te iert de A ieşit cu cădelniţa şi eu dă—i la mătănii. Curgea apa de pe mine. Din biserică auzeam glasul tremurat al părintelui ; „Iartă—i Doamne pe necredincioşi şi—i întoarce cu faţa spre tine"... Am terminat mătăniile. Gîfîiam, de parcă aş fi tras la plug. Pe o măsuţă erau două cutii cu anafura. Din care cutie o fi zis părintele să iau ? Flămînd cum eram, am luat o bucată şi am înghiţit—o pe nemestecate. Am mai luat una, apoi am înfipt mîna în ele şi dă—i trai pe mine. Erau tare gustoase şi miroseau a vin. Tot înghiţind la ele, am început să văd două altare. Crucile, sfinţii de pe pereţi se dădeau în leagăn. Să—i privesc mai bine, m—am aşezat jos pe lespezile reci. Ce păcat ! Cînd era mai frumos, a intrat în altar Popa Ionică.  —Te—ai lecuit lecuit de rele ?

21 | m a g h e r i t

nica

 —Sărut mîna, m—am m—am pocăit...  —Vino la mine... În loc să mă ridic, am arătat cu mîna spre pereţi.  —Părinte... sfinţii sfinţii ştiu să dănţuiască...  —Taci, satană... satană... iertaţi—l, sfinţilor. sfinţilor. Nu ştie ce vorbeşte. A început început să se închine închine strigînd : E un eretic... A luat cutia de anafura, s—a uitat la ea, a cîntărit—o atent, apoi a strigat îngrozit la mine.  —Păcătosule ! Ţi—am Ţi—am spus să să iei anafura şi tu ai golit cutia cu cu sfînta împărtăşanie...  —A fost tare bună, bună, părinte...  —Împieliţatule, ai să mori. mori. Sfînta împărtăşanie e muiată muiată în vin. O să să dai ochii peste cap. M—a înşfăcat de guler şi m—a scos în faţa lumii.  —Salomeeo,  —Salomeeo, unde eşti, Salomeeo Salomeeo ?  —Aici, părinte, răspunse răspunse mama. Eu o vedeam vedeam dublu. Ha ! Acum Acum am două mame mame ?  —Du—l acasă... acasă... E beat, e mort de beat. beat. În loc de anaforă anaforă a mîncat sfînta sfînta împărtăşanie. Auzeam ca prin vis mai multe voci.  —Copil... părinte... copil... copil...  —Pezevenghi,  —Pezevenghi, nu copil... Auzi, Auzi, să mănînce sfînta sfînta împărtăşanie ! Mama mi—a tras cîteva palme şi m—a dus valvîrtej acasă. M—a dezbrăcat pînă m—a lăsat în  pielea goală şi dă—i şi dă—i cu apă rece pe mine. Îmi clănţăneau dinţii de frig. Deodată, Deodat ă, ca din senin, în loc de două mame, am văzut iarăşi una... Mama mea. Din ochi îi şiruiau lacrimi. Frăţiorii se strînseseră ghem în colţul patului dinspre  perete. Abia mai respiram...  —Toată Dîmboviţa Dîmboviţa nu mă mai spală de ruşinea asta... se văicărea mama. Supărată Supărată cum era a ieşit afară să—şi verse necazul pe treburi. Am îmbrăcat repede hainele de lucru, am smuls din zbor traista în care aveam cîteva cărţi şi  zbughio ca din ţeava ţ eava puştii spre vîlcea.

22 | m a g h e r i t

nica

METEAHNA LUI MAGHERIT

Zilele le—am împărţit în două ; dimineaţa la şcoală, iar după—amiază, pînă noaptea tîrziu, hoinăream cu Magherit. Pădurarul nu s—a mai legat de noi. De şase zile eram stăpînii pădurii şi ai  păşunilor.  păşunilor. Cutreieram pe unde voiam şi pe unde nu voiam. voiam. Magherit renăscuse. Părea un căluţ zdravăn. Bandajele i le—am dat jos. în locul rănilor începuse să crească păr moale, catifelat. Hoinăream. Eram fericiţi. Dacă Magherit nu ar fi avut o meteahnă,am fi trăit ca în ţara viselor. Voiam să privesc pădurea, pădurea, să ascult foşnetul frunzelor şi cîntecul păsărilor... să văd cerul, soarele... să văd florile de to am amnă, nă, totul, totul... Cînd îmi era lumea mai dragă, pe Magherit îl prindea meteahna. Vrea să—i citesc cu glas tare  poveşti din cărţile de şcoală. Dacă nu—i citeam, nu mai punea gura pe iarbă. Aşa că, vream nu vream, trebuia să—i fac pe plac. I—am citit „Punguţa cu doi bani". Cînd auzea de năzdrăvăniile cocoşului se tăvălea prin iarbă şi hihăia, de răsunau toate văile.  —Ţi—a plăcut, plăcut, Magherit ?  —Gata pentru azi... azi... Vreau să mă joc. joc. Am închis cartea şi iute ca o veveriţă, m—am căţărat într—un mesteacăn. Fructele de mesteacăn sînt rotunde şi mari cît merele. Cînd sînt coapte sînt tari. Le trînteşti pe pămînt şi sar ca mingile de cauciuc. Am cules trei fructe. Am coborît şi am început să mă joc. Maică, ce mai săreau. Cînd îmi era  jocul mai drag, pe Magherit Magherit l—a apucat apucat meteahna. S—a zbîrlit zbîrlit la mine.  —Ce vrei, vrei, căposule ? De citit citit ţi—am ţ i—am citit, ce, n—am voie să să mă joc ? A întins gîtul şi coada şi a pornit spre mine ca un taur nărăvaş. Eu, ţîşt într—un fag. De ciudă că nu

23 | m a g h e r i t

nica

m—a ajuns, a început să lovească cu copita în trunchiul fagului, şi răgea de se sălta haina de pe mine.  —Ce te—a apucat apucat ? El mă ţintea cu privirea. Avea gura căscată, gîfîia. L—am luat cu binişorul.  —Vrei mingile ? I le—am aruncat, crezînd că am să—l îmblînzesc. Nici nu s—a. uitat la ele. Necăjit că nu poate să se urce în fag, a început să zbiere şi mai tare.  —Te—am îngrăşat îngrăşat şi faci pe nebunul... nebunul...  —Vrei să mergem în în Valea Neului ? Arţăgosul a scuturat din cap. Stăteam agăţat de crengi. Cum să—l păcălesc ?  —Magherit, scumpule, scumpule, vrei să—ţi mai mai citesc ? I s—au înseninat ochii. A început să facă ghiduşenii din urechi şi din coadă. Bătea din picior, să cobor. Puşlamaua, Puşlamaua, ca să—l cred, s—a depărtat şi a început să pască liniştit. Din cîteva salturi saltur i am ajuns  jos. Deschid cartea şi am a m răsfoit filă cu filă întrebîndu—mă întrebîndu—mă ce să—i citesc. Privirea mi s—a oprit pe titlul : „Măgarul „Măgarul care s—a păcălit singur". Ei — mi—am zis — lecţia e frumoasă, dar ce mă fac eu cînd o auzi că e vorba de un măgar, te pui cu Magherit ? Stai, am găsit ! în loc de măgar am să citesc asin. Între timp, Magherit s—a apropiat de mine şi buf, buf ! cu botul în spate. Am închis cartea să nu vadă pozele.  —Ai răbdare... şi... şi... du—te mai încolo. încolo. Nu—i politicos politicos să tragi cu coada ochiului ochiului la poze. S—a retras. Deschid cartea şi citesc. Cred că nici clovnii c lovnii de la circ nu făceau atîtea drăcovenii, cîte făcea Magherit. Băga capul între frunze, se tăvălea şi hihăia de credeam că acolo or să—i rămînă ciolanele. Cînd a auzit că asinul s—a trîntit în mijlocul gîrlei şi că sarea din dăsag s—a topit, am crezut că leşină. Rîdeam şi eu. Am ajuns cu cititul la al doilea drum, cînd negustorul, în loc de sare a înţesat dăsagii cu lînă şi au ajuns din nou la rîu. Asinul s—a trîntit iarăşi în apă, crezînd că şi de data asta are să—şi uşureze povara. Nu i—a mai mers. Dăsagii, în loc să se uşureze s—au îngreunat şi—l trăgeau  pe bietul asin a sin tot mai la fund, gata, gata să—l înece. Partea asta nu prea pr ea i—a i—a plăcut lui Magherit. Magher it. A început să sforăie tare ca foalele lui Culai fierarul din satul nostru. Eu trag cu coada ochiului spre el şi citesc mai departe. „Ei, prăpăditule — strigă negustorul la asin în bătaie de joc. De data asta te—am  păcălit  păcălit eu pe tine." Magherit şi—a zbîrlit coama, gata, gata să—mi smulgă cartea din mînă.  —Stai cuminte. cuminte. Tu m—ai pus să—ţi să—ţi citesc... Se uita la mine, de fapt la pălărie. Îi ştiam năravul. Aşa că am luat pălăria de pe cap şi am ascuns—o. Magherit a căscat gura : Hi—ha. „De data asta m—ai dus cu zăhărelul", se părea că zice el. Închid cartea şi îl rog frumos :  —Să plecăm mai mai devreme, Magherit, am de scris la aritmetică. Zvăpăiatul a clipit de cîteva ori, dar n—a mişcat un pas.  —Nu cumva te apucă apucă iar meteahna meteahna ? Ştiu ce vrei. vrei. Să adun iarbă, nu nu ?  —Hi—ha... Am strîns două grămăjoare de iarbă, le—am legat cu nuiele de mesteacăn, le aşez pe spinarea lui Magherit şi pornim tăcuţi ca doi prieteni. Copiii spun că măgăruşii dau în gropi de proşti ce sînt. Pînă să—l cunosc pe Magherit, aşa am crezut şi eu. Acum nu mai cred... Sînt sigur că şi ceilalţi copii şi—ar schimba părerea dacă ar şti cîte năzdrăvănii se petrec în capul lui Magherit. Ajungem la pîrîiaşul Cucului. Magherit dă din coadă, soarbe apa limpede. După ce s—a săturat, a lipit botişorul de umărul meu şi aşa, lipiţi unul de altul, am uitat de mină. Tîrziu, în noapte, ne—am trezit pe Valea Satului, apoi în curte. Stelele ţineau cerul pe umeri, iar luna zîmbea, îşi vedea de calea ei. Pardalian, un căţeluş dolofan, stătea în faţa curţii, se gudura. Magherit nu s—a sfiit. Amîndoi aveau chef de joacă. Şi eu aveam chef de joacă. Eram fericit. Pentru prima oară vedeam un animal mare în curtea noastră. îl duc în grădină. Grădina noastră e mică : doi meri, trei pruni, un pui de piersic şi o glugă de coceni... Asta e toată grădina. îl leg pe Magherit de prunul de lîngă fereastra lui Voicilă, vecinul nostru, iau iarba, o resfir şi o aşez la tulpina pomului.  —Să mănînci tot. Aici ai lumină. Voicilă doarme cu lampa aprinsă. Ghiduşule, ne vedem vedem mîine dimineaţă...

24 | m a g h e r i t

nica

O NOAPTE DE POMINĂ

Fraţii mei erau în pat, acoperiţi cu pătura. Credeam că dorm. Am aprins lampa şi, flămînd cum eram, mă reped la oala cu fasole şi la blidul cu murături. Petrică, fratele cel mic, scoate capul de sub  pătură. Avea un ochi vînăt.  —Ce—ai păţit păţit ?  —Ne—a bătut bătut Voicilă, răspunde surioara. surioara.  —S—a jucat jucat cu voi.  —Ba ne—a ne—a bătut...  —De ce v—a v—a bătut ?  —Petrică i—a i—a zis cîrn şi ne—a ciomăgit zdravăn.  —Nenicule,  —Nenicule, să—l baţi şi tu pe el, spuse spuse Petrică, înviorat. înviorat.  —Voicilă e mai mare. mare. Am intrat şi eu cu fălcile fălcile în pumnii lui. Să nu—i nu—i mai ziceţi cîrn.  —Sărim toţi pe el.  —Degeaba,  —Degeaba, tot ne biruie... Unde—i Unde—i mama ?  —La grădina sîrbilor. sîrbilor. Mama, ziua ţese pînză la război iar seara lucrează la grădina sîrbilor. Mereu îi spun : „Mamă, eşti  bolnavă... Stai acasă, lucrez eu". Mama se uită la mine ca la un globuleţ de aur, mă sărută sărut ă pe frunte şi spune încet : „Sîntem guri multe, trebuie t rebuie să muncesc". muncesc". Petrică ştia una şi bună. Să—l batem pe Voicilă.  —Nenicule,  —Nenicule, îl punem pe Pardalian să—l să—l muşte.  —Am să—ţi să—ţi trag una... numai la rele ţi—e ţi—e gîndul. Supărat că—l cert, s—a bosumflat şi mai tare. Să—l înveselesc, i—am spus că am adus un măgăruş frumos şi cuminte.

25 | m a g h e r i t

nica

 —Vrem să—l vedem, vedem, săriră ei din pat.  —Îl vedeţi mîine, mîine, acum e noapte.  —Are urechi mari mari ? întrebă Petrică.  —Are... Aoleu, Aoleu, am uitat să vă spun. spun. Să nu—i ziceţi măgăruş măgăruş că daţi de bucluc, bucluc, vă mănîncă...  —E aşa de rău ?  —Dacă—i spui Magherit, e foarte bun. bun. Hai, la culcare. Eu am de scris. Deodată aud gălăgie şi buşituri în curtea lui Voicilă. Am ieşit afară.  —Unde ai umblat, puturosule, pînă la ora o ra asta ? ţipa ţ ipa mama la Voicilă, şi arde—l cu nuiaua. Voicilă se chircise jos ca o buturugă. Nu scotea o vorbă. Maică—sa l—a dus mai mult tîrîş în camera lui.  —Te îmbrac, te încalţ, îţi dau mîncare şi tu, haimanaua haimanaua dracului, nu eşti în stare să înveţi. Ori pui mîna  pe carte, ori te omor. omor. Te omor cu mîna mea. mea. Îl trînti ca pe un tăvălug, în cameră, şi—l încuie.  —Aşa ai să să stai toată noaptea ! a mai mai strigat ea şi a intrat furioasă în altă altă cameră. Eu mă strecor încet în grădină să văd ce face Magherit. Fără să vreau am tras cu ochiul spre fereastra lui Voicilă. îl văd cum se scarpină în cap, cum se aşază pe scaun şi deschide cartea de citire. Se uită el ce se uită pe carte şi începe să citească cu voce tare :  —„Un negustor negustor avea un măgar..." măgar..." Magherit, care pînă atunci stătuse liniştit, a ciulit urechile şi a început să ţopăie nervos din  picioare. Voicilă citea citea mai departe :  —„Măgarul purta pe spate o pereche de desagi..." Magherit s—a ridicat cu picioarele pe gard şi a întins botul pînă l—a lipit de geam. Voicilă, fără să observe ce se întîmplă afară, îşi vede de citit :  —„Măgarul avea avea capul... Voicilă n—a mai apucat să termine fraza. Magherit a început să zbiere de dîrdîiau geamurile.  Neştiind ce se întîmplă, Voicilă a închis repede cartea şi de frică s—a vîrît sub pat. Magherit s—a liniştit. A coborît picioarele de pe gard şi a început să ciugulească ciugulească fire de iarbă. Eu stăteam între coceni şi ţineam mîna la gură să nu bufnesc în rîs. Voicilă a stat ce a stat sub pat, apoi a ieşit încet, uitîndu—  se pe fereastră. Văzînd că nu e nimeni, a ridicat cartea de jos şi s—a aşezat la masă. A tuşit de cîteva ori şi a început iar să citească :  —„Măgarul avea"... avea"... Cînd l—a auzit Magherit, parcă a turbat. A început să zbiere atît de tare şi să lovească cu botul în fereastră de mai, mai s—o dărîme. Voicilă dă cu ochii de Magherit şi începe să ţipe :  —Mamăă, mamăăă, săriţi, săr iţi, mă mănîncă ! Ţipa şi trăgea t răgea de minerul de la broască, de credeam că o să sfărîme uşa. Săriţi, săriţi !... Văzînd că se îngroaşă gluma, l—am luat pe Magherit şi l—am legat în spatele glugii de coceni. Mama lui Voicilă a venit repede în cameră.  —Ce ai de zbieri, zbieri, mă, ca un măgar măgar ?...  —Nu eu, mamă, mamă, nu eu. Ăla din curte. curte. Ia—mă de aici că mor. Era aprins la faţă faţă ca jeratecul. Maică—sa, văzîndu—l în ce hal arată, căută să—l liniştească:  —Poate ai moţăit moţăit şi ai visat...  —Era gata să intre intre prin fereastră...  —Cine, mă ?  —Ăla din carte... carte...  —Ia să—l văd văd şi eu.  —Nu ! Te rog nu deschide deschide cartea, cartea, se ruga el tremurîndT ca scuturat de friguri.  —Puişorule, ia să—ţi să—ţi descînte descînte mama de lipitură... Ce s—a mai întîmplat, nu ştiu. De teamă să nu iasă tărăboi, am strîns repede iarba şi am dus—o la gluga de coceni. Am smuls mai mulţi snopi din glugă pînă ce am făcut un adăpost în care să încapă Magherit. Din snopii pe care i—am smuls am făcut un fel de gard. Cînd totul a fost gata, l—am luat pe Magherit şi l—am ascuns acolo, apoi am fugit în casă şi m—am vîrît în pat, lîngă fraţii mei.

26 | m a g h e r i t

nica

L—AM SCĂPAT PE VOICILĂ DE NOTA TREI Spre răsărit zorile au aprins cerul. Stelele se stingeau una cîte una. Vedeam totul prin fereastră. Eram mulţumit. Terminasem de scris la aritmetică. Lumina zilei venea în valuri peste pisc şi peste  plopii din marginea Vîlcelei. Vîlcelei. Odată cu lumina lumina a venit şi mama. Era lividă şi obosită. obosită.  —Tu n—ai dormit dormit ?  —Am dormit. dor mit. Mamă, să ştii şt ii că în gluga g luga de coceni e un măgăruş. Să nu laşi frăţiorii frăţ iorii să se ducă la el. Dacă îi dai apă să—i spui Magherit. Am vrut să—i povestesc de păţania lui Voicilă, dar nu mai aveam timp. Am aşezat cărţile şi caietele în ghiozdan şi fuga la școală. Domnişoara învăţătoare striga catalogul. Trecuse de litera mea. Mi—a făcut semn să trec în bancă. Iulică şi Rîmbu mi—au făcut loc lîngă ei. În loc să mă aşez, mă uitam după Voicilă. Îl zăresc în ultima bancă ; avea ochii ieşiţi în afară ca la broască.  —Ce lecţie avem pentru astăzi ? întrebă Domnişoara. Rîmbu Alexandru se ridică să spună el lecţia. Era unul dintre cei mai silitori silito ri elevi. Domnişoara i—a făcut semn să tacă, apoi se uită la Voicilă care se ascunsese.  —Unde eşti, eşti, Voicilă ?  —Aici, am pierdut creionul, creionul, murmură el de sub sub bancă.  —Ce lecţie avem avem astăzi ?  —Avem, avem... avem... pe ăla care s—a s—a păcălit... păcălit... Copiii, toţi cu privirile pe el.  —Cine s—a păcălit, păcălit, mă ? se răsti răsti Domnişoara. Voicilă a început să tremure şi se uita u ita speriat spre fereastră.  —Ăla din carte, carte, îngînă el.  —Cum îi spune „ăluia „ăluia din carte" ?  —Păi, păi, ... mi—e mi—e frică să—i spun pe nume. E năzdrăvan. Azi—noapte era gata să mă mănînce... Cu asta a pus paie pe foc. Zornăiau geamurile de atîta rîs. Rîdea şi Domnişoara învăţătoare. Eu n—am prea rîs. Mă ştiam cu musca pe căciulă. Conştiinţa îmi dădea ghionturi în inimă... „Tu eşti de vină... Spune adevărul... Scapă—l pe Voicilă din încurcătură..." Am ridicat mîna, dar Domnişoara mi—a făcut semn să stau jos.  —Hal de elev în clasa a IV—a... IV—a... Pe voi nu v—a v—a mîncat, copii ?  —Nuuu ! strigară toţi în cor. Voicilă îşi făcu semnul crucii suspinînd şi mai tare.  —Să mă bată dumnezeu dacă mint. Avea urechile lungi, lungi, o gură mare şi zbiera urît. De frică am intrat sub pat. Dîrdîiau băncile, tavanul, ferestrele. Astfel de gogomănii nu mai auzise nimeni. în hărmălaia aceea, mi—am luat inima în dinţi şi am strigat :  —Voicilă are dreptate. Eu sînt sînt de vină...  —Tu l—ai speriat speriat ? mă întrebă Domnişoara. Domnişoara. Am început să povestesc aşa cum s—au s—au întîmplat lucrurile, dar clonţosul de Voicilă, în loc să tacă, s—a apucat să strige :  —Minte, el n—are n—are în curte decît un cîine jigărit... jigărit...  —Am să te jigăresc jigăresc cu un trei, leneşule... leneşule...  —Vă rog să nu—i daţi notă. Dacă nu mă credeţi, vă duc să—l vedeţi pe Magherit ; e în gluga de coceni. Colegii au tăbărît pe mine.  —Mergem să—l să—l vedem — mergem mergem să—l vedem... vedem... Domnişoara a început început să bată cu nuiaua nuiaua în catedră.  —Linişte... Linişte... Linişte... Clasa s—a potolit cu greu. Voicilă, în loc să se bucure că l—am scăpat de un trei, se uita la mine să mă sfîşie.  —Cum zici că s—a s—a întîmplat ? întrebă Domnişoara. Domnişoara.  —Voicilă n—a ştiut că am venit cu Magherit de la mină. îi place să citească cu voce tare. t are. Ghinionul lui să avem pentru astăzi tocmai lecţia cu măgarul... Copiii au început iar să strige că vor să—l vadă pe Magherit.  —Bine, spuse spuse Domnişoara învăţătoare, învăţătoare, după ce terminăm terminăm lecţiile, vă puteţi duce. duce.

27 | m a g h e r i t

nica

Asta însemna după ora 12. Timpul meu era măsurat. Minerii m—au trimis cu Magherit la păşune, nu la expoziţie.  —La 12 plec plec cu el la pădure. Trebuie Trebuie să mănînce. mănînce.  —I—aducem noi noi mîncare.  —Bine, mă învoiesc, învoiesc, dar să nu vă pună pună naiba să—i să—i ziceţi măgar, că vă vă jupoaie. Domnişoara mă întrebă :  —Ce—i place place să mănînce ?  —Trifoi, iarbă, zahăr... zahăr...  —I—aducem de toate ! strigară mai mulţi mulţi colegi. A sunat clopoţelul de recreaţie. Gălăgioşi, copiii au dat buzna pe uşă. într—o clipită păţania lui Voicilă a fost cunoscută în toată şcoala. Eram eroul zilei. Toţi voiau să—l vadă pe Magherit.

28 | m a g h e r i t

nica

DOMNUL MAGHERIT

Petrică era în Vîlcea cu alţi copii de vîrsta lui ; se juca cu morişti de coceni făcute de mine. Surioara învîrtea de zor la suveică. suveică. Depăna fire de cînepă pe ţevi de cucută. Mama ţesea. ţ esea. Cu picioarele mînuia iţele, iar cu mîinile arunca suveica dintr—o parte în alta şi bătea puternic din vătale.  —Surioară, cheamă—l cheamă—l pe Petrică. Petrică. Trebuie să măturăm curtea. curtea. Avem musafiri. Mama se uită curioasă la mine.  —Cine sînt sînt musafirii ?  —Şcolarii. Vin să—l să—l vadă pe Magherit. Magherit.  —De unde să să luăm atîtea mături ?  —Le fac eu repede, am spus — şi am fugit în grădină. Am adunat crengi de mesteacăn şi le—am le—am legat cu curmei de tei. Petrică a hiat măturoiul cel mare. Îl învîrtea în mînă ca pe un paloş.  —Nu ştii să mături. mături. Ia coşul şi cară gunoiul gunoiul la rîpă.  —Nenicule,  —Nenicule, ştii că l—am văzut pe Magherit Magherit ?  —Am spus să nu intri în grădină.  —N—am intrat. intrat. M—am suit în pod... Are urechi urechi lungi...  —Cară gunoiul. gunoiul.  —Ba, eu mă mă duc la Vîlcea să mă mă joc...  —Dacă nu nu faci treabă nu—ţi dau dau bomboane...  —Ai bomboane ?

29 | m a g h e r i t

nica

 —Am să am... am...  —Da' ai să—mi dai multe ?  —Dacă faci treabă... treabă...  —Fac, chiui chiui el, tîrînd coşul spre Vîlcea... Vîlcea... Eu, mama şi surioara surioara măturam de zor.  —Nenicule,  —Nenicule, uliţa—i plină de copii, strigă str igă Petrică lipăind ca un răţoi. A trîntit coşul în mijlocul mi jlocul curţii şi a fugit în uliţă. Mama a strîns repede măturile şi le—a ascuns în grămada de lemne. Am agăţat coşul de uluc şi l—am legat bine pe Pardalian. Copiii veneau cîrduri, cîrduri. Toţi aveau în mîini snopi mici de fîn, trifoi, ovăz şi multe alte fineţuri. Curtea s—a umplut repede. Niciodată nu i—am văzut aşa de cuminţi ; în schimb, erau nerăbdători : voiau să—l vadă cît mai repede pe Magherit. Printre ei, era şi Ilenuca. Verişoara mea Ilenuca e în clasa I—a. Are ochi vioi şi mici ca două neghiniţe. Ghiozdanul îi atîrnă pînă la genunchi, dar calcă sprinten. S—a înfipt în faţa mea.  —Verişorule, unde unde e domnul Magherit Magherit ? Ştii... eu n—am n—am fîn, i—am adus bomboane bomboane şi plăcintă. plăcintă.  —Bine, Ilenuca. Ilenuca. Copiii au dat buzna în grădină.  —Hei, mai încet încet că dărîmaţi gardul... Mai înţelege—te cu ei. Unii intrau pe poartă, poart ă, alţii săreau peste gard. De unde şi pînă unde, o pisică a răsărit tocmai în vîrful glugii de coceni. Avea corpul arcuit şi mustăţile zbîrlite. Privea fioroasă în  jos, spre ţarcul unde era Magherit. Şi aşa, ca din d in senin, Magherit a început să zbiere de parcă îi pusese cineva ardei iute pe piele. Gluga de coceni tremura, gata—gata să se dărîme. Copiii s—au speriat. Fugeau care încotro. Unii au nimerit în gardul de mărăcini din spatele grădinii. Alţii s—au suit în  pomi.  —Zît, zît ! am strigat la pisică. pisică. Văzînd că nu fuge, am pus mina pe o prăjină să dau în ea. S—a pus pe miorlăit. A sărit ce—a sărit  pe vîrful cocenilor cocenilor şi, înspăimîntată, a făcut un salt salt pînă p înă pe streaşină streaşină coteţului, iar de pe streaşină streaşină a sărit în curtea lui Voicilă. Magherit a tăcut. Ilenuca a fost cea mai curajoasă. Nu s—a ascuns. Stătea lîngă mine. Voicilă nu mai putea de bucurie. Se uita pe fereastră şi rîdea de noi. De ciudă, am început să strig la şcolari :  —Daţi—vă jos jos din pom. Aţi rupt crengile, crengile, fricoşilor ! Ilenuca sări şi ea cu gura gura mare :  —La şcoală şcoală vă jucaţi de—a de—a războiul. Sînteţi nişte piţigoi, piţigoi, aia sînteţi, piţigoi fricoşi. Mai de ruşine, mai de frică, copiii au început să coboare din pomi, iar cei care se agăţaseră de gardul de mărăcini, strigau str igau după ajutor. Ilenuca m—a ajutat să desfac gardul de snopi cu care îl împrejmuisem pe Magherit.  —Nu ţi—e frică, Ilenuca Ilenuca ?...  —Domnul Magherit Magherit nu mănîncă copii... copii... ştiu eu de la bunica. bunica.  —Oi şti tu de la bunica, dar Magherit are hachiţe... Văzînd Văzînd curajul Ilenucăi, copiii s—au strîns st rîns ciopor în jurul nostru, ţinînd în mîini bunătăţile pe care le—au adus. Magherit se uita mirat la ei, şfichiuind din coadă. A lărgit nările. Simţise miros de trifoi. Văzînd că nu se apropie nimeni de el, a închis ochii  pe jumătate, bătînd din picior. Ilenuca ţîşni de lîngă mine şi se duse drept la Magherit. A vîrît mîna în ghiozdan şi a scos o pungă mică.  —Domnule Magherit, Magherit, eu ţi—am adus adus plăcintă de dovleac. dovleac. Să ştii că a făcut—o făcut—o bunicuţa... bunicuţa... Magherit, şmecherul, a lipit botişorul de mîinile mici ale fetiţei şi îşi lingea buzele ca un motan. Fericită, Ilenuca a scos plăcinta din punguţă. Magherit a înşfăcat—o şi zdup cu ea în burtă, fără s—o mai mestece.  —Vedeţi, vedeţi, îi place ! strigă Ilenuca, bătînd din palme. Copiii au prins curaj. Au început să se apropie de Magherit, aşezîndu—i la picioare snopişori de fîneţuri. Unii aruncau de departe, alţii, mai curajoşi, îl băteau prieteneşte pe frunte. Puşlamaua resfira cu botul şi alegea trifoiul, ovăzul şi  punguţele cu zahăr şi bomboane. bomboane. Petrică, cum a Văzut pe Magherit că ronţăie mai întîi zahărul şi  bomboanele,  bomboanele, s—a repezit repezit sub botul lui.  —Domnu' Magherit, Magherit, vrei să le mănînci pe pe toate ? Vreau şi eu bomboane. bomboane. A îngenuncheat şi a început să cotrobăiască prin pungi. Magherit a încordat gîtul, uitîndu—se  blînd la mogîldeaţa de la la picioarele lui...  —Asta ţie, asta mie, mie, asta ţie, gungurea gungurea Petrică în timp ce împărţea împărţea punguţele. Magherit l—a lăsat pe Petrică să ia o punguţă, l—a lăsat s—o ia şi pe a doua, dar cînd a văzut că

30 | m a g h e r i t

nica

începe să încarce braţul, l—a prins uşor cu dinţii de cureaua pantalonilor şi l—a dat într—o parte. Copiii se distrau, băteau din palme, rîdeau, făceau tumbe de bucurie. Petrică, s—a ridicat. Voia să se ducă iar la Magherit. Ilenuca îl opri.  —Nu—l supăra supăra pe domnul Magherit... Magherit...  —El mă supără, supără, se burzului Petrică. Petrică. Am împărţit pungile şi nu mă lasă să le iau. S—a smuls din mîna Ilenucăi şi s—a dus să—şi ia restul de pungi. Magherit l—a prins iar de curea — l—a zgîlţîit puţin şi l—a aşezat pe un snop de coceni, spre încîntarea copiilor care nu mai văzuseră aşa minune. Voicilă se suise pe fereastră. Murea de necaz. A început să strige.  —Domnule măgar, măgar, domnule măgar... măgar... Magherit a tuşit nervos. în ochi îi scăpărau scîntei. Se uita jur împrejur să vadă cine strigă. Fugeau copiii ca potîrnichile. Ilenuca, mîniată, a strigat la Voicilă :  —Răule, pe tine tine are să te pape... Voicilă ţopăia în cadrul ferestrei deschise şi urla întruna :  —Măgarul, măgarul, măgarul, măgarul, măgarul... măgarul... Copiii au început şi ei în cor.  —Voicilă repetentul repetentul ! Voicilă repetentul...  —Hi—da, hi—da... hi—da... răgea Magherit Magherit furios. Mie îmi veni în minte o poznă. M—am strecurat printre coceni pînă am ajuns la pomul care ţinea gluga de coceni, şi—l dezleg pe Magherit. Cînd s—a văzut slobod, a ţîşnit în salturi şi haţ, îl apucă pe Voicilă de fundul turecilor ... Voicilă a început să urle...  —Auleu, mamă, mamă, mamă !... Mama lui Voicilă a apărut ca o nălucă...  —Auleu... auleu... auleu... Copiii au sfeclit—o. Se uitau şi rîdeau pe înfundate. Voicilă se zbătea ; „auleu, auleu"... Maică—sa trăgea de el cît putea să—l scoată din gura lui Magherit. Poznaşul, nici vorbă să—i dea drumul ; trăgea cu sete de tureci. După o luptă grea, Voicilă a căzut de—a berbeleacul în cameră iar Magherit a rămas cu turecii  în gură şi—a început să—i fluture victorios. Mama lui Voicilă s—a stropşit la mine...  —Gălbejitule,  —Gălbejitule, să plăteşti plăt eşti pantalonii, panta lonii, altfel te deznod... Mama a răsărit r ăsărit şi ea. Se uita cînd c înd la Magherit, care era cu turecii în gură, cînd la mama lui Voicilă.  —Zevzecul  —Zevzecul de fii—tu, uite ce—a făcut! făcut! strigă mama lui Voicilă. Mama tăcu. Ilenuca, care rămăsese neînfricată ca un comandant de oşti, a strîns pumnii ei micuţi şi s—a înfipt lîngă gard.  —Băiatul dumitale dumitale e de vină. A vorbit vorbit urît cu domnul Magherit...  —Tu, nodule, nodule, ce te bagi ? se oţărî oţărî mama lui Voiciiă ia ea. ea. Ilenuca se roşi la faţă. faţă.  —Am să—i spun spun mamei că m—ai m—ai făcut nod... Mama, văzînd—o aşa de înfiptă pe Ilenuca, a luat—o în braţe şi a prins grai :  —Ce să fac... fac... am să—ţi să—ţi plătesc pantalonii.  —Mătuşica, să nu—i plăteşti, o rugă Ilenuca Ilenuca pe mama, mama, el e de vină. vină.  —Voiciiă e de vină, vină, strigară şi ceilalţi ceilalţi copii.  —Ce vă băgaţi băgaţi voi ? îi ameninţă ameninţă mama lui Voicilă.  —Ne băgăm, băgăm, că am văzut, văzut, repetară copiii. Mama lui Voicilă a închis fereastra şi a început să—şi ia odrasla la bătaie.  —Nu mai fac, mamă, mamă, nu mai fac ! se se auzea glasul lui Voicilă. Voicilă. Magherit, bucuros de boacăna pe care o făcuse, a venit frumuşel la mine. L—am legat de prun şi i—am mîngîiat urechile. A dat din coadă, a zvîrlit nădragii lui Voicilă din gură şi a început să mănînce de parcă nu s—ar fi întîmplat nimic. Copiii erau veseli. Văzuseră minunile lui Magherit. I—am  petrecut pînă la poartă. poartă. Petrică a venit venit la mine şi hop în braţe.  —Ai văzut, nenicule, nenicule, că l—am bătut bătut pe Voicilă ?  —L—a bătut bătut Magherit... şi taci, că te iau iau de urechi. Mama era în pragul pragul casei cu Ilenuca Ilenuca alături. Am privit—o cu sfială. Credeam că are să mă certe. Se uita la noi şi deodată a zîmbit... Era primul ei zîmbet după doliul lung şi mut. M—au podidit lacrimile. Zîmbetul ei mi—a amintit de mama de

31 | m a g h e r i t altădată, veselă şi surîzătoare ca un trandafir de primăvară.

nica

32 | m a g h e r i t

nica

VALEA MIRESEI Valea Miresei e cea mai frumoasă vale de pe pămînt. E ca o albie ţesută cu iarbă şi flori. Un firicel de apă şerpuieşte prin mijlocul ei ; e limpede ca lacrima iar susurul lui e sunetul clopoţeilor de argint. De o parte şi de alta a văii se înalţă mîndră către zare pădurea de fagi seculari iar păsările te farmecă prin coloritul penelor şi cîntecele lor. Aici şi cerul şi soarele au altă culoare, de parcă totul e făcut numai din safire şi smaralde. Magherit mănîncă. Din cînd în cînd se uită sfios în apa de cristal. îi e sete, dar nu bea de teamă să nu o tulbure. Valea Miresei e valea legendei. Mi—a povestit despre ea dada Măria din Pietrari. Cu trei ani în urmă boleam de pojar. Eram internat în spitalul din Voineşti. Dada Măria era şi ea bolnavă de gută. Avea 90 de ani. Se sprijinea în baston şi călca mărunt. Venea mereu la patul meu şi mă întreba :  —Ai luat pilulele, maică maică ?  —Sînt amare, dadă dadă Măria.  —Îţi spune dada o poveste să îndulcească îndulcească pilulele, pilulele, vrei ?  —Vreau. Aşa mă păcălea în fiecare zi. De dragul poveştilor înghiţeam pilulele... Multe basme mi—a  povestit dada Măria. Măria. Dintre toate, cel mai mult mult mi—a plăcut legenda legenda miresei şi a lui Cornu Haiducul. Haiducul. Vremea a trecut şi iată—mă în Valea Miresei. Mă uitam la Magherit ca la o stea de pe cer. Datorită lui, am ajuns în Valea Miresei. M iresei.  —Magherit, vrei să să asculţi o legendă ? Magherit se uită blînd la mine... era cuminte ca un copil. Am început să deapăn legenda...  —Cu sute de ani în urmă, pe vremea cînd cînd domnea Ţepeş Vodă, trăia în ceşti codri haiducul haiducul Cornu. Era mîndru la chip, înalt şi legat la trup ca fagii cei mai groşi. Mînuia paloşul p aloşul ca pe o nuieluşă. Şi mai avea haiducul o voce de aur. Cînd se apuca el să cînte, răsunau văile şi codrii pînă hăt departe către sate. Fetele lăsau furcile de tors şi cădeau pe gînduri. Se topeau de dragul lui. Într—o zi, primi Cornu veste că domnul ţării e în mare primejdie, încalecă pe calul lui Negru şi  porni ca vîntul spre Tîrgovişte. Turcii, cînd au văzut aşa namilă de om cu paloş de foc în mînă, s—au speriat. Aruncau săbiile şi suliţele şi fugeau care încotro să—şi scape viaţa. Cornu galopa cu sete, fluturînd paloşul în mînă. „Alelei şalvarilor, Alelei tîlharilor..." Cornu cînta şi se avînta unde erau duşmanii mai mulţi. Le stîrcea st îrcea capetele capetele cu paloşul, iar leşurile le înălţa în ţepile cele mai înalte. Viteazul domn, prins în vîrtejul luptei, zări vitejia uriaşului necunoscut şi tare se minună.  —Cine eşti, voinicule voinicule ?  —Sînt Cornu, Cornu haiducul, haiducul, copilul văilor văilor şi al codrilor, sînt supusul tău, Doamne... Doamne...  —Fericită viaţă ai, voinicule. voinicule. Te fac căpitan căpitan în oastea mea. În timp ce Domnul grăia cu mîndrie, domniţele din cetate veniră într—un suflet şi făcură cerc în  jurul Domnului şi al voinicului voinicului necunoscut.  —Ai să fii căpitan căpitan în oastea mea, repetă Domnul Domnul ţării.  —Sînt haiduc, haiduc, Doamne, şi nu pot călca călca legea codrului. codrului.  —Cum ? Refuzi porunca mea ?  —Refuz gradul, gradul, nu porunca...  —Ce vrei să spui spui ? se minună Domnul... Domnul...  —Poruncii tale, Doamne, Doamne, m—am supus demult demult şi am jurat pe legea mea să te apăr... apăr...  —De cine să să mă aperi ?  —De vînturile vînturile potrivnice Măriei Tale, Doamne...  —Voinice, grăi Domnul, Domnul, vînturi sînt multe, tu de care care mă aperi ?  —De boierii trădători şi de turcii care pradă ţara.  —Frumos grăieşti, grăieşti, haiducule... Apleacă—te Apleacă—te să te sărut sărut pe frunte.  —Iertată să—mi fie nesupunerea, nesupunerea, Măria Ta. Sînt haiduc şi legea codrilor nu îngăduie asta... Tu, Doamne, eşti sabia Carpaţilor şi—a tot pămîntului străbun... Eşti Domnul şi mîndria ţării... ţăr ii... Au, se cade să săruţi un haiduc ? spuse Cornu, şi pe dată se plecă la pămînt.

33 | m a g h e r i t

nica

Sărută mîinile Domnului şi ale domniţelor din preajma strălucitului stăpîn. După ce—şi arătă supuşenia, supuşenia, se ridică r idică şi rămase drept ca bradul. Numai privirea lui haiducească haiducească rămăsese neastîmpărată : s—a înfipt ca o săgeată în ochii unei fragede domniţe. Domniţa ameţi, sub puterea privirilor. Genele lungi şi negre căzură ca o năframă peste ochii albaştri şi faţa—i de crin prinse culoare de trandafir roşu. Trupul, mlădios ca firul de trestie, tremura uşor, aşa cum tremură apa de suflul căprioarei. Ager la minte, Domnul ţării văzu schimbarea schimbarea domniţei şi—i grăi :  —Au iubita iubita mea nepoată... Nu cumva inima inima te îndeamnă îndeamnă să devii regina codrilor codrilor ? Pierdută în gînduri arzătoare, tînăra domniţă tresări tr esări uşor.  —Cu voia Ta, Mărite Mărite Doamne... Cornu, Cornu haiducul, copilul văilor şi al codrilor se propti de crupa calului, nevenindu—i să creadă. Domnul îi trase un pumn în piept, dar nu—l clinti. Îl luă apoi de mînă şi i—o împreună cu mîna gingaşă a domniţei.  —Domnul v—a v—a unit, să daţi ţării cît mai mulţi mulţi haiduci... Cornu a luat—o pe domniţă în braţe şi a suit—o uşor ca pe un fulg în şaua calului, apoi încalecă şi el şi struni frîele. Negru nechează de se cutremură tîrgul şi porni ca vîntul... Drept mulțumire, Cornu începu să cînte... Sînt Cornu, Cornu haiducul, Copilul codrilor şi al văilor,  Am pieptul de aramă Şi paloş de oţel Şi jur pe el, Măria Ta !  Pentru darul ce mi—ai dat, Cu voi trăi, pe acest pămînt  N—am să las picior duşman.  Zboară Negrule spre codru, cod ru, S—adun flori de lămîiţă  Pentru scumpa mea domniţă.

Domnul, domniţele şi oştenii petrecură din priviri pe cei doi îndrăgostiţi, pînă se pierdură în zarea cea îndepărtată, fără să ştie că n—o să—i mai vadă niciodată... .................................................... .............................................................................. ................................................ ........................................... ............................................ .......................  —Îţi place, Magherit Magherit ? Magherit înălţă botişorul. Era îngîndurat ca un om, apoi a tresărit de parcă l—am înţepat cu acul. M—a înhăţat de mînecă şi se uita fix la mine.  —Drăguţule, dă—mi dă—mi drumul, mi—e sete. sete. Beau apă şi îţi îţi povestesc mai departe... departe... Magherit a fost înţelegător. Ca să nu mă supăr, s—a plesnit cu coada peste şolduri. Asta însemna că—i părea rău de ce făcuse. Am băut amîndoi apă, încet... ca să nu se tulbure...  —Haiducul  —Haiducul şi domniţa trăiau fericiţi în grota din stînca dealului fără nume. Acolo aveau de toate. Carne de mistreţ afumat şi vînat proaspăt, mere, pere, nuci şi multe alte bunătăţi pe care haiducul Cornu le strînsese din pădure. Haiducul i—a făcut domniţei un pat moale din frunze şi fîn şi ş i perina din tot felul de flori. Domniţa şi—a arătat şi ea hărnicia. A gătit grota cu blănuri de urşi, de mistreţi, de cerbi şi de căprioare. Au trăit aşa ferici fer iciţi, ţi, netulburaţi de nimeni cîteva săptămîni. Se părea că fericirea lor va ţine o veşnicie, dar fericirea s—a stins repede, aşa cum se stinge lumina licuriciului între două bătăi de aripi... În noaptea aceea, care avea să fie cea de pe urmă, cerul s—a posomorît. Domniţa se trezi din somn adînc...  —Cornule, Cornule, Cornule, unde eşti, haiducule haiducule ? Cornu, care era lîngă lîngă ea, o luă în braţe.  —Ce—i cu tine, tine, domniţa mea ?  —Am visat un şarpe uriaş ur iaş : se încolăcise înco lăcise pe pieptul tău. t ău. Am vrut să iau paloşul să—i zdrobesc capul, dar paloşul era greu, nu l—am putut urni...  —O, domniţa domniţa mea, sînt lîngă tine, treaz şi nevătămat, nevătămat, iar paloşul, uite—l uite—l aci, la brîul meu. meu.

34 | m a g h e r i t

nica

Domniţa i—a acoperit fruntea cu sărutări, apoi a adormit din d in nou. Cornu, haiducul n—a mai închis pleoapele. Pentru prima oară a simţit un fior în inimă. în noaptea aceea, cerul se întunecase, cernea ploaie măruntă şi rece. Prin negura de nepătruns, din inima codrului se auzea un strigăt pierdut.  —Cornule, Cornule, Cornule, haiducule... Haiducul o luă pe domniţă şi o duse uşor, să n—o trezească, în fundul grotei. A învelit—o bine cu  blănuri, fîn şi frunze, apoi cu paşi uriaşi ur iaşi a pornit să coboare co boare pe cărarea abruptă, presărată cu colţi de stîncă şi frunze muiate de ploaie. Ajuns în vale, s—a avîntat în codru, în partea din care se auzea strigătul. Crengile uscate trosneau sub călcătura lui greoaie.  —Cornule, să nu mă omori, Cornule. Cornule. Sînt eu, moş Toader. Haiducul a oftat uşurat. Recunoscuse Recunoscuse vocea lui moş Toader.  —Ce amaruri amaruri te poartă pe vremea asta, asta, moş Toader ?  —Drăguţul meu, meu, tu ştii că sînt singurul care cunoaşte cunoaşte cărările tale, tale, de asta venii... venii...  —Ce durere te mînă, mînă, moş Toader ?  —Grele dureri, taică, mai grele decît bătrîneţele mele. Se sfîrşeşte pămîntul. Auzi tu, Cornule ? Se sfîrşeşte pămîntul... Domnul nostru cel mare, cu o mînă de oşteni, a trecut prin satul nostru. Pe unde trece şi vede casă de om, întreabă de tine, dar nimeni nu—i putea da de ştire şi greu ofta Domnul... Cînd am auzit aşa, mi—am legat opincile de picioare, am tras sumanul pe umeri şi am ieşit întru întîmpinarea Domnului. I—am sărutat mîna şi i—am spus : „Măria Ta, de ai gînduri rele pentru haiducul care a tesuit trupuri de boieri ce te pizmuiau, retează—mi capul că tot nu dezleg limba." „Moşneagule — grăbi Domnul — de cunoşti cărările şi bătrîneţele te mai pot purta cu ele, du—i veste din partea mea... Domnul şi ţara ţ ara e la grea cumpănă." cu mpănă." M—a blagoslovit blagoslovit cu o pungă de galbeni şi a  pornit spre văile munţilor. munţilor. Cornu oftă de vui pădurea...  —Grea veste veste mi—ai adus, moş Toader... Toader... Da' turcii, turcii sosit—au ei în sat sat ?  —Eu nu—i văzui, văzui, da' după fierberea din sat şi pînă ce ciolanele ciolanele mele bătrîne ajunseră ajunseră aici, multe s—au s—au  putut întîmpla. Cornu, văzîndu—l pe bătrîn atît de istovit, nu—l mai lăsă să plece. L—a luat şi—l duse spre toartele cerului, acolo unde era grota, şi—i spuse :  —Moş Toader, toate toate cîte le—ai spus, dă—le uitării... uitării... Nu vreau ca domniţa domniţa mea să afle ştiri amare...  —Aşa voi face, face, taică. Au intrat în grotă. Haiducul îl lăsă pe bătrîn lîngă focul ce mocnea în vatră şi se duse repede acolo unde o ascunsese pe domniţă. Mare i—a fost bucuria cînd a văzut—o dormind. A cuprins patul de flori flo ri cu braţele şi călcînd uşor a adus—o iarăşi la locul unde gătise cu mîna ei pereţii grotei. Domniţa ar fi dormit mult şi bine dacă paloşul prins la brîul haiducului nu s—ar fi lovit de pat. Domniţa a deschis ochii şi mare îi fu mirarea cînd zări om străin în împărăţia lor.  —Să nu te sperii de bătrîn, Domniţă. Domniţă. El e prietenul meu şi supusul Măriei Măriei Tale... Fericită, domniţa a sărit din pat şi pe dată, cu mîinile ei gingaşe, a început început să—l ospăteze cu tot ce avea mai bun pe bietul bătrîn. Moş Toader se uita la ea ca la o rază de soare. Nu mai văzuse aşa frumuseţe de cînd se ştia el pe lume. A îngenuncheat la picioarele domniţei şi i—a urat viaţă lungă şi fericită, alături de viteazul codrilor şi al văilor. Spre mijit de ziuă, urechea lui Cornu a prins un zgomot ciudat. A ieşit la gura grotei şi a privit ca un vultur spre valea cea adîncă. Tot făcîndu—şi ochii roată, zări nişte mogîldeţe cu turbane şi şalvari. Erau mulţi şi păşeau ca pisicile după şoareci. Cornu îi urmărea fără încetare şi nu mică i—a fost mirarea cînd i—a văzut că urcă pe serpentina grotei. Haiducul n—a mai stat pe gînduri. A intrat în grotă şi grăi către domniţă şi moş Toader :  —Vă sui în şea şea pe amîndoi, să staţi staţi la capătul stîncii. Moş Toader se se împotrivi :  —Cornule, nu pot pot face asta. Mai am putere să mînui o ghioagă. ghioagă.  —Cărarea—i îngustă, moş Toader, nu—i loc pentru doi voinici. vo inici. Hai sus, pe şea, şi tu domniţă. Dacă voi cădea, daţi pinteni calului. Codrul e mare şi des iar moş Toader cunoaşte toate potecile pînă hăt în munţi...  —Haiducul  —Haiducul meu drag — grăi domniţa — vorba ta e sfîntă şi mă supun, dar să ştii şt ii că mai departe de capul stîncii n—am să calc fără tine.

35 | m a g h e r i t

nica

Cuvintele ei îi dădură lui Cornu şi mai mult curaj. Haiducul sărută mîinile domniţei, apoi trase  paloşul de la brîu şi porni năvalnic către cătr e Cotul Ursului. Se caţără pe un colţ de stîncă ascuţită ca să vadă mai bine tot ce se petrece în vale. Numără vreo 30 de turbane dar mînia lui deveni şi mai mare cînd văzu printre ele o mogîldeaţă cu căciulă şi caftan boieresc. L—a recunoscut : era boier Cîmpean,  potrivnic domnului Ţepeş. Stînd aşa pe colţul stîncii, stîncii, se porni haiducul să cînte cînte :  Eu sînt Cornu, Cornu haiducul, Copilul codrilor şi al văilor.  Am pieptul de aramă şi paloş de oţel...

Boierul Cîmpean, cînd a auzit glasul lui Cornu, îl apucă tremuriciul. Tare mai voia să se lipsească de pungile cu galbeni pe care le dăruise spahiilor, dar gîndul că Domnul Ţepeş o dăduse pe domniţa Cozana unui haiduc şi nu lui, mare boier, îi dădu ghes.  — Cornule, dă—mi pe pe domniţa Cozana Cozana şi pace ţie...  —Vino, boier bo ier Cîmpean, vino trădător t rădător de ţară ţ ară şi ş i de neam. neam. Pregătit—am pentru tine şapte oale o ale de vin, şapte caftane şi o ţepuşă lungă cu vîrful de stîncă... st încă... Boier Cîmpean, cînd auzea, inima cît un purice i se făcea, trupul i se chircea şi pasul pe loc bătea. Spahiii îi traseră o înjurătură pe limba lor şi—l înghiontiră să urce.  —Alah este este cu tine, bre boier...  —Alah, Alah... Alah... dar acolo sus e Cornu haiducul... haiducul...  —La noi tu t u nu păcăleşti, bre... Galbenii tot plăteşti. Auzind aşa, boier Cîmpean se întări puţin puţ in şi săltă săltă cîţiva metri pe cărare. Cornu sărută paloşul şi se năpusti ca şoimul spre locul cel mai strîmt. Turcii, cînd îl văzură, se rugară lui Alah... dar Alah şi—a întors faţa de la ei, a pitit soare în nori, ca să le arate semn rău. Spahiii întinseră suliţe şi săbii lucitoare. Greul era că pe cărare le stăteau în cale colţi de stînci şi nu puteau să sară mai mulţi deodată pe neînfricatul haiduc. Cornu îi prinse în strîmtoare şi trase un chiot de se speriară şi urşii în vizuină. Învîrti paloşul în mînă şi izbi în ei. Seceră la spahii pînă umplu cărarea de turbane şi şalvari. Boier Cîmpean, cum făcu, cum drese, reuşise să fugă, dar ochiul haiducului îl descoperi. Pe dată îl prinse şi—l scutură de barbă, de—i zdrobi dinţii, apoi îl săltă în spate şi—l sui pînă sus, la capătul stîncii din dealul fără nume. Domniţa Cozana vărsa lacrimi de bucurie şi rîdea cu poftă, ca şi moş Toader. Unde mai pui că haiducul îl puse pe boier Cîmpean să joace sîrba popilor. Asta era legea haiducului Cornu. Aşa făcea el cu fiecare boier hulit de popor, îl punea să dănţuie sîrba popilor pînă—şi dădea singur duhul, apoi îi reteza capul ca la şarpe şi—i arunca leşul între stînci, să aibă corbii hrană. Cornu, îmbătat de victorie, îl scăpă din ochi pe vicleanul boier şi întinse braţele către frumoasa lui Domniţă. Vicleanul boier  prinse moment prielnic. prielnic. Trase junghierul junghierul de la brîu şi, hoţeşte, îl înfipse înfipse în spatele haiducului. haiducului.  —Ah, hulitule... Privirea mi—ai întunecat—o şi trupul l—ai slăbit... Alelei, năpîrcă veninoasă, tot mai am putere să înfig paloşul în tine. t ine. Se arcui Cornu de mijloc şi mîna—i slăbită aruncă paloşul drept în scăfîrlia hapsînului Cîmpean, care căzu pe dată. Moş Toader sări de pe cal, să scoată junghierul din spatele haiducului, dar zadarnică i—a fost truda. Cornu, Cornu haiducul, copilul văilor şi al codrilor se împletici şi mîndru—i trup pieri în hău, spre valea cea adîncă. Domniţa nu stătu în cumpănă. Îşi făcu mîinile aripi şi luă zborul după dragul ei. Pe locul unde a căzut, s—a făcut o groapă fără fund. De acolo, din adîncuri, lacrimile domniţei au ieşit la suprafaţă şi au început să şiruiască printre ierburi şi flori, dînd naştere firicelului de apă cristalină care curge şi astăzi. În amintirea lor, sătenii de prin părţile locului au numit valea aceea, Valea Miresei, iar dealul, Dealul de la Stînca lui Cornu. Se zice că tot de atunci fetele de prin satele vecine vin la izvor în fiecare primăvară, pr imăvară, cînd înfloreşte înfloreşte lemnul cornului, să se spele pe faţă, rugîndu—l să aibă şi ele parte în viaţă de un voinic ca haiducul Cornu, copilul codrilor şi al văilor... Aşa se sfîrşeşte legenda, legenda, Magherit... Magherit n—a clintit nici o geană. Înţepenise. Mi s—a părut că am văzut în ochii lui de culoarea

36 | m a g h e r i t

nica

castanelor castanelor umezeală...  —Magherit, e o legendă, poate nu—i adevărat. N—am ştiut că ai să te întristezi... Magherit... Mîine mergem pe dealul de la stînca lui Cornu... poate găsim smeură... Vrei ?...

37 | m a g h e r i t

nica

URSUL, BUHA ŞI BOIER BUDURICĂ

Odată cu zorile, am ajuns la poalele dealului. Sus, stînca lui Cornu strălucea ca luna.  —O să ne iasă iasă smeura pe nas. nas. Mai bine ne vedeam vedeam de treabă, Magherit. Magherit. Tu mănînci şi eu citesc. citesc. Dar toanele sînt toane şi Magherit avea un car de toane. Plescăia din buze, iar burta îi făcea : ghiorţ, ghiorţ. Smeura, ea era de vină... Luăm cărarea pieptiş, şi după d upă multe peripeţii ajungem la Stînca Cornului. Eram sleiţi. Magherit s—a trîntit pe spate, scotea flăcări pe nări. Soarele răsărise şi păturile de aer albastru veneau valuri, valuri. Dealurile din jur păreau nişte costişe deşirate... Şi ce mari le vedeam de  jos, din Valea Miresei. Miresei. Grota haiducului nu mai era mare, ca în legendă ; o năpădise pămîntul pămîntul ; semăna cu văgăunile din mină.  —Magherit, vrei să să vedem grota ? A sărit în picioare şi bîşt ! înăuntru. Eu după el. Căscam ochii pe pereţi, gîndind : cînd or auzi  băieţii că am intrat intrat în grota grot a haiducului haiducului Cornu, au să crape crape de necaz. necaz. Lumina s—a s—a prefăcut în umbră, umbră, iar umbra în întuneric. Pereţii făceau scris ! scris ! scris !...  —Magherit, ne rămîn oasele aici. El nimic, păşea înainte. O droaie de liliecii s—au năpustit spre noi... scris ! scris ! scris !...  —Huşi, huşi, huşi, spurcăciunilor... ne scoateţi scoateţi ochii... Popa Ionică spunea că liliecii sînt şoareci cu aripi : au furat anafura sfîntă din biserică şi le—au crescut aripi. Am crezut, într—o sîmbătă am cotrobăit prin lucrurile mamei, pînă am găsit o cutie de

38 | m a g h e r i t

nica

tablă, în care era un şirag de mărgele şi o pereche de cercei. Scot podoabele din cutie şi fug în magazie la sacul cu porumb. Am aşezat cutia la o gaură şi buf ! buf, cu pumnul în sac. Un şoarece a nimerit în cutie. în dimineaţa de duminică eram în faţa altarului. Pun leuţul pe masă şi în loc de o anafura, iau două. Cînd au început să bată clopotele, fuga acasă. Bag anafura în cutie şi mi—am zis : „Gata, are să—i crească aripi. O să—i molipsească şi pe ceilalţi şoareci, o să le crească şi lor aripi şi n—o să mai  poată intra în sac". Îl Î l pîndesc mereu, dar aripi tot nu—i creşteau. După o săptămînă, săptămînă, mama mă ia la întrebări :  —Tu ai băgat băgat şoarecele în cutie cutie ?  —Eu... i—am dat şi anafura, să—i crească aripi...  —Aşa ? Şoarecele e mort, pute, mi—ai spurcat cutia de la nuntă... Şi dă—i, pînă p înă mi—au crescut mie aripi pe scara podului po dului... ...  —Hai afară, Magherit. Magherit. Scîrbele astea nu sînt sînt şoareci. Fîl, fîl, scris, scris... Un ţipăt puternic ne împietri. Bub ! bub ! În toată to ată grota hăuia acelaşi ţipăt... ţipăt... Bub ! bub !... Doi ochi mari, aproape lipiţi unul de altul, de culoare galbenă, sticleau fioros spre noi... Bub !  bub!... Întinse namila de bufniţă nişte aripi uriaşe şi începu să fîlfîie din ele, de credeam că bate crivăţul... Bub ! bub !... Magherit a făcut stînga—mprejur şi dă—i galop cu scăpărături de copite. Noroc că m—am ţinut  bine de coada lui, lui, altfel nu mai vedeam lumina lumina zilei. Intrasem în pădure şi Magherit se tot uita înapoi. înapoi.  —Ai văzut ce buhă buhă mare ?  —Hi—ha...  —Avea un cioc cioc cît cleştele lui Culai fierarul. Magherit, Magherit, te înghiţea ca pe un cărăbuş... Tot înaintînd prin pădure, în faţa noastră se deschise un luminiş cu lăstar tînăr şi tufe de smeură. Cînd am dat cu ochii de bobitele roşii, am uitat de buhă. Adun repede cîteva boabe, să le vîr în gură, să mă răcoresc. Dar ce aveam în mînă, nu nemerea în gură. Magherit, mai iute decît mine, întindea botul obraznic şi harşt ! cu limba în palma mea. înşfăca smeura, o înghiţea şi începea să—şi lingă buzele.  —Pehlivane,  —Pehlivane, d—ăştia—mi eşti ?!  —Hi—ha, hi—ha... hi—ha...  —Na, cotul, cotul, smeură nu mai vezi... vezi... De ciudă, lacomul a intrat în nişte lujeri ghimpaţi de mure. Ghimpii îl prinseră de bot, de urechi, de burtă şi de coadă. Se zbătea amărîtul de el, să scape, dar cu cît se zbătea mai tare, cu atît ghimpii i se înfigeau mai adînc în piele. Nici N ici să hihăie nu mai putea. Scot repede briceagul şi tai la lujeri pînă—l scot dintre ghimpi. Cînd s—a văzut liber, a început să se tăvălească de usturime. Fac un şomoiog de frunze de mentă şi freacă—l pe burtă, pe spate, pe urechi, pînă s—a liniştit. Supărarea zbură repede, dar tot atît de repede se ivi un alt necaz. În luminiş erau multe tufe de smeură dar sterpe de fructe. Trecem în alt luminiş şi... să vezi şi să nu crezi... O tufă mare cît coroana unui măr şi toată încărcată cu ciorchini de smeură coaptă, de—ţi lăsa gura apă.  —Pe ea, Magherit... Magherit... Aici e de trai... Magherit, în loc să întindă pasul se opri şi începu să dea înapoi ca racul. Lărgind nările, mişcînd din urechi, se uita de parcă vedea buha, nu mîndreţe de smeură.  —Hainule. Am descoperit descoperit raiul şi tocmai acum te—au te—au apucat toanele ? Haide, Haide, nu—mi fă zile fripte, că odată te las aici să te mănînce buha. Dacă am văzut că nu e chip să—l urnesc, l—am lăsat şi din cîteva sărituri am ajuns la tufă. întind mîinile să culeg şi numai ce aud un mormăit.  —Moor, moor, moor...  —Ce mă sperii, sperii, nene... Vreau şi eu eu să culeg.  —Moor, moor, moor... Păşesc tiptil spre partea cealaltă a tufei şi văd o namilă de urs mare cît un bou. Călcîiele au început să—mi zbîrnîie. Făceam un pas cît trei.  —Ursul, Magherit, Magherit, fugi... Cum şi pe unde am ajuns în vale, nu mă întrebaţi. Ştiu că atît eu, cît şi Magherit, răsuflăm de parcă ne dădeam sufletul... Dar eram teferi.

39 | m a g h e r i t

nica

Pe Magherit îl mai apucă şi o tuse măgărească şi ochii bulbucaţi i se roteau către hăţişul dealului. Mînca—l—ar toate relele pe urs, să—i piară pofta de smeură... Nu se vedea nici urmă de el. Liniştea dealului îmi dădu curaj. Lighioana... mînca smeură ca omul...  —Magherit ! Noroc că nu l—ai văzut. Era E ra de două ori cît tine. Ţi—am spus că o să ne iasă smeura pe nas. Magherit clătină capul, se simţea vinovat. Tuşea îl slăbise şi pornirăm por nirăm încet, încet, ca doi moşnegi. Valea ne—a primit cu zîmbet verde, cu susur de apă şi cîntece de păsări. Magherit îşi vărsă oful pe iarbă, pe ciulini, pînă îşi făcu burta butoi. Pe deasupra se puse să soarbă şi apă de credeam că plesneşte. Ziua s—a dus : mai era o suliţă pînă la apusul soarelui. Am pornit spre casă. Sus, în pădurea mare, la răscrucea potecilor ne—am întîlnit nas în nas cu domnul Budurică.  —Sărut mîna, boierule... boierule... Domnul Budurică se uita cînd la mine, cînd la Magherit şi ţuguia buzele.  —Ptiu, etete... Tu parcă lucrai lucrai cu Magherit... Magherit...  —Cu el, boierule... boierule...  —Ce tot vorbeşti vorbeşti ? Adică eu... nu—mi nu—mi cunosc măgarii măgarii ?  —Fereşte, boierule... am strigat din toate puterile, numai că am strigat prea tîrziu. Magherit îi arse două copite. Şi cît era valea vale, tot atît se rostogoli domnul Budurică, de am crezut că praful se alege de el.  Noroc că pădurea—i făcătoare de minuni. minuni. Un stejar mai tînăr îl opri pe domnul Budurică să nu cadă în rîpă... Ţipa, ca din gură de şarpe.  —Ia—l de pe mine mine că—l omor... „Gata, s—a zis cu mine... ori mă dă afară, ori mă face chisăliţă."  —Magherit, drăguţule, drăguţule, lua—te—ar lua—te—ar dracu... stai cuminte, stai puişorule să te prind... Adio, s—a dus  pîinea mea... M—am agăţat de coada căpăstrului şi am înfăşurat—o repede pe un trunchi mai subţire.  —Mai bine te mînca mînca ursul, pacoste ce eşti... eşti... Domnul Budurică se ridicase, îşi pipăia încheieturile, chelia, ceasul de aur de la mînă şi se închină că a scăpat doar cu dureri. Se uită să vadă dacă Magherit e bine legat şi veni spre mine.  —Mă Magherit, Magherit, mă băiatule, de stăpînul stăpînul tău te legi ?  —Hi—ha, hi—ha... hi—ha... Domnul Budurică îl luă de urechi.  —Ptiu, eşti o comoară, comoară, mă. Ce şolduri, ce burtă burtă rotundă, ce cap... şi tu, copile, ce tremuri tremuri aşa ?  —Nu ştiu, boierule... boierule...  —Lasă bîţîiala. bîţîiala. De mîine, măriţi numărul vagoneţilor. vagoneţilor. Tu nu vezi ? Magherit Magherit e o forţă.  —Boierule, nu putem... Magherit Magherit dă ortul popii... ...Păcat, . ..Păcat, ieşea ieşea un ban în plus. Domnul Budurică se uită iar la Magherit, Magherit, ridică r idică din umeri a mirare şi plecă. pl ecă. S—o ştergem, ştergem, Magherit... Ce s—a ales de visele noastre ?... Buha... ursul şi acum... Domnul Budurică... Să mai zici că nu sîntem norocoşi !...

40 | m a g h e r i t

nica

AM TERMINAT CU HOINĂREALA

Magherit poartă jambiere. Jambierele le—am găsit în podul casei : le purtase tata cînd a fost soldat. Sîntem în fundul pămîntului. Lampa de carbid luminează cerul de lemn şi cărbune. Praful fin de lignit ne gîdilă nasul, strănutăm. Guzganii se ţin după noi, chiţăie ca dracii : le era dor de Magherit. Poznaşul calcă rar, în pas de defilare. Din cînd în cînd, loveşte prieteneşte cu vîrful cozii guzganii şi ei chiţăie şi mai tare. Urîtăniile ne—au condus un timp cu alai, apoi se retrag. Minerii ne—au întîmpinat  bucuroşi. Se uită la Magherit de parcă îl văd pentru prima oară. Un miner guraliv îşi holbează ochii la  picioarele lui Magherit, Magherit, făcîndu—şi cruce. cruce.  —Sfinte Petre ?!... Măi fraţilor, uitaţi—vă la picioarele lui Magherit... Să mă ia dracul, e ostaş în toată t oată regula... Puştiule, cum ţi—a venit în cap aşa drăcovenie ?  —Aşa, să nu—l nu—l mai lovească barele vagoneţilor. vagoneţilor. Minerul înalt şi uscăţiv îl cîntăreşte pe Magherit din ochi : de la cap la coadă, din spinare pînă la copite şi dă mulţumit din cap.  —Îmi place... Da, da, da, l—ai întinerit întinerit cu 5 ani... Da', ia spune—ne, spune—ne, cu şcoala şcoala cum stai ?  —Bine... Am luat 10 la citire, cit ire, 10 la aritmetică, 9 la desen şi, şi... Pot să—l înham pe Magherit ? am am schimbat eu repede vorba...  —Şi a patra notă ?, ?, Am prins furnicături în urechi, fierbinţeală în obraji şi mi—a pierit graiul...  —Şi ? repetă el grav. grav.  —Un şase, şase, am mormăit...  —La ce ai luat luat şase ?  —La religie.  —Aha, stai prost cu credinţa. credinţa.  —Lecţiile le ştiu, dar Popa Ionică a pus ochii ochii pe mine, zice că că nu prea mă vede vede la biserică.  —Ştie că lucrezi lucrezi ?  —Ştie...

41 | m a g h e r i t

nica

 —La aritmetică, cît cît zici că ai luat ?  —Zece.  —Buun, bun bun băiat ! se miră un alt alt miner. Se scarpină în barbă barbă şi se adresează adresează minerului înalt şi uscăţiv. uscăţiv.  —Măi Marine, dă—i dă—i problema aia cu cu croitorul, să vedem, vedem, o ştie ?  —Aa, bine zici, zici, răspunde nea nea Marin. Tu ştii să numeri pînă la la o sută ?  —Ştiu eu pînă la la o mie, dar pînă la o sută.  —Să vedem, vedem, să vedem. Eşti atent ?  —Sînt, nene...  —Un croitor are un balot de stofă de 21 metri. metri. în fiecare zi croitorul croito rul taie cîte 3 metri. În cîte zile a tăiat  balotul ? Sufletul mi s—a înseninat, am prins grai :  —Asta e problemă de clasa a doua, nu nu de clasa a patra...  —Să vedem, vedem, repetă nea Marin. împart repede în gînd pe 21 la 3 şi răspund cu un fel de îngîmfare :  —În şapte zile... zile... Secătura de Magherit, cînd a auzit răspunsul, a început să dănţuie geamparalele, geamparalele, hihăind cît îl ţ inea gura. Minerii se uitau foarte serioşi cînd la mine, cînd la Magherit care hihăia ca un măscărici...  —Slab, slab, slab, clătină din cap neică Marin.  —Şapte, atît face... face...  —Slab... Uite, rîde Magherit Magherit de tine...  —Magherit e un şmecher. şmecher.  —Şmecher,  —Şmecher, neşmecher, dar ştie socoteala... îmi plesneau plesneau obrajii de ciudă. ciudă.  —Şapte, şapte, atîta atîta face, am repetat eu cu cu năduf. Îl prind pe Magherit de nări şi îi trag un ghiont sub bot. „Din mortăciune cum erai, te—am făcut  pepene, te—am dus pe unde unde ai visat şi pe unde unde n Tai visat şi tocmai tu mă faci de rîs..."  Neică Marin mă prinse prinse de moţul de păr ieşit ieşit de sub pălărie.  —Pînă dimineaţă... dimineaţă... mai cu ajutorul lui Magherit, Magherit, mai cu ce ştii tu, poate rezolvi rezolvi problema. Urecheatul se opinti puţin şi vagoneţii se urniră. Gîndul meu rătăcea aiurea. Croitor... stofă... metri, 3, 21, 7. Mi se făcuse capul baniţă. Asta e pacoste nu problemă. Noroc că nu mi—a căzut Ia şcoală.  —Hei, unde unde eşti, Magherit ?  —Hi—ha, se auzi auzi departe pe văgăună. văgăună. Cînd îl văd atît de departe, prind scîntei la călcîie. Zboară problema cu croitor cu tot. Acolo e scoborîş. Vin vagoneţii peste Magherit şi—l fac harcea—parcea... Să—mi iasă sufletul de atîta alergătură... Cînd am pus mîna pe pîrghia de frînare, am crezut că l—am prins pe dumnezeu de picior. Gîfîiam. Deodată, ce aud ? Roţile nu mai huruiau... Fug în faţă la Magherit. Urecheatul se proptise în  peretele vagonetului. vagonetului. Stătea nepăsător nepăsător ; ştia că e vale şi se se oprise singur.  —Ar trebui să—ţi să—ţi fie ruşine, Magherit. Magherit. Prea îţi baţi joc de mine. Haide, Haide, dă—i drumul. drumul. Zurbagiul nici vorbă să se mişte.  —Eşti fricos ca un guşter. guşter. Catîrule !  —Hi—ha, hi—ha... hi—ha... Îmi trase un sfîrc de coadă drept peste nas şi părea că—mi arată băltoaca în care intrase. Se uita hoţomanul la mine, apoi pe prefăcu că trage, t rage, dar vagoneţii nu se mişcau. A trebuit t rebuit să cobor în băltoacă bălto acă şi să împing.  —Hi—ha, hi—ha... hi—ha...  —Hi—ha.  —Magherit, sufleţelule, ştiu că ai metehne, doamne fereşte să nu te apuce tocmai aici, în apa asta  puturoasă. Vin frumuşel lîngă el şi el, haţ de gulerul hainei şi începu să mă legene, aşa cum se leagănă limba clopotului. Picioarele mele făceau pleosc, pleosc în apă şi urlam de—mi plîngeau şi guzganii de milă.  —Magherit, lasă—mă. lasă—mă. Se udă zahărul zahărul în buzunare... Mînca—te—ar Mînca—te—ar ursul să te mănînce...  —Hi—ha... hi—ha. hi—ha.

42 | m a g h e r i t

nica

 —Se stinge lampa, lampa, căpcăunule, căpcăunule, şi n—am chibrituri. chibrituri.  —Hi—ha. Ameţit cum eram, mă trezesc în picioare. în jurul meu se învîrteau vagoneţii, băltoaca, Magherit şi văgăuna. Zevzecul nu—şi mai încăpea în piele de isprava făcută.  —Dacă nu nu porneşti te ard cu pîrghia. pîrghia.  —Hi—ha, hi—ha... hi—ha... Plîngeam în hohote... „Chinul vieţii mele. O puşlama de măgar simpatic. Ştie toate drăcoveniile, ştie şi carte, dar are apucături apucături urîte... Ştie că sînt copil şi se joacă cu mine ca mîţa cu şoarecele. Trebuie să—i rabd năravul. îl iubesc. Mi—am legat toate speranţele de el... Ştiu că hrana stă în puterea lui, în  blestemaţii de vagoneţi, în văgăuna aceasta... Copiii bogaţi nu ştiu şt iu ce—i aia foame, nu ştiu şt iu ce—i lipsa de haine, nu ştiu ce înseamnă să mănînci pîine cu cărbune, înotînd prin băltoacele care nu văd niciodată soarele. Greu, foarte greu să ai 10 ani, să iubeşti cartea, să nu dormi noaptea, iar ziua, flămînd sau sătul, să iei ghiozdanul şi să fugi repede la şcoală ca orice copil lipsit de griji. Mai îmi căzu pe cap şi problema asta cu croitorul. „Toca—l—ar moliile balotul, metru cu metru, s—o facă scamă, apoi să sufle un vînt  puternic, s—o împrăştie, s—o ducă în gura celui care s—a apucat s—o scrie fără cap, fără coadă,  pentru că eu am sucit—o şi răsucit—o răsucit—o în toate felurile şi tot 7 zile mi—au mi—au ieşit."  —Magherit, fă tu o minune, minune, ajută—mă să să rezolv problema... Vicleanul flutură din coadă, întinse gîtul şi se opinti opint i de credeam că o să plesnească şleaurile. Sufla Sufla ca o locomotivă, iar vagoneţii uruiau de săreau scîntei din şine. Am ajuns pe galeria mare şi în curînd sub cerul liber, înstelat. Ce—mi vine în minte ?... Număr 21 de bucăţi de cărbuni şi fac 7 grămăjoare de cîte 3. Fac socoteala : în prima zi taie 3 metri şi mai rămîn 18... şi aşa socotesc mai departe pînă am ajuns în a şasea zi. Cînd s—o socotesc pe a şaptea, a dispărut o grămăjoară de 3 cărbuni. Mă uit la Magherit, avea gura umflată.  —Magherit, tu ai luat luat grămada ?! Pezevenghiul a clipit din ochi, dar n—a căscat gura. Sar în sus de bucurie... Dacă în şase zile a tăiat 18 metri, înseamnă c—au mai rămas 3 metri. în a şaptea zi, croitorul nu mai avea ce să taie.  —6 zile, Magherit. Magherit. Ăsta—i rezultatul !  —Hi—ha, hi—ha, hi—ha, se făli el şi—i şi—i săriră cărbunii din gură, apoi a pornit—o în galop... Minerii, ne aşteptau.  —Neică Marine, Marine, am rezolvat problema. problema. Croitorul a tăiat stofa în 6 zile... zile...  —Bine, foarte bine, bine, nota 10, şi ţie, Magherit, Magherit, o porţie de lucerna... lucerna... A fost o noapte fericită. în loc de 30 de vagoneţi am transportat 34.  —Magherit, năzdrăvanule. năzdrăvanule. Mîine e sărbătoare... Nu, nu mă duc nici mîine la biserică... Săracul popa Ionică... Mergem în Poiana Florilor... Cînd răsare soarele, roua străluceşte ca argintul pe firele de iarbă... Ce repede moare roua cînd o sărută soarele... Prostuţă mai e şi roua, străluceşte şi moare...

43 | m a g h e r i t

nica

AM MARCAT UN GOL ÎN POARTA LUI „VENUS"

După o noapte de muncă, capul atîrnă greu, picioarele sînt moleşite. Patul, fie el cît de tare, te ispiteşte. Moş Ene îţi dă tîrcoale, te mîngîie pe gene şi adormi... Somnul e dulce, plin de vise. Vezi lilieci, vezi ursul, vezi fel de fel de orătănii... Te agiţi, vrei să fugi... Ţipi. Picioarele rămîn ţepene, gura încleştată. Deschizi ochii şi oftezi uşurat. „Urît vis"... Te răsuceşti pe cealaltă parte şi deodată prinzi aripi... Zbori peste dealuri, peste munţi, pluteşti pe deasupra norilor... Eşti un Făt—Frumos din  poveste, îmbrăcat în straie ţesute ţ esute cu fire de aur... Scoţi sabia lucitoare de la brîu... Norii se transformă în livezi cu pomi, încărcaţi cu fel de fel de fructe aromate. Dintre crengi apar Gosînzene, în rochii albastre şi galbene. Cosînzenele cîntă, dansează, vor să te prinzi cu ele în horă... Inima ţi se înflăcărează, dar livada se transformă într—un castel de diamante. Mănînci un viţel la tavă şi două  presure fripte. Sorbi un butoi de vin şi dansezi pe covoare pufoase. Cosînzenele saltă uşor ca un fulg, fu lg, vin să—ţi fure un zîmbet. Le sorbi din ochi dar mîndru ca nimeni altul, le întorci spatele. La fereastră aşteaptă un cal alb cu aripi mari şi coama despletită în vînt... Calul nechează, bate din picior. Cosînzenele varsă lacrimi şi se tînguiesc că rămîn singure, în mrejele balaurului cu şapte capete... Mai sorbi un butoi de vin şi strigi : „Am să—l răpun, am să—l răpun". Urci în şea, scoţi sabia, ocoleşti de trei ori castelul... Soarele îţi luminează calea. Balaurul scoate flăcări pe nări. Lupta începe. Retezi un cap, trei, şase... Sabia se înroşeşte, lupta devine tot mai crîncenă, mai încleştată. Cînd să retezi ultimul cap al jivinei, te trage un prichindel de picior. înspăimîntat cazi de pe şa, faci ochii mari şi vezi că prichindelul e fratele tău cel mic.

44 | m a g h e r i t

nica

 —Drace, un cap cap şi gata, răpuneam răpuneam balaurul...  —Ce balaur, balaur, nenicule ?  —Ştiu eu... De ce m—ai m—ai tras de picior picior ?  —Domnul Magherit Magherit face urît, rupe gardul.  —A bătut clopotul ?  —Ehei, demult... demult... ai zis că mă încaleci pe domnul Magherit. Magherit.  —Aa, de asta asta m—ai trezit ! Unde e mama mama ?  —A plecat cu Sabina Sabina la Gura Văii. Văii. Ai să mă încaleci pe Magherit Magherit ?  —Nu...  —Ştiam eu că că nu vrei. Îmbrac hainele de lucru, iau traista şi lampa şi fug în grădină să—l iau pe Magherit. Petrică se ţine ca scaiul de mine. Îl iau în braţe şi—l aşez pe spinarea lui Magherit.  —Ţine—te de coamă. coamă. Magherit întoarce capul şi se uită fix în ochii lui Petrică.  —Aoleu, mă mănîncă. mănîncă. Vreau jos. Se agăţă cu mîinile de gîtul meu. Îngălbenise ca ceara, tremura...  —Prostule, Magherit Magherit vrea să se joace joace şi tu tremuri. Picioarele Picioarele lui puţin crăcănate zbîrnîiră zbîrnîiră în curte.  —Am scăpat, scăpat, am scăpat, vai ce gură mare avea. A intrat în casă, ne priveşte priveşte prin fereastră.  —Unde te duci ?  —În poiană, poiană, vreau să joc fotbal. fotbal.  —Merg şi eu.  —Te ia gîrla... gîrla...  —Ba merg...  —Te ia gîrla gîrla şi te duce la Dunăre...  —Ştiam eu că că nu mă iei...  —Hai, Magherit. Magherit. Poiana Lungă e rai. Vitele pasc şi copiii joacă fotbal, cina, căpriţa... Avem două echipe de fotbal : „Venus" şi „Ripensia". Vătăşeştii şi Delurenii sînt venusişti. Corbenii şi cei din Valea Satului sînt ripensişti. Avem şi arbitru, pe Gogoaşă. De fapt, îl cheamă Gogea. Gogea e gras, şi copiii l—au poreclit Gogoaşă. Gogea nu se supără. Tatăl lui face tot felul de acadele şi gogoşi. Are prăvălie, e bogat. Gogea are minge şi fluier. Lui îi place să fie arbitru. El ştie una şi bună. „Vreţi să jucaţi, dau mingea şi arbitrez eu. Nu vreţi să arbitrez, nu dau mingea"... Echipele, vor nu vor, îl aleg arbitru.  Ne—am apropiat apropiat de zăvoi şi deodată se înalţă înalţă larmă de voci. „Gol, gol... Hai Venus ! Hai Ripensia !" Îmi ticăia t icăia sufletul. Magherit păşea încet de parcă era legat de picioare.  —Burdufule, tu nu auzi auzi ? Hai mai repede. repede. Copiii de pe marginea marginea terenului strigau cadenţat. cadenţat.  —Hai Venus ! Hai Ripensia !... Hai băieţi băieţi !... Mă strecor printre ei. ei.  —Cine conduce conduce ?  —Venus, răspunde răspunde un băiat. băiat. Gata, gata să turbez de necaz. încep să strig :  —Hai Ripensia, hai hai băieţii ! Mingea ajunge la Voicilă. Voicilă face o fentă şi porneşte în iureş spre poarta lui Venus. Un venusist îi pune piedică şi—l dă peste cap.  —Hoo, hoo... Venus Venus ! urlau ripensiştii. Voicilă încearcă să se ridice dar nu poate...  —Tîlharul m—a atins la la ţurloi, se văicărea el... el... Gogoaşă, cu bucile lui cît dovlecii, n—a penalizat faultul. Voicilă i—a tras o înjurătură, apoi a început să smiorcăie.  —Ţurloiul, mi—a rupt ţurloiul. Dînd cu ochii de de mine strigă în fugă : Joacă, Joacă, joacă tu, mă... Atît am aşteptat. Dau drumul lui Magherit şi intru în teren. Gogoaşă fluieră la mine.  —Ţe, ţe cauţi tu în teren ?  —Eşti orb, nu vezi, vezi, a ieşit Voicilă...

45 | m a g h e r i t

nica

 —Ţi, ţi, măgarul, măgarul, măgarul, țe caută în teren ?  —Hi—ha, hi—ha... hi—ha... Gogoaşă a aruncat fluierul şi fuge, de mai, mai să—i cadă nădragii. Mă trezesc cu mingea la picior şi uit de Gogoaşă. înflăcărat cum eram, sprintez şi marc un gol de toată frumuseţea în poarta Venusului. Venusului.  —Gol, gool, uraaa !... !... Iau mingea şi vin spre mijlocul terenului. „Gol, gool !" strigam singur. Pe teren, nu mai era picior de jucător şi nici de microbist. Mi se  părea că visez. visez. Mă uit spre zăvoi şi văd o droaie de băieţi. Fugeau ca iepurii. Alţii, mai sprinteni, se căţărau în arin. Gîfîiau dar nu scoteau o şoaptă. Magherit ţîşni prin faţa faţ a mea, apoi începu să se învîrtească în jurul unui arin tuşind de mama focului.  —Hi—ha, hihăia hihăia el zvîrlind mînios din copite copite că nu poate să—l să—l apuce pe Gogoaşă Gogoaşă de tureci. Fug spre el, îl prind de căpăstru şi—l trag de urechi.  —Păcătosule,  —Păcătosule, ai stricat jocul...  —Hi—ha... Ripensiştii au prins curaj şi au început să strige de sus, din arin :  —Gol, gool, goool !...  —Cee, cu poarta poarta goală ? sări repede cu gura unul unul de la Venus.  —Gol, gool ! repetau repetau ripensiştii. Gogea se ţinea de o cracă, dîrdîia.  —Ţe, ţe, ţe dihanie, dihanie, ptiu, ţe dihanie... Cei de la Ripensia îl luară luară repede.  —Măi Gogoaşă, ori spui gol, ori te haleşte haleşte Magherit.  —Ţigur, e gol, a marcat, marcat, e gol. Ţe mai... Uraa, uraa !... Huoo, huoo ! Ura, uraa ! huia zăvoiul.  —Să mergem, mergem, Magherit. Noi avem de lucru... lucru...  Ne—am depărtat... băieţii, gălăgioşi cum sînt de felul lor, au început început să coboare. Unii erau veseli, alţii posomorîţi. Păşeam alături de Magherit, dar gîndul meu era la minge. Ce frumos am prins—o la picior, ce fentă, de dribling. în viaţa mea nu mai marcasem un gol atît de splendid. O fi fost ea poarta nepăzită, nu zic, dar puteau fi şi doi do i portari şi tot n—ar fi putut prinde...  —Măi Magherit... fie vorba între noi, fără tine cred că nu marcam. Noroc No roc cu Gogoaşă şi cu toanele tale.  —Hi—ha, hi—ha... hi—ha...

46 | m a g h e r i t

nica

VOICILĂ S—A RĂZBUNAT PE PIELEA LUI Marţea sînt trei ceasuri rele. Ghinion, mare ghinion. E ziua în care avem oră de religie. Vrei, nu vrei, dai cu ochii de popa Ionică. Nu mai aveam linişte. Gîndul mă ţinea în cumpănă. Să lipsesc, să nu lipsesc... Cum o suceam, cum o învîrteam, tot rău ieşea. Mai bine mă duceam la biserică şi scăpăm de chinul sufletului. Ies în curt curte, e, privesc peste gard şi—l văd pe Voicilă. Duminică, da, duminică, datorită lui am marcat golul.  —Voicilă, vrei să te ajut ajut ? Să învăţăm împreună împreună ?  —Vreau. Sar peste gard şi intru în camera lui. în cameră e cald, e linişte. Voicilă e singur la părinţi.  —Azi avem religia.  —Eu am fost la biserică, biserică, spune Voicilă Voicilă cu un fel de îngîmfare. îngîmfare. Gata, mi—a dat peste nas...  —Vrei să învăţăm sau plec ?  —Vreau. Îl pun să citească. Ia cartea şi mormăie pe silabe.  —Ai greşit. Ai citit citit Goliac în loc de Goliat. Voicilă se burzului. burzului.  —Cu mine să nu nu faci pe deşteptul.  —Bine, citeşte. Silabisea două—trei cuvinte şi iar greşea. Voiam să tac, dar greşelile mă ciupeau de urechi ; îmi vîrau ardei sub limbă.  —Iar ai greşit... greşit... Voicilă, nici una nici două, pac cu cartea în capul meu. Am zburat prin fereastră drept în grădină. De necaz, Voicilă striga cu răutate :  —Faci pe deşteptul deşteptul ! Faci pe deşteptul deşteptul ! Halal vecin. Ne certăm, ne împăcăm şi cînd te duci să—l ajuţi, îi sare ţandăra şi pac cu cartea în cap. Am avut parte de doi nebuni : Voicilă şi Magherit. Iau ghiozdanul şi în loc să plec la şcoală, intru iar în grădină. Magherit stătea cuminte în bîrlogul de coceni. Avea ochii blegiţi. Îl scarpin pe gît. Mă uit la blana lui catifelată. cat ifelată.  —Trepăduşule,  —Trepăduşule, fă o minune. Dă—mi pentru o zi blana ta... Ştii... Popa Ionică are o „sîngeriţă", „sîngeriţă", adică o nuia, dar el îi spune sîngeriţă. Cînd te t e atinge ustură rău de tot... Magherit nu avea chef de ghiduşenii. Moţăia : era obosit. Treizeci de drumuri pe noapte... Urcă, trage, bîldăbîc prin băltoace... şi uite aşa cutreieram noapte de noapte peste douăzeci de kilometri. Să scurtez drumul spre şcoală, pornesc pe poteca din grădină. Trec printr—o livadă de pomi şi cînd să ies în drum, o pisică neagră îmi taie calea...  —Zît, zît, piază rea... Trec de Malul Florilor şi ajung la şcoală. În clasă tăcere. Domnişoara strigă de la catedră.  —Cine lipseşte ?  —Gogea. E bolnav, bolnav, răspunse răspunse Rîmbu. Cristea, cu mîncărici mîncărici pe limbă :  —S—a umflat umflat de gogoşi... Copiii zbîrr zbîrr ! pe rîs.  —Ce—i asta ? se se răsti Domnişoara. Trecu absenţa absenţa în în catalog şi—l şi—l întrebă pe Rîmbu Rîmbu :  —Ce lecţie avem avem pentru astăzi ?  —Astăzi avem fabula fabula „Vulpea şi Corbul" de Esop. Esop.  —Cine a fost Esop ?  —Esop a fost un mare mare învăţat de origine greacă. greacă. A scris povestiri povestiri şi fabule cu caracter educativ educativ şi... şi... Rîmbu povestea fără greşeală. În glasul lui cuvintele prindeau viaţă. La jumătatea fabulei, îl opreşte :  —Nota 10... Să continue... continue... Unde eşti, eşti, Voicilă ?  —Aici sînt, sînt, răspunse Voicilă, răsfoind de zor cartea.  —Pagina 48, se răsti Domnişoara. Voicilă căuta mereu. Nu găsea pagina. Domnişoara s—a dus la banca lui, îi luă cartea şi se făcu roşie de mînie.  —Blegule, pagina pagina e ruptă. Arătă cartea spre noi. noi. Priviţi, hal de carte. Pete de cerneală, cerneală, foi ciopîrţite. Iar

47 | m a g h e r i t

nica

rămîi repetent. Voicilă a vîrît capul între umeri. Cînd e certat aşa face : Vîră capul între umeri şi poţi să tragi cu cleştele, vorbă de la el nu scoţi. Cînd nu ai de lucru, îşi vîră necuratul coada. Bun, rău, Voicilă e vecinul meu. Nu vreau să facă Valea Satului de rîs. Sar să—l apăr.  —E bolnav, bolnav, are ţurloiul rupt. Copiii chicotesc.  —Ce rîdeţi ? Ce, Ce, n—aţi mai văzut băiat băiat cu ţurloiul rupt ?  —Îţi rup eu acuşi urechile, se răsti Domnişoara la mine. Am tăcut. Au tăcut şi colegii, co legii, dar pufneau pe înfundate. Domnişoara Domnişoara se îndreaptă spre catedră şi strigă la Voicilă :  —Trei, Voicilă... Trecem la la lecţia următoare. Clopoţelul Clopoţelul a sunat de recreaţie. recreaţie. Copiii năvălesc pe uşă, la zbenguială. Voicilă trece pe lîngă mine. Mă arde cu privirea. „Prostule, am vrut să te apăr şi tu mă arzi cu privirea." Recreaţia a fost scurtă. în clasă s—a lăsat tăcere adîncă. Avem ora de religie. Se aude  bîzîitul unei muşte. De frică, frică, mi se răsucesc răsucesc maţele. Am crampe. Popa Ionică Ionică intră în clasă.  —Sărut mîna, părinte... părinte... Popa Ionică ne făcu semn cu mîna să stăm jos. Cu el nu era de glumit. Calcă grav, spre catedră. Propti bastonul de tablă şi luă în mînă „sîngeriţa", adică nuiaua. El spunea că în sîngeriţă stă mintea copiilor leneşi. S—o ia naiba de sîngeriţă. Cum o fi stînd mintea în ea, nu ştiu. Ştiu doar că ustură rău de tot. Cînd te atinge se băşică pielea. Părintele arcui sîngeriţa, o şficui în aer şi buf cu ea în catedră, ca o plesnitură de bici în noaptea de anul nou.  —Cine ştie lecţia lecţia să stea jos, restul în picioare, tună vocea părintelui. părintelui.  Nu s—a ridicat niciunul. niciunul. Părintele îşi frecă barba barba albă şi mare, roti privirea privirea şi mă ţinti. Gata, mi—am zis. Mă ia aghiuţă, mai bine mergeam la biserică.  —Ce lecţie avem, avem, ereticule ?  —Astăzi avem lecţia lecţia David şi Goliat...  —Cine a fost Goliat Goliat ?  —Goliat a fost un uriaş... uriaş...  —În ce ţară a trăit ?  —Goliat a trăit în ţara Filistenilor, Filistenilor, întrebările le punea repede, repede, să mă încurce. încurce.  —Pe toţi sfinţii... ai scăpat scăpat de sîngeriţă... sîngeriţă... Da, la biserică de ce nu nu vii ?  —Lucrez, părinte... părinte...  —Minte, minte. minte. Duminică a jucat fotbal, strigă Voicilă Voicilă din fundul clasei. clasei. S—a răsucit banca cu mine. Totul era un vîrtej. Aşteptam furtuna. Părintele Ionică îşi netezi barba, ciocăni cu degetul în catedră : „buum, buum, buum", şi clătină clăt ină din cap.  —Aşa, aşa... Eu în în altar, tu la fotbal... Şi tu ăla ăla cu pîrîciunea pe limbă, limbă, ia spune, cine cine a fost David David ? Voicilă a rămas cu gura căscată. Răsucea capul, cînd într—o parte, cînd în alta, doar, doar i—o sufla careva.  —David, David, David, pîrîciune, îl zori părintele.  —David, a... a fost... fost... a fost. David, un uriaş, un, un...  —Vino la taica, să te înveţe sîngeriţă cine a fost David. Marţea, trei ceasuri rele. Voicilă a pîrît, s—a răzbunat pe pielea lui. Veni încet la catedră. Părintele îl înşfacă de ceafă, îi arcui arcu i şira spinării şi pe dată sîngeriţă se lipi de cîteva ori o ri de spatele lui Voicilă. Maică Precistă, cum mai sărea praful din turecii lui. Bietul Voicilă, gîfîia ca purcelul în ajunul a junul Ignatului. După ce—l bătu bine, părintele îl trimise la loc şi fixă privirea tot pe mine.  —Tu, care n—ai n—ai nopţi de odihnă, odihnă, spune zevzecului, zevzecului, cine a fost David... David... Ceasul rău... mi s—a pus un nod în gît, mi—a luat graiul... Părintele arcuia sîngeriţa, zîmbea.  —Te—am prins... prins... Vino la taica. Cu ochii la sîngeriţa a zburat nodul din gît ; m—am trezit vorbind :  —David a fost un om mic de statură, frumos frumos la chip şi era păstor. Părintele cută o felie a frunţii, asculta... asculta...  —Zi, taică, zi... Am turuit lecţia ca pe apă.

48 | m a g h e r i t

nica

Curgea sudoarea pe mine. Popa Ionică n—a spus că e bine, nici că e rău. Încremenise cu nuiaua în mînă. Inima mea făcea tica, tica, tica. Pe unul din copii i—a apucat tuşea. Părintele a tresărit. Cu mîna mîna tremurată tre murată a notat ceva în catalog.

49 | m a g h e r i t

nica

FLORILE CERULUI

Frunzele au ruginit. Zac pe pămînt. A ruginit şi iarba. Vîn—tul suflă puternic, vîj ! vîj, ! vîj... E frig. Zilele de toamnă sînt grăbite. Dau bună—dimineaţa, fac un scurt popas şi se ascund după Dealul Tîmpei. în cursul nopţilor, cerul nu—şi mai vede capul de treburi. Mai întîi, aprinde stelele şi luna. Apoi, se apucă să crească flori albe, cît vîrful de ac, să nu le vadă omul. Pe la miezul nopţii, cînd cîntă cocoşii, cerul ia o foarfecă mare, retează florile, apoi le cerne pe pămînt. Micuţele petale cad pe acoperişul caselor, caselor, pe firele de iarbă, pe ramurile pomilor şi ale pădurii.  Noi îi spunem brumă. brumă.  —Bine te—am găsit, copil al pămîntului. pămîntului.  —Bine ai sosit, sosit, brumă dragă... Ce dor te—aduce te—aduce pe la la noi ?  —Cum ce dor ? Vreau Vreau să ştiu dacă dacă copiii sînt bine îmbrăcaţi, îmbrăcaţi, dacă au mălai în hambare hambare şi săniuţe...  —Nu prea avem... avem...  —Trebuie să aveţi... aveţi... Acuşi, Acuşi, acuşi, vine baba Iarnă. Vezi ? Acolo, Acolo, pe munte, a dat dat drumul la clopoţei.  —Cînd vine la noi noi ?  —Pui prea multe multe întrebări, te las cu bine, vine vine duşmanul meu, meu, soarele... Razele soarelui o topesc, o transformă în aburi. Aburul se înalţă iute spre cer. Pînă la miezul nopţii, trebuie să înflorească din nou... Altfel nu mai are vreme să ajungă dimineaţa pe pămînt. Eu vorbesc cu bruma în şoaptă, ca să nu mă audă nimeni. Aşa vorbesc cu ea de—o săptămînă, din ziua în care domnul Budurică s—a stropşit la mine. „Pe vreme rea ies lupii şi nu vreau să—mi

50 | m a g h e r i t

nica

tăbăcească mîndreţe de măgar"... „Păi, dacă—l tăbăceşte pe el, mă tăbăceşte şi pe mine"... „Măă... tu faci parte din proprietatea mea?" „Nu, boierule"... „Atunci să—l laşi în mină, auzi ? Să—l laşi în mină."  Noroc că am lampă. Lupii fug de lumină. Pe cărare mai sînt mineri. Ce bine că pe cărare mai sînt mineri... Seară de seară, mă vîr printre ei şi ajung la mină. Minerii cu care lucrez au sufletul bun : unii aduc cîte un smoc de iarbă ofilită, alţii cîte un ghemotoc de ciulini uscaţi. Magherit e recunoscător : trage din toate puterile. Eu stau pe bara vagonetului. Lampa, soarele minei, străluceşte. Citesc lecţiile cu glas tare. Aşa—i place lui Magherit, să citesc cu glas tare. Fiecare lecţie trebuie s—o spun pe dinafară. Magherit trage dar urechile lui lungi şi ascuţite stau drepte ca nişte suliţi. Văzîndu—l aşa de atent, mi—a venit în minte o trăsnaie. „Ia să—i trag o păcăleală, să—l prind cu musca pe ureche." Zis şi făcut. Sar cîteva rînduri. Magherit n—a observat. Am început să rîd.  —Sîc, sîc, te—am păcălit, păcălit, Magherit, te—am păcălit... păcălit... Magherit s—a oprit şi a lungit lungit botul spre mine.  —Hi—ha, hi—ha... tuşi el pregătind copitele. îi dau o bucată de zahăr şi el o ronţăie tacticos. Cînd am am ajuns în galeria principală, îmi veni în minte altă trăsnaie. Eram sigur că Magherit are să mă asculte, doar eram cei mai buni prieteni. Cobor de pe bară, schimb macazul acelor şi strig deodată :  —Grevă, Magherit... Magherit... Magherit s—a trîntit de parcă i—am secerat picioarele. Scotocesc prin buzunare ; nici urmă de vreo firimiţă de zahăr. îl bat uşor pe bot.  —Gata, bătrîne, bătrîne, s—a terminat greva... Ştrengarul a întors capul în partea cealaltă. Scot pălăria pălăria de pe cap şi mă uit la ea. Din borurile borur ile mari mai rămăseseră două colţuri pleoştite.  —Drăguţule, tu ai tocat—o. to cat—o. Vezi ? Eu nu m—am supărat ; sîntem prieteni. Te rog r og frumos să te t e ridici, haide, încurcăm drumul. Mai repede m—ar fi ascultat un mort. Guzganii chiţăiau, dănţuiau în jurul nostru. De necaz, arunc cu bucăţi de cărbune în ei. în spatele nostru se formase o coloană de măgăruşi şi vagoneţi. Un băiat mai mare mă luă în primire :  —Bă, ţîncule, ţîncule, ai încurcat circulaţia.  —A căzut căzut Magherit, trag eu o minciună. minciună.  —Cunosc eu eu puturosul ăsta de măgar. măgar. Are toane. I le scot scot eu, să mă ţină minte. minte.  —Să nu—l baţi. baţi. Băiatul mi—a tras un picior, apoi sări să—l ciomăgească pe Magherit. Magherit, mort şi pace. Băiatul, văzînd că n—o scoate la capăt, făcu semn unui alt băiat să vină să—l ajute. Se apucară să tragă de Magherit, să—l scoată de pe linie. Magherit zvîcni dintr—un picior şi numai ce văd pe unul din băieţi răstignit de zidul armăturii. ar măturii.  —Au, au, mi—a rupt oasele, o asele, se văita el cît îl ţinea gura. Celălalt Celălalt a pus mîna pe pîrghie. pîrg hie. Magherit, fără să se ridice, a început să hihăiască atît de fioros încît băga în sperieţi şi pe guzgani, nu numai pe băiat. Aruncă pîrghia şi o luă la fugă pe văgăuna noastră. Eu după el. Îl ajung.  —Ăsta—i măgarul măgarul acela cu hachiţe hachiţe ? întrebă el.  —El e, răspund răspund şi fug pe văgăună, văgăună, să—l chem chem pe neică Marin. Pînă—am ajuns, am văzut de cîteva ori stele verzi, iar pe frunte îmi crescuseră cucuie.  —Nene, hai repede, pe Magherit Magherit l—a apucat boala boala aia...  —Ce boală ? se miră el. Zăpăcit cum eram, îi tot dădeam zor să vină, să—i descînte.  —Aha, l—o l—o fi apucat greva !  —Da, greva, asta asta l—a apucat, apucat, sar eu cu gura.  —Şi... l—a apucat apucat aşa, din senin senin ?  —Haide, nene, nene, că—l omoară omoară băieţii... Am roşit pînă—n vîrful vîrful urechilor.  Neică Marin n—a n—a mai zăbovit. A luat lampa pe pe umăr, a încovoiat spatele spatele şi a pornit mai mult de—  de—  a buşilea. Aşa a mers pînă a ajuns la locul cu pricina. În jurul lui Magherit erau patru băieţi. Legaseră o sfoară de gîtul lui Magherit şi—l tîrau spre  băltoacă.  —Ce faceţi, faceţi, mă ? se răsti neică Marin.  —Îi facem baie, vrem vrem sa descurcăm circulaţia, răspunse unul unul din băieţi.

51 | m a g h e r i t

nica

 —Daţi—i pace, pace, că vă sucesc sucesc gîtul. Un băiat, mai ţîfnos, răspunse :  —I—om da, că dumneata dumneata ne plăteşti... plăteşti...  —îţi dau eu plată, puşlama puşlama afurisită. Băieţii au rupt—o la fugă. Magherit scosese limba, abia mai răsufla. Era tot mînjit cu praf de cărbune. Neică Marin a tăiat sfoara, l—a bătut uşor pe bot, i—a şuşotit „descîntecul" la ureche şi pe deasupra i—a vîrît ceva în gură, ca să aibă „descîntecul" leac. „Mortul" a înviat. A sărit ca un soldat. Şi—a scuturat blana şi a venit cuminte la vagonet.  —Ne dai de bucluc, bucluc, auzi tu ? mă înfruntă înfruntă neică Marin şi făcu cale cale întoarsă spre văgăună. văgăună. Ceilalţi băieţi au răsărit unul cîte unul. Cuplau vagonetele, luau altele goale şi se înfundau iarăşi în galerie, fără să zică nici pis. Noi, adică eu şi Magherit ne prefăceam că nu—i vedem... Am ieşit din mină... Ne uitam la luceafărul de zi, la bolta albastră, înstelată, să vedem florile cerului...  —Florile sînt micuţe, Magherit... Le vedem numai dimineaţa, di mineaţa, pe pămîn pă mînt... t... Cînd sînt singur, pe cărare, vorbesc cu ele în şoaptă. Ele îmi sînt prietene. Îmi dezvăluie taine pe care nu le cunosc. Să mergem încet, să nu le tulburăm liniştea.

52 | m a g h e r i t

nica

AM ÎMPLINIT 11 ANI

Iarna a dormit somn lung, şi s—a trezit în noaptea de Anul Nou. Cătrănită cum era, a ieşit din  palatul de gheaţă. S—a uitat pe valea Dîmboviţei, Dîmboviţei, a văzut pămîntul pămîntul negru şi s—a cătrănit cătrănit şi mai rău. r ău. A suflat peste cer pînă l—a făcut cenuşiu, apoi s—a stropşit la robul ei, Crivăţul : „Unde eşti, leneşule ?" „Aici, stăpînă" a răspuns Crivăţul. „Ce stai ? Ia harpa şi cîntă. Vreau sa joc. .Vreau să scutur cojoacele." Crivăţul a strunit coardele harpei şi începu să cînte. Vîîj... vîîjj... vîîjj... răsunau coardele harpei de se clătina pădurea. Trei zile şi trei nopţi a tot jucat iarna, trei zile şi trei nopţi a scuturat cojoacele de—au ieşit din ele numai fulgi. Pămîntul prinse mantie albă, groasă de o jumătate de metru. Noroc că a obosit. A slobozit un oftat prelung şi a intrat iar în palatul ei să se odihnească... Să—i facă pe plac, moş Crivăţ mai scoase din harpă cîteva sunete geroase, ca să crape ouăle corbului, apoi se strînse ghemotoc la picioarele stăpînei şi adormi şi el. În timp ce iarna şi robul ei se odihneau, copiii au luat săniuţele şi...  zbughio pe derdeluşul de la nuci. Doamne, ce bucurie pe ei : bătăi cu bulgări de zăpadă, ţipete, rîsete şi zbîrr cu săniuţele în jos, pe derdeluş, pînă la apa Dîmb D îmboviţei. oviţei. ...Şi eu sînt copil. Vreau să mă joc. Vreau să mă bat cu zăpadă. Vreau să mă dau cu săniuţa pe derdeluş... N—am timp. Pentru mine şi minutele minute le sînt numărate. Magherit e slăbit, răsuflă greu de parcă geme. Din blana lui ies aburi. Aburi ies şi din trupul t rupul meu. Pe umeri am făcut bătături ; împing din greu

53 | m a g h e r i t

nica

la vagoneţi, să—i fac lui Magherit povara mai uşoară. În fiecare seară, Ion, cu căciula lui ţuguiată, vine şontîc, şontîc, cu o mînă de paie.  —Tot paie ? mă mă răţoiesc la el.  —Ţîncule, pune pune lacăt la gură.  —Pentru ce să pun lacăt la gură gură ?  —Maică Precistă... Să nu nu audă domnul domnul Budurică...  —Ba vreau să să audă. Am cărat cărat toţi cocenii de acasă acasă şi i—am dat dat lui Magherit...  —Te trezeşti cu un picior în spate ; rămîi pe drumuri. Tu nu vezi ? E iarnă iarnă grea.  —O fi, dar cu paie, paie, Magherit dă ortul popii...  —Ptiu, răzvrătitule. Aşa mă cert cu Ion de mai bine de o lună de zile. îl iubesc pe Magherit. Viaţa mea e legată de viaţa lui. Dimineaţa, cînd plec spre şcoală, simt că ceva din trupul meu firav rămîne în adîncul pămîntului, acolo unde îl las pe Magherit. Bani, bani, visez numai bani. Nu vreau haine, nu vreau ghete, nu vreau castele... Vreau o baniţă de  bani, să—l cumpăr pe Magherit. Vreau un grajd cu trifoi, cu lucerna şi ciulini... Sînt sărac... îmi văd ciotul de pălărie. Visele, ivite pentru o clipă, zboară... Pier în depărtare. Proptesc umărul în peretele vagonetului şi împing de—mi pîrîie oasele. Ajungem sub bolta înnourată a cerului. Crivăţul bate  puternic, vîjj... vîjjj... vîjjjj. E ger. Mîinile, urechile îngheaţă. Şi picioarele îngheaţă. Lumina lămpii  pîlpîie, se zbate, z bate, nu se stinge. Două vrăbiuţe bat din aripioare, se rotesc deasupra noastră : cirip, cirip. c irip. „Ni—e foame... cirip, cirip, cirip." Scotocesc buzunarele... Nici o fărîmă de turtă, nimic. Mi se frînge inima. Oftez.  —Să mergem, mergem, Magherit. În mină, aerul e greu, înecăcios, dar e cald... E noaptea de 6 februarie, o noapte în care am deschis ochii pe lume : împlinesc 11 ani...  —Magherit, tu cîţi ani ai, ai, Magherit ? Şi tu eşti tînăr. Eşti în floarea vieţii... vieţii... De ce ţi se spune spune bătrînul bătrînul ? Magherit ţine capul în jos, are ochii blegiţi. Şi urechile îi sînt blegite. Trage şi oftează. Intrăm pe văgăuna noastră.  —Magherit, dragul meu Magherit... Acuşi, acuşi vine primăvara... pădurea, păşunile, au să se îmbrace cu frunză, cu iarbă, cu flori... O să hoinărim iar prin Valea Buciumetului, prin Valea Miresei, pe unde ai să vrei tu, ciufulică. Nu te bucuri, Magherit ?... Trecem de o curbă, trecem de a doua şi deodată cerul jos al văgăunei a început să sclipească. Una, două, trei, şase lămpi străluceau, una mai puternică decît alta. Luminile se roteau. Le priveam uimit, nu ştiam care e soarele, care e luna, care e luceafărul ori o stea. Magherit a săltat capul. Privea uimit, ca şi mine, la jocul de lumini care se rotea întruna... Un pas, încă unul şi deodată ţîşni un cîntec cu ecou prelung, un cîntec pe care nu—l mai auzisem niciodată.  —Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască ! La mulţi ani ! Ochii mi s—au umplut u mplut de lacrimi. Priveam Pr iveam la feţele acelea mînjite de cărbune, care ne întîmpinau cu atîta veselie. Am ajuns în mijlocul lor. Neică Marin s—a ridicat atît cît i—a dat voie cerul de lemn. M—a strîns în braţe, m—a sărutat. Toţi, toţi m—au sărutat. Emoţia m—a cuprins în vîrtejul ei, mi—a împietrit graiul. Am uitat de necazuri, am uitat de feţi—frumoşi, de zîne, de toate ielele pădurii. Nici un basm de pe lume nu putea fi mai frumos decît viaţa pe care o trăiam în acele clipe sub pămînt, în mijlocul minerilor mei. Aici, unde soarele adevărat nu pătrunde niciodată, s—a întins o masă mare. Brînză, ceapă... Un turtoi cît roata carului, copt în frunze de nuc, îmi lua ochii, mă ameţea. N—a lipsit nici ţuica. în uralele minerilor, am dat pe gît o duşcă de ţuică. Văgăuna a început să se clatine, mă legăna, îmi ura la „mulţi ani". Zăpăcit cum eram, îl iau pe Magherit şi—l duc la bîrlogul lui. Minune... în loc de paie, am găsit lucerna şi ovăz. Animalul e ca şi omul : ştie ce e bun şi ce e rău. Magherit s—a înviorat, îi tremură buzele : nu ştie ce să înfulece mai repede.  —Magherit, păcătosule, păcătosule, vezi ? Minerii sînt cei mai buni buni oameni de pe pămînt... pămînt... Magherit bate din copite, şfichiuie din coadă, înghite cu lăcomie. De bucurie, alerg ca un prîsnel, cînd spre masa minerilor, cînd spre Magherit. îmi vine să cînt, să fac tumbe. Nu mai am astîmpăr. Am devorat o felie uriaşă de turtoi... Trag o gură de ţuică şi cînd sînt în culmea fericirii, îl aud pe neică Marin :  —Pe tine te—am sărbătorit. Acu... vrem să sărbătorim sărbătorim şi carnetul de note. note. Ia dă—i încoace încoace la neică... neică...

54 | m a g h e r i t

nica

Am scos carnetul, neică Marin l—a deschis cu grijă, să nu—l murdărească. S—a tot uitat la fiecare notă şi numai ce—l văd închizînd o geană.  —Văd, văd că a turnat cu „zeciuri". „zeciuri". Dar şi cu „nouari". Uite, unul la citire, altul la aritmetică... Uiuiuu. La desen nici un zece, se încruntă el. Ia spune, care—i necazul ?  —Vremea, ea e necazul. necazul. Fuge prea repede. Din grabă, mai trag tr ag cîte o linie strîmbă, mai mănînc cîte o literă...  —Da ? se miră el de parcă nu mă văzuse pînă atunci. Se uită foarte serios la ceilalţi mineri, apoi închise carnetul şi ridică sticla cu ţuică. Să ciocnim şi pentru carnet. Poate... ştiu eu, poate dispar nouarii... Şi tu, copile, zboară spre casă. Mai e timp să prinzi un pui de somn. Ce mai stai ? se răsti neică Marin la mine. ...Fericirea te ameţeşte... îţi dă aripi... Am uitat de frig, de urît, de cărarea alunecoasă. Cad, mă ridic, pornesc mai departe. Crivăţul cîntă din harpă... La mulţi ani... La mulţi ani... Străbat lunca, trec Dîmboviţa, mă apropii de casă. În negura nopţii, văd şase lumini. Se rotesc una în jurul alteia şi nu ştiu care din ele e luna... Plutesc ca un fulg. Sînt miner, sînt om mare, am împlinit 11 ani...

55 | m a g h e r i t

nica

TĂRĂBOI ÎN MINĂ

Eu şi Magherit ne vedeam de treaba noastră. Cu ceilalţi copii mai mari nu ne împăcăm şi asta numai din cauza lui Magherit. El nu putea să uite cum băieţii îi legaseră ştreangul de gît şi—l tîrîseră spre băltoacă. într—un fel, era mai bine aşa. Magherit era liniştit şi eu prindeam orice clipă prielnică  pentru citit. Într—o noapte, cei patru, ca să se răzbune pe noi, au pus o piatră pe linie tocmai la curba unde începea scoborîşul. scoborîşul. Aici, de obicei, cînd ne întorceam cu vagonetele goale, nu mai frînam, iar Magherit o lua la trap. Eu n—am văzut piatra şi nici Magherit n—a văzut—o... şi deodată vagonetul din faţă a hurducăit şi a deraiat. Eu am căzut drept în băltoacă. Lampa s—a stins, chibriturile s—au udat şi am rămas în beznă.  —Ne—au făcut—o, făcut—o, Magherit, dracii de băieţi ne—au făcut—o... făcut—o... M—am ridicat şi am început să bîjbîi după pîrghie. Am găsit—o. Am vîrît pîrghia sub platformă să ridic vagonetul. M—am chinuit o groază de timp, dar n—am reuşit. Pe obraji îmi şiruiau lacrimi şi sudoare, nu atît pentru farsa făcută de copii, cop ii, cît pentru neputinţa şi neîndemînarea neîndemînarea mea. Guzganii parcă intraseră în pămînt, nu se mai auzea nici un fel de mişcare şi nici chiţăit. De frică să nu vină alte vagonete peste noi am început să strig. Nu m—a auzit nimeni. Timpul trecea greu, apăsător. Nu ştiam ce să fac. Zeci de gînduri mă îndemnau să fug după ajutor, iar altele mă ţintuiau locului. Plîngeam. Era pentru prima oară cînd braţele şi mintea mea rămîneau cu totul neputincioase. Oricît de neagră ar fi noaptea, cînd eşti la suprafaţă te descurci. Ştii că cerul e sus şi din cînd în cînd mai luceşte o stea ori vreo rază de lumină ivită din depărtare. Te agăţi de un arbore, sau  pipăi terenul cu mîinile, cu picioarele şi scapi de încîlceală. încîlceală. Dar aici, în adîncul pămîntului, unde domneşte bezna iadului, dacă ţi se stinge soarele pe care îl porţi pe piept, mintea nu mai judecă, ochii nu mai sînt folositori şi teama creşte, creşte, creşte pînă te t e face ghem lîngă un stîlp de armătură ar mătură de care nu te mai desparţi. Firicelul de viaţă care pîlpîie în tine te îndeamnă să te ţii strîns de stîlp cu braţele, cu dinţii, cu picioarele, cu tot ce poţi să te agăţi de el. Tot ce auzeam era răsuflarea lui Magherit. El nici nu mişca. Poate că şi în mintea lui se strecurase aceeaşi teamă care se strecurase şi în mine. Cînd credeam că o să ne rămînă oasele acolo, licări o rază de lumină. Am ţipat ca muşcat de şarpe :  —Nene, nene, nene, murim aici... scapă—ne, scapă—ne, nene... nene...

56 | m a g h e r i t

nica

Lumina pieri pentru o clipă, apoi se ivi din nou.  —Aici nene, aici... aici... Magherit începu şi el să hihăie, a deznădejde. Cînd am văzut că lumina se apropie de noi, am crezut că am prins cerul de toarte şi lumea era iar a noastră şi noi ai lumii întregi.  —Măi copilaş, măi... No, vino—ţi în fire. Ioşca—b Io şca—baci aci ai să ajute la tine... Copil necăjit... tăt, tăt, t ăt, eşti ud... Ioşca—baci m—a smuls de lîngă stîlp, mi—a mîngîiat obrajii apoi m—a aşezat pe loc viscat. Cu glasul sugrumat de fericire priveam la el. A prins cu mîinile platforma vagonetului, aşezîndu—l pe linie, apoi mi—a şters lampa şi mi—a aprins—o fără să întrebe cum s—a întîmplat accidentul. Magherit şi—a frecat fruntea de pieptul lat a lui Ioşca—baci şi—l privea cu ochii lui mari, castanii. Ioşca—baci e de origină maghiară. Lucrează aici de 20 de ani, dar nimeni nu l—a văzut înfuriat, nimeni nu l—a văzut rîzînd ori suspinînd. Lumea spune că Ioşca—baci are o fată de 18 ani. Fata e frumoasă dar nu poate merge. La vîrsta de 5 ani a suferit de paralizie infantilă şi de atunci Ioşca—baci o plimbă în cărucior aproape în fiecare zi. Lumea mai vorbeşte că atunci cînd o plimbă, Ioşca—baci e alt om. E vesel, rîde, spune fel de fel de snoave, să—şi facă fata fericită. Mă uitam la el, cum m—aş fi uitat la tăticul meu adevărat şi mă minunam în sinea mea că poate exista în lume un om atît de bun. de bun.  —No, să mergem, mergem, dragul meu ortac, la mine mine nu este vreme de pierdut.  —Ioşca—baci...  —Ioşca—baci... ce—i ăla ortac ?  —Ei, ei... ortac este este prieten bun, adică adică tovarăş de muncă... muncă...  —Da' eu sînt sînt copil...  —Prietenie nu are vîrstă... Amîndoi mîncăm pîine cu cărbuni, amîndoi ne—am îngropat viaţa sub  pămînt de mici copii... copii... Măi băiete, măi... amîndoi amîndoi ortaci. Am uitat de accident. Eram din nou fericit. Nimeni pînă la Ioşca—baci nu mă socotise prieten... „Sînt ortac, sînt prieten cu Ioşca—baci", îmi repetam eu în gînd. Ştiam că Ioşca—baci este artificier. El găureşte cu sfredelul zidul masiv de cărbune... El pune dinamită strigînd tare : „puşcă..." Bubuitura cutremură mina, norul de praf şi aer înecăcios dă năvală prin toate văgăunele. Vrei nu vrei îl aspiri, tuşeşti t uşeşti şi scuipi negreală de cărbune. Ioşca Io şca baci e robust, dar se încovoaie ca o ramură ramură de răchită şi aleargă toată to ată noaptea spre locurile unde trebuie să puste. Mai aveam puţin să ajungem la echipa lui ndca Marin. Cînd deodată auzim un strigăt din urmă.  —Ioşca, Ioşca... Ioşca—baci se făcu că nu aude. încovoiat cum era, păşea înainte. Odată cu noi a ajuns şi maistrul Buzilă, cel care strigase. Pirpiriu la trup, era negru de mînie iar sprîncenele—i stufoase, stufoase, arcuite ca nişte cîrlige de prins peşte tremurau de parcă erau bătute de viscol.  —Ioşca, ţipă ţ ipă el ca scos din minţi, cu mine te joci tu t u ? Neică Ne ică Marin se uită u ită în ochii lui Buzilă şi sări tăios.  —Mă Buzilă... Buzilă... Noroc că eşti din satul satul meu, altfel te sfărîmam de pereţii pereţii ăştia.  —Marine, auzi tu, Marine ? vezi—ţi vezi—ţi de treabă, nu te băga. Pîrlitul Pîrlitul ăsta de ungur mi—a mîncat sufletul.  Nu vrea să puste puste pe frontul doi... O canalie, canalie, vrea să lase oamenii oamenii fără lucru.  —Asta este un minciuna, minciuna, maistre...  —Taci, hoţule... hoţule...  —Strigi la mine cît cît vrei, acolo tot nu puşc...  —Auziţi  —Auziţi ? Sînteţi martori.  —N—am auzit auzit nimic, Buzilă, auzi tu ? Nimic, repetă neică Marin tot mai oţărît.  —Minţi, ceilalţi ceilalţi au auzit, dar tu minţi... Neică Marin Marin începu să tremure.  —Pînă nu ştiu ştiu ce spune Ioşca, nu aud aud nimic...  —Aşa—i,  —Aşa—i, aşa—i, repetară ceilalţi ceilalţi mineri. Ioşca—baci se uită în ochii minerilor şi spune liniştit:  —Fraţii mei. Acolo nu puşc. puşc. Acolo e mare mare pericol; Voi ştiţi vechea vechea mină, aia părăsită. părăsită.  —O ştim, o ştim cu cu toţii...  —Apoi, fraţii mei, d—aia nu puşc. Acolo e apă şi dacă puşc, am stins viaţa voastră. Tot noianul ăla de

57 | m a g h e r i t

nica

apă bufneşte aici şi gata prăpădul.  —Ai auzit, auzit, Buzilă ? Şi oasele tale rămîn aici, aici, spuse neică Marin. Marin. Sprîncenele lui Buzilă tremurau tr emurau..  —Aş, minciuni. Avem ingineri. Cunosc ei mai bine planul minelor... Acu vine veneticul ăsta cu născocirile lui...  —De cînd n—a n—a mai călcat picior de inginer inginer în mină, Buzilă ? Hai, răspunde. răspunde.  —Asta nu—i treaba treaba ta, se răsti maistrul. maistrul.  Neică Dumitru Dumitru Brebun, care stătuse liniştit, liniştit, se repezi şi—l şi—l luă de piept piept pe maistru.  —Mă ?... Tu vrei vrei să murim înecaţi ca şoarecii şoarecii ? Buzilă se retrase cîţiva paşi şi glasul lui piţigăiat piţ igăiat răsună a ameninţare :  —Aşa, vasăzică. vasăzică. Am dibuit dibuit eu că aici e o înţelege reintre voi...  —Minţi, domnule... Pe mine mine poţi să dai afară, tot nu pușc, asta—i. Buzilă căscă ochii mari. Ţipa, cuprins de furie, ca o pisică sălbatecă. Magherit se lipise de mine. Tremura de frică. Poate tremuram tr emuram amîndoi, dar în momentele acelea nu—mi dădeam seama de pericol. Ştiam ce înseamnă năvala apelor. Pe vreme de ploaie am văzut cum clocoteşte Vîlceaua noastră, cum rupe malurile, cum smulge arbori din rădăcină, cum înghite păsări, porci şi vite şi le duce în Dîmboviţa, iar noi, copiii, şi oamenii mari, părăseam casele, fugeam spre vîrful dealului şi scăpăm de  potop. Dar aici, în mină, dacă ar năvăli apele, unde să te duci ? Are dreptate neică Brebun : „Murim ca muştele". îmi venea să înfig mîna într—o bucată de cărbune, s—o arunc în capul lui Buzilă, chiar între înt re sprîncenele acelea stufoase, întoarse ca nişte cîrlige de prins peşte.  —Sparg eu cuibul ăsta de vipere, şi tu să—ţi iei valea de aici, strigă gîlgîit Buzilă, în timp ce se depărta... Auzindu—l, minerii s—au mîniat, doar Ioşca—baci stătea liniştit, răsucindu—şi o ţigară din foaie de porumb.  Neică Marin şi—a şi—a şters sudoarea de pe frunte, era galben galben ca ceara. ceara.  —Cîinele... Cînd era mic mic l—am ţinut in braţe braţe şi acum auzi, să ne ne facă vipere.  —Nu—i bună mînia, Marine... Ioşca a mai trecut prin amaruri d—astea. Faci un ţigară şi trece necazul... Am rămas cu toţii înmărmuriţi.

58 | m a g h e r i t

nica

SE TOPESC ZĂPEZILE  A trecut

o noapte, au trecut două nopţi. Ioşca—baci n—a mai venit la lucru. Minerii cei mari se frămîntau în tăcere. Privirile lor erau tăioase, te îngheţau. Nu—i mai văzusem niciodată atît de răscoliţi. Pentru puşcat a venit un artificier din Valea Şolîagii. În viaţa mea n—am mai văzut un om atît de slab, cu faţa pămîntie ca de mort. Nimeni nu vorbeşte cu el şi artificierul se simte tare mîhnit.  —Păcatele mele, vai de păcatele mele, se tînguia t înguia el. Măi Marine, măi frate, am venit fără voia mea... Credeţi—mă, am şapte copii... Ce să fac ? Spune tu, Marine, ce să fac ?...  Neică Marin, ca şi ceilalţi mineri, priveau în pămînt fără fără să răspundă.  —Auzi tu, Marine ?... ?... am să pun o dinamită în mînă, dau foc la la fitil şi gata, am terminat cu viaţa... viaţa...  —Asta să n—o n—o faci, auzi tu, Savule ? Să n—o n—o faci, icni cu năduf năduf neică Marin.  Noul artificier a început început să plîngă, îi şiruiau lacrimile ca ca la un copil.  —N—am ştiut, jur pe copiii cop iii mei că n—am ştiut... şt iut... Buzilă mi—a spus că Ioşca e bolnav, de asta venii.  Nu vreau să iau iau locul lui Ioşca, doar el m—a învăţat meseria. meseria.  —Taci, Savule, Savule, taci şi fă—ţi treaba.  —N—am să puşc... puşc... Mai bine—mi iau copiii, îi arunc în Ialomiţa şi tot n—am să să puşc, repetă el printre suspine. A lăsat lădiţa cu dinamită şi a plecat. în noaptea aceea neică Marin a făcut el pe artificierul. Cînd s—au ivit zorile am plecat acasă. Nu m—am dus la şcoală şi nici de citit n—am citit nimic în ziua aceea. M—am vîrît în pat, am tras pătura pe cap să nu mai văd nimic, să nu mai aud nimic. Gîndul meu rătăcea aiurea, aveam vedenii. Aci îl vedeam pe Ioşca—baci împingînd căruciorul în care se găsea fata lui paralizată, aci pe noul artificier cum îşi tîrăşte copiii spre Ialomiţa, să—i înece. M—a cuprins spaima. Am aruncat pătura de pe cap. Fraţii mei stăteau ghemuiţi după uşă, se uitau speriaţi la mine.  —Ce vă holbaţi holbaţi aşa ? Ei, în loc să răspundă, au zbughit—o pe uşă. Cred că aveam o privire fioroasă şi le—a fost teamă de mine. După puţin timp am ieşit după ei să—i caut. Nu i—am găsit. M—am uitat în grădină, pe uliţă,  pe Vîlcea, V îlcea, nici urmă de ei. Amărîţii s—or fi dus pe Valea Corbului, la Ilenuca, I lenuca, verişoara noastră. Iau lampa şi plec după ei. Pe drum, aveam mereu înaintea ochilor imaginea fetei paralizate... a celor şapte copii... În urechi îmi răsunau cuvintele omului cu faţa pămîntie. „Mai bine îmi iau copiii... îi arunc în Ialomiţa şi tot n—am să puşc"... Şi cum mergeam pe drum, vălătucit de gînduri şi vedenii, aud dinspre Pădurea Mare un muget prelung de sirenă. S—a furnicat pielea pe mine. Era oră nepotrivită pentru muget de sirenă. De la accidentul în care a murit tata n—am mai auzit—o mugind atît de fioros... În loc să ajung în Valea Corbului, m—am trezit pe cărarea minerilor din Pădurea Mare. Urcam spre mină. în faţa galeriei şiruri şirur i întregi de vagonete : unele goale, altele încărcate. Cablurile de la troliu stăteau nemişcate ca nişte adormiţi. Nici urmă de om, totul părea părăsit. Intru în galerie. în dreptul văgăunii numărul 4 găsesc un băiat cu trei măgăruşi.  —Niculae, de ce ce a sunat sirena, sirena, Niculae ?  —Nu ştiu...  —Unde sînt sînt minerii ?  —în vale, la direcţie. direcţie.  —Ce fac acolo acolo ?  —Treaba lor, ce ştiu ştiu eu ? Mă uit la măgăruşi. în loc de paie se îndopau cu coceni de porumb.  —Mă ? Tu ai luat luat cocenii lui Magherit Magherit ?  —Oi fi luat, şi ce dacă dacă am luat ?  —Eşti un hoţ...  —Ştii ceva ? Spală Spală putina pînă nu nu te lovesc, mă ameninţă ameninţă el. Am tăcut. Niculae e mare şi are pumni butucănoşi. Intru pe văgăună, la Magherit. Nu mai era nici urmă de  —Unde sînt sînt cocenii, Magherit ? Magherit, în loc loc să hihăie, a blegit blegit urechile...  —Eşti o moacă, un mototol, asta eşti. Cînd C înd a venit Buzilă, în loc să—i tragi o copită, tremurai t remurai ca un iepure. Uite, acum ţi—au luat şi cocenii, nătărăule. Ai să crapi de foame. Vai de sufletul tău şi eu mă făleam cu tine că eşti deştept.

59 | m a g h e r i t

nica

Ies din galerie, iau pieptiş dealul acoperit de nămeţii moleşiţi de suflarea caldă a vîntului de sud şi cobor spre direcţie. Cît era Valea de mare nu mi—a mai fost dat s—o văd înţesată de oameni ca acum. Toţi priveau cu flăcări în ochi spre clădirea direcţiei. Printre ei zăresc pe neică Marin, pe Ioşca—baci şi pe artificierul cu faţa pămîntie. Am oftat uşurat şi mi—am zis în gînd : „Dacă e aici înseamnă că nu şi—a înecat copiii..." În faţa clădirii patrulau doi jandarmi cu armele în mîini. Zăresc pe fraţii Vlanceşti, şi fraţii Ciobanu. Stăteau unii lîngă alţii chiar în faţa clădirii. Mintea mea nu putea pricepe acest lucru. În sat fraţii Vlanceşti se aveau la cuţite cu fraţii Ciobanu. Nu era horă, nu era nuntă în care fraţii Vlanceşti să nu se certe cu fraţii Ciobanu. Şi aici, aici, în faţa direcţiei, stau braţ la braţ, uniţi parcă pe vecie. Mai repede aş fi crezut că se scufundă pămîntul decît să—i văd  pe aceşti fraţi fraţi atît de uniţi. Şi cum îi priveam aşa, cu gura căscată, o mînă greoaie s—a încolăcit de gîtul meu. Ridic ochii şi aşa am încremenit. Cel care mă strîngea de ceafă era boier Budurică...  —Mă, mă oase deşirate... Ce cauţi cauţi tu aici, mă ? Mi—a tras una la fund şi am rupt—o la fugă, ca scăpat din ţeava puştii. în loc să apuc spre cărare m—am afundat într—un noian de zăpadă care mă acoperi  pînă la brîu. M—am împotmolit împotmolit zdravăn. Nu mai puteam nici să urc nici să cobor, eram prins în cuşcă. Am rămas acolo ca o curcă plouată. Tot ce mai rămăsese viu în mine, erau ochii. Ei, neastîmpăraţii, rămăseseră ficşi spre clădire şi spre minerii care o înconjurau. Deodată uşa mare mare a clădirii s—a deschis larg. în prag s—a ivit un ins înţolit cu haine scumpe. La ivirea lui minerii au început să strige :  —Planurile... să cerceteze cerceteze planurile planurile minei inginerul Bendic... Insul făcea făcea semne disperate disperate din mîini.  —Răbdare, aveţi aveţi răbdare. Acuşi Acuşi vine Bendic cu planurile... planurile... Pînă să termine el vorba, apăru inginerul Bendic. Acesta privi mustrător spre mineri. Larma de strigăte amuţi.  —Fapta voastră e gravă... Aţi părăsit locul de muncă... muncă... Apoi, cu voce mai domoală : Spre norocul vostru, Ioşca a avut dreptate. Oprim înaintarea pe frontul doi şi deschidem altul. Minerii au izbucnit în strigăte...  —Vrem să ştim ce faceţi cu Ioşca, cu Savu... Savu... Inginerul Bendic spuse spuse grav :  —Ioşca a încălcat încălcat o dispoziţie...  —Ne—a salvat salvat viaţa, a salvat mina mina de la înec, au ripostat ripostat minerii...  —Ştiu, ştiu asta, ridică tonul inginerul Bendic... Bendic... De aceea direcţia direcţia a hotărît : Ioşca Io şca va fi primit primit înapoi la  postul lui iar Savu Savu va fi trimis la mină de unde unde a venit... Minerii au izbucnit în urale. De bucurie au început să arunce în sus căciulile, pălăriile. Inginerul Bendic aşteptă pînă ce se potoliră spiritele, apoi spuse grav :  —Pentru că aţi părăsit părăsit lucrul, direcţia direcţ ia a hotărît... Se taie o zi din salariu la toţi minerii. Apoi se se mai taie o zi pentru deschiderea noului front de abataj. S—a lăsat o tăcere apăsătoare. După cîteva minute de sfătui re în tăcere, un grup de trei mineri au  păşit cît mai aproape de inginerul inginerul Bendic...  —Răbdăm şi această nedreptate cu o condiţie : Maistrul Maistrul Buzilă să fie mutat la altă altă mină. Cînd am auzit că minerii cer mutarea lui Buzilă, am tras un chiot şi deodată, ca din senin, am prins iarăşi puteri. Am început să înot ca o raţă prin nămeţii mari, apropiindu—mă tot mai mult de clădire.  —Direcţia nu poate satisface satisface această cerere, răsună răsună vocea vocea inginerului inginerului Bendic. Cei trei mineri au mai vrut să spună ceva dar inginerul Bendic le—o tăie scurt:  —Astea—s hotărîrile. Orice cuvînt în plus înseamnă înseamnă răzvrătire. Nu ne obligaţi să luăm măsuri mai drastice... Minerii au înţeles. N—au mai scos o vorbă. în sinea lor erau mulţumiţi că îl vor avea din nou în mijlocul lor pe Ioşca—baci. Această mulţumire am simţit—o şi eu. De bucurie am început să fac tumbe prin zăpadă. Pe cărări se scurgeau şuviţe de apă, săpînd şănţuleţe adînci şi întortocheate. Minerii au rupt rîndurile. Unii din ei se îndreptau spre casă, alţii spre galerii. ga lerii. Eu, cu ochii după Ioşca Io şca—baci —baci.. Nu l—am mai zărit. Auzeam cîte un cuvînt răzleţ...  —Mai răbdăm, răbdăm, ce să facem, or să plătească plătească ei... Tot căutîndu—l, căutîndu—l, mă trezesc în faţă cu neică neică Marin.  —De unde răsărişi, răsărişi, măi copile ?...  —Ia d—aici, d—aici, din zăpadă, răspunsei repede, apoi l—am întrebat : Toţi oamenii ăştia au venit pentru

60 | m a g h e r i t

nica

Ioşca—baci ?...  Neică Marin s—a s—a uitat mirat la mine. M—a măsurat măsurat de sus pînă jos. jos.  —Eşti ud leoarcă, tremuri. M—a cuprins cuprins în braţe.  —Eu vreau să ştiu ştiu : pentru Ioşca—baci Ioşca—baci au venit venit ?...  —Ei aş... tu nu vezi ? Se topesc zăpezile... zăpezile... Am încolăcit braţele pe gîtul lui neică Marin şi l—am pupat pupat zdravăn pe obraji...  —Da, se topesc zăpezile, am repetat eu fericit că Ioşca—baci Ioşca—baci va fi iarăşi iarăşi în mijlocul nostru.

61 | m a g h e r i t

nica

A ZBURAT O PASĂRE CU ARIPI ALBE

Au venit berzele, rîndunelele... Şi privighetorile au venit... Codrul foşneşte. E verde. Cucul cînta singuratic. Iarba, florile au ţesut luncile, poienile şi malurile pîraielor. Cireşile de mai au dat în pîrg, iar fragii s—au copt. Copiii culeg frunze de stejar, ramuri de răchită şi flori de cîmp. Împletesc ghirlande şi coroniţe. O zi, o singură zi îi î i mai desparte de ziua cea mare, de d e ziua în care premianţii vor purta pe cap coroniţe şi vor recita poezii, în faţa părinţilor, în faţa satului întreg. într eg. Ce freamăt, ce emoţii pe învăţători, pe copii, pe părinţi. întreaga forfotă o simt, o trăiesc dar nu o văd. Am ochii tulburi şi inima neagră. De trei t rei zile n—am văzut văzut casă, n—am văzut păduri, nici văi, nici  pîraie... Stau în mină mină pe un strat de iarbă veştejită. veştejită. Magherit răsuflă greu, geme, geme, e numai piele şi os. Stă lungit şi din cînd în cînd se chirceşte, se zbate. Botişorul lui mic dă la o parte iarba, să nu mai simtă mirosul fraged. Minerii sînt trişti, tăcuţi, cu feţele pămîntii. Vin pe rînd să ne vadă ; închid ochii şi se depărtează învăluiţi de tăcerea adîncă.  —Magherit, dragul meu meu Magherit ! Ne aşteaptă aşteaptă văile, pîraiele, pădurile, pădurile, toate ne aşteaptă... Amărîtul... se chinuie să ridice capul, să mă vadă, dar nu poate. Geme, scoate aburi pe nări. A sosit duminica. Minerii au ieşit din şut, se duc la casele lor. Neică Marin n—a plecat. A rămas cu noi. A scos din straiţă fel de fel de rădăcini de plante. Le—a răzuit, le—a amestecat pînă le—a făcut unt. Şi—a suflecat mînecile şi cu untul scos din rădăcini a început să—l frece pe Magherit.

62 | m a g h e r i t

nica

 —George, băiete..., băiete..., cum o fi scrisa. Aşa Aşa e viaţa. Fiecare cu scrisa scrisa lui. ...Ce scrisă? Ce—i aceea scrisă? Nu! nu vreau să ştiu de ea. Scrisa înseamnă moarte... Eu îl vreau  pe Magherit, pe ghiduşul ghiduşul meu drag...  —George, băiete... băiete... frăţiorii şi mama ta sînt îngrijoraţi. îngrijoraţi. Du—te acasă, băiete. băiete.  —Ce să fac acasă ? Moare Magherit... Magherit...  —Ştiu, băiete... şi noi o să rămînem pe drumuri... Ce ştii şt ii tu... boierii ăi mari vor să închidă mina... mina... s—  au umplut de bani şi vor să închidă mina.  —Şi ce—or să facă facă minerii ?  —Asta mă întreb întreb şi eu, băiete... A oftat adînc, m—a luat de mînă şi m—a dus pînă la gura galeriei.  —Mergi sănătos... Azi Azi aveţi serbare, ai fost fost silitor. George, să te ţii de carte... cu dinţii dinţii să te ţii de carte. ...Pe cer plutea un nor vînăt cu poalele destrămate. destrămate. Cobor pe cărare. Străbat pădurea, trec de şoseaua Cîmpu—plungului şi pornesc peste loturi, spre Poiana Florilor. Inima se zbate în piept ca o pasăre în colivie : mă trăgea înapoi spre văgăună, acolo unde—l lăsasem pe Magherit. Pe cerul de plumb s—a aprins o scînteie, apoi un fulger lung cît o cometă. Un trăsnet s puternic a zguduit pămîntul, m—a răsucit înapoi. Pădurea Mare nu se mai vedea, o înghiţise negura. Vîntul mă lua pe sus. Pămîntul răpăia sub lovituri de piatră şi de ploaie deasă. Fulgerele, trăsnetele se ţineau lanţ, potopeau pămîntul. Un prun voinic a fost despicat în ţăndări iar crengile s—au prăvălit peste potecă. Îl ocolesc şi păşesc tot spre pădure, acolo unde vijelia dezlănţuie  potopul. Pe cărare curge şuvoi de apă şi piatră. Mă prind cu mîinile de crengi, de trunchiuri, de rădăcini, de tot ce mă poate ajuta să ajung mai iute la mină. Urc şi mi se pare că după fiecare trunchi de stejar îl văd pe Magherit, pe ghiduşul cu moţ în frunte, pe poznaşul cu ochii de castane şi urechi ascuţite. Mă cheamă, hihăie mai tare decît furtuna, decît trăsnetul... Ajung la mină. În gura galeriei, o mînă lată m—a prins de umăr, mă opreşte : era mîna lui neică Marin, a omului înalt şi uscăţiv. Mă  priveşte cu lacrimi în ochi... ochi...  —Aici e locul meu... meu... Nu pot să mă despart despart de Magherit... Magherit...  —George, băiete... băiete... vezi acolo acolo sus, printre fulgere ? E o pasăre... pasăre...  —Nu, nu văd văd nici o pasăre...  —Ba da, băiete, băiete, este o pasăre... Uite—te Uite—te bine şi ai s—o vezi!  —Da, o văd, are aripi aripi albe...  —Da, băiete, are aripi aripi albe, zboară lin, lin, nu—i pasă de furtună, furtună, nu—i pasă de nimic...  —Cum se numeşte numeşte pasărea asta asta ?  —Nu ştiu, băiete, dar noi îi spunem pasărea furtunii. De fapt e pasărea îndrăznelii. îndrăznelii. Nu se teme de vînt, de tunete şi trăsnete. Vîsleşte sus, tot mai sus.  Neică Marin vorbea, vorbea, vorbea mereu. mereu.  —A, a, a murit murit ? am întrebat nemaiputînd nemaiputînd să rabd.  —Poate—i mai bine, a zis neică Marin privind în continuare pasărea aceea îndrăzneaţă. Da, poate—i poate—i mai bine. Tu trebuie să zbori, să înfrîngi furtunile. Să înveţi carte, să fii om luminat. Avem nevoie de oameni luminaţi... de—ai noştri, dintre noi, înţelegi tu ? Lasă, ai să înţelegi totul mai tîrziu... despre lumea asta a noastră... despre cei care luptă s—o facem mai bună, mai dreaptă... Din ziua aceea neică Marin a devenit dascălul meu cel mai drag. Era în 28 iunie 1937.